- Vanitatea cea mai mare, spuse intr-o zi Abu Halim Farfar, este sa crezi ca te afli, cu toata sinceritatea, în cautarea cunoasterii, cand, de fapt, nu cauti decat satisfacerea propriei placeri.
- Cum am putea sti daca nu am cazut, cumva, victima, raului acesta? intreba una dintre persoanele de fata.
- Nu este victima acestui rau, raspunse Farfar, acela care se multumeste cu atentia pe care i-o ofera Maestrul sau, nu este nelinsitit daca acesta nu-i da nicio atentie si nici tulburat cand da atentie altor persoane in afara sa.
De asemenea, nu este victima acestui rau acela care apreciaza la reala sa valoare fie si un singur cuvant, un singur semn al Maestrului, ca si cand ar fi unicul caruia i s-a dezvaluit o comoara ascunsa.
sâmbătă, martie 20, 2010
Ineptii - de Idries Shah
Cativa negustori i se adresara unui discipol:
- Cum poti sa pui vreun pret pe ineptiile astea sufite?
- Le pretuiesc pentru simplul motiv ca cei carora le port respect le pretuiesc, la randul lor, peste masura, raspunse discipolul.
- Cum poti sa pui vreun pret pe ineptiile astea sufite?
- Le pretuiesc pentru simplul motiv ca cei carora le port respect le pretuiesc, la randul lor, peste masura, raspunse discipolul.
joi, martie 18, 2010
Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 11
Ocupaţi-vă deci (fie ca Dumnezeu să aibă milă de voi !) de ceea ce vă omoară egoul (nafs) şi vă întăreşte inima. Rădăcina tuturor virtuţilor ca virtuţi este o inimă golită de toată dragostea lumii, la fel cum rădăcina viciilor ca vicii este dragostea lumii care umple inima. Tocmai i-am scris unuia dintre fraţi – după ce i-am explicat că motivul rătăcirii vane este dragostea pentru lume, întrucât cel care se îndreaptă cu totul, cu inima şi membrele, spre lume, este cel mai mare zănatec şi cel mai mare păcătos. Iar dacă nu s-a ancorat credinţa în inima lui, putem spune că e necredincios.
Ocupaţi-vă deci de ceea ce vă omoară egoul şi vă întăreşte inima, aşa cum spuneam, căci nu există pentru noi acces la Prezenţa Domnului decât după moartea egoului, orice am face, aşa cum spune venerabilul maestru, sfântul Abu Madyân (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) : « Cine nu moare, nu-L vede pe Dumnezeu ».
Unul dintre fraţii noştri ni s-a plâns de un opresor care-l persecuta. Acestuia, i-am răspuns : « Dacă doreşti să-l omori pe cel care te oprimă, atunci omoară-ţi egoul (nafs), căci omorându-l, îi vei ucide pe toţi opresorii. » Fie ca Dumnezeu să-i blesteme pe cei care mint.
Ocupaţi-vă deci de ceea ce vă omoară egoul şi vă întăreşte inima, aşa cum spuneam, căci nu există pentru noi acces la Prezenţa Domnului decât după moartea egoului, orice am face, aşa cum spune venerabilul maestru, sfântul Abu Madyân (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) : « Cine nu moare, nu-L vede pe Dumnezeu ».
Unul dintre fraţii noştri ni s-a plâns de un opresor care-l persecuta. Acestuia, i-am răspuns : « Dacă doreşti să-l omori pe cel care te oprimă, atunci omoară-ţi egoul (nafs), căci omorându-l, îi vei ucide pe toţi opresorii. » Fie ca Dumnezeu să-i blesteme pe cei care mint.
miercuri, martie 17, 2010
Sufletul - manifestare a eului hallajian (3)
An-nafs apare ca acea componentă a personalităţii numită de Freud eul, ego-ul sau conştiinţa de sine. Este acea substructură a personalităţii care asigură echilibrul între tendinţele şi impulsurile biologice şi norme. La al-Hallaj nu echilibrul în sine este vizat, ci starea pregătitoare unirii cu Dumnezeu, realizată prin asceză şi renunţarea la lume:
O, tu, sufletul meu, e timpul să te impaci,
Căci graţia divină prin asceză şi renunţare se obţine.
E timpul să vezi cu ochii tăi lumina
Care răzbate din firida dezvăluirii şi epifaniei.
O parte din mine s-a ridicat cu parte a mea
Şi tot ce sunt eu, spre totul meu aspiră.
(M 46)
Acestea sunt singurele versuri din Divanul lui al-Hallaj în care sufletul apare neîmpăcat, deoarece îi este adresat un imperativ: 'alayki ya nafsi bi-t-tasalli; în limba arabă se întâlneşte în această sintagmă atât un imperativ, cât şi o particulă de adresare directă - prin care îi cere sufletului să se împace cu ideea ascezei şi a renunţării. Pentru al-Hallaj, efortul de a se apropia de Dumnezeu depăşeşte graniţele unei simple asceze privită ca abandonare a lumii şi a tot ce se găseşte în ea susceptibil de a îndepărta inima de El, şi chiar depăşeşte sensul de a renunţa la ideea de renunţare însăşi. Ceea ce vizează este dezvăluirea totală, al-kashf wa at-tagalli, doi termeni aproape sinonimi, însă trebuie remarcată o intensificare a sensului de dezvăluire mistică la cel de-al doilea. Dacă primul reprezintă o dezvăluire, căderea vălului dintre mistic şi Dumnezeu, al doilea vine să îl completeze prin sensul său specializat de dezvăluire în inima sufitului a unor taine ascunse; epifania, apariţia esenţei divine ad-dat al-ilahiyya şi a calităţilor Sale, sifat.
Deşi injunctivul ar putea indica faptul că sufletul, în aceste versuri, este an-nafs al-lawwama, cel care cenzurează şi critică, ansamblul misticii lui al-Hallaj şi dorinţa sa arzătoare de a se uni cu Dumnezeu ne fac să credem că el nu tinde numai să ajungă la sufletul împăcat, an-nafs al-mutma'inna. Aşa cum s-a arătat înainte, poezia sa nu are menirea de a înregistra progresul pe calea mistică, ci este o exprimare la un nivel foarte profund a trăirilor mistice fără a le clasifica.
În alte două secvenţe poetice, termenul nafs apare ca pronume de întărire, fapt ce justifică ideea unui suflet cu un sens puternic personal.
Iar tu, tu să te temi,
Atent când asprimea te încearcă.
(M 4)
Credinţa mea e pentru mine, iar a oamenilor e doar a lor.
(M 31)
Sufletul lui al-Hallaj este eul de care va încerca să se dispenseze pentru a se uni cu Dumnezeu, până într-acolo încât va ajunge să spună ana al-Haqq, "Eu sunt Adevărul", unde al-Haqq este unul dintre numele lui Dumnezeu.
Georgiana Nicoarea, "Studiu introductiv" la Divan (poeme mistice) - al-Hallaj, Ed. Herald 2008
O, tu, sufletul meu, e timpul să te impaci,
Căci graţia divină prin asceză şi renunţare se obţine.
E timpul să vezi cu ochii tăi lumina
Care răzbate din firida dezvăluirii şi epifaniei.
O parte din mine s-a ridicat cu parte a mea
Şi tot ce sunt eu, spre totul meu aspiră.
(M 46)
Acestea sunt singurele versuri din Divanul lui al-Hallaj în care sufletul apare neîmpăcat, deoarece îi este adresat un imperativ: 'alayki ya nafsi bi-t-tasalli; în limba arabă se întâlneşte în această sintagmă atât un imperativ, cât şi o particulă de adresare directă - prin care îi cere sufletului să se împace cu ideea ascezei şi a renunţării. Pentru al-Hallaj, efortul de a se apropia de Dumnezeu depăşeşte graniţele unei simple asceze privită ca abandonare a lumii şi a tot ce se găseşte în ea susceptibil de a îndepărta inima de El, şi chiar depăşeşte sensul de a renunţa la ideea de renunţare însăşi. Ceea ce vizează este dezvăluirea totală, al-kashf wa at-tagalli, doi termeni aproape sinonimi, însă trebuie remarcată o intensificare a sensului de dezvăluire mistică la cel de-al doilea. Dacă primul reprezintă o dezvăluire, căderea vălului dintre mistic şi Dumnezeu, al doilea vine să îl completeze prin sensul său specializat de dezvăluire în inima sufitului a unor taine ascunse; epifania, apariţia esenţei divine ad-dat al-ilahiyya şi a calităţilor Sale, sifat.
Deşi injunctivul ar putea indica faptul că sufletul, în aceste versuri, este an-nafs al-lawwama, cel care cenzurează şi critică, ansamblul misticii lui al-Hallaj şi dorinţa sa arzătoare de a se uni cu Dumnezeu ne fac să credem că el nu tinde numai să ajungă la sufletul împăcat, an-nafs al-mutma'inna. Aşa cum s-a arătat înainte, poezia sa nu are menirea de a înregistra progresul pe calea mistică, ci este o exprimare la un nivel foarte profund a trăirilor mistice fără a le clasifica.
În alte două secvenţe poetice, termenul nafs apare ca pronume de întărire, fapt ce justifică ideea unui suflet cu un sens puternic personal.
Iar tu, tu să te temi,
Atent când asprimea te încearcă.
(M 4)
Credinţa mea e pentru mine, iar a oamenilor e doar a lor.
(M 31)
Sufletul lui al-Hallaj este eul de care va încerca să se dispenseze pentru a se uni cu Dumnezeu, până într-acolo încât va ajunge să spună ana al-Haqq, "Eu sunt Adevărul", unde al-Haqq este unul dintre numele lui Dumnezeu.
Georgiana Nicoarea, "Studiu introductiv" la Divan (poeme mistice) - al-Hallaj, Ed. Herald 2008
marți, martie 16, 2010
Sufletul - manifestare a eului hallajian (2)
Cele trei ipostaze ale sufletului nu apar în poezia lui al-Hallaj; dimpotrivă, sufletul nu este prezentat ca ceva demn de blamat ori combătut. Există, totuşi, o anumită distanţă în abordarea termenului an-nafs, aşa cum apare în versurile următoare:
Cu toata fiinţa mea ai cuprins dragostea-mi pentru Tine
Şi mă dezvălui mie ca şi cum ai fi în sufletul meu.
Caut cu inima mea spre tot ce nu eşti Tu
Şi nu văd decât că sunt străin de tot, numai de Tine nu,
Căci iată-mă în temniţa vieţii, unde mi-e oprit să-ţi fiu alături,
Aşa că smulge-mă din temniţă, lângă Tine să fiu.
(M 30)
Al-Hallaj îl simte pe Dumnezeu "ca şi cum" ar fi în sufletul său şi nu printr-o prezenţă efectivă, pentru că atunci ar exista în acelaşi timp şi individualitate umană şi Dumnezeu, ceea ce pentru al-Hallaj nu ar constitui o regăsire, un moment veritabil de intimitate. Însăşi ideea de persoană indică o distanţare, aşa cum vom vedea în capitolul destinat unirii cu Dumnezeu, care presupune o depersonalizare, o pierdere a eului. În acelaşi timp, verbul acţiunii lui Dumnezeu asupra sa, hawa yahwi, acoperă atât ideea de învăluire, cuprindere, cât şi cea de a pune stăpânire asupra ceva sau cuiva. Deşi al doilea hemistih vine să sublinieze o afinitate a fiinţei umane cu Dumnezeu, nu poate fi vorba de o identificare sau o unire.
Trebuie subliniat rolul inimii, care apare din nou ca agent al cunoaşterii. Prin inimă, poetul vede sau mai bine spus simte în el prezenţa lui Dumnezeu. Este folosit acelaşi verb al percepţiei şi viziunii prin excelenţă, ra'a yara , care este corelat cu acel strat secundar al inimii, fu'ad. Această prezenţă însă nu îi este suficientă pentru că el continuă să se simtă într-o temniţă a vieţii, habs al-hayat, care îl împiedică să atingă treapta intimităţii, al-'uns. Să fie oare sufletul său cel ce stă în calea unirii cu Dumnezeu, spre care tinde cu atâta ardoare? Totuşi, originalitatea lui al-Hallaj în aceste versuri constă în descrierea prezenţei divine pe care o simte atât de aproape de sufletul său, plasându-se la limita a ceea ce este îngăduit. Un alt element original este situarea sa undeva între intimitatea cu Dumnezeu şi izolarea de tot ceea ce nu este Dumnezeu. Privită ca o etapă a iubirii divine, intimitatea, al-'uns, contrastează cu al-wahsa, sentimentul de teamă, de singurătate şi, mai ales, de despărţire de Dumnezeu.
Cu toata fiinţa mea ai cuprins dragostea-mi pentru Tine
Şi mă dezvălui mie ca şi cum ai fi în sufletul meu.
Caut cu inima mea spre tot ce nu eşti Tu
Şi nu văd decât că sunt străin de tot, numai de Tine nu,
Căci iată-mă în temniţa vieţii, unde mi-e oprit să-ţi fiu alături,
Aşa că smulge-mă din temniţă, lângă Tine să fiu.
(M 30)
Al-Hallaj îl simte pe Dumnezeu "ca şi cum" ar fi în sufletul său şi nu printr-o prezenţă efectivă, pentru că atunci ar exista în acelaşi timp şi individualitate umană şi Dumnezeu, ceea ce pentru al-Hallaj nu ar constitui o regăsire, un moment veritabil de intimitate. Însăşi ideea de persoană indică o distanţare, aşa cum vom vedea în capitolul destinat unirii cu Dumnezeu, care presupune o depersonalizare, o pierdere a eului. În acelaşi timp, verbul acţiunii lui Dumnezeu asupra sa, hawa yahwi, acoperă atât ideea de învăluire, cuprindere, cât şi cea de a pune stăpânire asupra ceva sau cuiva. Deşi al doilea hemistih vine să sublinieze o afinitate a fiinţei umane cu Dumnezeu, nu poate fi vorba de o identificare sau o unire.
Trebuie subliniat rolul inimii, care apare din nou ca agent al cunoaşterii. Prin inimă, poetul vede sau mai bine spus simte în el prezenţa lui Dumnezeu. Este folosit acelaşi verb al percepţiei şi viziunii prin excelenţă, ra'a yara , care este corelat cu acel strat secundar al inimii, fu'ad. Această prezenţă însă nu îi este suficientă pentru că el continuă să se simtă într-o temniţă a vieţii, habs al-hayat, care îl împiedică să atingă treapta intimităţii, al-'uns. Să fie oare sufletul său cel ce stă în calea unirii cu Dumnezeu, spre care tinde cu atâta ardoare? Totuşi, originalitatea lui al-Hallaj în aceste versuri constă în descrierea prezenţei divine pe care o simte atât de aproape de sufletul său, plasându-se la limita a ceea ce este îngăduit. Un alt element original este situarea sa undeva între intimitatea cu Dumnezeu şi izolarea de tot ceea ce nu este Dumnezeu. Privită ca o etapă a iubirii divine, intimitatea, al-'uns, contrastează cu al-wahsa, sentimentul de teamă, de singurătate şi, mai ales, de despărţire de Dumnezeu.
Sufletul - manifestare a eului hallajian (1)
Al-Hallaj menţine conceptul coranic al inimii ca organ al contemplării lui Dumnezeu. Gradul cel mai profund al cunoasterii lui Dumnezeu este, în sufism, unirea mistică. Louis Massignon subliniază dubla afinitate a omului în mistica lui al-Hallaj. Pe de o parte, omul, ca formă, este limitat la un corp, iar prin sufletul său, nafs, el este destinat să simtă dispreţul divin prin căderea în sclavia materiei, raqq al-kawn.
Termenul care în limba arabă denumeşte sufletul, an-nafs, are în Coran cel mai adesea sensul de persoană, individ, însă în unele pasaje capătă sensul de sediu al vieţii psihice fiind menţionat alături de trei determinanţi, formule care au fost preluate de spiritualitatea islamică corespunzând celor trei etape ale vieţii morale şi religioase: an-nafs al-ammara bi-s-su', sufletul inferior, cel care împinge spre rău, cel care comandă, eul inferior, pasional, senzual; an-nafs al-lawwama, cel care se învinuieşte, care cenzurează şi critică, putând fi echivalat cu conştiinţa; şi an-nafs al-mutma'inna sau sufletul împăcat. Sufletul are, în general, o conotaţie negativă la misticii musulmani, el fiind sediul pasiunilor, senzualităţii şi dorinţelor, sahawat, eul carnal care trebuie combătut opunându-se principilui binelui care este inima.
Annemarie Schimmel notează că avansarea pe calea mistică este o luptă împotriva sufletului şi a instinctelor de bază, care sunt cauza acţiunilor condamnabile şi a păcatelor, lupta aceasta fiind un adevărat război sfânt. În literatura mistică, sufletul este reprezentat prin animale impure, cum ar fi câinele, sau caracterizate prin şiretenie, ca vulpea sau şoarecele; uneori, este comparat cu o femeie seducătoare sau cu un cal sau un catâr ce trebuie înfometat pentru a readcue călătorul pe drumul cel bun către Dumnezeu. Datoria sufitului este de a se împotrivi sufletului, a-l purifica şi a-l umple cu calităţi vrednice de Dumnezeu.
Termenul care în limba arabă denumeşte sufletul, an-nafs, are în Coran cel mai adesea sensul de persoană, individ, însă în unele pasaje capătă sensul de sediu al vieţii psihice fiind menţionat alături de trei determinanţi, formule care au fost preluate de spiritualitatea islamică corespunzând celor trei etape ale vieţii morale şi religioase: an-nafs al-ammara bi-s-su', sufletul inferior, cel care împinge spre rău, cel care comandă, eul inferior, pasional, senzual; an-nafs al-lawwama, cel care se învinuieşte, care cenzurează şi critică, putând fi echivalat cu conştiinţa; şi an-nafs al-mutma'inna sau sufletul împăcat. Sufletul are, în general, o conotaţie negativă la misticii musulmani, el fiind sediul pasiunilor, senzualităţii şi dorinţelor, sahawat, eul carnal care trebuie combătut opunându-se principilui binelui care este inima.
Annemarie Schimmel notează că avansarea pe calea mistică este o luptă împotriva sufletului şi a instinctelor de bază, care sunt cauza acţiunilor condamnabile şi a păcatelor, lupta aceasta fiind un adevărat război sfânt. În literatura mistică, sufletul este reprezentat prin animale impure, cum ar fi câinele, sau caracterizate prin şiretenie, ca vulpea sau şoarecele; uneori, este comparat cu o femeie seducătoare sau cu un cal sau un catâr ce trebuie înfometat pentru a readcue călătorul pe drumul cel bun către Dumnezeu. Datoria sufitului este de a se împotrivi sufletului, a-l purifica şi a-l umple cu calităţi vrednice de Dumnezeu.
luni, martie 01, 2010
Fatwa diferite: pe care s-o urmez?
Întrebare:
M-aţi putea, vă rog, ajuta să înţeleg chestiunea aceasta cu perspectivele juridice diferite ale specialiştilor în jurisprudenţă islamică? Găsesc uneori fatwa diferite, chiar contradictorii, referitoare la una şi aceeaşi problemă. Cum ar trebui să procedez într-un asemenea caz?
Răspuns:
Înainte de orice, este bine de subliniat că fatwa ar trebui emisă numai de jurişti cu experienţă şi bine calificaţi. Mai trebuie menţionat şi că deosebirile de opinie ale juriştilor musulmani asupra anumitor aspecte sunt admisibile, acestea fiind considerate adevărate binefaceri dacă se bazează pe metoda judicioasă a ijtihad-ului (raţionamentul individual), pe înţelegerea scripturilor divine şi sunt în conformitate cu Legea. Dacă este vorba despre o chestiune ce stârneşte controverse printre jurişti iar opiniile contradictorii sunt emise cu bună credinţă de muftii calificaţi, atunci persoana aflată în căutarea unei lămuriri poate urma opinia pe care o consideră drept cea mai adecvată în cazul său.
Pe marginea acestui subiect, Dr. Sano Koutoub Moustapha, preşedinte adjunct al Academiei Internaţionale de Fiqh [drept canonic] şi profesor de fiqh şi principiile fiqh-ului la Universitatea Islamică Internaţională din Malaezia, afirmă:
„Este firesc ca, uneori, să se întâlnească răspunsuri diferite la o aceeaşi întrebare. Aceasta se întâmplă pentru că juriştii folosesc metode şi principii diferite în derivarea reglementărilor legale din scripturile divine.
Cu toate acestea, islamul admite existenţa diferenţelor şi nu ar trebui să existe niciun fel de constrângere cu privire la adoptarea unui anumit punct de vedere, atâta vreme cât chestiunea face obiectul alegerii şi al ijtihad-ului (raţionamentului individual).
Acestea fiind spuse, voi sublinia faptul că diferenţele de opinii trebuie să vină din partea unor jurişti de bună credinţă şi cu o temeinică pregătire. Cu alte cuvinte, deosebirea de opinii este acceptată numai între jurişti recunoscuţi, ceea ce înseamnă că nu are rost să vă pierdeţi timpul cu fatwa emise de jurişti necalificaţi.
Cu privire la ceea ce ar trebui să faceţi în cazul existenţei unor perspective diferite într-o anumită chestiune, aflaţi că vă este îngăduit să alegeţi opinia faţă de care manifestaţi afinitatea cea mai mare şi care, după propriul vostru raţionament, beneficiază de fundamentul cel mai solid."
M-aţi putea, vă rog, ajuta să înţeleg chestiunea aceasta cu perspectivele juridice diferite ale specialiştilor în jurisprudenţă islamică? Găsesc uneori fatwa diferite, chiar contradictorii, referitoare la una şi aceeaşi problemă. Cum ar trebui să procedez într-un asemenea caz?
Răspuns:
Înainte de orice, este bine de subliniat că fatwa ar trebui emisă numai de jurişti cu experienţă şi bine calificaţi. Mai trebuie menţionat şi că deosebirile de opinie ale juriştilor musulmani asupra anumitor aspecte sunt admisibile, acestea fiind considerate adevărate binefaceri dacă se bazează pe metoda judicioasă a ijtihad-ului (raţionamentul individual), pe înţelegerea scripturilor divine şi sunt în conformitate cu Legea. Dacă este vorba despre o chestiune ce stârneşte controverse printre jurişti iar opiniile contradictorii sunt emise cu bună credinţă de muftii calificaţi, atunci persoana aflată în căutarea unei lămuriri poate urma opinia pe care o consideră drept cea mai adecvată în cazul său.
Pe marginea acestui subiect, Dr. Sano Koutoub Moustapha, preşedinte adjunct al Academiei Internaţionale de Fiqh [drept canonic] şi profesor de fiqh şi principiile fiqh-ului la Universitatea Islamică Internaţională din Malaezia, afirmă:
„Este firesc ca, uneori, să se întâlnească răspunsuri diferite la o aceeaşi întrebare. Aceasta se întâmplă pentru că juriştii folosesc metode şi principii diferite în derivarea reglementărilor legale din scripturile divine.
Cu toate acestea, islamul admite existenţa diferenţelor şi nu ar trebui să existe niciun fel de constrângere cu privire la adoptarea unui anumit punct de vedere, atâta vreme cât chestiunea face obiectul alegerii şi al ijtihad-ului (raţionamentului individual).
Acestea fiind spuse, voi sublinia faptul că diferenţele de opinii trebuie să vină din partea unor jurişti de bună credinţă şi cu o temeinică pregătire. Cu alte cuvinte, deosebirea de opinii este acceptată numai între jurişti recunoscuţi, ceea ce înseamnă că nu are rost să vă pierdeţi timpul cu fatwa emise de jurişti necalificaţi.
Cu privire la ceea ce ar trebui să faceţi în cazul existenţei unor perspective diferite într-o anumită chestiune, aflaţi că vă este îngăduit să alegeţi opinia faţă de care manifestaţi afinitatea cea mai mare şi care, după propriul vostru raţionament, beneficiază de fundamentul cel mai solid."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)