Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 19

Omul puternic este cel care se bucură văzând că lumea îi scapă din mâini, îl părăseşte şi fuge de el. Care se bucură de faptul că oamenii îl dispreţuiesc şi-l vorbesc de rău, şi care se bucură de cunoaşterea sa asupra lui Dumnezeu. Venerabilul maestru, sfântul Ibn 'Atâï-Llâh (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) spunea în privinţa aceasta în Cuvintele sale de înţelepciune : « Dacă faptul că oamenii îţi întorc spatele sau te vorbesc de rău, îţi aduce suferinţă, revino spre cunoaşterea lui Dumnezeu în tine. Dacă această cunoaştere nu-ţi ajunge, atunci nemulţumirea de cunoaşterea lui Dumnezeu este o încercare cu mult mai gravă decât bârfele oamenilor. Scopul acestor bârfe este ca tu să nu te încrezi în oameni. Dumnezeu vrea să te îndepărteze de toate lucrurile, astfel ca niciun lucru să nu te îndepărteze de El. »

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 18

Lucrurile sunt ascunse în contrariile lor, cu siguranţă, câştigul în pierdere şi darul în refuz, onoare în umilinţă, bogăţia în sărăcie, forţa în slăbiciune, amploare în micime, înălţarea în umilinţă, viaţa în moarte, victoria în înfrângere, puterea în neputinţă şi aşa mai departe. Deci, dacă cineva vrea să găsească, să se mulţumească să piardă. Dacă vrea darul, să se mulţumească cu refuzul. Dacă doreşte onoarea trebuie să accepte umilinţa, şi cine doreşte bogăţia, trebuie să se satisfacă cu sărăcia. Cel care vrea să fie puternic se mulţumeşte cu slăbiciunea iar cel care vrea amploarea se resemnează în micime. Cine vrea să fie înălţat trebuie să se lase umilite. Cel care doreşte viaţa trebuie să accepte moartea. Cine vrea să învingă trebuie să se mulţumească să piardă, şi cine doreşte puterea trebuie să se mulţumească cu neputinţa. Aşadar, cel care doreşte libertatea se mulţumeşte cu servitutea, aşa cum se bucura de ea Profetul, prieten şi domn (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dea pacea). Să o aleagă aşa cum a ales-o Profetul, şi să nu fie nici orgolios, nici revoltat în condiţia sa, căci servitorul este servitor şi Domnul este Domn...

Scrisorile unui maestru sufi (de Al-'Arabi ad-Darqawi) – 17

Dacă-L iubeşti pe Domnul tău, oh faqîrule, părăseşte-ţi egoul şi lumea şi oamenii, mai puţin cel al cărui stare te ridică şi ţi-L arată pe Dumnezeu prin cuvintele sale. Dar păzeşte-te, păzeşte-te, nu te lăsa păcălit de careva, căci mulţi sunt cei care par să predice în numele lui Dumnezeu dar nu predică decât în legea lor. Celebrul sfânt Seyidî Abû-sh-Shitâ (fie ca Dumnezeu să ne ajute să folosim ce ne vine de la el) spunea legat de acestea : « Pe Dumnezeu, noi nu-l numim ‘domn’ sau ‘fiul domnului’ decât pe cel care ne rupe legăturile. »

Nu-ţi este ascuns, oh fâqirule, că ceea ce-l zăvorăşte pe om în această lume, care este lumea stricăciunii, şi-l ţine prizonier, nu este alta decât iluzia (at-wahm). Dacă omul se dezbară de ea, trece în lumea purităţii, din care a venit. Iar Dumnezeu îl aduce pe tot străinul în patria sa.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al-'Arabi ad-Darqawi) – 16

Nu hrăni tot ceea ce se naşte din inima ta, ci aruncă departe şi nu te ocupa cu asta uitându-L pe Domnul tău, cum fac cei mai mulţi dintre oameni, care pierd calea şi se rătăcesc, pierzându-se într-o iluzie. Dacă ar înţelege, ar spune : ce lucru uimitor este inima, într-o clipă dă naştere la nenumăraţi copii, unii legitimi, alţii bastarzi şi încă alţii despre care nu se ştie cum sunt... Cum ar putea deci cineva care se ocupă cu hrănitul acestor copii să fie disponibil pentru Domnul său ? Ce vrednic de milă este fiul lui Adam, care şterge cosmosul până nu mai rămâne din el nicio urmă, şi pe care cosmosul îl va şterge la rândul său până când nu mai răm1ne nimic din el, doar un pic de miros care dispare la scurtă vreme...

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 15

Nimic nu ne face atât de vulnerabili faţă de atacurile psihice şi satanice ca grijile pentru subzistenţă. Şi totuşi, Domnul nostru S-a jurat faţă de noi : « În cer este înzestrarea voastră şi ceea ce vi s-a făgăduit. Pe Domnul cerului şi al pământului ! Acesta este adevărul precum faptul că vorbiţi. » (Coran, LI, 21-22). El a mai spus : « Porunceşte alor tăi să se roage şi stăruie tu însuţi în rugăciune. Noi nu-ţi cerem zestre, ba Noi te înzestrăm pe tine. Sfârşitul (fericit) va fi al celor temători » (Coran, XX, 132). Acelaşi sens se găseşte în multe alte pasaje coranice, precum şi în numeroase hadithuri ale Profetului (fie ca Dumnezeu să-l binecuvinteze şi să-i dea pacea).

Mai este şi cuvântul sfântului Abû Yazîd al-Bistâmi (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) : « Eu trebuie să-L ador, aşa cum El mi-a poruncit, şi El trebuie să mă hrănească, aşa cum El mi-a promis », şi aşa mai departe. Nu spun toate acestea decât pentru că mie teamă pentru tine să nu cazi în nefericirea care îi loveşte pe cei mai mulţi dintre oameni. Căci îi văd ocupaţi de multe activităţi, atât religioase cât şi lumeşti, netemându-se de nimic decât de sărăcie. Dacă ar şi câte bunuri aduce preocuparea de Dumnezeu, şi-ar părăsi cu totul activităţile lumeşti şi nu s-ar ocupa decât de El, adică de poruncile Sale.

Dar în ignoranţa lor, nu încetează să adauge noi şi noi activităţi lumeşti şi religioase, rămânând neliniştiţi din teama de sărăcie – sau din teama de creaturi, ceea ce este o uitare gravă şi o stare deplorabilă. Şi în această stare se găseşte majoritatea oamenilor sau aproape toţi, Dumnezeu să ne ferească de asta ! Păzeşte-te, fratele meu, dedică-te în întregime lui Dumnezeu, şi vei vedea miracole. Nu te lăsa pradă lumii, cum fac oamenii, ca să nu fii atins de aceeaşi nefericire ca şi ei. Pe Dumnezeu, dacă inimile noastre ar fi la Domnul nostru, lumea s-ar zori să vină la noi şi până în casele noastre. Căci Domnul nostru (lăudat fie El) îi spune : Oh lume, serveşte-i pe cei care Mă servesc, şi oboseşte-i pe cei care te slujesc. Pe Dumnezeu, dacă am fi ai Domnului, cosmosul în întregime şi tot ceea ce conţine n-ar întârzia să ne aparţină, aşa cum aparţine altora, căci Dumnezeu l-a făcut servitorulnostru, aşa cum ne-a făcut servitorii Săi.

Dar iată că L-am înlocuit pe Domnul şi Stăpânul nostru (lăudat fie El) cu lucruri cărora noi le suntem domni şi stăpâni, şi nu ne este deloc ruşine : « Nu există forţă, nici putere, decât de la Dumnezeu ! » (Coran, XIX, 69). Trebuie să dedicăm activităţilor religioase atenţia noastră întotdeauna şi azi mai mult ca niciodată, căci s-ar crede azi că n-a existat niciodată activitate religioasă fără legături lumeşti, şi totuşi a existat, chiar dacă nu se mai găseşte. Dumnezeu este martor la ceea ce spunem.

Constatăm (dar Dumnezeu este mai cunoscător) că nu mai este nimeni care să poată spune mulţimii oamenilor pioşi de astăzi : « Renunţaţi la unele dintre activităţile voastre lumeşti ca să puteţi avea mai multe activităţi religioase. Dumnezeu o să vă înlocuiască (la treburile voastre), aşa cum a făcut-o şi pentru alţii. » Astăzi, nu vei fi ascultat – şi Dumnezeu ştie mai bine – decât dacă spui : « Cultivă (câmpurile), câştigă, fă negustorie » şi tot aşa. Dar dacă spui : « Lasă, abţine-te (de la lume) şi mulţumeşte-te cu ceea ce este », puţini vor fi oamenii de elită ai vremurilor noastre care să te asculte, şi încă mai puţini din ceilalţi. Ascultă ce spune sfântul Ibn al-'Abbâs al-Mursi (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) : « Oamenii au treburi, iar treaba noastră, este credinţa şi teama de Dumnezeu. » Dumnezeu (lăudat fie El) a spus : « Dacă locuitorii acestei cetăţi ar fi crezut, dacă s-ar fi temut de Dumnezeu, Noi le-am fi dăruit binecuvântările cerului şi ale pământului. » (Coran, VII, 94). Şi altă dată, el a spus : « Oamenii au treburi, iar treaba noastră este Dumnezeu. »

Discovering Ramadan with Sheik Yusuf Estes

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 14

Ascultă deci, oh faqirule, căci îţi voi repeta acum unele dintre dojanele mele (mudhâkarât) pentru ca cel care nu profită de ele prima dată, să le folosească a doua sau a treia oară, astfel încât faqirul deznădăjduit să găsească în ele, atunci când îşi aruncă ochii, ceea ce-i trebuia fără să fi căutat.

Să ştiţi, şi lui Dumnezeu să-i fie milă de voi, că exista un trib din neamul Benî Zarwâl – fie ca Dumnezeu să-i protejeze de orice greşeală – un cărturar dintre fraţii noştri a căror cuvinte dezvăluiau asemenea dedesubturi încât oamenii care-l ascultau vorbind începeau să râdă chiar dacă erau trişti şi sufereau. Într-o zi, atunci când era o înmormântare în casa lui, iar locul era plin de lume, oamenii constatară că un mare număr de măciuci se afla acolo, unele atârnate de pereţi, altele peste tot pe podea. Iar oamenii întrebară : « Ce faci cu toate ciomegele astea ? » El răspunse : « Dacă vreodată intră aici un hoţ, nu va trebui să caut prea mult timp o armă, ci doar voi pune mâna pe una dintre bâtele astea care se află peste tot la îndemână. »

Mi se pare că e o idee excelentă, şi în spiritul ei voi repeta unele dintre îndemnurile mele.