Continuăm prezentarea biografiei muhammadiene elaborate de W. Montgomery Watt cu cel de-al doilea volum, Muhammad at Medina. Mult mai amplă cantitativ decât Muhammad at Mecca, pe măsura acumulării de evenimente şi de semnificaţii pe care a traversat-o viaţa personajului în această perioadă, această parte a lucrării ne-a oferit spaţii generoase de documentare în privinţa controverselor legate de tipul uman încarnat de Profet. Vom continua pe linia textului anterior, abstrăgând cu grijă punctele care coagulează neînţelegerile ţesute de ignoranţa detractorilor săi.
Este de lămurit relaţia sinuoasă pe care Profetul a avut-o cu evreii. Se ştie că în opinia acestuia, Revelaţia care îi fusese dezvăluită era identică cu cea a evreilor şi a creştinilor. Fiind foarte probabil că nu se considera altceva decât un continuator, se pare că a sperat mult timp că îi va câştiga pe evreii din Medina de partea sa prin contact personal. Dincolo însă de anumite excepţii, Muhammad a întâlnit la evrei un refuz net, transformat încetul cu încetul în ostilitate acră faţă de Profetul Gentililor. Atunci când toate argumentele de tip teologic au fost epuizate, Muhammad s-a pomenit în faţa unui grup foarte compact, care nu făcea economie de mijloace când se punea problema să-i sprijine pe duşmanii săi de la Mecca. Reacţiile pe care le-a avut faţă de evrei pot părea disproporţionate pentru un european din zilele noastre, trăitor în vremuri de pace, însă în condiţiile acelea se ştia foarte bine că nu este nevoie de două ocazii pentru ca un duşman să-i curme cuiva firul zilelor. Din cele trei clanuri din Medina, primul a fost alungat, al doilea alungat fără provizii, cel de-al treilea şi-a văzut bărbaţii ucişi iar femeile şi copiii vânduţi ca sclavi.
Mai mulţi savanţi europeni s-au arătat oripilaţi de acestea, vorbind chiar în tonuri propagandistice de “antisemitismul” lui Muhammad. Observând în treacăt că acţiunile n-au trezit înfiorare sau spaimă în epocă, este mai degrabă de crezut că pedeapsa nu exceda tratamentul obişnuit pentru aliaţii care se făceau vinovaţi de crima de a complota cu duşmanul în timpul unui război. Dincolo de aceste evenimente care datorează mult conjuncturii, cauza eşecului lui Muhammad în relaţia cu evreii rămâne faptul că aceştia îi contestau misiunea profetică. Cert este că în numele elecţiunii divine, evreii cu care a intrat în contact i s-au opus şi au fost complet zdrobiţi. Mulţi dintre ei au rămas acolo unde fuseseră, inclusiv la Medina, dar în ceea ce priveşte politica arabă au încetat să mai conteze.
W. Montgomery Watt notează: “Este interesant să speculăm ce s-ar fi întâmplat dacă evreii s-ar fi aliat cu Muhammad în loc să devină adversarii acestuia. În anumite perioade, ar fi putut obţine de la el condiţii foarte avantajoase, inclusiv autonomia religioasă, şi pe această bază s-ar fi construit un imperiu arab din care ar fi putut face parte şi evreii, Islamul devenind atunci o sectă iudaică. Cât de diferită ar putut fi acum faţa lumii!” Certitudinea lui Muhammad în ceea ce priveşte mesajele divine primite de el intrase însă în conflict cu credinţa dragă evreilor că ei sunt poporul ales, singurul popor prin intermediul căruia Dumnezeu se revelase oamenilor.
I s-a mai reproşat Profetului postura de lider militar activ, campaniile şi cuceririle. De aici până la a se afirma simplist că şi-a impus ideile cu sabia n-a fost decât un mic salt retoric. Realitatea depăşeşte însă cu mult prin complexitate. Un document a cărui autenticitate lumea academică europeană n-a contestat-o, numit Constituţia de la Medina, ne spune mai multe despre Muhammad şi relaţiile care existau între el şi lumea din care făcea parte. Dincolo de influenţa religioasă în curs de afirmare, se pare că nu era decât primul dintre mai mulţi aliaţi egali. Primordialitatea sa nu decurgea din vreo superioritate militară, ci din calitatea lui de profet şi faptul că mai mulţi dintre aliaţi au decis să i se supună. Din multe puncte de vedere, Muhammad s-a impus prin persuasiune, şi nu prin coerciţie. Atât timp cât a trăit, influenţa sa asupra contemporanilor a fost un ciment care a menţinut edificiul. Totuşi, construcţia a fost mai solidă decât părea, şi mai puţin dependentă de prezenţa fizică a Profetului decât s-ar fi crezut – evenimentele ulterioare transformând-o într-o administraţie imperială.
S-a mai spus că niciodată Profetul n-a făcut un pas decisiv în vederea eliberării tuturor sclavilor. În această privinţă Qur’anul, ca şi Noul Testament, au o poziţie comună în vederea uşurării situaţiei, niciodată tranşând în vederea eliberării. Criticii lui Muhammad pornesc de la o falsă apreciere a situaţiei în care se găsea acesta. Instaurarea noii religii a modificat foarte multe lucruri care nu sufereau amânare, situaţia sclavilor nefiind unul dintre acestea. În ansamblu sclavii erau departe de a fi maltrataţi, fiind consideraţi ca membri ai triburilor din care făceau parte. Un om născut sclav nu voia să evadeze, pentru că n-ar fi avut unde să meargă. Odată eliberat, nu-şi părăsea fostul stăpân, de a cărui protecţie continua să depindă. Nici oamenii liberi nu se bucurau de asemenea privilegii. Chiar sclav fiind, era liber să se convertească la Islam sau nu, fiind numeroase cazurile de sclavi deveniţi musulmani înaintea stăpânilor. Principalul inconvenient era acela că nu-şi puteau părăsi grupul din care făceau parte, ceea ce nu era o dramă într-o societate din care lipseau ofertele turistice, iar condiţia de sclav în Arabia secolului VII era mult mai puţin apăsătoare decât cea a omului liber din societăţile cu vederi mai individualiste.
De departe însă, argumentul folosit cu cea mai multă greutate de detractorii lui Muhammad este relaţia sa cu femeile. Creştinismul medieval s-a arătat oripilat de poligamia islamică, opunându-i în teorie ascetismul monahal. Or, realitatea este că poligamia islamică nu este totuna cu desfrânarea şi preacurvia abhorate în religia lui Hristos. Peisajul matrimonial arab dinaintea Profetului oferă o deconcertantă multiplicitate: existau femei care se căsătoreau cu mai mulţi bărbaţi (poliandria), căsătorii temporare (monandria), poligamia matriliniară, în cadrul căreia femeia nu părăsea niciodată casa părintească. Patriarhatul meccan era mai degrabă o excepţie în Peninsula Arabică. Poligamia impusă de Muhammad a constituit un remediu la abuzurile datorate individualismului: permitea femeilor prea numeroase să se căsătorească onorabil, punea capăt opresării femeilor singure puse sub tutelă şi diminua tentaţia căsătoriilor temporare autorizate de o societate arabă matriarhală. Poligamia era aproape inevitabilă în condiţiile în care Qur’anul interzicea categoric cutuma îngropării de vii a fetiţelor de care triburile arabe preislamice voiau să se debaraseze. Însă argumentul decisiv în favoarea poligamiei l-a reprezentat utilitatea ei ca mecanism de reglare socială a disproporţiei dintre numărul femeilor şi cel al bărbaţilor. Creştinismul a avut un alt instrument pentru aceeaşi problemă: monahismul. Nu le comparăm. Spunem doar dă fiecare dintre aceste posibilităţi au răspuns unor probleme reale, în matrici culturale diferite.
Dar bine, vor spune apărătorii Creştinismului, cum am putea compara poligamia cu monahismul? Dincolo de utilitatea socială care nu poate fi negată, vom spune că monahismul nu conferă o garanţie în apropierea de sacru, existând Apostoli şi numeroşi sfinţi căsătoriţi, în vreme ce poligamia nu reprezintă în sine o piedică în raport cu sacrul, numeroase personaje din toate religiile având două sau mai multe soţii. Ilustrativ în această privinţă este Profetul David, figură de o sacralitate incontestabilă. A doua carte a lui Samuel îi enumeră şase fii, fiecare de la o altă femeie. Avea ceea ce musulmanii ar fi numit un harem. Nicăieri în Biblie nu îi este reproşat faptul de a fi poligam, conduita sa nu este considerată desfrânată. Dimpotrivă, întotdeauna este citat ca un model de sfinţenie. Episodul Bethsabea constituie un păcat, însă strict prin conotaţiile sale: Bethsabea era femeie măritată, iar cuprins de pasiune David comite un adulter. Nu faptul de a-l fi trimis pe soţul ei la război este un păcat, ci faptul de a fi specificat să fie pus în linia întâi ca să moară. Ca întotdeauna, detaliile răstoarnă sensul general. Istoria religiilor în ansamblu cunoaşte figuri de o sacralitate neîndoielnică care au păstrat celibatul, figuri monogame, figuri poligame şi figuri care abdică de la îndatoririle conjugale. A-l contesta pe Profetul Avraam pentru că a avut două soţii e o extravaganţă. A pune la îndoială realizarea spirituală a lui Buddha Sakya-Muni pentru că a părăsit îndatoririle regale, şi implicit un menaj, ţine de mentalitatea de gospodină. Realitatea este că din punct de vedere al sacrului toate acestea sunt, până la un punct, perfect indiferente.
Mai rămâne de văzut cât de serioasă este acuzaţia celor care spun că Profetul ar fi fost pedofil. Consacrat de Richard von Krafft-Ebing în Psychopatia sexualis, termenul îi desemnează pe acei tulburaţi sexual al căror interes se manifestă doar pentru copiii (băieţi sau fete) aflaţi la vârsta pubertăţii. Printre soţiile lui Muhammad, Aişa avea, în momentul contractării promisiunii de mariaj, opt sau nouă ani. Reamintim că nimeni din anturajul său, începând cu tatăl Aişei, Abu Bakr, cel mai bun prieten al Profetului şi primul dintre cei patru califi ai Vârstei de Aur a Islamului, nu găseşte ceva anormal în acest lucru. Şi aceasta într-o epocă şi o lume a pudorii şi a discreţiei, în care comportamentele deviante sunt greu de ascuns şi nu scapă oprobriului public. Dacă epoca noastră a impus vârsta minimă de 18 ani pentru majoratul civil, asta nu înseamnă că această regulă ar fi de când lumea, nici că cei care n-au cunoscut-o ar fi fost in corpore nişte sălbatici desfrânaţi. Realitatea este că mariajele în care promisiunea miresei este făcută la un moment în care cea vizată încă se joacă cu păpuşile sunt norma, nu excepţia, timp de sute şi mii de ani. Căsătoria, este adevărat, se consumă atunci când tânăra este capabilă să poarte prunci, însă nimeni nu aşteaptă împlinirea vârstei de 18 ani. În această privinţă, lumea creştină şi cea musulmană n-au făcut mult timp diferenţe. Găsim în panoplia regilor creştini zeci de figuri care se căsătoresc cu regine de 12-14 ani. Nimănui nu i-a trecut prin cap până acum să spună că Ludovic cel Pios, căsătorit a doua oară la vârsta de 41 de ani cu Judith de Bavière în vârstă de doar 12 ani, ar fi fost pedofil… Dacă mai adăugăm faptul că cele mai multe dintre soţiile Profetului erau trecute de 30 de ani, cu citarea exemplului notabil al Khadidjei, prima dintre ele, care avea cu 20 de ani mai mult decât Profetul în momentul căsătoriei, nu ne mai întrebăm cât cântăreşte calomnia evocată.
Reţinem un fragment care creionează, pornind de la surse diverse, portretul fizic al omului: “Muhammad era de talie medie sau puţin peste medie. Cu umeri şi piept larg, era în ansamblu de construcţie solidă. Braţele sale erau lungi, mâinile şi picioarele fără delicateţe. Avea fruntea înaltă şi bombată, nasul acvilin şi ochi mari, negri firişoare brune, părul lung şi des, lejer ondulat. Barba îi era şi ea deasă, iar o linie subţire de peri îi ieşea de sub strai la baza gâtului. Avea obrajii supţi, gura mare, surâsul agreabil, tenul palid. Mergea întotdeauna ca şi cum ar fi coborât un deal în fugă şi era greu să te ţii după el. Atunci când mergea, dacă-şi schimba direcţia, o făcea brusc, întorcându-se dintr-o dată. Muhammad era melancolic şi putea rămâne mult timp absorbit în gânduri. Nu se odihnea niciodată, fiind întotdeauna ocupat în diverse moduri. Gura lui nu se deschidea pentru cuvinte inutile, iar ceea ce spunea era întotdeauna precis şi suficient de explicit pentru a se face înţeles cu claritate, dar total lipsit de precauţii oratorice. Cuvântul lui a fost întotdeauna rapid. Ştia să-şi stăpânească sentimentele. Atunci când era mulţumit, îşi cobora privirea. Ştia să-şi împartă timpul minuţios între numeroasele sale ocupaţii. În raporturile cu ai săi dădea dovadă de mult tact. Putea fi dur, dar în ansamblu era mai degrabă blând decât aspru. Râsul său era cel mai adesea doar un surâs.”
Multe povestioare ilustrează blândeţea şi sensibilitatea lui Muhammad. Se pare că avea o răbdare deosebită cu copiii, de care a ştiut întotdeauna să se facă iubit. Poată că aceasta era la el expresia regretului unui om căruia toţi băieţii i-au murit la puţină vreme după naştere. Bunătatea lui se întindea şi asupra animalelor, ceea ce era remarcabil pentru epoca în care trăia şi pentru partea aceea de lume. Muhammd câştiga respectul şi încrederea oamenilor pornind de la motivele de ordin religios care se aflau la baza acţiunilor sale şi prin calităţi precum curajul, hotărârea, imparţialitatea, o fermitate care se apropia de duritate, toate temperate de generozitatea ieşită din comun de care a dat dovadă. Pe lângă aceste calităţi, farmecul manierelor sale i-au asigurat afecţiunea şi devotamentul celor care l-au înconjurat.
Dintre toţi oamenii lumii, nimeni n-a avut mai mulţi detractori ca Muhammad. Timp de secole, Islamul a fost marele inamic al Creştinătăţii. Cu mult înainte ca atenţia creştinilor să se concentreze asupra expulzării sarazinilor din Ţara Sfântă, o propagandă lipsită de obiectivitate lucra în favoarea războiului. Una dintre piesele ei favorite era “mărturia” unui călător care descrisese rugăciunea islamică drept o adorare a statuii drapate în aur a Profetului, devenit Mahund, Prinţul Întunericului. Vine secolul IX când ideile privind Islamul şi musulmanii, curente printre cruciaţi, se dovedesc a fi asemenea fabule încât au un efect deplorabil: cruciaţii, avertizaţi să se aştepte la tot ce poate fi mai rău din partea inamicilor, atunci când văd printre aceştia etica războiului încarnată în cavalerismul islamic, devin cât se poate de neîncrezători faţă de autorităţile religioase creştine.
Sfârşim prin a spune că multe forţe l-au ajutat pe Muhammad în ascensiunea sa incredibilă: agitaţia socială din Mecca şi Medina, mişcarea difuză în favoarea monoteismului, reacţia Siriei şi a Egiptului împotriva elenismului, declinul imperiilor persan şi bizantin, o tendinţă pronunţată, în cazul arabilor, să profite de oportunităţile de jaf pe care le prezentau comunităţile sedentare. “Cu toate acestea, toate aceste forţe şi încă altele care li s-ar putea adăuga n-ar putea explica în sine formarea unui imperiu precum califatul omeyyad, nici evoluţia care a făcut din Islam o religie mondială. Nimic inevitabil nici automat nu a caracterizat expansiunea arabilor, nici formarea comunităţii islamice. Dacă n-ar fi fost amestecul remarcabil de calităţi găsite în Muhammad, este improbabil ca această expansiune să fi avut loc, iar aceste forţe formidabile odată declanşate ar fi putut foarte bine să se cheltuiască în raiduri militare asupra Syriei şi Iraqului, fără să conducă la consecinţe durabile.”
Trei daruri importante, pe care Muhammad le primise, au fost necesare în opera totală a Profetului. Mai întâi de toate, fusese dotat cu o facultate specială de a prevedea viitorul. Prin intermediul său, lumea arabă a fost dotată cu o bază ideatică graţie căreia dificultăţile de ordin social au putut fi rezolvate. Mai apoi, a fost un om de stat înţelept. Structura impusă de el lumii islamice a fost destinată susţinerii unui întreg edificiu de dispoziţii politice concrete şi de instituţii realiste. În cele din urmă, Muhammad a fost un administrator plin de tact şi de abilitate. A avut un discernământ remarcabil în alegerea oamenilor delegaţi pentru chestiunile administrative de detaliu. Ultimul cuvânt al acestei recenzii nu poate să-i aparţină decât lui W. Montgomery Watt: “Cu cât reflectăm mai mult la istoria lui Muhammad şi cea a începuturilor Islamului, cu atâta suntem mai stupefiaţi în faţa grandorii unei asemenea opere. Circumstanţele l-au favorizat în mod evident pe Profet oferindu-i şanse de reuşită cum puţini oameni au avut, dar omul era pe deplin la înălţimea circumstanţelor. Dacă n-ar fi fost darurile sale de profet, de om de stat şi de administrator, şi dacă dincolo de darurile sale nu s-ar fi încrezut în Dumnezeu şi n-ar fi avut convingerea fermă că Dumnezeul îl trimisese, un important capitol din istoria umană n-ar fi fost niciodată scris. Am speranţa că acest studiu al vieţii lui Muhammad va putea contribui la suscitarea interesului la care are dreptul unul dintre cei mai mari « fii ai lui Adam ».” Ce-ar putea fi spus mai mult?
Autor: W. Montgomery Watt
Titlu: Muhammad at Medina
Rating: Muhammad at Medina - recenzie
Editura: Oxford University Press
Anul apariţiei: 1958
432 pagini
cartonată
ISBN: 978-0195773071
Scrisă de Radu Iliescu
http://constiinte.ro/muhammad-at-medina
miercuri, martie 09, 2011
Muhammad at Mecca - W. Montgomery Watt
A scrie o biografie a Profetului adresată deopotrivă “istoricilor, musulmanilor şi creştinilor”, aşa cum promite dintru început W. Montgomery Watt, nu a fost desigur o întreprindere facilă. Cu atât mai mult cu cât autorul preferă asupra chestiunilor teologice dezbătute între Creştinism şi Islam o poziţie de neutralitate: “Rămânând fidel datelor învăţământului istoric consacrat în Occident, mi-am impus să nu declar nimic care să însemne vreo luare de poziţie în legătură cu doctrinele fundamentale ale Islamului. Nu este deloc nevoie de o prăpastie care să separe ştiinţa Occidentului de credinţa Islamului.” Deschizător de drumuri sursă de inspiraţie în direcţia unei apropieri fără prejudecăţi facile în această direcţie a fost Thomas Carlyle, cel care pledează în privinţa sincerităţii muhammadiene în studiul Heroes and Heroworship.
A nu se confunda totuşi această neutralitate autoimpusă cu absenţa (imposibilă!) a oricărei poziţii. Autorul este istoric în cel mai deplin sens al cuvântului, european, creştin, însă ceea ce-i lipseşte, şi vorbim despre o calitate, nu de un defect, este dispreţul şi suficienţa imperialistului european. Am găsit în scrierile lui W. Montgomery Watt un respect pentru Orient şi o abordare serioasă deloc comune: “Tratând deci fundalul carierei lui Muhammad şi vieţuirea sa la Mecca, am avansat în ideea că tradiţiile trebuie să fie în general acceptate, primite cu precauţii, tratate cu rezerve de fiecare dată când se poate bănui o potrivire tentenţioasă, dar nu trebuie respinse cu hotărâre decât atunci când există o contradicţie internă.” Hotărât lucru, nu aceasta este atitudinea noianului de istorici pentru care tot ceea ce nu este de sorginte europeană e automat scelerat, maladiv, pervers.
Primul automatism care cade la o analiză mai atentă este “Islamul – religia deşertului”. Nu va fi singurul, şi probabil că singura sarcină rezonabilă pe care ne-o putem asuma la nivelul unei modeste recenzii este tocmai de a trece în revistă locurile comune pe care le spulberă biografia elaborată de W. Montgomery Watt. Qur’ânul nu apare deci în atmosfera deşerturilor cutreierate de arabii nomazi, ci în bogatul oraş Mecca, centru religios şi financiar, în care agricultura nu era cu putinţă, dar a cărui pătură bogată era formată din cămătari foarte experimentaţi în mânuirea creditului, abili în speculaţii şi gata să onoreze orice oportunitate de plasament lucrativ din Aden până-n Gaza şi Damasc. Printr-un efort de apropiere analogică, s-ar putea spune că revelaţia coranică se pogoară asupra unui Wall Street arab, şi nu asupra deşertului.
O altă teorie dezvoltată frenetic de orientalismul universitar şi intens utilizată în ultimii ani pentru a justifica diferitele întreprinderi războinice americane, sau ca fundament al rasismului european, este aceea conform căreia Muhammad ar fi putut trece drept Trimis al lui Dumnezeu doar într-un neam sălbatic, lipsit de repere morale şi intelectuale. Pentru istoricul care nu caută să reconforteze pseudo-superioritatea euro-americană lucrurile se vădesc cu totul diferit. Astfel, arabii au avut încă dinaintea misiunii muhammadiene un ideal moral, cel pe care R. A. Nicholson îl sintetiza în cuvintele următoare: “Bravură în luptă, răbdare în duşmănie, tenacitate în răzbunare, protejarea celor slabi, neîncredere faţă de cei puternici.”
Generozitatea şi ospitalitatea erau la mare onoare în deşert şi continuă să fie virtuţile dominante ale arabilor. Generozitatea era admirată chiar şi atunci când friza risipa cea mai lipsită de previziune, ca în anecdota în care o femeie sărmană taie cămila care reprezenta singurul ei mijloc de subzistenţă pentru a oferi o masă copioasă străinului găzduit. S-ar putea vedea în aceasta virtutea “nepreocupării de ziua de mâine”? Sau poate răspunsul este mult mai prozaic în condiţiile deşertului, în care n-are rost să încerci să te protejezi de tot ce ţi se pot întâmpla. Într-o lume în care multor lucruri nu le poţi face faţă utilizând circumspecţia, în care condiţiile sunt implicit nesigure, imprevizibile şi variabile, un anume grad de nepăsare reprezintă înţelepciunea, şi fără îndoială că din această cauză arabii apreciau atitudinea.
Nici înainte de Islam, nici după răspândirea acestei religii, arabii nu par să fi gândit ideea abstractă de Lege altfel decât întruchipată în trăsăturile unui om. A practica ospitalitatea, a păstra cu străşnicie un depozit încredinţat – erau semnele condiţiei onorabile. Lipsa de generozitate şi de curaj erau marca dezonoarei. Gardianul onoarei era opinia publică. Toate aceste trăsături au fost cunoscute cu mult înainte de apariţia lui Muhammad ibn ‘Abdallâh, ibn ‘Abd al-Muththalib, ibn Hâshim, ibn ‘Abd Manâf, ibn Quçayy, ibn Kilâb şi continuă şi astăzi să fie vehiculate sub numele de “muruwah”, sinonim cu virilitatea, precum şi excelenţa morală. Aşadar, teza conform căreia Profetul s-ar fi născut într-un neam oligofren, care l-ar fi acceptat din lipsă de discernământ, se dovedeşte ignară.
O altă teză intens gustată în Occident este aceea care încearcă să facă din Profetul Muhammad o fraudă pus şi simplu, un escroc religios cu tupeu şi succes. În această privinţă W. Montgomery Watt se pronunţă fără ocoliş: “Voinţa sa de a suporta să fie persecutat pentru credinţă, caracterul elevat al oamenilor care credeau în el şi pentru care el era şef, în sfârşit grandoarea operei sale în ultimele ei realizări, totul mărturiseşte în favoarea cinstei sale. A presupune că Muhammad era un impostor suscită mai multe probleme decât rezolvă. Cu toate acestea, niciuna dintre marile figuri ale istoriei n-a fost apreciată la fel de prost în Occident ca Muhammad. Scriitorii occidentali s-au arătat dispuşi mai ales să creadă tot ce poate fi mai rău despre Muhammad, şi de fiecare dată când cea mai debilă dintre interpretările critice ale unui fapt a părut plauzibilă, au tins s-o ia de bună.” Realitatea este că Profetul a murit sărac, cheltuind tot ce moştenise şi se acumulase în anii de negustorie. Pentru un escroc de succes, detaliile acestea sunt derutante.
Pe aceeaşi linie, şi oarecum în legătură cu teza escrocheriei, s-a mai avansat şi ideea conform căreia revelaţia coranică ar consta în nişte halucinaţii. Trecând în revistă subtilităţi ale comunicării divine, aşa cum au fost ele înregistrate şi clasificate de teologi creştini şi savanţi islamici, concluzia care se impune este aceea că “A afirma că viziunile lui Muhammad sunt halucinaţii, aşa cum au avansat unii, este totuna cu a formula o judecată teologică fără a fi de deplin informat de ceea e s-a produs, şi a afişa în consecinţă o tristă ignoranţă a ştiinţei şi a bunului simţ al unor autori ca Poulain şi a disciplinei teologiei mistice pe care ei o reprezintă.” Desigur, continuând acest tip de “raţionament”, adversarii Islamului au mai susţinut şi faptul că Muhammad ar fi fost epileptic. “De fapt, simptomele descrise nu sunt identice cu cele ale epilepsiei, această infirmitate conducând la o năruire fizică şi mentală, în vreme ce Muhammad n-a încetat niciodată să fie în deplină posesie a facultăţilor sale. Argumentul este absolut contrariu oricărei forme de bun simţ, fără niciun alt fundament în afara celui conferit de ignoranţă şi de prejudiciu. Manifestări fizice concomitente n-au consacrat, nici n-au discreditat vreodată vreo experienţă religioasă în sine.”
Parţial adevărată este găsită teza conform căreia naşterea Islamului ar fi legată de trecerea de la o economie nomadă la o economie a afacerilor. Incapabilă să se adapteze schimbărilor economice, comunitatea ar fi sfâşiată între cerinţele noii epoci şi moştenirea sa socială, morală, intelectuală şi religioasă. Anumiţi indivizi mai rapaci s-ar vedea puşi în poziţia de a avea mai multă încredere în ei înşişi, fără vreo compensaţie din direcţia sentimentului lor de natură creată, ar avea acces la un individualism în afacerile sociale, fără să fi găsit un nou ideal moral sau o nouă viziune religioasă care să dea semnificaţie individului. Aşadar, o catastrofă spirituală, pe care Qur’anul o analizează şi căreia îi conferă un ghid pentru acţiune. Fără îndoială, se poate spune că Islamul apare la întretăierea dintre două moduri de viaţă, cel nomad şi cel sedentar, însă orice diagnostic de tip religios nu face decât să ajungă la cauzele religioase ale tulburării, dincolo de curenţii economici, sociali şi morali. Iar aici istoricul secular poate afirma că dintr-o pură întâmplare Muhammad a ajuns la ideile care erau soluţia problemelor fundamentale ale timpului său, ideea nu se susţine decât în faţa naivului care crede în “pure întâmplări”. Realitatea este că nici tatonarea empirică, nici gândirea penetrantă şi încăpăţânată nu se pot întrupa într-o kerigmă de nivelul celei coranice.
O discuţie mult mai amplă este cea legată de “originalitatea” coranică. Observăm în treacă că imperativul originalităţii a fost consacrat drept criteriu valoric de istoria literaturii, adică de un domeniu care nu are nimic în comun cu cel al religiilor. Mai mult decât atât, conceptul unităţii fundamentale a religiilor, care probează ortodoxia unei tradiţii particulare prin raportare la o gramatică metafizică izvorâtă din Tradiţia Primordială, ne duce cu gândul tocmai la absenţa fericită a originalităţii religiilor dincolo de aspectul lor formal, deci contingent şi non-esenţial. Pentru cei care n-au trecut dincolo de coajă, pare improbabilă şi descurajantă ideea conform căreia toate religiile sunt deopotrivă vehicule către mântuire, nu mai mult ca imaginea unui Paradis găzduind deopotrivă: creştini, evrei, hinduşi, buddhişti, musulmani…
W. Montgomery Watt se pronunţă în favoarea “irupţiei creatoare” a revelaţiei muhammadiene, şi consideră că a discuta despre “sursele” ei este totuna cu a discuta despre “sursele” lui Hamlet. Pe de altă parte, dacă admitem că Dumnezeu este unul şi acelaşi pentru toate religiile (şi nu vedem ce mutilare sau schimonosire intelectuală ne-ar putea împinge să gândim altfel), atunci este normal ca reiterarea Revelaţiei să cuprindă aceleaşi idei pe care le găsim şi-n Iudaism şi Creştinism, nicidecum altele. Identitatea ţine în bună măsură de faptul că aceste idei sunt predicate unor oameni deja familiari cu ele, fie doar şi într-o manieră destul de vagă sau obscură, datorită prezenţei evreilor şi creştinilor în Hidjaz. Oricum, ideea analogiilor dintre apocrifele non-ortodoxe ale Noului Testament şi lucrările rabbinice nu este respinsă nici de musulmani, care admit că Muhammad trebuie să fi avut cunoaşterea faptelor nude din acestea, dar a căror semnificaţie trebuie să-l fi depăşit cu prisosinţă ca individ.
O teză extremistă afirmă că, în linii mari şi cu câteva excepţii, monoteismul era necunoscut arabilor. Este consecinţa logică a afirmaţiei conform căreia monoteismul ar fi o invenţie iudaică, la care creştinii n-ar fi avut acces decât în măsura şi dat fiind faptul că sunt moştenitorii evreilor pe linie christică. Această afirmaţie este foarte dificil de susţinut, nesprijinindu-se pe nici o certitudine. Primele pasaje coranice presupun, dimpotrivă, existenţa la cei cărora le erau adresate o familiaritate neîndoielnică cu concepţia unei Fiinţe Supreme. Un alt istoric, C.C. Torey, în The Jewish Fondations of Islam, admite că toţi termenii coranici erau familiari la Mecca. Iar acolo unde există cuvinte, există şi ideile, deci un anume monoteism difuz exista la arabi. Lucrul acesta n-ar trebui să ne surprindă, şi dacă admitem că monoteismul este starea normală a oricărei religii care nu şi-a pierdut ortodoxia, atunci politeismul aparţine fie heterodoxiilor decrepite la adăpost de care nu este nici o religie, fie ţine de o anume prejudecată “ştiinţifică” euroamericană imposibil de explicat raţional.
Un alt reproş care i se face Profetului Muhammad, şi care n-a încetat să fie aruncat împotriva întregii lumi islamice, este cel al mariajului dintre religie şi politică. Occidentalii tind chiar să considere că musulmanii confundă două domenii pentru totdeauna despărţite, când poate că musulmanii văd mai clar decât aceştia fundamentul religios al chestiunilor politice. Muhammad era interesat de condiţiile sociale, politice şi religioase din Mecca, însă n-a încetat să considere aspectul religios ca fiind fundamental. Poate că nu şi-a dorit pentru sine decât rolul omului care-i avertizează pe ceilalţi, rol pur religios, însă a trebuit să înţeleagă foarte repede că divorţul dintre vocaţia profetică şi funcţia de lider politic nu poate dura prea mult. Comparaţia pe această linie dintre Muhammad şi Iisus Hristos ar trebui extinsă la toate avatarurile divinităţii din marile religii, moment în care cel aflat într-o graţioasă minoritate n-ar mai fi negustorul arab, ci nazarineanul.
Nu lipsite de interes sunt alegaţiile cărora Profetul Muhammad a trebuit să le facă faţă în timpul vieţii, înainte de imigrarea la Medina. Contemporanii sceptici l-au numit pe rând: madjnun (nebun, sau mai precis, posedat de un djinn), kahin (ghicitor), sahir (vrăjitor-magician), sha’ir (poet, ceea ce revine tot la posesia infernală). Toate acestea puneau la îndoială nu atât faptul că experienţele lui Muhammad ar fi fost de origine supranaturală, ci avansau ideea că o creatură demonică sau o putere supranaturală inferioară, cu totul altele decât Puterea care conducere universul, s-ar fi aflat la originea lor. Scopul acestor acuzaţii era acela de a face să se creadă că nu trebuie luate în serios avertismentele coranice, care n-ar fi conţinut nimic veritabil.
Nu în ultimul rând, Qur’anul a fost pus pe seama strict a inteligenţei lui Muhammad, ajutat eventual de vreun versificator abil. O a treia linie de atac consta în a spune că Muhammad nu era genul de personaj căruia să-i poată fi încredinţată o revelaţie sacră, din cauza lipsei sale de importanţă la Mecca. Istoricul W. Montgomery Watt se pronunţă: “Încă o dată, remarci de acest fel nu trebuie considerate drept expuneri imparţiale ale faptelor.” Au exista şi opozanţi care aşteptau de la Revelaţie să fie însoţită de semne miraculoase, conform acestora Divinitatea neputându-se manifesta decât învăluită în bulversările ordinii naturale. Critica scopurilor lui Muhammad a insinuat că acesta ar fi vrut să dobândească avere şi vază în urma răspândirii mesajului coranic. Rămâne foarte improbabil că puterea l-ar fi fascinat vreodată pe cel care se izola în peşteră pentru a-L adora pe Dumnezeu, şi e o certitudine faptul că averea considerabilă a Profetului s-a risipit aproape în întregime în anii în care acesta a dirijat destinul comunităţii musulmane.
I s-a reproşat deci lui Muhammad acţiunea politică. Nu se poate subscrie unei asemenea opinii decât dacă admitem împreună cu Macchiavelli că în politică totul este permis, cu condiţia să servească scopurilor de dominaţie ale suveranului. Realitatea este că aventura muhammadiană ţine de un vis improbabil petrecut aievea, iar dacă n-am fi convinşi de istoricitatea sa, ar fi greu de crezut că un ins dispreţuit s-ar putea întoarce în oraşul său sub chipul cuceritorului triumfător. Este imposibil să nu fii impresionat de credinţa pe care Profetul a avut-o pentru cauza sa, de viziunea şi de înţelepciunea celui care a conceput o lume arabă unificată în momentele în care comunitatea lui putea fi sufocată de inamicii ei. Muhammad a făcut politică, fireşte, dar câţi se pot lăuda cu o astfel de conduită în politică?
Autor: W. Montgomery Watt
Titlu: Muhammad at Mecca
Rating: Norman Finkelstein - The Holocaust Industry. Reflections on the Exploitation of the Jewish Suffering - recenzie
Editura: Oxford University Press
Anul apariţiei: 1957
208 pagini
cartonată
ISBN: 978-0195772784
Scrisă de Radu Iliescu
http://constiinte.ro/muhammad-at-mecca
A nu se confunda totuşi această neutralitate autoimpusă cu absenţa (imposibilă!) a oricărei poziţii. Autorul este istoric în cel mai deplin sens al cuvântului, european, creştin, însă ceea ce-i lipseşte, şi vorbim despre o calitate, nu de un defect, este dispreţul şi suficienţa imperialistului european. Am găsit în scrierile lui W. Montgomery Watt un respect pentru Orient şi o abordare serioasă deloc comune: “Tratând deci fundalul carierei lui Muhammad şi vieţuirea sa la Mecca, am avansat în ideea că tradiţiile trebuie să fie în general acceptate, primite cu precauţii, tratate cu rezerve de fiecare dată când se poate bănui o potrivire tentenţioasă, dar nu trebuie respinse cu hotărâre decât atunci când există o contradicţie internă.” Hotărât lucru, nu aceasta este atitudinea noianului de istorici pentru care tot ceea ce nu este de sorginte europeană e automat scelerat, maladiv, pervers.
Primul automatism care cade la o analiză mai atentă este “Islamul – religia deşertului”. Nu va fi singurul, şi probabil că singura sarcină rezonabilă pe care ne-o putem asuma la nivelul unei modeste recenzii este tocmai de a trece în revistă locurile comune pe care le spulberă biografia elaborată de W. Montgomery Watt. Qur’ânul nu apare deci în atmosfera deşerturilor cutreierate de arabii nomazi, ci în bogatul oraş Mecca, centru religios şi financiar, în care agricultura nu era cu putinţă, dar a cărui pătură bogată era formată din cămătari foarte experimentaţi în mânuirea creditului, abili în speculaţii şi gata să onoreze orice oportunitate de plasament lucrativ din Aden până-n Gaza şi Damasc. Printr-un efort de apropiere analogică, s-ar putea spune că revelaţia coranică se pogoară asupra unui Wall Street arab, şi nu asupra deşertului.
O altă teorie dezvoltată frenetic de orientalismul universitar şi intens utilizată în ultimii ani pentru a justifica diferitele întreprinderi războinice americane, sau ca fundament al rasismului european, este aceea conform căreia Muhammad ar fi putut trece drept Trimis al lui Dumnezeu doar într-un neam sălbatic, lipsit de repere morale şi intelectuale. Pentru istoricul care nu caută să reconforteze pseudo-superioritatea euro-americană lucrurile se vădesc cu totul diferit. Astfel, arabii au avut încă dinaintea misiunii muhammadiene un ideal moral, cel pe care R. A. Nicholson îl sintetiza în cuvintele următoare: “Bravură în luptă, răbdare în duşmănie, tenacitate în răzbunare, protejarea celor slabi, neîncredere faţă de cei puternici.”
Generozitatea şi ospitalitatea erau la mare onoare în deşert şi continuă să fie virtuţile dominante ale arabilor. Generozitatea era admirată chiar şi atunci când friza risipa cea mai lipsită de previziune, ca în anecdota în care o femeie sărmană taie cămila care reprezenta singurul ei mijloc de subzistenţă pentru a oferi o masă copioasă străinului găzduit. S-ar putea vedea în aceasta virtutea “nepreocupării de ziua de mâine”? Sau poate răspunsul este mult mai prozaic în condiţiile deşertului, în care n-are rost să încerci să te protejezi de tot ce ţi se pot întâmpla. Într-o lume în care multor lucruri nu le poţi face faţă utilizând circumspecţia, în care condiţiile sunt implicit nesigure, imprevizibile şi variabile, un anume grad de nepăsare reprezintă înţelepciunea, şi fără îndoială că din această cauză arabii apreciau atitudinea.
Nici înainte de Islam, nici după răspândirea acestei religii, arabii nu par să fi gândit ideea abstractă de Lege altfel decât întruchipată în trăsăturile unui om. A practica ospitalitatea, a păstra cu străşnicie un depozit încredinţat – erau semnele condiţiei onorabile. Lipsa de generozitate şi de curaj erau marca dezonoarei. Gardianul onoarei era opinia publică. Toate aceste trăsături au fost cunoscute cu mult înainte de apariţia lui Muhammad ibn ‘Abdallâh, ibn ‘Abd al-Muththalib, ibn Hâshim, ibn ‘Abd Manâf, ibn Quçayy, ibn Kilâb şi continuă şi astăzi să fie vehiculate sub numele de “muruwah”, sinonim cu virilitatea, precum şi excelenţa morală. Aşadar, teza conform căreia Profetul s-ar fi născut într-un neam oligofren, care l-ar fi acceptat din lipsă de discernământ, se dovedeşte ignară.
O altă teză intens gustată în Occident este aceea care încearcă să facă din Profetul Muhammad o fraudă pus şi simplu, un escroc religios cu tupeu şi succes. În această privinţă W. Montgomery Watt se pronunţă fără ocoliş: “Voinţa sa de a suporta să fie persecutat pentru credinţă, caracterul elevat al oamenilor care credeau în el şi pentru care el era şef, în sfârşit grandoarea operei sale în ultimele ei realizări, totul mărturiseşte în favoarea cinstei sale. A presupune că Muhammad era un impostor suscită mai multe probleme decât rezolvă. Cu toate acestea, niciuna dintre marile figuri ale istoriei n-a fost apreciată la fel de prost în Occident ca Muhammad. Scriitorii occidentali s-au arătat dispuşi mai ales să creadă tot ce poate fi mai rău despre Muhammad, şi de fiecare dată când cea mai debilă dintre interpretările critice ale unui fapt a părut plauzibilă, au tins s-o ia de bună.” Realitatea este că Profetul a murit sărac, cheltuind tot ce moştenise şi se acumulase în anii de negustorie. Pentru un escroc de succes, detaliile acestea sunt derutante.
Pe aceeaşi linie, şi oarecum în legătură cu teza escrocheriei, s-a mai avansat şi ideea conform căreia revelaţia coranică ar consta în nişte halucinaţii. Trecând în revistă subtilităţi ale comunicării divine, aşa cum au fost ele înregistrate şi clasificate de teologi creştini şi savanţi islamici, concluzia care se impune este aceea că “A afirma că viziunile lui Muhammad sunt halucinaţii, aşa cum au avansat unii, este totuna cu a formula o judecată teologică fără a fi de deplin informat de ceea e s-a produs, şi a afişa în consecinţă o tristă ignoranţă a ştiinţei şi a bunului simţ al unor autori ca Poulain şi a disciplinei teologiei mistice pe care ei o reprezintă.” Desigur, continuând acest tip de “raţionament”, adversarii Islamului au mai susţinut şi faptul că Muhammad ar fi fost epileptic. “De fapt, simptomele descrise nu sunt identice cu cele ale epilepsiei, această infirmitate conducând la o năruire fizică şi mentală, în vreme ce Muhammad n-a încetat niciodată să fie în deplină posesie a facultăţilor sale. Argumentul este absolut contrariu oricărei forme de bun simţ, fără niciun alt fundament în afara celui conferit de ignoranţă şi de prejudiciu. Manifestări fizice concomitente n-au consacrat, nici n-au discreditat vreodată vreo experienţă religioasă în sine.”
Parţial adevărată este găsită teza conform căreia naşterea Islamului ar fi legată de trecerea de la o economie nomadă la o economie a afacerilor. Incapabilă să se adapteze schimbărilor economice, comunitatea ar fi sfâşiată între cerinţele noii epoci şi moştenirea sa socială, morală, intelectuală şi religioasă. Anumiţi indivizi mai rapaci s-ar vedea puşi în poziţia de a avea mai multă încredere în ei înşişi, fără vreo compensaţie din direcţia sentimentului lor de natură creată, ar avea acces la un individualism în afacerile sociale, fără să fi găsit un nou ideal moral sau o nouă viziune religioasă care să dea semnificaţie individului. Aşadar, o catastrofă spirituală, pe care Qur’anul o analizează şi căreia îi conferă un ghid pentru acţiune. Fără îndoială, se poate spune că Islamul apare la întretăierea dintre două moduri de viaţă, cel nomad şi cel sedentar, însă orice diagnostic de tip religios nu face decât să ajungă la cauzele religioase ale tulburării, dincolo de curenţii economici, sociali şi morali. Iar aici istoricul secular poate afirma că dintr-o pură întâmplare Muhammad a ajuns la ideile care erau soluţia problemelor fundamentale ale timpului său, ideea nu se susţine decât în faţa naivului care crede în “pure întâmplări”. Realitatea este că nici tatonarea empirică, nici gândirea penetrantă şi încăpăţânată nu se pot întrupa într-o kerigmă de nivelul celei coranice.
O discuţie mult mai amplă este cea legată de “originalitatea” coranică. Observăm în treacă că imperativul originalităţii a fost consacrat drept criteriu valoric de istoria literaturii, adică de un domeniu care nu are nimic în comun cu cel al religiilor. Mai mult decât atât, conceptul unităţii fundamentale a religiilor, care probează ortodoxia unei tradiţii particulare prin raportare la o gramatică metafizică izvorâtă din Tradiţia Primordială, ne duce cu gândul tocmai la absenţa fericită a originalităţii religiilor dincolo de aspectul lor formal, deci contingent şi non-esenţial. Pentru cei care n-au trecut dincolo de coajă, pare improbabilă şi descurajantă ideea conform căreia toate religiile sunt deopotrivă vehicule către mântuire, nu mai mult ca imaginea unui Paradis găzduind deopotrivă: creştini, evrei, hinduşi, buddhişti, musulmani…
W. Montgomery Watt se pronunţă în favoarea “irupţiei creatoare” a revelaţiei muhammadiene, şi consideră că a discuta despre “sursele” ei este totuna cu a discuta despre “sursele” lui Hamlet. Pe de altă parte, dacă admitem că Dumnezeu este unul şi acelaşi pentru toate religiile (şi nu vedem ce mutilare sau schimonosire intelectuală ne-ar putea împinge să gândim altfel), atunci este normal ca reiterarea Revelaţiei să cuprindă aceleaşi idei pe care le găsim şi-n Iudaism şi Creştinism, nicidecum altele. Identitatea ţine în bună măsură de faptul că aceste idei sunt predicate unor oameni deja familiari cu ele, fie doar şi într-o manieră destul de vagă sau obscură, datorită prezenţei evreilor şi creştinilor în Hidjaz. Oricum, ideea analogiilor dintre apocrifele non-ortodoxe ale Noului Testament şi lucrările rabbinice nu este respinsă nici de musulmani, care admit că Muhammad trebuie să fi avut cunoaşterea faptelor nude din acestea, dar a căror semnificaţie trebuie să-l fi depăşit cu prisosinţă ca individ.
O teză extremistă afirmă că, în linii mari şi cu câteva excepţii, monoteismul era necunoscut arabilor. Este consecinţa logică a afirmaţiei conform căreia monoteismul ar fi o invenţie iudaică, la care creştinii n-ar fi avut acces decât în măsura şi dat fiind faptul că sunt moştenitorii evreilor pe linie christică. Această afirmaţie este foarte dificil de susţinut, nesprijinindu-se pe nici o certitudine. Primele pasaje coranice presupun, dimpotrivă, existenţa la cei cărora le erau adresate o familiaritate neîndoielnică cu concepţia unei Fiinţe Supreme. Un alt istoric, C.C. Torey, în The Jewish Fondations of Islam, admite că toţi termenii coranici erau familiari la Mecca. Iar acolo unde există cuvinte, există şi ideile, deci un anume monoteism difuz exista la arabi. Lucrul acesta n-ar trebui să ne surprindă, şi dacă admitem că monoteismul este starea normală a oricărei religii care nu şi-a pierdut ortodoxia, atunci politeismul aparţine fie heterodoxiilor decrepite la adăpost de care nu este nici o religie, fie ţine de o anume prejudecată “ştiinţifică” euroamericană imposibil de explicat raţional.
Un alt reproş care i se face Profetului Muhammad, şi care n-a încetat să fie aruncat împotriva întregii lumi islamice, este cel al mariajului dintre religie şi politică. Occidentalii tind chiar să considere că musulmanii confundă două domenii pentru totdeauna despărţite, când poate că musulmanii văd mai clar decât aceştia fundamentul religios al chestiunilor politice. Muhammad era interesat de condiţiile sociale, politice şi religioase din Mecca, însă n-a încetat să considere aspectul religios ca fiind fundamental. Poate că nu şi-a dorit pentru sine decât rolul omului care-i avertizează pe ceilalţi, rol pur religios, însă a trebuit să înţeleagă foarte repede că divorţul dintre vocaţia profetică şi funcţia de lider politic nu poate dura prea mult. Comparaţia pe această linie dintre Muhammad şi Iisus Hristos ar trebui extinsă la toate avatarurile divinităţii din marile religii, moment în care cel aflat într-o graţioasă minoritate n-ar mai fi negustorul arab, ci nazarineanul.
Nu lipsite de interes sunt alegaţiile cărora Profetul Muhammad a trebuit să le facă faţă în timpul vieţii, înainte de imigrarea la Medina. Contemporanii sceptici l-au numit pe rând: madjnun (nebun, sau mai precis, posedat de un djinn), kahin (ghicitor), sahir (vrăjitor-magician), sha’ir (poet, ceea ce revine tot la posesia infernală). Toate acestea puneau la îndoială nu atât faptul că experienţele lui Muhammad ar fi fost de origine supranaturală, ci avansau ideea că o creatură demonică sau o putere supranaturală inferioară, cu totul altele decât Puterea care conducere universul, s-ar fi aflat la originea lor. Scopul acestor acuzaţii era acela de a face să se creadă că nu trebuie luate în serios avertismentele coranice, care n-ar fi conţinut nimic veritabil.
Nu în ultimul rând, Qur’anul a fost pus pe seama strict a inteligenţei lui Muhammad, ajutat eventual de vreun versificator abil. O a treia linie de atac consta în a spune că Muhammad nu era genul de personaj căruia să-i poată fi încredinţată o revelaţie sacră, din cauza lipsei sale de importanţă la Mecca. Istoricul W. Montgomery Watt se pronunţă: “Încă o dată, remarci de acest fel nu trebuie considerate drept expuneri imparţiale ale faptelor.” Au exista şi opozanţi care aşteptau de la Revelaţie să fie însoţită de semne miraculoase, conform acestora Divinitatea neputându-se manifesta decât învăluită în bulversările ordinii naturale. Critica scopurilor lui Muhammad a insinuat că acesta ar fi vrut să dobândească avere şi vază în urma răspândirii mesajului coranic. Rămâne foarte improbabil că puterea l-ar fi fascinat vreodată pe cel care se izola în peşteră pentru a-L adora pe Dumnezeu, şi e o certitudine faptul că averea considerabilă a Profetului s-a risipit aproape în întregime în anii în care acesta a dirijat destinul comunităţii musulmane.
I s-a reproşat deci lui Muhammad acţiunea politică. Nu se poate subscrie unei asemenea opinii decât dacă admitem împreună cu Macchiavelli că în politică totul este permis, cu condiţia să servească scopurilor de dominaţie ale suveranului. Realitatea este că aventura muhammadiană ţine de un vis improbabil petrecut aievea, iar dacă n-am fi convinşi de istoricitatea sa, ar fi greu de crezut că un ins dispreţuit s-ar putea întoarce în oraşul său sub chipul cuceritorului triumfător. Este imposibil să nu fii impresionat de credinţa pe care Profetul a avut-o pentru cauza sa, de viziunea şi de înţelepciunea celui care a conceput o lume arabă unificată în momentele în care comunitatea lui putea fi sufocată de inamicii ei. Muhammad a făcut politică, fireşte, dar câţi se pot lăuda cu o astfel de conduită în politică?
Autor: W. Montgomery Watt
Titlu: Muhammad at Mecca
Rating: Norman Finkelstein - The Holocaust Industry. Reflections on the Exploitation of the Jewish Suffering - recenzie
Editura: Oxford University Press
Anul apariţiei: 1957
208 pagini
cartonată
ISBN: 978-0195772784
Scrisă de Radu Iliescu
http://constiinte.ro/muhammad-at-mecca
luni, februarie 28, 2011
Reguli pentru un Islam occidental?
În reacţie la crescânda presiune dublă, politică şi imigraţionistă, la care e supus vestul Europei, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a cerut instituirea şi respectarea de reguli pentru un Islam franţuzesc.
Nu puţini francezi se arată nemulţumiţi şi iritaţi de blocarea cu mase de credincioşi islamici a unor străzi pariziene transformate ad-hoc în moschei. În genere, tot mai multor francezi de religie creştină, spectacolul afişării deschise a credinţei musulmane, prin burci, voaluri, minarete şi moschei li se pare tot mai puţin suportabilă.
Problema nu e doar una franceză. După 11 septembrie 2001, idiosincrasia anti-musulmană, virtual necunoscută până atunci în occident, a luat exponenţial proporţii, peste tot. Prin recurs la reflexele corecte politic, liderii occidentali au reuşit mult timp să marginalizeze formaţiunile populiste apărute şi trăind aproape exclusiv din dobânzile pe capitalul politic strâns în urma instigărilor la ură împotriva imigranţilor.
Dar ameninţarea terorismului islamist n-a dispărut. Cum nu s-a evaporat nici vizibila neadecvare la imperativul integrării a unor segmente largi de imigranţi musulmani, din care nu puţini preferă ghetoizarea unei expuneri nefiltrate la individualismul de tip apusean.
Această vădită neadecvare identitară, socială, economică, şcolară, profesională şi psihologică n-a întârziat să promoveze interesele şi succesele electorale fără precedent ale grupărilor radical anti-musulmane, fie că e vorba de Olanda, Danemarca, Suedia sau Elveţia.
În Franţa, presiunea o susţine Frontul Naţional, încăput pe mâna Marinei le Pen, fiica fondatorului ultranaţionalistei formaţiuni. Spre a nu-i lăsa mână liberă la dreapta şi extrema dreaptă a spectrului politic francez, preşedintele Sarkozy a abordat el însuşi tema vizibilităţii musulmane. Parţial supărătoare pentru o parte a concetăţenilor săi, această vizibilitate, alimentând ostilitatea contra musulmanilor, ar trebui, în viziunea lui Sarkozy, să dispară.
Potrivit liderului de la Elysee, ar fi datoria musulmanilor să se integreze astfel încât să nu mai sară în ochi.
De cealaltă parte a baricadei, musulmanii reliefează că, în unele oraşe mari, precum Paris sau Marsilia, nu au loc în moschei, motiv pentru care sunt nevoiţi să se roage pe străzi. Ceea ce, nu doar din unghiul extremei drepte, ci şi al multor francezi republicani, care ţin la respectarea strictei despărţiri a statului laic de religii, constituie o provocare.
Conform sondajelor, 20 la sută din francezi sunt de acord să considere afişarea publică a credinţei drept o ruşine naţională şi un atentat la sacrosancta libertate religioasă.
Nu e deci de mirare că Sarkozy încearcă să-şi sporească popularitatea pledând pentru un "islam franţuzesc" - un concept fundamental diferit de cel de "islam în Franţa", în măsura în care caracteristica inconfundabilă a celui dintâi ar fi invizibilitatea. Musulmanul bun, pare a zice Sarkozy, e cel ce nu se vede.
E limpede că, adoptând această poziţie, şeful statului francez încearcă să răspundă temerilor acute ale unui număr semnificativ de alegători şi să le aplaneze, fără să poată evita, însă, alienarea altor grupuri, care nu vor întârzia să-l acuze de comiterea unei grave erori.
Fiindcă rezerva publică şi retragerea disciplinată a credinciosului între cei patru pereţi ai casei sau ai comunităţii sale nu corespunde neapărat exigenţelor sau naturii extroverite ale unora dintre tradiţiile islamice.
Prin urmare, revendicările prezidenţiale ar putea fi interpretate ca solicitând dispariţia islamului în Franţa.
Ceea ce ar fi cu atât mai greu de impus, cu cât ponderea politică a milioanelor de musulmani din Franţa va continua să crească necontenit. Pe de altă parte, tocmai această pondere ieşită din comun obligă republica franceză să treacă grabnic la redefinirea raportului dintre stat şi religie.
Or, această sarcină riscă să fie imposibilă. Pentru relaţia cu Biserica Catolică Franţa şi-a asumat-o cu succes, la începutul secolului XX. La o sută de ani de atunci e obligată să repete operaţiunea pentru moschei şi musulmani şi s-o facă în condiţii net mai dificile, în măsura în care în cauză e islamul, pe fondul unei globalizări pline de conflicte.
De proximul deznodământ al acestei tentative fără precedent în istoria continentului, de instituire de reguli pentru un "islam occidental", ce riscă să le pară inacceptabile multor credincioşi islamici, va depinde, în bună măsură, şi rezolvarea aceloraşi probleme în restul Europei.
Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Cristian Ştefănescu
http://www.dw-world.de/dw/article/0,,6446517,00.html
Nu puţini francezi se arată nemulţumiţi şi iritaţi de blocarea cu mase de credincioşi islamici a unor străzi pariziene transformate ad-hoc în moschei. În genere, tot mai multor francezi de religie creştină, spectacolul afişării deschise a credinţei musulmane, prin burci, voaluri, minarete şi moschei li se pare tot mai puţin suportabilă.
Problema nu e doar una franceză. După 11 septembrie 2001, idiosincrasia anti-musulmană, virtual necunoscută până atunci în occident, a luat exponenţial proporţii, peste tot. Prin recurs la reflexele corecte politic, liderii occidentali au reuşit mult timp să marginalizeze formaţiunile populiste apărute şi trăind aproape exclusiv din dobânzile pe capitalul politic strâns în urma instigărilor la ură împotriva imigranţilor.
Dar ameninţarea terorismului islamist n-a dispărut. Cum nu s-a evaporat nici vizibila neadecvare la imperativul integrării a unor segmente largi de imigranţi musulmani, din care nu puţini preferă ghetoizarea unei expuneri nefiltrate la individualismul de tip apusean.
Această vădită neadecvare identitară, socială, economică, şcolară, profesională şi psihologică n-a întârziat să promoveze interesele şi succesele electorale fără precedent ale grupărilor radical anti-musulmane, fie că e vorba de Olanda, Danemarca, Suedia sau Elveţia.
În Franţa, presiunea o susţine Frontul Naţional, încăput pe mâna Marinei le Pen, fiica fondatorului ultranaţionalistei formaţiuni. Spre a nu-i lăsa mână liberă la dreapta şi extrema dreaptă a spectrului politic francez, preşedintele Sarkozy a abordat el însuşi tema vizibilităţii musulmane. Parţial supărătoare pentru o parte a concetăţenilor săi, această vizibilitate, alimentând ostilitatea contra musulmanilor, ar trebui, în viziunea lui Sarkozy, să dispară.
Potrivit liderului de la Elysee, ar fi datoria musulmanilor să se integreze astfel încât să nu mai sară în ochi.
De cealaltă parte a baricadei, musulmanii reliefează că, în unele oraşe mari, precum Paris sau Marsilia, nu au loc în moschei, motiv pentru care sunt nevoiţi să se roage pe străzi. Ceea ce, nu doar din unghiul extremei drepte, ci şi al multor francezi republicani, care ţin la respectarea strictei despărţiri a statului laic de religii, constituie o provocare.
Conform sondajelor, 20 la sută din francezi sunt de acord să considere afişarea publică a credinţei drept o ruşine naţională şi un atentat la sacrosancta libertate religioasă.
Nu e deci de mirare că Sarkozy încearcă să-şi sporească popularitatea pledând pentru un "islam franţuzesc" - un concept fundamental diferit de cel de "islam în Franţa", în măsura în care caracteristica inconfundabilă a celui dintâi ar fi invizibilitatea. Musulmanul bun, pare a zice Sarkozy, e cel ce nu se vede.
E limpede că, adoptând această poziţie, şeful statului francez încearcă să răspundă temerilor acute ale unui număr semnificativ de alegători şi să le aplaneze, fără să poată evita, însă, alienarea altor grupuri, care nu vor întârzia să-l acuze de comiterea unei grave erori.
Fiindcă rezerva publică şi retragerea disciplinată a credinciosului între cei patru pereţi ai casei sau ai comunităţii sale nu corespunde neapărat exigenţelor sau naturii extroverite ale unora dintre tradiţiile islamice.
Prin urmare, revendicările prezidenţiale ar putea fi interpretate ca solicitând dispariţia islamului în Franţa.
Ceea ce ar fi cu atât mai greu de impus, cu cât ponderea politică a milioanelor de musulmani din Franţa va continua să crească necontenit. Pe de altă parte, tocmai această pondere ieşită din comun obligă republica franceză să treacă grabnic la redefinirea raportului dintre stat şi religie.
Or, această sarcină riscă să fie imposibilă. Pentru relaţia cu Biserica Catolică Franţa şi-a asumat-o cu succes, la începutul secolului XX. La o sută de ani de atunci e obligată să repete operaţiunea pentru moschei şi musulmani şi s-o facă în condiţii net mai dificile, în măsura în care în cauză e islamul, pe fondul unei globalizări pline de conflicte.
De proximul deznodământ al acestei tentative fără precedent în istoria continentului, de instituire de reguli pentru un "islam occidental", ce riscă să le pară inacceptabile multor credincioşi islamici, va depinde, în bună măsură, şi rezolvarea aceloraşi probleme în restul Europei.
Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Cristian Ştefănescu
http://www.dw-world.de/dw/article/0,,6446517,00.html
duminică, februarie 27, 2011
Journees nationales du Coran
L’Algérie a, depuis des siècles, été une Terre de l’ijtihâd et du savoir théologique.
A l’occasion des Journées nationales du Coran qui se tiennent depuis le 21 février, organisées par le ministère des Affaires religieuses, à Dar El Imam à Alger, d’éminents savants se sont réunis pour bien montrer que l’apport de l’Algérie à la civilisation musulmane est original, précieux et indéniable. L’Algérie a, depuis des siècles, été une Terre de l’ijtihad et du savoir théologique. L’acte d’interpréter a dominé l’histoire de la culture.
Une source d’inspiration
Interpréter c’est exister, rechercher l’équilibre, assumer le devenir. L’être humain est requis selon le Coran d’assumer ses responsabilités. Le corpus, Mashaf, est ouvert, susceptible d’un nombre illimité d’interprétations, tout en ayant une ligne dominante pour l’essentiel. Il tient compte des aspects individuels et communautaires. Le texte lui-même agrée et appelle la lecture interprétative individuelle et collective, en fonction de la marche du temps et de la pluralité des cultures.
Les prédicats et axiomes théologiques de base, comme l’unicité de Dieu, le privilège octroyé à l’être humain par la raison, comme lieutenant de Dieu sur terre et les cinq piliers de l’Islam, la shahada, la profession de foi, la salat, la prière canonique, la zakat, l’aumône obligatoire, le siyyam, le jeûne durant le mois de Ramadhan, le Hadj, le pèlerinage et d’autres normes sont la base référentielle.
La liberté de l’homme et la prééminence de la vie humaine permettent d’envisager des compréhensions, des exceptions et une exégèse adaptée à l’évolution sociale. A travers l’histoire, les interprétations correspondaient aux attentes de leurs auteurs, à leurs valeurs culturelles et à leurs conditions historiques. Elles n’ont pas donné un sens unique, même si une ligne consensuelle et classique dominait.
Les interprétations du Coran à travers quinze siècles d’histoire dans la plupart des exégèses reflètent les préoccupations concrètes des musulmans, même si celles des trois premiers siècles restent influentes. L’exemple des premiers temps islamiques, avec des nuances selon les époques et les pays, est une source d’inspiration, même si le fidéisme guette parfois cette approche.
Pour la plupart des thèmes et questions, le Coran facilite la prise en compte de la variété des situations et permet, exige de discerner, de s’adapter et d’évoluer. Ses prescriptions favorisent les conditions du vivre-ensemble, du changement et des métamorphoses et soutiennent l’humain pour distinguer le licite de l’illicite et surtout d’assumer la maitrise des aspects ambigus. Car le bien et le mal, le licite et l’illicite sont patents, et la tâche est de discerner. Mais plus difficile est de trancher dans l’ambiguïté, l’incertain, le «muschtabeh»: «C’est Lui qui a fait descendre sur toi le Livre, avec des versets sans équivoque, qui sont la base du Livre, et d’autres versets ambiguës. Qui porte au coeur la déviance s’attache à l’ambigu, alors que Dieu seul a la science de le déchiffrer, et que ceux de science bien assise se bornent à dire: «Nous y croyons: tout cela vient de notre Seigneur!» Mais, ne réfléchissent que ceux doués d’intelligence» (III, 7).
C’est à chacun d’entendre, de lire et recevoir ce qui est clair et dont l’expression est effective et aussi ce qui est ambigu, pour assumer la part de l’improbable, de l’évolution et de la compréhension. Il s’agit de tenir compte du contexte, des rapports entre les différentes dimensions et parties du texte et de la visée réelle du discours. Tel est l’effort d’interprétation, ijtihâd.
L’ijtihâd est au coeur de la pensée islamique en Algérie
Depuis trois siècles environ, les sociétés musulmanes troublées, paralysées par des problèmes internes de développement et par la trajectoire problématique de l’Occident qui se mondialise ont des difficultés à interpréter, à se mettre en mouvement. La compréhension du Coran est au centre des enjeux. Si on veut comprendre la singularité de la révélation coranique, il faut entendre que la Parole de Dieu révélée dans le Coran est directe et se veut pédagogie. La Parole coranique assume une médiation, elle traduit la vie que l’on doit interpréter et honorer. Toute vérité, y compris La Vérité révélée, est compréhensible dans une trame où se nouent et se tissent le clair et le moins clair, l’évident et l’ambigu, entre les lignes aussi. Vérité que l’on ne peut pas assener d’un bloc, mais la signifier progressivement, vingt-trois ans pour le Coran.
En sachant que les religions sont déformées à la fois par un esprit anti-spirituel et la mauvaise compréhension du Message par des adeptes inauthentiques et inattentifs. Il ne s’agit pas pour le Coran d’imposer une nouvelle religion, refuge, mais de rappeler le vrai, ce qui est requis et visé par l’Infini, et cela est défini comme «la religion du Vrai».
L’ijtihâd est au coeur de la pensée islamique en Algérie. Il s’agit de s’ouvrir et de vérifier que l’Islam peut conserver la même et invariable aptitude à responsabiliser, humaniser et innover. Il est primordial d’adapter l’ijtihad aux circonstances liées à la vie moderne. Pour ce faire, nous devons préciser le sens de l’ijtihâd contemporain. Non pas celui qui s’accommode de l’époque, ou qui se plie aux exigences du matérialisme, et en vient à reconsidérer sa tradition pour l’appliquer coûte que coûte à la réalité variable, mais celui qui respecte l’esprit de la loi. Selon l’Islam, il faut discerner les aspects positifs des aspects négatifs de chaque temps et réinventer une culture vivante et humaine. Il ne fait aucun doute que les hommes ne doivent pas s’aligner servilement sur leur époque, ni lui tourner le dos.
Force est de souligner que l’ijtihâd auquel tout être raisonnable aspire n’est pas celui qui cherche à tourner le dos à son époque, ou au contraire à tout prix vouloir se conformer à son époque. Il y a du clair et de l’obscur dans toute époque. Nous entendons plutôt par ijtihad celui qui se veut créatif, fidèle et novateur en même temps. Ni fermeture, ni dilution. Un moujtahid est un rénovateur, un porte-parole savant des intérêts de son peuple et qui veille à la préservation scrupuleuse de ses racines, de ses intérêts et aspirations, et qui répond aux besoins culturels des gens, en leur balisant la voie vers l’avenir, une vie ouverte, équilibrée, responsable et digne. Pour l’Islam, contrairement aux discours des extrémistes, c’est non seulement possible, mais vital.
L’exégèse admise est fondée sur une connaissance suffisante des règles scientifiques, linguistiques, éthiques et fondamentales du savoir et des valeurs propres. Toute interprétation, sans laxisme, doit faciliter et non compliquer. Elle ne contredit pas une raison saine, ni bafoue une science certaine fermement établie, tout en faisant les efforts possibles de recherche et de réflexion, poussant à l’extrême la déconstruction, la recherche de la vérité et de l’opinion juste et le détachement de soi des passions et des préférences non étayées par des arguments.
Le savant, l’intellectuel, doit s’appuyer sur la raison pour chercher l’intérêt général et ce, pour que nous puissions critiquer et cerner notre époque, comprendre les problèmes et les questions qui y font jour et prendre conscience de ses risques et exigences. Cette démarche permet de nous pencher sur les nouveaux contextes pour les soumettre à l’analyse avec un esprit ouvert et perspicace. L’Islam invite à la réflexion et représente une version vigilante de l’humain qui a fait ses preuves. Reste à sortir des instrumentalisations et superficialités.
L’ijtihâd, mot générique, désigne donc le principe de réflexion libre et responsable exigé par l’Islam aux intellectuels compétents afin qu’ils participent au travail de rénovation et d’invention de nouveaux concepts et de nouvelles pratiques, et d’interprétation du noble discours coranique et de la Sunna prophétique éclairante. Cet aspect fait de l’ijtihâd une possibilité ouverte à toute évolution et adaptée aux intérêts des individus et des sociétés, s’accommodant de tous les temps et de tous les lieux.
Le Maghreb en général et l’Algérie en particulier ont toujours, à travers les âges, favorisé et accueilli des savants de rite malékite qui ont jeté les bases de l’Ijtihad et de la pensée islamique du juste milieu, rempart contre la pensée extrémiste et le discours fanatique. En ouvrant les portes au véritable Ijtihad qui s’appuie sur la raison et la logique, l’Algérie a été un carrefour de la sagesse et des civilisations. Elle s’est forgé une culture de la modération et un climat social où la vie des citoyens articule authenticité et modernité, sans déséquilibre, ni fermeture.
L’ijtihâd, ou tajdid, est cet acte du renouveau qui distingue entre les opportunités et les menaces, entre ce qui fait obstacle et ce qui permet le progrès. Il faut non seulement assumer les changements mais les susciter pour maîtriser l’époque, dans l’intérêt général de la société, afin de préserver son équilibre et sa stabilité et renforcer son attachement au sens de l’ouvert et de la civilisation.
L’ijtihad est efficace, utile et agissant sur la vie de la société islamique, s’il est pratiqué dans le respect des visées générales du Coran, qui prend en compte l’humanité et le respect de la dignité humaine. Un livre qui apporte des réponses à toutes les interrogations fondamentales. C’est cela ce qui est valable en tout temps et en tout lieu. Car l’Islam est venu édifier la communauté médiane, de juste milieu, équilibrer, en vue d’humaniser, de libérer et non point asservir l’humain, ou le déshumaniser.
Tlemcen, capitale du monde islamique
L’Algérie est une des sociétés la plus proche du concept de juste milieu et de la culture de la dignité. C’est porté par l’Islam que l’Emir Abdelkader durant dix-sept ans et le peuple sous la bannière du FLN en Novembre 1954 durant huit ans prirent les armes pour chasser l’envahisseur. Durant le temps des épreuves, avec une foi inébranlable le peuple édifia mosquées et zaouïas pour la diffusion des valeurs d’identité et de dignité face aux tentatives d’aliénation et de dépersonnalisation, tenant en échec le régime colonial.
Aujourd’hui, l’Algérie célèbre avec une fierté légitime, Tlemcen, capitale du monde islamique 2011, la mecque des ouléma des quatre coins du monde. Tlemcen a illuminé le Monde musulman et la Méditerranée par son sens élevé de la civilisation. Avec Grenade et d’autres capitales islamiques du temps de l’âge d’or, elle représente le raffinement de la culture authentique. La figure emblématique de cette citadelle de la culture et de la spiritualité, le saint patron de Tlemcen, Sidi Abu Madyane est le maitre spirituel du plus haut degré.
Il concentrait la plupart des chaînes initiatiques des Sidiqines, issues de l’Ecole de Baghdad, d’Al Jillani et guide spirituel d’Abdeslam Ibn Machich Alami lui même maître du vénérable Abu el Hassan Schadhily.
Cheikh el Akbar, Ibn Arabi, à juste titre, a appelé Abou Madyane: «Le cheikh des chouyoukh», Le maître des maîtres. Son sens de l’interprétation est resté inégalé. Il enseigna aussi à Béjaïa, peuplée d’arabo-berbères et d’andalous, autre centre de rayonnement du soufisme et des savoirs scientifiques autour de la Méditerranée. L’Algérie de Abou Madyane à l’Emir Abdelkader, jusqu’à nos jours, est un trésor de la pensée universelle qu’il faut redécouvrir.
Mustapha CHÉRIF
23 Février 2011
sursa: http://www.lexpressiondz.com/article/8/2011-02-23/86426.html
A l’occasion des Journées nationales du Coran qui se tiennent depuis le 21 février, organisées par le ministère des Affaires religieuses, à Dar El Imam à Alger, d’éminents savants se sont réunis pour bien montrer que l’apport de l’Algérie à la civilisation musulmane est original, précieux et indéniable. L’Algérie a, depuis des siècles, été une Terre de l’ijtihad et du savoir théologique. L’acte d’interpréter a dominé l’histoire de la culture.
Une source d’inspiration
Interpréter c’est exister, rechercher l’équilibre, assumer le devenir. L’être humain est requis selon le Coran d’assumer ses responsabilités. Le corpus, Mashaf, est ouvert, susceptible d’un nombre illimité d’interprétations, tout en ayant une ligne dominante pour l’essentiel. Il tient compte des aspects individuels et communautaires. Le texte lui-même agrée et appelle la lecture interprétative individuelle et collective, en fonction de la marche du temps et de la pluralité des cultures.
Les prédicats et axiomes théologiques de base, comme l’unicité de Dieu, le privilège octroyé à l’être humain par la raison, comme lieutenant de Dieu sur terre et les cinq piliers de l’Islam, la shahada, la profession de foi, la salat, la prière canonique, la zakat, l’aumône obligatoire, le siyyam, le jeûne durant le mois de Ramadhan, le Hadj, le pèlerinage et d’autres normes sont la base référentielle.
La liberté de l’homme et la prééminence de la vie humaine permettent d’envisager des compréhensions, des exceptions et une exégèse adaptée à l’évolution sociale. A travers l’histoire, les interprétations correspondaient aux attentes de leurs auteurs, à leurs valeurs culturelles et à leurs conditions historiques. Elles n’ont pas donné un sens unique, même si une ligne consensuelle et classique dominait.
Les interprétations du Coran à travers quinze siècles d’histoire dans la plupart des exégèses reflètent les préoccupations concrètes des musulmans, même si celles des trois premiers siècles restent influentes. L’exemple des premiers temps islamiques, avec des nuances selon les époques et les pays, est une source d’inspiration, même si le fidéisme guette parfois cette approche.
Pour la plupart des thèmes et questions, le Coran facilite la prise en compte de la variété des situations et permet, exige de discerner, de s’adapter et d’évoluer. Ses prescriptions favorisent les conditions du vivre-ensemble, du changement et des métamorphoses et soutiennent l’humain pour distinguer le licite de l’illicite et surtout d’assumer la maitrise des aspects ambigus. Car le bien et le mal, le licite et l’illicite sont patents, et la tâche est de discerner. Mais plus difficile est de trancher dans l’ambiguïté, l’incertain, le «muschtabeh»: «C’est Lui qui a fait descendre sur toi le Livre, avec des versets sans équivoque, qui sont la base du Livre, et d’autres versets ambiguës. Qui porte au coeur la déviance s’attache à l’ambigu, alors que Dieu seul a la science de le déchiffrer, et que ceux de science bien assise se bornent à dire: «Nous y croyons: tout cela vient de notre Seigneur!» Mais, ne réfléchissent que ceux doués d’intelligence» (III, 7).
C’est à chacun d’entendre, de lire et recevoir ce qui est clair et dont l’expression est effective et aussi ce qui est ambigu, pour assumer la part de l’improbable, de l’évolution et de la compréhension. Il s’agit de tenir compte du contexte, des rapports entre les différentes dimensions et parties du texte et de la visée réelle du discours. Tel est l’effort d’interprétation, ijtihâd.
L’ijtihâd est au coeur de la pensée islamique en Algérie
Depuis trois siècles environ, les sociétés musulmanes troublées, paralysées par des problèmes internes de développement et par la trajectoire problématique de l’Occident qui se mondialise ont des difficultés à interpréter, à se mettre en mouvement. La compréhension du Coran est au centre des enjeux. Si on veut comprendre la singularité de la révélation coranique, il faut entendre que la Parole de Dieu révélée dans le Coran est directe et se veut pédagogie. La Parole coranique assume une médiation, elle traduit la vie que l’on doit interpréter et honorer. Toute vérité, y compris La Vérité révélée, est compréhensible dans une trame où se nouent et se tissent le clair et le moins clair, l’évident et l’ambigu, entre les lignes aussi. Vérité que l’on ne peut pas assener d’un bloc, mais la signifier progressivement, vingt-trois ans pour le Coran.
En sachant que les religions sont déformées à la fois par un esprit anti-spirituel et la mauvaise compréhension du Message par des adeptes inauthentiques et inattentifs. Il ne s’agit pas pour le Coran d’imposer une nouvelle religion, refuge, mais de rappeler le vrai, ce qui est requis et visé par l’Infini, et cela est défini comme «la religion du Vrai».
L’ijtihâd est au coeur de la pensée islamique en Algérie. Il s’agit de s’ouvrir et de vérifier que l’Islam peut conserver la même et invariable aptitude à responsabiliser, humaniser et innover. Il est primordial d’adapter l’ijtihad aux circonstances liées à la vie moderne. Pour ce faire, nous devons préciser le sens de l’ijtihâd contemporain. Non pas celui qui s’accommode de l’époque, ou qui se plie aux exigences du matérialisme, et en vient à reconsidérer sa tradition pour l’appliquer coûte que coûte à la réalité variable, mais celui qui respecte l’esprit de la loi. Selon l’Islam, il faut discerner les aspects positifs des aspects négatifs de chaque temps et réinventer une culture vivante et humaine. Il ne fait aucun doute que les hommes ne doivent pas s’aligner servilement sur leur époque, ni lui tourner le dos.
Force est de souligner que l’ijtihâd auquel tout être raisonnable aspire n’est pas celui qui cherche à tourner le dos à son époque, ou au contraire à tout prix vouloir se conformer à son époque. Il y a du clair et de l’obscur dans toute époque. Nous entendons plutôt par ijtihad celui qui se veut créatif, fidèle et novateur en même temps. Ni fermeture, ni dilution. Un moujtahid est un rénovateur, un porte-parole savant des intérêts de son peuple et qui veille à la préservation scrupuleuse de ses racines, de ses intérêts et aspirations, et qui répond aux besoins culturels des gens, en leur balisant la voie vers l’avenir, une vie ouverte, équilibrée, responsable et digne. Pour l’Islam, contrairement aux discours des extrémistes, c’est non seulement possible, mais vital.
L’exégèse admise est fondée sur une connaissance suffisante des règles scientifiques, linguistiques, éthiques et fondamentales du savoir et des valeurs propres. Toute interprétation, sans laxisme, doit faciliter et non compliquer. Elle ne contredit pas une raison saine, ni bafoue une science certaine fermement établie, tout en faisant les efforts possibles de recherche et de réflexion, poussant à l’extrême la déconstruction, la recherche de la vérité et de l’opinion juste et le détachement de soi des passions et des préférences non étayées par des arguments.
Le savant, l’intellectuel, doit s’appuyer sur la raison pour chercher l’intérêt général et ce, pour que nous puissions critiquer et cerner notre époque, comprendre les problèmes et les questions qui y font jour et prendre conscience de ses risques et exigences. Cette démarche permet de nous pencher sur les nouveaux contextes pour les soumettre à l’analyse avec un esprit ouvert et perspicace. L’Islam invite à la réflexion et représente une version vigilante de l’humain qui a fait ses preuves. Reste à sortir des instrumentalisations et superficialités.
L’ijtihâd, mot générique, désigne donc le principe de réflexion libre et responsable exigé par l’Islam aux intellectuels compétents afin qu’ils participent au travail de rénovation et d’invention de nouveaux concepts et de nouvelles pratiques, et d’interprétation du noble discours coranique et de la Sunna prophétique éclairante. Cet aspect fait de l’ijtihâd une possibilité ouverte à toute évolution et adaptée aux intérêts des individus et des sociétés, s’accommodant de tous les temps et de tous les lieux.
Le Maghreb en général et l’Algérie en particulier ont toujours, à travers les âges, favorisé et accueilli des savants de rite malékite qui ont jeté les bases de l’Ijtihad et de la pensée islamique du juste milieu, rempart contre la pensée extrémiste et le discours fanatique. En ouvrant les portes au véritable Ijtihad qui s’appuie sur la raison et la logique, l’Algérie a été un carrefour de la sagesse et des civilisations. Elle s’est forgé une culture de la modération et un climat social où la vie des citoyens articule authenticité et modernité, sans déséquilibre, ni fermeture.
L’ijtihâd, ou tajdid, est cet acte du renouveau qui distingue entre les opportunités et les menaces, entre ce qui fait obstacle et ce qui permet le progrès. Il faut non seulement assumer les changements mais les susciter pour maîtriser l’époque, dans l’intérêt général de la société, afin de préserver son équilibre et sa stabilité et renforcer son attachement au sens de l’ouvert et de la civilisation.
L’ijtihad est efficace, utile et agissant sur la vie de la société islamique, s’il est pratiqué dans le respect des visées générales du Coran, qui prend en compte l’humanité et le respect de la dignité humaine. Un livre qui apporte des réponses à toutes les interrogations fondamentales. C’est cela ce qui est valable en tout temps et en tout lieu. Car l’Islam est venu édifier la communauté médiane, de juste milieu, équilibrer, en vue d’humaniser, de libérer et non point asservir l’humain, ou le déshumaniser.
Tlemcen, capitale du monde islamique
L’Algérie est une des sociétés la plus proche du concept de juste milieu et de la culture de la dignité. C’est porté par l’Islam que l’Emir Abdelkader durant dix-sept ans et le peuple sous la bannière du FLN en Novembre 1954 durant huit ans prirent les armes pour chasser l’envahisseur. Durant le temps des épreuves, avec une foi inébranlable le peuple édifia mosquées et zaouïas pour la diffusion des valeurs d’identité et de dignité face aux tentatives d’aliénation et de dépersonnalisation, tenant en échec le régime colonial.
Aujourd’hui, l’Algérie célèbre avec une fierté légitime, Tlemcen, capitale du monde islamique 2011, la mecque des ouléma des quatre coins du monde. Tlemcen a illuminé le Monde musulman et la Méditerranée par son sens élevé de la civilisation. Avec Grenade et d’autres capitales islamiques du temps de l’âge d’or, elle représente le raffinement de la culture authentique. La figure emblématique de cette citadelle de la culture et de la spiritualité, le saint patron de Tlemcen, Sidi Abu Madyane est le maitre spirituel du plus haut degré.
Il concentrait la plupart des chaînes initiatiques des Sidiqines, issues de l’Ecole de Baghdad, d’Al Jillani et guide spirituel d’Abdeslam Ibn Machich Alami lui même maître du vénérable Abu el Hassan Schadhily.
Cheikh el Akbar, Ibn Arabi, à juste titre, a appelé Abou Madyane: «Le cheikh des chouyoukh», Le maître des maîtres. Son sens de l’interprétation est resté inégalé. Il enseigna aussi à Béjaïa, peuplée d’arabo-berbères et d’andalous, autre centre de rayonnement du soufisme et des savoirs scientifiques autour de la Méditerranée. L’Algérie de Abou Madyane à l’Emir Abdelkader, jusqu’à nos jours, est un trésor de la pensée universelle qu’il faut redécouvrir.
Mustapha CHÉRIF
23 Février 2011
sursa: http://www.lexpressiondz.com/article/8/2011-02-23/86426.html
luni, ianuarie 10, 2011
Ibn 'Arabi - Extrase din "Cartea revelatiilor" (1)
"Iubirea este aceasta relatie
Care priveste deopotriva pe om si pe Dumnezeu,
Desi cunoasterea noastra
Ignora aceasta relatie.
Desi iubirea este plina de desfatare,
Esenta ei ramane de neinteles pentru noi.
O, Doamne al meu! O, Doamne al meu!
Oare de ce-i adumbrita?
Ratiunile iubirii
imi vorbesc despre esenta ei
prin mijlocirea modelelor opuse[1]
precum prezenta si absenta.
Fiinta insasi a lui Dumnezeu
Se intemeieaza pe iubire,
El, care vede in adancul nostru ca si in El.
Iarta-mi, o, Doamne al meu!
vorbele pe care le rostesc despre iubire,
caci ma exprim astfel pentru a-Ti aduce lauda!"
[1] Finalitatea iubirii este unirea prin confundarea iubitului cu cel iubit. Cele trei aspecte corelative - iubire, iubitor, cel iubit - sunt, asadar, inseparabile, insa se reabsorb in esenta lor nediferentiata. Din contra, in existenta iubirea implica intotdeauna o dualitate de aspecte care se opun, pentru a se reuni apoi in complementaritatea lor, perechea care cheama la unire si la dez-unire.
In legatura cu aceeasi tema, am scris si versurile care urmeaza:
"Am iubit fiinta mea esentiala
cu aceeasi iubire cu care
Unul tinde catre al Doilea!
Iubirea astfel zamislita
este fireasca si spirituala,
fiind, deopotriva, dragoste divina.
Cuvinte de lumina si calauzire,
legate de iubire,
ce au fost revelate
in cuvintele Coranului.
M-ai intrebat,
fara ca eu, totusi, sa fi inteles
la ce iubire, la ce ratiune facea referire intrebarea ta.
Iubirea [naturala] are un inceput
pe care cunoasterea mea il cerceteaza,
dar nu si iubirea lui Dumnezeu,
care-i fara egal.
Iubirea are un inceput
insa nu are sfarsit,
dar nu si iubirea naturala.
Doua iubiri ce nu le poti descrie
odata ce-ai simtit gustul amandurora,
desi nu pot fi supuse
nici vreunei lipse, nici chiar vreunui sfarsit.
Telul omenestii iubiri
inseamna uniunea implinita:
unirea a doua suflete
si unirea a doua trupuri.
Insa a-ti fixa drept scop
unirea cu Cel preamilostiv
nu este decat ratacirea
celui mai pur sacrilegiu.
Desi excelenta iubirii este efectul Excelentei!
Dar daca ma arat neputincios
sa-mi reprezint [iubirea aceea],
sufletul meu ignora atunci pe acela dupa care tanjesc!
Caci reprezentarea Sa este plina de dovezi!"
Am alcatuit urmatoarele versuri, de asemeni legate de tema aceasta:
"Cel ce iubeste patimas sunt eu,
o, daca ai putea sti!
Patima este ceea ce iubesc,
o, daca ai putea intelege!
De-ai ascultat cumva vrobele mele,
lauda pe Dumnezeu pentru marimea Lui!
Fii constient de maretia Lui!
Cei ce imi stau in preajma
isi rad de vorbele mele:
oare pentru ca nu sunt in stare
sa patrunda intelesul lor?
De ce oare sunt orbiti
de ceea ce am lasat sa se intrezareasca
din Fiinta preaiubita
in chip atat de vadit?
N-am iubit nimic din aceasta creatie!
Pe nimeni, intr-adevar, in afara de mine!
O, cat as vrea sa poti intelege!
De cand am fost investit cu insusiri divine
am descoperit ca sunt locul
in care El se reveleaza
si ca nicicand n-am incetat sa fiu aceasta.
Uniti-va in clipa aceasta cu mine
caci eu sunt legatura lui Dumnezeu in creatia voastra!
Ramaneti, asadar, la poarta mea,
drept slujitori
gata oricand sa serviti cu credinta!
De voi ajunge vreodata sa spun:
"O, daca ai sti cat le doresc
pe Zaynab, pe Nizham sau pe Inan!"
atunci rostirea impotriva-mi dreapta va fi.
Aici se afla un semn perfect si fara egal
sub care s-arata un vesmant de gala.
Eu sunt vesmantul
[care-l acopera] pe cel ce il poarta.
Si pentru aceasta
voi continua sa fiu necunoscut!
Doar Dumnezeu este sub mantie,
a spus raspicat al-Hallaj
intr-o zi pe cand vorbea despre aceasta.
Asa ca, haideti sa ne veselim!
Si jur pe insasi iubirea!
Daca eu l-as contempla pe Dumnezeu
El s-ar ivi pe data dinaintea mea
ca eu sa ma contemplu pe mine.
Nicicand nu va fi zarita Fiinta lui Dumnezeu,
caci oricare ar fi imprejurarile,
El ramane in Sine insusi, nemanifestat."
La continutul acestui capitol putem sa adaugam:
"Existenta este o litera al carei inteles esti tu.
Dumnezeu este singura-mi nadejde pe lumea aceasta!
Litera are un inteles,
Si intelesul acestei litere este Cel ce se afla in ea.
Insa in afara acestui inteles
Ochiul nu poate sa contemple nimic altceva.
Prin firea ei de la inceput, inima
se zbate intre propriul ei salas si intelesul acestei litere.
Nimeni nu poate cuprinde Puterea divina!
Fara indoiala, sub un alt aspect,
am reusit sensul sa-i patrundem.
Nu eu sunt acela care-o spune,
Ci o revelatie venita de la Dumnezeu.
Si vorba divina cuprinde la sanu-i si-acest inteles.
Dumnezeu este adevarat!
Si asa salasluieste in fiinta omului
Si din pricina aceasta a asezat in el
masura si cumpatarea.
Esenta fiintei mele este esenta Formei Sale
Insa cuvantul acesta pe care Dumnezeu l-a revelat
Numai El insusi il poate auzi.
Dumnezeu este atat de mare
Ca nu exista lucru cu care sa poata fi asemuit.
Nimic nu-i altceva decat El!
Mai mult, este chiar El insusi.
Numai asa fiinta poate vedea
irealitatea altei fiinte.
Caci Acela care intelege,
este Dumnezeu, cu adevarat.
Desi numai Dumnezeu il vede pe Dumnezeu,
Cauta sa intelegi cuvintele mele
pentru a putea recunoaste
catre cine se indreapta ele si de la cine emana."
Care priveste deopotriva pe om si pe Dumnezeu,
Desi cunoasterea noastra
Ignora aceasta relatie.
Desi iubirea este plina de desfatare,
Esenta ei ramane de neinteles pentru noi.
O, Doamne al meu! O, Doamne al meu!
Oare de ce-i adumbrita?
Ratiunile iubirii
imi vorbesc despre esenta ei
prin mijlocirea modelelor opuse[1]
precum prezenta si absenta.
Fiinta insasi a lui Dumnezeu
Se intemeieaza pe iubire,
El, care vede in adancul nostru ca si in El.
Iarta-mi, o, Doamne al meu!
vorbele pe care le rostesc despre iubire,
caci ma exprim astfel pentru a-Ti aduce lauda!"
[1] Finalitatea iubirii este unirea prin confundarea iubitului cu cel iubit. Cele trei aspecte corelative - iubire, iubitor, cel iubit - sunt, asadar, inseparabile, insa se reabsorb in esenta lor nediferentiata. Din contra, in existenta iubirea implica intotdeauna o dualitate de aspecte care se opun, pentru a se reuni apoi in complementaritatea lor, perechea care cheama la unire si la dez-unire.
In legatura cu aceeasi tema, am scris si versurile care urmeaza:
"Am iubit fiinta mea esentiala
cu aceeasi iubire cu care
Unul tinde catre al Doilea!
Iubirea astfel zamislita
este fireasca si spirituala,
fiind, deopotriva, dragoste divina.
Cuvinte de lumina si calauzire,
legate de iubire,
ce au fost revelate
in cuvintele Coranului.
M-ai intrebat,
fara ca eu, totusi, sa fi inteles
la ce iubire, la ce ratiune facea referire intrebarea ta.
Iubirea [naturala] are un inceput
pe care cunoasterea mea il cerceteaza,
dar nu si iubirea lui Dumnezeu,
care-i fara egal.
Iubirea are un inceput
insa nu are sfarsit,
dar nu si iubirea naturala.
Doua iubiri ce nu le poti descrie
odata ce-ai simtit gustul amandurora,
desi nu pot fi supuse
nici vreunei lipse, nici chiar vreunui sfarsit.
Telul omenestii iubiri
inseamna uniunea implinita:
unirea a doua suflete
si unirea a doua trupuri.
Insa a-ti fixa drept scop
unirea cu Cel preamilostiv
nu este decat ratacirea
celui mai pur sacrilegiu.
Desi excelenta iubirii este efectul Excelentei!
Dar daca ma arat neputincios
sa-mi reprezint [iubirea aceea],
sufletul meu ignora atunci pe acela dupa care tanjesc!
Caci reprezentarea Sa este plina de dovezi!"
Am alcatuit urmatoarele versuri, de asemeni legate de tema aceasta:
"Cel ce iubeste patimas sunt eu,
o, daca ai putea sti!
Patima este ceea ce iubesc,
o, daca ai putea intelege!
De-ai ascultat cumva vrobele mele,
lauda pe Dumnezeu pentru marimea Lui!
Fii constient de maretia Lui!
Cei ce imi stau in preajma
isi rad de vorbele mele:
oare pentru ca nu sunt in stare
sa patrunda intelesul lor?
De ce oare sunt orbiti
de ceea ce am lasat sa se intrezareasca
din Fiinta preaiubita
in chip atat de vadit?
N-am iubit nimic din aceasta creatie!
Pe nimeni, intr-adevar, in afara de mine!
O, cat as vrea sa poti intelege!
De cand am fost investit cu insusiri divine
am descoperit ca sunt locul
in care El se reveleaza
si ca nicicand n-am incetat sa fiu aceasta.
Uniti-va in clipa aceasta cu mine
caci eu sunt legatura lui Dumnezeu in creatia voastra!
Ramaneti, asadar, la poarta mea,
drept slujitori
gata oricand sa serviti cu credinta!
De voi ajunge vreodata sa spun:
"O, daca ai sti cat le doresc
pe Zaynab, pe Nizham sau pe Inan!"
atunci rostirea impotriva-mi dreapta va fi.
Aici se afla un semn perfect si fara egal
sub care s-arata un vesmant de gala.
Eu sunt vesmantul
[care-l acopera] pe cel ce il poarta.
Si pentru aceasta
voi continua sa fiu necunoscut!
Doar Dumnezeu este sub mantie,
a spus raspicat al-Hallaj
intr-o zi pe cand vorbea despre aceasta.
Asa ca, haideti sa ne veselim!
Si jur pe insasi iubirea!
Daca eu l-as contempla pe Dumnezeu
El s-ar ivi pe data dinaintea mea
ca eu sa ma contemplu pe mine.
Nicicand nu va fi zarita Fiinta lui Dumnezeu,
caci oricare ar fi imprejurarile,
El ramane in Sine insusi, nemanifestat."
La continutul acestui capitol putem sa adaugam:
"Existenta este o litera al carei inteles esti tu.
Dumnezeu este singura-mi nadejde pe lumea aceasta!
Litera are un inteles,
Si intelesul acestei litere este Cel ce se afla in ea.
Insa in afara acestui inteles
Ochiul nu poate sa contemple nimic altceva.
Prin firea ei de la inceput, inima
se zbate intre propriul ei salas si intelesul acestei litere.
Nimeni nu poate cuprinde Puterea divina!
Fara indoiala, sub un alt aspect,
am reusit sensul sa-i patrundem.
Nu eu sunt acela care-o spune,
Ci o revelatie venita de la Dumnezeu.
Si vorba divina cuprinde la sanu-i si-acest inteles.
Dumnezeu este adevarat!
Si asa salasluieste in fiinta omului
Si din pricina aceasta a asezat in el
masura si cumpatarea.
Esenta fiintei mele este esenta Formei Sale
Insa cuvantul acesta pe care Dumnezeu l-a revelat
Numai El insusi il poate auzi.
Dumnezeu este atat de mare
Ca nu exista lucru cu care sa poata fi asemuit.
Nimic nu-i altceva decat El!
Mai mult, este chiar El insusi.
Numai asa fiinta poate vedea
irealitatea altei fiinte.
Caci Acela care intelege,
este Dumnezeu, cu adevarat.
Desi numai Dumnezeu il vede pe Dumnezeu,
Cauta sa intelegi cuvintele mele
pentru a putea recunoaste
catre cine se indreapta ele si de la cine emana."
Ibn 'Arabi - Extrase din "Cartea revelatiilor" (2)
Dar sa continuam cu aceasta tema! Intr-o imprejurare spirituala neprevazuta (waqi'a), am vazut Fiinta adevarata (haqq) care mi-a dezvaluit intelesul cuprins in versurile urmatoare. M-a chemat folosind un nume pe care nicicand nu il auzisem: "Soimul salasurilor (baz diyar)" - caci acesta este numele. I-am cerut lui Dumnezeu - laudat fie El! - sa ma ajute in deslusirea intelesului acestor cuvinte.
Atunci El mi-a grait [talmacindu-mi astfel]: "Acela al carui salas este pazit". Acesta este intelesul versurilor. Insa am tratat pe larg subiectul acesta in scrierea de fata, asa ca acum doar voi schita cuprinsul acestei intamplari.
"Ti-am aratat salasul meu
Pentru ca forma mea sa se manifeste.
Slava Tie! Tie care imi apari
incarcat de slava, totdeauna de slava!
Cei doi ochi ai tai n-au oglindit nicicand
fiinte desavarsite asemanatoare mie!
Si nici un ochi n-a putut contempla
fiinta omeneasca asemanatoare Tie.
Nici o realitate n-a putut fi
mai desavarsita decat Tine!
Despre aceasta vorbeste orice dovada
ce-i pe potriva Legii.
Oricare ar fi perfectiunea,
intotdeauna este vorba de Tine!
Si oricare ar fi aparenta sa,
lucrul nu exista [cu adevarat].
Ai facut sa tasneasca firea mea
intruchipand forma lui Adam.
Am recunoscut-o cu toata credinta
In prescriptiile Legii.
Daca din toate lucrurile posibile,
unul mai perfect decat Tine
ar fi putut sa existe,
atunci ar fi trebuit ca imperfectiunea
pe data sa tasneasca din mine.
Si iata, Tu te-ai afundat adanc
in forma fapturii mele.
De-atunci se descopera neincetat
ca mai desavarsit decat mine
nimic nu poate exista."
Iata acum un alt poem care trateaza aceeasi tema:
"Dumnezeu este intr-atat de maret
ca toate in el isi au fiinta!
El este Iubitul suprem, Principiul impenetrabil.
Soarele ne atinge [cu razele sale] si noi il simtim,
de la el capatam veselia si bunastarea.
Noi suntem cei care il vedem manifestandu-se,
ca o Intruchipare divina pe care nimeni
nu si-o atribuie.
Lumina lui ne impiedica
sa-i dam vreo definitie.
Oare cum ar putea cel ce respinge manifestarea
Sa ajunga vreodat' la contopire?
Caci "cum" si "cat" sunt doar ale corpurilor!
Insa la nivelul acesta, nicicand nu se-ntalneste
corp, conditie sau numar."
Iata mai jos un alt poem despre aceasta tema:
"Cauta sa-ndrepti degraba lipsurile vietii tale!
In calatoria ta,
cere-i Celui milostiv doar merindea.
Si spune-I patimas:
Oh, telul ultim al nadejdii mele!
Cine tanjeste mai mult dupa iubire
decat adancul fiintei si esenta ei
cand te indrepti catre ele?
O stii prea bine!
nu sunt mai putin sub privirea Ta
atunci cand contemplu
pe Cel ce lumea a zidit-o.
De n-ar fi fost pierirea si negarea
a tot ce iti seamana Tie, de n-ar fi fost arsura
produsa de privirea-Ti[2],
nadejdea mi-as fi pus
doar in contemplarea Ta.
N-as fi citit manuscrise
Care sa nu aminteasca de Tine.
Si ruga-mi o indrept catre Tine,
o, Tu care esti fara egal,
[sa-mi dai taria]
de a iubi ceea ce Puterea Ta hotaraste.
"Porunca mea - grai El catre mine -,
este ca tu sa vezi ca Puterea Mea
poate fi stavilita
de proria-mi Putere."
De la un profet
aflat-ai
tot ce poate indeparta
ordinea astfel statornicita,
si tot ce face cu putinta
prelungirea vietii tale.
Spui insa lucruri ciudate
Care, toate, sunt perle adevarate.
Sa dam, asadar, aceasta pura nestemata
Celui ce pastreaza nepretuitele-Ti comori."
[2] Aluzie la urmatorul hadith preluat din Ibn Hanbal, "Musnad", IV, 401:
"Dumnezeu are saptezeci de mii de valuri de lumina si intuneric. Daca le-ar descoperi, Stralucirea transcendenta a Chipului Sau ar parjoli toate lucrurile ce i-ar intalni privirea."
Sa cantam acum pentru iubirea de dragul iubirii[3]:
"Cand am descoperit ca iubirea
era ceva nepretuit,
fara ca, totusi, s-o pot lua in stapanire
pana la sfarsitul vietii mele,
m-am indragostit pentru totdeauna de iubirea iubirii.
Fara indoiala, nu cutez sa spun
ca bunul ce-mi este daruit
nespus ma-ndestuleaza,
da, ma umple pe de-a-ntregul!
Iubitul a facut sa se iveasca
splendoarea contopirii Sale
ce a facut sa straluceasca fiinta mea
si esenta mea cea mai adanca.
Spiritul meu a simtit ca piere
dinaintea Majestatii Sale
in clipa cand mi-a dat
dovada increderii Sale.
Si El m-a purtat prin gradinile
Frumusetii Sale de negrait.
M-a smuls [din lumea]
geniilor si a oamenilor impovarati.
M-a facut sa fiu prezent
tainuindu-mi totusi secretul.
m-a ascuns apoi
si m-a pastrat in preajma Sa.
Daca spunem: eu sunt Unul,
Fiinta Lui e Una de asemeni.
Daca fiinta-mi capata tarie
Rezulta [prapastia] dualitatii.
Desi compusa,
este subtila si pura.
De are viziunea unui unic,
Ratiunea, neindoielnic,
admite si-un al doilea.
Oh, tu, care cu tine te asemui
pentru valoarea-ti neinsemnata!
Despre numar deja nu mai putem vorbi,
caci fiinta ta s-a aneantizat.
Fiinta ta, prin norocoasa-i fire,
contempla o comoara nespus de pretioasa.
Priveste in apa acestei oglinzi
caci acum tu chiar pe Mine ma vezi.
Oh, absentul!
Cine primeste o astfel de rasplata
se vede asemeni unui nebun
in paradisurile beatitudinii.
Oh, risipitorul!
Acela a carui frumusete face inimile sa se avante
le scoate din ele insele
in clipa imboldului."
[3] Este vorba, evident, de a canta iubirea pura, lipsita de obiect si indreptat exclusiv catre Dumnezeu, Subiectul existentiator, cel care din iubire a creat lumea aceasta laolalta cu toate fapturile.
Atunci El mi-a grait [talmacindu-mi astfel]: "Acela al carui salas este pazit". Acesta este intelesul versurilor. Insa am tratat pe larg subiectul acesta in scrierea de fata, asa ca acum doar voi schita cuprinsul acestei intamplari.
"Ti-am aratat salasul meu
Pentru ca forma mea sa se manifeste.
Slava Tie! Tie care imi apari
incarcat de slava, totdeauna de slava!
Cei doi ochi ai tai n-au oglindit nicicand
fiinte desavarsite asemanatoare mie!
Si nici un ochi n-a putut contempla
fiinta omeneasca asemanatoare Tie.
Nici o realitate n-a putut fi
mai desavarsita decat Tine!
Despre aceasta vorbeste orice dovada
ce-i pe potriva Legii.
Oricare ar fi perfectiunea,
intotdeauna este vorba de Tine!
Si oricare ar fi aparenta sa,
lucrul nu exista [cu adevarat].
Ai facut sa tasneasca firea mea
intruchipand forma lui Adam.
Am recunoscut-o cu toata credinta
In prescriptiile Legii.
Daca din toate lucrurile posibile,
unul mai perfect decat Tine
ar fi putut sa existe,
atunci ar fi trebuit ca imperfectiunea
pe data sa tasneasca din mine.
Si iata, Tu te-ai afundat adanc
in forma fapturii mele.
De-atunci se descopera neincetat
ca mai desavarsit decat mine
nimic nu poate exista."
Iata acum un alt poem care trateaza aceeasi tema:
"Dumnezeu este intr-atat de maret
ca toate in el isi au fiinta!
El este Iubitul suprem, Principiul impenetrabil.
Soarele ne atinge [cu razele sale] si noi il simtim,
de la el capatam veselia si bunastarea.
Noi suntem cei care il vedem manifestandu-se,
ca o Intruchipare divina pe care nimeni
nu si-o atribuie.
Lumina lui ne impiedica
sa-i dam vreo definitie.
Oare cum ar putea cel ce respinge manifestarea
Sa ajunga vreodat' la contopire?
Caci "cum" si "cat" sunt doar ale corpurilor!
Insa la nivelul acesta, nicicand nu se-ntalneste
corp, conditie sau numar."
Iata mai jos un alt poem despre aceasta tema:
"Cauta sa-ndrepti degraba lipsurile vietii tale!
In calatoria ta,
cere-i Celui milostiv doar merindea.
Si spune-I patimas:
Oh, telul ultim al nadejdii mele!
Cine tanjeste mai mult dupa iubire
decat adancul fiintei si esenta ei
cand te indrepti catre ele?
O stii prea bine!
nu sunt mai putin sub privirea Ta
atunci cand contemplu
pe Cel ce lumea a zidit-o.
De n-ar fi fost pierirea si negarea
a tot ce iti seamana Tie, de n-ar fi fost arsura
produsa de privirea-Ti[2],
nadejdea mi-as fi pus
doar in contemplarea Ta.
N-as fi citit manuscrise
Care sa nu aminteasca de Tine.
Si ruga-mi o indrept catre Tine,
o, Tu care esti fara egal,
[sa-mi dai taria]
de a iubi ceea ce Puterea Ta hotaraste.
"Porunca mea - grai El catre mine -,
este ca tu sa vezi ca Puterea Mea
poate fi stavilita
de proria-mi Putere."
De la un profet
aflat-ai
tot ce poate indeparta
ordinea astfel statornicita,
si tot ce face cu putinta
prelungirea vietii tale.
Spui insa lucruri ciudate
Care, toate, sunt perle adevarate.
Sa dam, asadar, aceasta pura nestemata
Celui ce pastreaza nepretuitele-Ti comori."
[2] Aluzie la urmatorul hadith preluat din Ibn Hanbal, "Musnad", IV, 401:
"Dumnezeu are saptezeci de mii de valuri de lumina si intuneric. Daca le-ar descoperi, Stralucirea transcendenta a Chipului Sau ar parjoli toate lucrurile ce i-ar intalni privirea."
Sa cantam acum pentru iubirea de dragul iubirii[3]:
"Cand am descoperit ca iubirea
era ceva nepretuit,
fara ca, totusi, s-o pot lua in stapanire
pana la sfarsitul vietii mele,
m-am indragostit pentru totdeauna de iubirea iubirii.
Fara indoiala, nu cutez sa spun
ca bunul ce-mi este daruit
nespus ma-ndestuleaza,
da, ma umple pe de-a-ntregul!
Iubitul a facut sa se iveasca
splendoarea contopirii Sale
ce a facut sa straluceasca fiinta mea
si esenta mea cea mai adanca.
Spiritul meu a simtit ca piere
dinaintea Majestatii Sale
in clipa cand mi-a dat
dovada increderii Sale.
Si El m-a purtat prin gradinile
Frumusetii Sale de negrait.
M-a smuls [din lumea]
geniilor si a oamenilor impovarati.
M-a facut sa fiu prezent
tainuindu-mi totusi secretul.
m-a ascuns apoi
si m-a pastrat in preajma Sa.
Daca spunem: eu sunt Unul,
Fiinta Lui e Una de asemeni.
Daca fiinta-mi capata tarie
Rezulta [prapastia] dualitatii.
Desi compusa,
este subtila si pura.
De are viziunea unui unic,
Ratiunea, neindoielnic,
admite si-un al doilea.
Oh, tu, care cu tine te asemui
pentru valoarea-ti neinsemnata!
Despre numar deja nu mai putem vorbi,
caci fiinta ta s-a aneantizat.
Fiinta ta, prin norocoasa-i fire,
contempla o comoara nespus de pretioasa.
Priveste in apa acestei oglinzi
caci acum tu chiar pe Mine ma vezi.
Oh, absentul!
Cine primeste o astfel de rasplata
se vede asemeni unui nebun
in paradisurile beatitudinii.
Oh, risipitorul!
Acela a carui frumusete face inimile sa se avante
le scoate din ele insele
in clipa imboldului."
[3] Este vorba, evident, de a canta iubirea pura, lipsita de obiect si indreptat exclusiv catre Dumnezeu, Subiectul existentiator, cel care din iubire a creat lumea aceasta laolalta cu toate fapturile.
Ibn 'Arabi - Extrase din "Cartea revelatiilor" (3)
"Se cuvine sa mai stii - fie ca Dumnezeu sa te ajute! - ca iubirea e un cuvant divin. Dumnezeu s-a calificat in acest fel numindu-se [in Coran] "Cel ce iubeste fara margini" (al-wadud)[4] si care in textele profetice este numit "Iubitul" (muhibb).
In Torah, Dumnezeu ii spune lui Moise: "O, fiu al lui Adam! Pentru dreptul pe care ti l-am dat, te iubesc (muhibb), si pentru dreptul pe care il am asupra ta, iubeste-Ma!"
Iubirea (mahabba) este mentionata in Coran si in traditie (Sunna), atat ca un privilegiu al lui Dumnezeu, cat si al creaturilor. Dumnezeu enumera categoriile de fiinte pe care le iubeste (mahbubun)[5] si insusirile lor, precum si dispozitiile fiintelor care nu-i sunt pe plac, specificand in mod clar familiile de fapturi carora acestea le apartin.
Dumnezeu a poruncit Profetului Sau - pacea si binecuvantarea fie cu el! – sa faca cunoscut tuturor: "Daca-L iubiti pe Dumnezeu, urmati-ma (e vorba de Profet), caci Dumnezeu va va iubi" (Cor. III, 31).
Dumnezeu spune apoi cat se poate de limpede: "O, credinciosilor! Cel care, dintre voi, se leapada de credinta sa... sa stie ca Dumnezeu va aduce alti oameni pe care El ii va iubi si care Il vor iubi" (Cor. V, 54).
Iata ce spune Dumnezeu despre fiintele pe care le iubeste: "Dumnezeu iubeste pe cei ce nu intarzie sa se intoarca la El si iubeste pe cei ce se purifica" (Cor. II, 222). "Iubeste pe cei ce se daruiesc Lui" (Cor. III, 159). "Iubeste pe cei rabdatori" (Cor. III, 146). "Iubeste pe cei sinceri. Iubeste pe cei a caror purtare este desavarsita" (Cor. II, 195). "Iubeste pe cei care lupta pe Calea Sa... ca si cum ar fi o zidire trainica" (Cor. LXI, 4).
[4] Numele divin al-wadud este construit pe paradigma fa'ul, ce are un dublu inteles: activ si pasiv. Al-wadud este deopotriva Iubitul si Cel Iubit cu credinta si neincetat. Este unul din cele nouazeci si noua de nume ale lui Dumnezeu.
[5] Iubirea lui Dumnezeu, care este primordiala, afecteaza fiintele in realitatea lor virtuala mai inainte de a le afecta in existenta lor efectiva. Cand se manifesta ca locuri cosmice de manifestare a atributelor Numelor lui Dumnezeu si sunt genul de creaturi supuse conditiilor de existenta precise si conforme Intelepciunii divine, ele proiecteaza aceste dispozitii potrivit Vointei divine creatoare (mashi'ah). Trasaturile de caracter pe care ele le exprima atunci pot fi laudabile sau condamnabile, in functie de Vointa normativa divina (irada)."
Din contra, atunci cand Dumnezeu refuza sa iubeasca anumite fiinte din cauza unor insusiri ce nu ii sunt pe plac, El lasa sa inteleaga ca acestea trebuie sa piara, insa numai pentru ca opusul lor sa se manifeste in mod necesar.
Iata ce spune Dumnezeu: "Dumnezeu nu-i iubeste pe cei corupti si nici stricaciunea lor" (Cor., V, 64). Ei bine, contrariul acestei atitudini este cinstea (salah), si faptul de a renunta la prima face sa se iveasca ultima.
Dumnezeu a spus: "Dumnezeu nu-i iubeste pe cei aprigi" (Cor., XXVII, 76). "Nu-i iubeste pe cei mandri si pe cei ce se lacomesc" (Cor., VI, 141). "Nu-i iubeste pe cei nedrepti" (Cor., LXII, 40). "Nu-i iubeste pe cei ce nu stiu a se infrana" (Cor., VI, 141). "Nu-i iubeste pe cei ce graiesc vorbe rele" (Cor., IV, 148). "Nu-i iubeste pe cei ce incalca legea" (Cor., II, 190).
Mai mult, lui Dumnezeu ii place ca noi sa aratam insusiri alese, unele dintre acestea fiind rodul unei infrumusetari a sufletului (tazyin), iar altele imbraca o valoare absoluta (mutlaqua). Din bunavointa fata de noi, Dumnezeu a spus: "Dumnezeu v-a facut sa iubiti credinta si a infrumusetat-o in inimile voastre" (Cor., XLIX, 7). In acelasi inteles precis: "Si a facut sa apara drept podoaba [dinaintea oamenilor] dragostea pentru bunurile dorite..." (Cor., III, 14).
In legatura cu cei casatoriti, a facut urmatoarea revelatie: "Unul din semnele lui Dumnezeu este de a fi creat perechi din sufletele voastre (sotii) si pentru voi insiva, ca langa ele sa va odihniti in pace. De asemenea, a pus apoi intre voi afectiunea (mawadda) si mila (rahma)" (Cor., XXX, 21).
Dumnezeu ne-a interzis sa aratam afectiune dusmanilor Sai[6]. El a spus:
"Credinciosi! Nu-i luati drept prieteni (awliya') pe dusmanii Mei si pe dusmanii vostri, daruindu-le dovezi de dragoste" (Cor., LX, 1).
[6]Dusmanii lui Dumnezeu sunt cei care manifesta tendinte rele sau negative care nu ingaduie fiintelor respective sa reflecte in mod corespunzator iubirea divina primordiala. Pentru ca aceasta iubire originara sa produca efectele benefice si pozitive in fiintele care singure sunt suporturile aparitiei Numelor divine, trebuie sa fie pure si cristaline si nicidecum opace sau tulburate de agresiunile Ordinului divin. Numai iubirea lui Dumnezeu se exercita in astfel de persoane sub chipul repulsiei, prin intermediul modalitatilor care nu pot accepta Iubirea in toata puritatea ei.
Din acest motiv, adevaratii credinciosi, potrivit unui tip de Revelatie data, nu trebuie sa arate iubire pentru caracterele pervertite ale respectivelor creaturi, si in acelasi timp sunt obligate sa nu le respinga ca esente iubite din toata vesnicia.
Termenul mawadda, folosit ca radacina a Numelui divin al-wadud, exprima o dragoste reciproca ce nu ingaduie Iubitului si celui iubit sa fie despartiti.
In Coran, iubirea apare mentionata in multe locuri. Exista de asemenea numeroase texte profetice ce amintesc despre iubire, de pilda: "Profetul - pacea si binecuvantarea fie cu el!- a spus in numele lui Dumnezeu: "Eu eram o Comoara (ascunsa); Eu nu eram cunoscut. Si, iata, am vrut sa ma fac cunoscut. Am creat, asadar, fapturile si M-am facut cunoscut lor astfel ca ele sa Ma poata cunoaste.""
De aici rezulta ca Dumnezeu ne-a creat doar pentru Sine insusi si nicidecum pentru noi insine. Si cum plata este unita cu fapta, daca noi vom lucra pentru noi si nu pentru El, adoratia noastra ('ibada), in ceea ce-l priveste, este pentru El si nu pentru noi, chiar daca servitutea de a adora nu va fi actul in sine insusi. Purtarile exterioare ale fiintelor create Ii apartin, pentru ca El continua sa fie [adevaratul] Agent. Perfectiunea actelor trebuie pusa pe seama Sa, caci totul purcede din El, potrivit cuvantului Sau: "Pe suflet! Si L-a modelat in chip armonios, punand in el desfrau si piosenie" (Cor., XCI, 7 si 8). "Dumnezeu este cel care v-a creat pe voi si toate cate le faceti" (Cor., XXXVII, 96). "Asa este Dumnezeu, Domnul vostru. Nu este alt Dumnezeu in afara de El,Creatorul tuturor lucrurilor. Sa-L adoram, asadar..." (Cor., VI, 106).
Datele acestea ale revelatiei se refera, prin urmare, la faptele slujitorilor Sai.
Trimisul lui Dumnezeu - pacea si binecuvantarea fie cu el! - a spus: "Dumnezeu este cel ce a zis: "Cei ce se apropie de Mine o fac pentru lucrarea pe care Eu o iubesc cel mai mult - aceea de a implini fapte prescrise. Slujitorul se apropie neincetat de Mine prin opere nespus de bune (nawafil) pana cand Eu ajung sa-l iubesc. Si cand il iubesc, Eu sunt auzul prin care aude, vederea prin care vede, mana cu care apuca, piciorul cu care merge"".
In temeiul acestei revelatii divine (tajalli) s-a putut sustine doctrina unificarii (ittihad). Oare n-a spus Dumnezeu: "Nu tu ai aruncat, atunci cand ai aruncat..." (Cor., VIII, 17) si "Dumnezeu este cel care v-a creat pe voi si tot ce faceti" (Cor., XXXVII, 96).
Mai gasim de asemenea si aceste texte profetice: "Dumnezeu il iubeste pe razvratitul care se caieste". "Iubeste-l pe Dumnezeu pentru binele pe care El il acorda favoritilor Sai." "Dumnezeu este frumos (jamil). Iubeste Frumusetea (jamal)." "Cu adevarat, lui Dumnezeu ii place sa fie laudat." "Mi-a fost dat sa iubesc trei [lucruri] din lumea aceasta: femeile, rugaciunea de multumire si miresmele suave."
Textele profetice in care apare iubirea sunt nenumarate. Mai trebuie sa stii ca iubirea este o insusire aleasa si ca dragostea este inceputul (asl) vietii universale (wujud).
"Din iubire ne-am nascut
Pe masura iubirii am fost alcatuiti
Dupa iubire tanjim.
Iubirii ne incredintam."
*****
Fragmente din "Cartea revelatiilor de la Mecca" ("al-Futuhat al-Makkiyya") din cartea Ibn 'Arabi - Iluminari, aparuta la Editura Herald, 2003.
In Torah, Dumnezeu ii spune lui Moise: "O, fiu al lui Adam! Pentru dreptul pe care ti l-am dat, te iubesc (muhibb), si pentru dreptul pe care il am asupra ta, iubeste-Ma!"
Iubirea (mahabba) este mentionata in Coran si in traditie (Sunna), atat ca un privilegiu al lui Dumnezeu, cat si al creaturilor. Dumnezeu enumera categoriile de fiinte pe care le iubeste (mahbubun)[5] si insusirile lor, precum si dispozitiile fiintelor care nu-i sunt pe plac, specificand in mod clar familiile de fapturi carora acestea le apartin.
Dumnezeu a poruncit Profetului Sau - pacea si binecuvantarea fie cu el! – sa faca cunoscut tuturor: "Daca-L iubiti pe Dumnezeu, urmati-ma (e vorba de Profet), caci Dumnezeu va va iubi" (Cor. III, 31).
Dumnezeu spune apoi cat se poate de limpede: "O, credinciosilor! Cel care, dintre voi, se leapada de credinta sa... sa stie ca Dumnezeu va aduce alti oameni pe care El ii va iubi si care Il vor iubi" (Cor. V, 54).
Iata ce spune Dumnezeu despre fiintele pe care le iubeste: "Dumnezeu iubeste pe cei ce nu intarzie sa se intoarca la El si iubeste pe cei ce se purifica" (Cor. II, 222). "Iubeste pe cei ce se daruiesc Lui" (Cor. III, 159). "Iubeste pe cei rabdatori" (Cor. III, 146). "Iubeste pe cei sinceri. Iubeste pe cei a caror purtare este desavarsita" (Cor. II, 195). "Iubeste pe cei care lupta pe Calea Sa... ca si cum ar fi o zidire trainica" (Cor. LXI, 4).
[4] Numele divin al-wadud este construit pe paradigma fa'ul, ce are un dublu inteles: activ si pasiv. Al-wadud este deopotriva Iubitul si Cel Iubit cu credinta si neincetat. Este unul din cele nouazeci si noua de nume ale lui Dumnezeu.
[5] Iubirea lui Dumnezeu, care este primordiala, afecteaza fiintele in realitatea lor virtuala mai inainte de a le afecta in existenta lor efectiva. Cand se manifesta ca locuri cosmice de manifestare a atributelor Numelor lui Dumnezeu si sunt genul de creaturi supuse conditiilor de existenta precise si conforme Intelepciunii divine, ele proiecteaza aceste dispozitii potrivit Vointei divine creatoare (mashi'ah). Trasaturile de caracter pe care ele le exprima atunci pot fi laudabile sau condamnabile, in functie de Vointa normativa divina (irada)."
Din contra, atunci cand Dumnezeu refuza sa iubeasca anumite fiinte din cauza unor insusiri ce nu ii sunt pe plac, El lasa sa inteleaga ca acestea trebuie sa piara, insa numai pentru ca opusul lor sa se manifeste in mod necesar.
Iata ce spune Dumnezeu: "Dumnezeu nu-i iubeste pe cei corupti si nici stricaciunea lor" (Cor., V, 64). Ei bine, contrariul acestei atitudini este cinstea (salah), si faptul de a renunta la prima face sa se iveasca ultima.
Dumnezeu a spus: "Dumnezeu nu-i iubeste pe cei aprigi" (Cor., XXVII, 76). "Nu-i iubeste pe cei mandri si pe cei ce se lacomesc" (Cor., VI, 141). "Nu-i iubeste pe cei nedrepti" (Cor., LXII, 40). "Nu-i iubeste pe cei ce nu stiu a se infrana" (Cor., VI, 141). "Nu-i iubeste pe cei ce graiesc vorbe rele" (Cor., IV, 148). "Nu-i iubeste pe cei ce incalca legea" (Cor., II, 190).
Mai mult, lui Dumnezeu ii place ca noi sa aratam insusiri alese, unele dintre acestea fiind rodul unei infrumusetari a sufletului (tazyin), iar altele imbraca o valoare absoluta (mutlaqua). Din bunavointa fata de noi, Dumnezeu a spus: "Dumnezeu v-a facut sa iubiti credinta si a infrumusetat-o in inimile voastre" (Cor., XLIX, 7). In acelasi inteles precis: "Si a facut sa apara drept podoaba [dinaintea oamenilor] dragostea pentru bunurile dorite..." (Cor., III, 14).
In legatura cu cei casatoriti, a facut urmatoarea revelatie: "Unul din semnele lui Dumnezeu este de a fi creat perechi din sufletele voastre (sotii) si pentru voi insiva, ca langa ele sa va odihniti in pace. De asemenea, a pus apoi intre voi afectiunea (mawadda) si mila (rahma)" (Cor., XXX, 21).
Dumnezeu ne-a interzis sa aratam afectiune dusmanilor Sai[6]. El a spus:
"Credinciosi! Nu-i luati drept prieteni (awliya') pe dusmanii Mei si pe dusmanii vostri, daruindu-le dovezi de dragoste" (Cor., LX, 1).
[6]Dusmanii lui Dumnezeu sunt cei care manifesta tendinte rele sau negative care nu ingaduie fiintelor respective sa reflecte in mod corespunzator iubirea divina primordiala. Pentru ca aceasta iubire originara sa produca efectele benefice si pozitive in fiintele care singure sunt suporturile aparitiei Numelor divine, trebuie sa fie pure si cristaline si nicidecum opace sau tulburate de agresiunile Ordinului divin. Numai iubirea lui Dumnezeu se exercita in astfel de persoane sub chipul repulsiei, prin intermediul modalitatilor care nu pot accepta Iubirea in toata puritatea ei.
Din acest motiv, adevaratii credinciosi, potrivit unui tip de Revelatie data, nu trebuie sa arate iubire pentru caracterele pervertite ale respectivelor creaturi, si in acelasi timp sunt obligate sa nu le respinga ca esente iubite din toata vesnicia.
Termenul mawadda, folosit ca radacina a Numelui divin al-wadud, exprima o dragoste reciproca ce nu ingaduie Iubitului si celui iubit sa fie despartiti.
In Coran, iubirea apare mentionata in multe locuri. Exista de asemenea numeroase texte profetice ce amintesc despre iubire, de pilda: "Profetul - pacea si binecuvantarea fie cu el!- a spus in numele lui Dumnezeu: "Eu eram o Comoara (ascunsa); Eu nu eram cunoscut. Si, iata, am vrut sa ma fac cunoscut. Am creat, asadar, fapturile si M-am facut cunoscut lor astfel ca ele sa Ma poata cunoaste.""
De aici rezulta ca Dumnezeu ne-a creat doar pentru Sine insusi si nicidecum pentru noi insine. Si cum plata este unita cu fapta, daca noi vom lucra pentru noi si nu pentru El, adoratia noastra ('ibada), in ceea ce-l priveste, este pentru El si nu pentru noi, chiar daca servitutea de a adora nu va fi actul in sine insusi. Purtarile exterioare ale fiintelor create Ii apartin, pentru ca El continua sa fie [adevaratul] Agent. Perfectiunea actelor trebuie pusa pe seama Sa, caci totul purcede din El, potrivit cuvantului Sau: "Pe suflet! Si L-a modelat in chip armonios, punand in el desfrau si piosenie" (Cor., XCI, 7 si 8). "Dumnezeu este cel care v-a creat pe voi si toate cate le faceti" (Cor., XXXVII, 96). "Asa este Dumnezeu, Domnul vostru. Nu este alt Dumnezeu in afara de El,Creatorul tuturor lucrurilor. Sa-L adoram, asadar..." (Cor., VI, 106).
Datele acestea ale revelatiei se refera, prin urmare, la faptele slujitorilor Sai.
Trimisul lui Dumnezeu - pacea si binecuvantarea fie cu el! - a spus: "Dumnezeu este cel ce a zis: "Cei ce se apropie de Mine o fac pentru lucrarea pe care Eu o iubesc cel mai mult - aceea de a implini fapte prescrise. Slujitorul se apropie neincetat de Mine prin opere nespus de bune (nawafil) pana cand Eu ajung sa-l iubesc. Si cand il iubesc, Eu sunt auzul prin care aude, vederea prin care vede, mana cu care apuca, piciorul cu care merge"".
In temeiul acestei revelatii divine (tajalli) s-a putut sustine doctrina unificarii (ittihad). Oare n-a spus Dumnezeu: "Nu tu ai aruncat, atunci cand ai aruncat..." (Cor., VIII, 17) si "Dumnezeu este cel care v-a creat pe voi si tot ce faceti" (Cor., XXXVII, 96).
Mai gasim de asemenea si aceste texte profetice: "Dumnezeu il iubeste pe razvratitul care se caieste". "Iubeste-l pe Dumnezeu pentru binele pe care El il acorda favoritilor Sai." "Dumnezeu este frumos (jamil). Iubeste Frumusetea (jamal)." "Cu adevarat, lui Dumnezeu ii place sa fie laudat." "Mi-a fost dat sa iubesc trei [lucruri] din lumea aceasta: femeile, rugaciunea de multumire si miresmele suave."
Textele profetice in care apare iubirea sunt nenumarate. Mai trebuie sa stii ca iubirea este o insusire aleasa si ca dragostea este inceputul (asl) vietii universale (wujud).
"Din iubire ne-am nascut
Pe masura iubirii am fost alcatuiti
Dupa iubire tanjim.
Iubirii ne incredintam."
*****
Fragmente din "Cartea revelatiilor de la Mecca" ("al-Futuhat al-Makkiyya") din cartea Ibn 'Arabi - Iluminari, aparuta la Editura Herald, 2003.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)