Întrebare:
O trăsătură fundamentală a sistemului religios islamic o constituie aceea că în cadrul său nu există niciun echivalent al “bisericii” - respectiv o instituţie religioasă cu autoritate doctrinară sau legală -, preoţie hirotonită, dihotomie sacru/profan sau „adevăr oficial” amendat doctrinal.
În aceste condiţii, cum devine cineva imam, există cursuri, şcoli sau altceva în acest scop? Cum funcţionează sistemul religios în lipsa unei preoţii hirotonite şi care este natura conducerii religioase în islam? Care este rolul statului în chestiunile religioase; care sunt principalele consecinţe - politice şi sectare - ale absenţei hirotonirii şi consfinţirii preoţilor?
Consideraţi că piatra de încercare pentru un musulman veritabil nu este aceea ca el/ea să rămână consecvent(ă) unei „ortodoxii”, ci să fie loial(ă) comunităţii, o provocare socială mai mult decât una teologică?
Răspuns:
Islamul îi îndeamnă pe toţi cei care îl urmează să caute îndrumare în Qur’an şi Sunna şi să-şi folosească propria gândire pentru a reflecta asupra învăţăturilor acestora şi a cerceta comorile conţinute în ele. De aceea, căutarea cunoaşterii este recomandată în mod deosebit, chiar insistent, în islam.
Este evident că nu toţi musulmanii vor reuşi să ajungă erudiţi în ştiinţe religioase, virtuozi ai Shari`ah. Ca orice alt gen de cunoaştere, şi acesta necesită dedicare şi o înclinaţie aparte. La statutul de erudit, însă, poate aspira oricine, acesta nefiind limitat la un grup select de persoane sau la o rasă anume. Oricine îşi poate însuşi cunoaşterea Shari`ah [jurisprudenţei islamice] prin mijloace şi metode proprii poate deveni un erudit în această ştiinţă.
În lumea aceasta, dar şi în cealaltă, un musulman poate avansa doar în virtutea credinţei şi a cunoaşterii sale: „Dumnezeu îi va ridica pe trepte pe cei care cred şi au primit ştiinţa. Dumnezeu este Ştiutor a ceea ce făptuiţi”(Al-Mujadilah 58:11).
Învăţaţii în Shari`ah trebuie să-şi asume, în virtutea cunoaşterii lor, responsabilitatea călăuzirii Ummah [a comunităţii musulmane], poruncind binele şi oprind de la rău, fără să manifeste vulnerabilităţi în faţa influenţei celor aflaţi la putere. Pe de altă parte, laicii trebuie să le asculte opiniile şi să se raporteze la ei ca la nişte interpreţi ai călăuzirii divine, nu ca la persoane ce deţin cheile Raiului sau ale Iadului.
Ca răspuns la întrebarea ta, Şeicul Hatem Mohammad Al-Haj Aly - profesor de fiqh la Academia de Shari`ah din SUA, afirmă:
"Aşa cum ai remarcat chiar tu, învăţaţii musulmani nu se pretind a fi nişte receptori inspiraţi. Ei se folosesc de mărturiile revelate (în Qur’an - ultima Scriptură revelată de Dumnezeu şi în Sunna - tradiţiile celui din urmă dintre Profeţi) precum şi de argumente raţionale. Cel care îşi poate susţine cel mai bine aserţiunile cu dovezi este şi cel a cărui opinie li se cere musulmanilor s-o respecte. Consensul erudiţilor musulmani este, totuşi, considerat drept o evidenţă fiindcă Dumnezeu Atotputernicul a protejat în felul acesta comunitatea împotriva căderii în capcana falsităţii. Consensul este atins doar în chestiuni foarte clare, cum ar fi interzicerea consumului de vin şi a altor substanţe intoxicante.
Pentru a deveni imam, va trebui să fii un foarte bun cunoscător al religiei. Profetul (slaws) a spus: „Acela dintre voi care cunoaşte cel mai bine Cartea lui Dumnezeu să fie imam pentru oameni; dacă sunt mai mulţi care recită din ea la fel de bine, atunci să fie ales cel care cunoaşte cel mai bine Sunna; dacă ştiu la fel de bine şi Sunna, atunci să se aleagă cel care a emigrat mai întâi; şi dacă au emigrat în acelaşi timp, atunci cel mai vârstnic” (relatat de Muslim).
A fi imam, aşadar, este un statut care se dobândeşte prin învăţare şi dedicare. Există numeroase modalităţi de acumulare a acestei cunoaşteri. Se poate studia în mod tradiţional, sub îndrumarea unor profesori reputaţi, sau se pot frecventa cursurile unei universităţi islamice precum Al-Azhar din Cairo, Egipt, sau ale universităţilor islamice din Medina, Arabia Saudită, Islamabad, Pakistan, Malaezia etc.
După absolvirea cursurilor nu devii imam în deplinul înţeles al cuvântului decât atunci când comunitatea atestă că deţii cu adevărat calificarea necesară şi te alege să conduci rugăciunea. Numeroşi erudiţi musulmani nu sunt şi imami (conducătorii rugăciunii colective într-o moschee): unii, pentru că nu posedă acest talent, alţii, pentru că sunt ocupaţi cu alte însărcinări, inclusiv cu predarea cunoştinţelor despre religie.
În cadrul cultului islamic ajungi să câştigi recunoaştere din partea celorlalţi prin intermediul serviciilor prestate în cadrul comunităţii şi al materialelor pe teme religioase făcute publice; cu toate acestea, nu există niciun fel de ierarhizare. Există consilii religioase, denumite cel mai adesea adunări de fiqh, care dezbat probleme legale ce necesită efortul concertat al mai multor învăţaţi şi experţi în diferite domenii (dacă, de exemplu, tema este clonarea, sunt invitaţi să ia parte la discuţie fizicieni şi oameni de ştiinţă).
Statele islamice contemporane angajează frecvent erudiţi care să se ocupe de edictele legale (fatwa) importante. De-a lungul istoriei, cunoscătorii religiei islamice s-a întâmplat să adopte poziţii independente de cele ale conducătorilor lor, şi, în răstimpuri, chiar contrare acestora. În general, învăţaţii musulmani nu s-au aliat niciodată cu statul împotriva cetăţenilor sau a valorilor religioase. Ţinând însă cont de faptul că fiecare regulă admite măcar o excepţie, excepţiile, în cazul de faţă, ar putea fi considerate mai degrabă deviaţii individuale.
Inexistenţa unei preoţii hirotonite este un fapt eminamente pozitiv, chiar dacă uneori pare a avea urmări negative. Una dintre consecinţele pozitive este libertatea intelectuală pe care o permite, pentru că nimeni nu vorbeşte şi nici nu poate vorbi în numele lui Dumnezeu.
Mai mult decât atât, faptul că nu există preoţi hirotoniţi protejează religia de căderea sub controlul unui cler religios elitist şi restrâns ca număr. Astfel, dacă s-ar considera că „adevărul ultim” este deţinut de o „castă” superioară, ar creşte riscul exploatării clerului de către conducătorii momentului.
În islam, clerul nu este nicidecum imun în faţa criticismului şi a acuzaţiilor, aşa cum a fost - şi poate încă mai este -, cazul în alte religii. Acesta este ţinut răspunzător şi tras la răspundere de întreaga comunitate.
Oricare membru al comunităţii poate contesta opinia imamului; tot ce are de făcut este să prezinte argumente bazate pe Revelaţie sau/şi pe propriul raţionament. Se relatează, de altfel, că o femeie a luat atitudine în masjid, contestând opiniile lui Umar ibn Al-Khattab - cel de-al doilea dintre „califii bine călăuziţi” - în plină expunere a lor, în final califul neputând decât să accepte punctul ei de vedere şi revăzându-şi-l pe al său.
Faptul că în islam - unde se consideră că toţi îl slujesc pe Dumnezeu -, nu există nicio diferenţă între „oamenii lui Dumnezeu” şi oamenii obişnuiţi, a ferit religia să fie considerată de către public drept un apanaj al clerului.
Musulmanii se simt răspunzători faţă de o religie care le aparţine doar lor şi nu altcuiva. Acest lucru contribuie, totodată, la existenţa unei relaţii de egalitate şi la absenţa unei bariere între un aşa-zis cler şi masa credincioşilor obişnuiţi. Învăţaţii musulmani sunt, şi ei, parte integrantă din mulţimea de credincioşi care aspiră la dobândirea unei mai mari cunoaşteri religioase pentru a deveni, la rândul lor, învăţaţi.
Spiritul sectar se manifestă în toate religiile; cu toate acestea, rezultatele obţinute de musulmani în adresarea acestei probleme sunt mai remarcabile decât în alte cazuri. Diferite secte musulmane şi numeroase alte religii, de exemplu, au reuşit să convieţuiască paşnic în Orientul Mijlociu într-o perioadă în care în Franţa cruciaţii se mobilizau să nimicească ereticii. Războiul de Treizeci de Ani, la rândul său, a secerat vieţile a mii de europeni care purtau un război religios între două culte creştine, catolici şi protestanţi.
Toate acestea nu înseamnă că musulmanii nu au luptat niciodată unii împotriva altora, însă atunci când acest lucru s-a întâmplat a existat de cele mai multe ori o motivaţie de ordin politic. Chiar şi violenţele din prezent dintre sunniţi şi şiiţi au loc din considerente politice evidente.
Pe de altă parte, pentru evitarea haosului şi a interpretărilor greşite ale religiei, credincioşii musulmani trebuie să-şi respecte învăţaţii şi să le urmeze opiniile.
Din păcate, numeroasele decenii în care musulmanii s-au aflat sub ocupaţia unor entităţi imperiale străine au erodat într-o oarecare măsură - şi în principal prin acţiuni ale ocupatorilor - autoritatea învăţaţilor în multe areale din lumea musulmană, ducând la ceva foarte asemănător cu anarhia. Totuşi, aceasta nu este – cu voia lui Dumnezeu – decât o scurtă perioadă tranzitorie pe care trebuie să o parcurgă o naţiune înainte de a vedea emergenţa unui sistem mai bun, în care învăţaţii îşi vor păstra independenţa faţă de proprii conducători. Această independenţă este necesară pentru ca oamenii să capete încredere în aceştia (ceea ce nu înseamnă că în prezent nu există învăţaţi în ştiinţele religiei care să se bucure de încrederea musulmanilor) şi să ducă mai departe moştenirea libertăţii intelectuale şi a discursului pozitiv, în care autoritatea religioasă să aparţină evidenţei, nu clerului."
sâmbătă, decembrie 05, 2009
marți, noiembrie 24, 2009
luni, noiembrie 16, 2009
Oamenii - Idries Shah
In Cartea lui Amou Daria se povesteste ca un batran om al legii, jurist eminent, venit sa studieze pe langa sufi Bahaudin Naqshband, il intrebase intr-o zi:
- Dogma si exegeza nu mai au niciun secret pentru tine. Pari sa cunosti totul despre teorie si tot ce s-a scris in carti. Cum ai reusit sa dobandesti aceste cunostinte, pe care nici profesorii si specialistii in dogma nu le stapanesc atat de bine?
- Tot ce-ti pot spune, raspunsese Bahaudin, este ca nici din carti, nici din controverse, nici din cursuri sau discursuri nu am invatat tot ceea ce stiu despre dogma.
- Atunci de unde?
- Am dobandit cunoasterea dogmei si a scolasticii studiind oamenii.
- Dogma si exegeza nu mai au niciun secret pentru tine. Pari sa cunosti totul despre teorie si tot ce s-a scris in carti. Cum ai reusit sa dobandesti aceste cunostinte, pe care nici profesorii si specialistii in dogma nu le stapanesc atat de bine?
- Tot ce-ti pot spune, raspunsese Bahaudin, este ca nici din carti, nici din controverse, nici din cursuri sau discursuri nu am invatat tot ceea ce stiu despre dogma.
- Atunci de unde?
- Am dobandit cunoasterea dogmei si a scolasticii studiind oamenii.
miercuri, noiembrie 11, 2009
vineri, noiembrie 06, 2009
Câteva repere din istoria sufismului
de Eric Younès Geoffroy
Cuvântul sûfî nu figurează în scripturi (Coran, Hadîth), iar motivul ne este oferit de un maestru sufi din secolul al XI-lea, din vremea Profetului şi a Companionilor săi: „sufismul era, pe atunci, o realitate fără de nume; acum este un nume fără de realitate”, afirma el. Atunci când lumina profeţiei s-a îndepărtat, sfinţii musulmani – moştenitori [spirituali] ai profeţilor – au trebuit să înceapă să-şi asume rolul de îndrumători într-un mod din ce în ce mai perceptibil în societate.
Termenul de „sufism” pe care-l întrebuinţăm noi este traducerea celui arab, tasawwuf, care înseamnă literalmente „faptul de a purta un veşmânt din lână (sûf)”. Într-adevăr, se pare că aşa obişnuiau să procedeze primii asceţi musulmani şi, înaintea lor, profeţii. Au fost sugerate şi alte etimologii ale cuvântului sûfî, care desemnau când omul deplin „realizat”, când simplul adept al tasawwuf. Maeştrii oferă adesea o explicaţie spiritualistă: sufi este acela pe care Dumnezeu l-a purificat (sûfîa) de pasiunile propriului ego (nafs), acela, deci, pe care El l-a ales (istafâ, provenind din aceeaşi rădăcină), şi iată că începem deja să întrezărim ecuaţia care se va stabili implicit, în islam, între sufism şi sfinţenie. În paralel cu similitudinile fonetice, ştiinţa sibolismului numerelor conferă cuvântului sûfî aceeaşi valoare numerică pe care o are şi al-Hikma al-ilahiyya, „Înţelepciunea divină”. Sub acest aspect sufi este, aşadar, deţinătorul acestei înţelepciuni sau, altfel spus, acela care are acces la cunoaşterea lui Dumnezeu, la gnoză (al- ma’rifa).
Sunt autori care invocă şi o altă interpretare a cuvântului sûfî, ce îmbracă un caracter istoric sau, mai degrabă, unul metaistoric. Ea face să provină cuvântul sûfî din ahl al-suffa, „Oamenii Băncii” (sau „Oamenii Verandei”), care trăiau într-o desăvârşită austeritate la moscheea Profetului de la Medina şi cărora el le-ar fi împărtăşit o învăţătură mai specială. Împreună cu aceştia şi cu alţi câţiva Companioni, Profetul stabileşte prototipul relaţiei maestru-discipol (suhba) în islam. Legătura subtilă dintre yemenitul Uways al-Qaranî şi Profet, stabilită fără ca aceştia doi să se fi întâlnit vreodată, deschide porţile unui mod de iniţiere specific, denumit uwaysî. Ulterior, într-adevăr, numeroşi mistici vor afirma că au fost iniţiaţi de un maestru decedat – în unele cazuri de câteva secole – care se manifesta sub forma unei entităţi spirituale (rûhâniyya). După spusele maeştrilor, cei patru Califi „bine călăuziţi”, apropiaţi ai Profetului, au fost Poli care deţinuseră atât califatul exoteric, cât şi pe cel ezoteric; Abû Bakr şi ’Alî sunt, în principal, recunoscuţi drept două mari personalităţi spirituale care au transmis generaţiilor posterioare influxul iniţiatic (baraka) al Profetului.
Interiorizarea credinţei
Spiritualitatea islamică iniţială este marcată de surele apocaliptice din Coran, care, prin evocarea lor zguduitoare a dispariţiei acestei lumi şi a Zilei Judecăţii de Apoi, determină o atitudine de detaşare (zuhd) şi, legat de aceasta, de purificare a sufletului prin dobândirea de virtuţi spirituale. Atitudinea aceasta răspunde unui ideal larg răspândit în timpul primelor două secole ale Hegirei, iar ceea ce se trăia pe atunci era mai mult o interiorizare a credinţei decât un demers propriu-zis ezoteric. Hasan al-Basrî (m. 728) [din Basra, Irak] ilustrează cât se poate de bine această armonie prin completitudinea demersului său, îndreptat în acelaşi timp către ştiinţele exterioare şi spre renunţarea interioară. Centrul din Kufa, tot din Irak, se arată mai interesat de speculaţia doctrinală - fără îndoială sub influenţa şiismului care tocmai se năştea. În orice caz, în acest areal întâlnim pentru prima oară epitetul sûfî, aplicat unui anume Abû Hâshim (m. cca 777).
Malâma şi tasawwuf
Secolul al IX-lea e.n., care corespunde secolului al III-lea al Hegirei, reprezintă o etapă importantă în istoria sufismului. În această perioadă misticii musulmani explorează diverse căi de spiritualitate în islam. Se desprind două modalităţi majore care respectă, iniţial, o anume repartizare geografică. Calea „blamului” (malâma), practicată de Şcoala din Khurasan (nord-estul Iranului şi Afganistanul din zilele noastre), contrastează puternic cu cea irakiană a tasawwuf. Cea dintâi recomandă refuzul oricărei concesii făcute egoului şi disimularea stărilor spirituale; ea se traduce prin căutarea anonimatului sau, la polul opus, chiar a unei proaste reputaţii. În primul caz egoul trebuie să fie uitat, în celălalt – umilit. Tasawwuf, dimpotrivă, are o viziune mai puţin pesimistă asupra sufletului şi asupra lumii: acestea se cer depăşite – nu trebuie să ne oprim asupra lor prin refuzul pe care li-l opune malâmatî – prin deschiderea spre graţia divină şi extaz, prin concentrarea asupra cunoaşterii lui Dumnezeu. Această distincţie se estompează în secolul imediat următor în favoarea tasawwuf, care se impune de atunci ca denumire generică pentru desemnarea spiritualităţii islamice; acesta va fi suferit, totuşi, influenţa malâma şi anumite curente din interiorul său vor pune accent pe onestitate spirituală şi pe neîncrederea faţă de miracolele manifeste.
În paralel au loc experienţe de pionierat individuale din care se desprind temperamentele spirituale a căror perenitate va traversa secolele. Râbi’a al-’Adawiyya (m. 801), de exemplu, preaslăveşte iubirea dintre Dumnezeu şi creaturile Sale, pe când Dhû l-Nûn al-Misrî (m. 860) statorniceşte fundamentele căii iniţiatice şi dezvoltă gnoseologia; Abû Yazid Bistâmî (m. 877) evidenţiază caracteristica „beţiei” sufismului, pe când Junayd îi conferă acestuia aspectul opus, „luciditatea” etc. În decursul acestei etape de investigare, unii mistici pierd contactul cu realitatea substanţială fiindcă, iniţial, nu li se opunea niciun obstacol dinspre mediile exoterice; complet scufundaţi în Dumnezeu, ei nu mai remarcă distanţa dintre propriul lor ego şi „Eul” divin, dând uneori glas unor afirmaţii extatice (shatahât) care bruschează conştiinţa credinciosului obişnuit. Doctorii în jurisprudenţă islamică admit şi chiar acceptă în oarecare măsură că misticii pot fi atinşi de extaz, însă le cer să-şi controleze excesele şi să nu evoce în mod deschis experienţele lor mistice în faţa profanilor. Shiblî, care recurge în mod intenţionat la paradox pentru a zdruncina abordarea prea molcuţă a realităţilor metafizice de către contemporanii săi, scapă de răzbunarea juriştilor simulând nebunia; aceasta nu este, însă, şi soarta maestrului său, Hallâj.
Formularea doctrinei ezoterice
Alţi sufi simt nevoia formulării unei doctrine ezoterice în momentul în care iau naştere diversele ştiinţe religioase. Hakim Tirmidhî (m. 932) prin comentariile sale despre sfinţenie, Sahl Tustarî (m. 896) prin schiţarea temei „Luminii muhammadiene”, Kharrâz (m. 899) şi mai apoi Junayd prin interiorizarea dogmei exoterice a tawhîd-ului, toţi aceşti maeştri consolidează sufismul ca disciplină iniţiatică rezervată elitei spirituale (al-khâssa), opuse credincioşilor obişnuiţi (’âmma). Sufii se desemnează, de atunci, ca „Ordin” sau „Trib” al iniţiaţilor (al-Tâ’ifa, al-Qawm).
Evaluându-şi experienţele prin prisma surselor scripturale, ei construiesc o terminologie care se inspiră în marea sa majoritate din Coran; numai că lexicul acesta, asemenea limbajului aluziv (ishâra) pe care îl adoptă, este intenţionat ermetic, astfel încât „secretele” să nu ajungă la urechile profanilor. În scurt timp, propriile lor cuvinte vor avea nevoie de o exegeză (ta’wil), la fel cum procedează şi ei în privinţa Coranului. Într-adevăr, în secolul al VIII-lea, chiar la îndemnul lui Ja’far al-Sâdiq (m. 765), ia naştere disciplina comentariului anagogic* al Cărţii. Dacă pentru şiiţi al-Sâdiq îl reprezintă pe cel de-al şaselea imam, sunniţii îl venerează la rândul lor ca descendent al Profetului şi văd în el o ilustră figură spirituală. Şiismul şi sunnismul nu sunt, în această perioadă, încă bine diferenţiate şi cel de-al optulea imam, ’Alî Ridâ (m. 818), va avea el însuşi sufi ca discipoli, motiv pentru care şi figurează în lanţul iniţiatic [silsilah] al unor ordine sufite.
În sânul sunnismului, divorţul dintre ştiinţa exoterică şi ştiinţa ezoterică pare să se fi consumat cu toate că în vremea Profetului formau un monolit. Ibn Khaldûn, care face constatarea retrospectiv, în secolul al XIV-lea, observă această sciziune în cuvântul arab fiqh; el constată că pentru exoterişti acesta se reduce la semnificaţia de „jurisprudenţă islamică”, pe când pentru sufi desemnează, conform etimologiei sale, „intelecţie”** a lui Dumnezeu şi a realităţilor spirituale.
Procesul şi execuţia lui Hallâj (m. 922) anunţă sfârşitul acestei epoci de cercetare a tuturor orizonturilor; sufii se arată mai prudenţi şi înţeleg, mai ales, că trebuie să le explice celorlalţi musulmani prin ce este sufismul inima islamului. Junayd din Bagdad (m. 911) devine de acum înainte o referinţă majoră datorită inteligenţei sale şi a stăpânirii de către el a experienţei Unicităţii divine, în continuare circumscrisă Revelaţiei; aceasta îi aduce porecla de „Suveran al Ordinului Sufilor” (sayyid al-Tâ’ifa).
* Interpretare a Scripturii care se ridică de la sensul literar al textului, la cel mistic. (n. t.)
** Act prin care spiritul concepe, creează. (n. t.)
Sufismul ca disciplină islamică
În cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al X-lea şi al întregului secol al X-lea sunt redactate mai multe manuale care vor juca un rol providenţial în recunoaşterea sufismului. Ele sunt valoroase în primul rând pentru că autorii lor au înmănuncheat în ele învăţătura orală a celor dintâi maeştri, dar scopul lor mărturisit este demonstrarea ortodoxiei funciare a sufismului şi înălţarea sa la rangul de disciplină islamică în deplinul ei înţeles. Şi fiindcă orice ştiinţă posedă o terminologie, aceiaşi autori o explicitează pe aceea a tasawwuf.
Pentru a combate filosofia elenistică (falsafa) - căreia i se reproşa că privilegia intelectul în detrimentul Revelaţiei - precum şi şiismul în formele sale extremiste, îşi face apariţia un fel de alianţă între sufism şi cele două curente teologice principale ale islamului sunnit, altfel opuse sub destule aspecte, şcolile [juridice] aşarită şi hanbalită. Cea dintâi ajunge rapid să predomine, şi, îmbinându-se cu ritul juridic şafiit răspândit în Orientul Mijlociu, dă naştere unei importante descendenţe de sufi şi de savanţi afiliaţi la tasawwuf care îi vor conferi definitiv acestuia drept de cetate în sânul culturii islamice. Dintre aceştia, Abû Hâmid al-Ghazâli (m. 1111) este personalitatea cea mai cunoscută, dar ar putea fi citaţi încă mulţi alţii. Ghazâli arată cu precădere că explorarea laturii ascunse a islamului nu poate duce la aberaţii doctrinale precum acelea formulate de ismaelieni, ci, dimpotrivă, la descoperirea bogăţiei interioare a dogmei sunnite. În acest sens, opera lui datorează foarte mult strădaniilor celor dinaintea sa, iar parcursul său individual va căpăta valoare de exemplu: devenit unul dintre cei mai mari învăţaţi din Bagdad, Ghazâli traversează o profundă criză interioară; după ce renunţase la toate funcţiile publice, călătoreşte timp de mai mulţi ani şi-şi găseşte eliberarea în sufism.
Zorii apariţiei ordinelor iniţiatice
Secolele al XII-lea şi al XIII-lea sunt martorele apariţiei a două fenomene concomitente care au fost mult prea adesea tratate drept opuse: înfiriparea ordinelor iniţiatice (sg. tarîqa; pl. turuq) şi emergenţa unui sufism cu puternică tentă ezoterică. Ordinele care prind contur în această perioadă (îndeosebi în Irak, Egipt şi Asia Centrală) sunt, de fapt, nişte proiecţii particulare în timp şi spaţiu ale Căii ce leagă islamul exoteric de realitatea sa interioară, tarîqa. Relaţia dintre maestru şi discipol este investită cu o importanţă majoră încă de la începuturile sufismului, numai că demersurile rămân în general individuale şi se întâmplă rar ca un aspirant să rămână permanent pe lângă acelaşi şeic. În secolele al IX-lea şi al X-lea îşi fac apariţia câteva comunităţi [sufite] în Irak şi Khurasan; nu regăsim încă, totuşi, componentele unei tarîqa, precum venerarea unui maestru eponim şi accentul pus asupra lanţului iniţiatic ce ajunge până la Profet. Din numeroase motive, pe care nu le putem evoca în contextul de faţă, această relaţie iniţiatică bazată pe companionaj se sistematizează şi se structurează treptat, începând cu secolul al XII-lea. Sufismul, care atrage în acea perioadă un număr mereu crescând de persoane, îmbracă un aspect comunitar din ce în ce mai pronunţat; de aici şi viziunea noastră orizontală despre „confrerii”, care însă nu reuşeşte să eclipseze ceea ce este cu adevărat o tarîqa: o legătură verticală care-l uneşte pe discipol cu maestrul său, iar de aici mai departe, cu Profetul Muhammad.
Maeştrii spirituali
Maeştrii ordinelor sufite nu împărtăşesc aceleaşi cunoştinţe tuturor celor care se strâng în jurul lor. Există, este adevărat, mai multe modalităţi de ataşare la o cale şi, astfel, mai multe „viteze” în procesul de iniţiere. Unii nu vin decât în căutarea unui influx spiritual (baraka) şi multiplică adesea aceste surse de binecuvântare prin colecţionarea afilierilor. Alţii, dimpotrivă, se implică integral în relaţia lor iniţiatică, primind de la maestrul lor o educaţie spirituală completă (tarbiya). Aceşti discipoli apropiaţi de şeic beneficiază, evident, de o învăţătură specifică având un conţinut ezoteric mai pronunţat. Majoritatea şeicilor de tarîqa sunt în acelaşi timp şi savanţi în ştiinţele religioase; atunci când observă în jurul lor persoane incapabile de înţelegerea şi, prin urmare, de acceptarea vorbelor lor, ei recurg imediat la „disciplina arcană”, abordând un subiect de natură exoterică. În pofida acestor precauţii, specialiştii în jurisprudenţă islamică le reproşează adesea sufilor crearea unei a doua Legi, rezervată elitei. Dacă este adevărat că unii şeici transmit recomandări speciale discipolilor lor, observă Ibn Khaldûn, atunci acestea se înscriu întotdeauna, în definitiv, în cadrul celor cinci stâlpi ai islamului.
În paralel cu constituirea familiilor spirituale, sufismul se dotează în această perioadă cu un corp doctrinar mai elaborat decât înainte. De fapt, germenul acestor doctrine exista deja în învăţătura maeştrilor sufi din secolele al IX-lea şi al X-lea precum Sahl Tustarî şi Hakîm Tirmidhî; de acum înainte ele sunt formulate în mod sistematic şi dezvăluite pe scară largă, ceea ce nu înseamnă că aceasta nu îi contrariază pe numeroşi învăţaţi. Începând din secolul al XIV-lea îi vedem adesea pe aceştia din urmă opunând acestui sufism „modern” - taxat drept „filosofic” sau „teosofic” (falsafî) - sufismul înaintaşilor aplecat spre dobândirea de virtuţi spirituale (akhlâqî). Filosofia iluminatoare a lui Suhrawardî al-Maqtûl (m. 1191) constituie exemplul extrem în această privinţă: ea le datorează mult prea mult lui Platon şi Iranului preislamic pentru a fi integrată în sufismul sunnit, iar puterea ayyubidă, care pe de altă parte îl încurajează pe Suhrawardî, decide în final executarea misticului persan.
Alţi maeştri concep doctrine îndrăzneţe care continuă să rămână în sânul sunnismului şi care, datorită acestui fapt, se vor bucura de o frumoasă posteritate. Acestea explică lumea manifestă ca pe o teofanie (tajjalî) reînnoită fără încetare de unica Fiinţă (wujûd) divină. Deşi adoptată de sufi precum Rûzbehân şi Ibn al-Fârid, teza tajallî-ului cunoaşte deplina sa înflorire în învăţătura lui Muhyî al-Dîn Ibn ’Arabî (m. 1240). Acest „Mare Maestru” (al-Shaykh al-Akbar) al spiritualităţii islamice va marca întreaga evoluţie posterioară a sufismului, însă trebuie amintit că doctrina „unicităţii Fiinţei” (wahdat al-wujûd) – care i se atribuie tot lui – a fost enunţată formal de către discipolii săi ulteriori.
După exemplul exoteriştilor însă din raţiuni diferite de ale acestora, unii sufi au dezaprobat o astfel de formulare a ezoterismului; din perspectiva lor, operele lui Ibn ’Arabî şi ale şcolii sale ar pune periculos de la îndemâna credinciosului obişnuit o învăţătură nepotrivită care ar putea dăuna bunei înţelegeri de către acesta a dogmei islamului. Unii maeştri, cum ar fi Simnânî (m. 1336), au preferat să se rezume la „unicitatea contemplării” (wahdat al-shuhûd), succesoarea experienţei „extincţiei în Dumnezeu” (fanâ’). Deosebirea dintre cele două modalităţi de realizare a Unicităţii nu are, însă, decât o valoare pur relativă, ceea ce vor şi demonstra şeicii tarîqa Shâdhiliyya şi şeicul tarîqa Naqshbandî Ahmad Sirhindî (m. 1624).
Sufismul confreriilor şi teosofismul
Apariţia căilor iniţiatice şi formularea ezoterică a sufismului nu pot fi disociate deoarece ambele participă la unul şi acelaşi curent de exteriorizare. Cele două fenomene sunt, de altfel, însoţite de influenţa sporită a şeicilor în sferele socialului şi politicului, în care sfinţii ierarhiei ezoterice îşi asumă un rol din ce în ce mai manifest. Această dublă evoluţie se desfăşoară în jurul persoanei Profetului. În decursul primelor secole sufii erau absorbiţi de experimentarea Unicităţii divine; odată cu elaborarea doctrinelor despre sfinţenie (walâya), ei încep să-şi revendice moştenirea muhammadiană prin dezvoltarea unei profetologii de natură ezoterică. Dacă simplul credincios nu vede în Muhammad decât figura mediatorului, gnosticul se ataşează de funcţiunea cosmică a acestuia de „istm” (barzakh) sau de intermediar între Dumnezeu şi oameni. Astfel, explicitarea doctrinelor „Realităţii muhammadiene” şi a „Omului perfect” din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea coincide în timp cu apariţia formelor devoţionale centrate pe Profet, cum ar fi celebrarea aniversării naşterii sale (Mawlid).
Exemplul lui Ibn Sab’în (m. 1269) arată că nu se poate opune un sufism al confreriilor, zis şi „popular”, unui teosofism elitist. Într-adevăr, acest maestru dezvoltă o metafizică foarte abruptă din moment ce neagă creaturilor orice gen de consistenţă ontologică; ea va fi, de altfel, recuzată de majoritatea sufilor. Cu toate acestea, Ibn Sab’în întemeiază o Cale şi se înzestrează cu un lanţ iniţiatic cât se poate de aparte, ce-i drept, din moment ce ajunge până la Platon şi Aristotel. De altfel, în perioada medievală târzie ordinele sufite se arată din ce în ce mai permeabile la doctrinele lui Ibn ’Arabî şi ale şcolii sale; până şi detractorii şeicului îşi atribuie frecvent anumite aspecte ale învăţăturii acestuia. Iradierea sa se extinde până pe scena politică, din moment ce dinastia otomană intervine în mod oficial în favoarea omului şi a operei sale.
Pe planul structurii, tarîqele-mamă apărute în secolele al XII-lea şi al XIII-lea au dat repede naştere unor ramuri diverse, acestea devenind cel mai adesea autonome faţă de calea lor de origine. Ordinul sufit este un organism viu care a evoluat în cursul secolelor; în răstimpuri, anumite personalităţi spirituale au simţit nevoia adaptării modalităţilor iniţiatice şi a ritualurilor ordinului din care făceau parte la un mediu nou, fără însă ca prin aceasta să aducă schimbări fundamentelor doctrinare ale respectivului ordin. În epoca otomană, mulţimea adepţilor necesita o organizare ierarhică şi delegarea autorităţii unor reprezentanţi ai maestrului (khalîfa, muqaddam).
Reforma internă a sufismului
În paralel, începând din secolul al XVIII-lea sufismul se confruntă cu provocări venind atât din interior, cât şi din exterior. Practicile deviante care s-au strecurat în sânul anumitor ordine nu fac decât să oglindească scăderea generală a nivelului cultural. Sărăcirea ce caracterizează aceste ordine se traduce, de exemplu, prin recurgerea sistematică la transmiterea ereditară a funcţiunii de şeic. Sufismul târziu să se mărginească, oare, la administrarea sacrului? Extinderea cantitativă a ordinelor se poate să fi antrenat o pierdere pe planul iniţiatic, deoarece a făcut dificilă relaţionarea strânsă între maestru şi discipol, dar se înţelege de la sine că aceasta s-a menţinut – cu toate exigenţele sale – în cercuri mai restrânse.
Apariţia wahhabismului, mişcare puritană şi literalistă născută în Arabia secolului al XVIII-lea, are ca efect aţâţarea polemicilor pe tema învăţăturilor ezoterice ale sufilor. În contrapartidă, producţia doctrinală a maeştrilor îşi accentuează caracterul apologetic. Atacurile detractorilor sufismului ies cu atât mai mult în evidenţă cu cât, cel mai adesea, ele amestecă spiritualitatea autentică cu comportamentele aberante ale pseudo-sufilor pe care maeştrii i-au stigmatizat dintotdeauna. Luările la cunoştinţă sunt, aşadar, numeroase în lumea musulmană în vederea reformării din interior a tasawwuf, pentru a-i reda dimensiunea principială de „Cale muhammadiană” situată dincolo de particularităţile confreriilor; în toate acestea nu este, însă, nimic fundamental nou din moment ce în islam orice curent religios trebuie să lupte împotriva degenerescenţei timpului în vederea restaurării purei sale origini profetice.
Trebuia, de asemenea, făcut faţă sporirii influenţei europene în lumea musulmană, ceea ce explică faţeta militantă sau misionară care se manifesta la anumite ordine. Nimic nou nici aici, fiindcă sufii au practicat dintotdeauna jihâd-ul atunci când era ameninţat teritoriul islamic. În decursul primelor secole au luptat în cadrul instituţiei militare care era iniţial ribât, înainte ca aceasta să adăpostească exclusiv practicile lor spirituale: sufii n-au disociat niciodată „micul război sfânt” (al-jihâd al-asghar) împotriva inamicului exterior de „marele război sfânt” (al- jihâd al-akbar) împotriva egoului şi a pasiunilor sale.
Dacă, în secolele XVIII şi XIX, ordine mai vechi se restructurează în timp ce altele abia îşi fac apariţia, nu putem vedea în aceasta decât nişte mutaţii formale. În esenţă, adică în planul doctrinei, nu se constată nicio ruptură cu sufismul medieval sau post-medieval. Astfel, ordinele continuă să aibă drept fundament metafizica doctrinei „unicităţii Fiinţei”. În sfera iniţiatică nu se pune problema de a da dovadă de originalitate, ci de a păstra vie Tradiţia. Reînnoirea spirituală ciclică este înscrisă în această vorbă a Profetului, pe care sufii o folosesc adesea: „Dumnezeu trimite comunităţii [islamice], în zorii fiecărui secol, un om însărcinat cu reînnoirea religiei”. De unde şi reformulările periodice ale uneia şi aceleiaşi doctrine de-a lungul secolelor; tot de aici şi apariţia maeştrilor din zilele noastre, care reamintesc celor ce-i frecventează de marile personalităţi ale sufismului clasic (să-l cităm doar pe şeicul algerian Ahmad ’Alawî, decedat în 1934, a cărui influenţă în Occident este încă profundă). Atât unii cât şi ceilalţi sunt expresia aceleiaşi realităţi atemporale din moment ce se inspiră, cu toţii, din izvorul muhammadian. Conform altor maeştri sufi, sfinţii se ocultează încă şi mai mult în perioadele obscure ale omenirii, deşi continuă să-şi exercite neabătut funcţiunea ezoterică în lume.
http://science-islam.net/article.php3?id_article=381&lang=fr
Cuvântul sûfî nu figurează în scripturi (Coran, Hadîth), iar motivul ne este oferit de un maestru sufi din secolul al XI-lea, din vremea Profetului şi a Companionilor săi: „sufismul era, pe atunci, o realitate fără de nume; acum este un nume fără de realitate”, afirma el. Atunci când lumina profeţiei s-a îndepărtat, sfinţii musulmani – moştenitori [spirituali] ai profeţilor – au trebuit să înceapă să-şi asume rolul de îndrumători într-un mod din ce în ce mai perceptibil în societate.
Termenul de „sufism” pe care-l întrebuinţăm noi este traducerea celui arab, tasawwuf, care înseamnă literalmente „faptul de a purta un veşmânt din lână (sûf)”. Într-adevăr, se pare că aşa obişnuiau să procedeze primii asceţi musulmani şi, înaintea lor, profeţii. Au fost sugerate şi alte etimologii ale cuvântului sûfî, care desemnau când omul deplin „realizat”, când simplul adept al tasawwuf. Maeştrii oferă adesea o explicaţie spiritualistă: sufi este acela pe care Dumnezeu l-a purificat (sûfîa) de pasiunile propriului ego (nafs), acela, deci, pe care El l-a ales (istafâ, provenind din aceeaşi rădăcină), şi iată că începem deja să întrezărim ecuaţia care se va stabili implicit, în islam, între sufism şi sfinţenie. În paralel cu similitudinile fonetice, ştiinţa sibolismului numerelor conferă cuvântului sûfî aceeaşi valoare numerică pe care o are şi al-Hikma al-ilahiyya, „Înţelepciunea divină”. Sub acest aspect sufi este, aşadar, deţinătorul acestei înţelepciuni sau, altfel spus, acela care are acces la cunoaşterea lui Dumnezeu, la gnoză (al- ma’rifa).
Sunt autori care invocă şi o altă interpretare a cuvântului sûfî, ce îmbracă un caracter istoric sau, mai degrabă, unul metaistoric. Ea face să provină cuvântul sûfî din ahl al-suffa, „Oamenii Băncii” (sau „Oamenii Verandei”), care trăiau într-o desăvârşită austeritate la moscheea Profetului de la Medina şi cărora el le-ar fi împărtăşit o învăţătură mai specială. Împreună cu aceştia şi cu alţi câţiva Companioni, Profetul stabileşte prototipul relaţiei maestru-discipol (suhba) în islam. Legătura subtilă dintre yemenitul Uways al-Qaranî şi Profet, stabilită fără ca aceştia doi să se fi întâlnit vreodată, deschide porţile unui mod de iniţiere specific, denumit uwaysî. Ulterior, într-adevăr, numeroşi mistici vor afirma că au fost iniţiaţi de un maestru decedat – în unele cazuri de câteva secole – care se manifesta sub forma unei entităţi spirituale (rûhâniyya). După spusele maeştrilor, cei patru Califi „bine călăuziţi”, apropiaţi ai Profetului, au fost Poli care deţinuseră atât califatul exoteric, cât şi pe cel ezoteric; Abû Bakr şi ’Alî sunt, în principal, recunoscuţi drept două mari personalităţi spirituale care au transmis generaţiilor posterioare influxul iniţiatic (baraka) al Profetului.
Interiorizarea credinţei
Spiritualitatea islamică iniţială este marcată de surele apocaliptice din Coran, care, prin evocarea lor zguduitoare a dispariţiei acestei lumi şi a Zilei Judecăţii de Apoi, determină o atitudine de detaşare (zuhd) şi, legat de aceasta, de purificare a sufletului prin dobândirea de virtuţi spirituale. Atitudinea aceasta răspunde unui ideal larg răspândit în timpul primelor două secole ale Hegirei, iar ceea ce se trăia pe atunci era mai mult o interiorizare a credinţei decât un demers propriu-zis ezoteric. Hasan al-Basrî (m. 728) [din Basra, Irak] ilustrează cât se poate de bine această armonie prin completitudinea demersului său, îndreptat în acelaşi timp către ştiinţele exterioare şi spre renunţarea interioară. Centrul din Kufa, tot din Irak, se arată mai interesat de speculaţia doctrinală - fără îndoială sub influenţa şiismului care tocmai se năştea. În orice caz, în acest areal întâlnim pentru prima oară epitetul sûfî, aplicat unui anume Abû Hâshim (m. cca 777).
Malâma şi tasawwuf
Secolul al IX-lea e.n., care corespunde secolului al III-lea al Hegirei, reprezintă o etapă importantă în istoria sufismului. În această perioadă misticii musulmani explorează diverse căi de spiritualitate în islam. Se desprind două modalităţi majore care respectă, iniţial, o anume repartizare geografică. Calea „blamului” (malâma), practicată de Şcoala din Khurasan (nord-estul Iranului şi Afganistanul din zilele noastre), contrastează puternic cu cea irakiană a tasawwuf. Cea dintâi recomandă refuzul oricărei concesii făcute egoului şi disimularea stărilor spirituale; ea se traduce prin căutarea anonimatului sau, la polul opus, chiar a unei proaste reputaţii. În primul caz egoul trebuie să fie uitat, în celălalt – umilit. Tasawwuf, dimpotrivă, are o viziune mai puţin pesimistă asupra sufletului şi asupra lumii: acestea se cer depăşite – nu trebuie să ne oprim asupra lor prin refuzul pe care li-l opune malâmatî – prin deschiderea spre graţia divină şi extaz, prin concentrarea asupra cunoaşterii lui Dumnezeu. Această distincţie se estompează în secolul imediat următor în favoarea tasawwuf, care se impune de atunci ca denumire generică pentru desemnarea spiritualităţii islamice; acesta va fi suferit, totuşi, influenţa malâma şi anumite curente din interiorul său vor pune accent pe onestitate spirituală şi pe neîncrederea faţă de miracolele manifeste.
În paralel au loc experienţe de pionierat individuale din care se desprind temperamentele spirituale a căror perenitate va traversa secolele. Râbi’a al-’Adawiyya (m. 801), de exemplu, preaslăveşte iubirea dintre Dumnezeu şi creaturile Sale, pe când Dhû l-Nûn al-Misrî (m. 860) statorniceşte fundamentele căii iniţiatice şi dezvoltă gnoseologia; Abû Yazid Bistâmî (m. 877) evidenţiază caracteristica „beţiei” sufismului, pe când Junayd îi conferă acestuia aspectul opus, „luciditatea” etc. În decursul acestei etape de investigare, unii mistici pierd contactul cu realitatea substanţială fiindcă, iniţial, nu li se opunea niciun obstacol dinspre mediile exoterice; complet scufundaţi în Dumnezeu, ei nu mai remarcă distanţa dintre propriul lor ego şi „Eul” divin, dând uneori glas unor afirmaţii extatice (shatahât) care bruschează conştiinţa credinciosului obişnuit. Doctorii în jurisprudenţă islamică admit şi chiar acceptă în oarecare măsură că misticii pot fi atinşi de extaz, însă le cer să-şi controleze excesele şi să nu evoce în mod deschis experienţele lor mistice în faţa profanilor. Shiblî, care recurge în mod intenţionat la paradox pentru a zdruncina abordarea prea molcuţă a realităţilor metafizice de către contemporanii săi, scapă de răzbunarea juriştilor simulând nebunia; aceasta nu este, însă, şi soarta maestrului său, Hallâj.
Formularea doctrinei ezoterice
Alţi sufi simt nevoia formulării unei doctrine ezoterice în momentul în care iau naştere diversele ştiinţe religioase. Hakim Tirmidhî (m. 932) prin comentariile sale despre sfinţenie, Sahl Tustarî (m. 896) prin schiţarea temei „Luminii muhammadiene”, Kharrâz (m. 899) şi mai apoi Junayd prin interiorizarea dogmei exoterice a tawhîd-ului, toţi aceşti maeştri consolidează sufismul ca disciplină iniţiatică rezervată elitei spirituale (al-khâssa), opuse credincioşilor obişnuiţi (’âmma). Sufii se desemnează, de atunci, ca „Ordin” sau „Trib” al iniţiaţilor (al-Tâ’ifa, al-Qawm).
Evaluându-şi experienţele prin prisma surselor scripturale, ei construiesc o terminologie care se inspiră în marea sa majoritate din Coran; numai că lexicul acesta, asemenea limbajului aluziv (ishâra) pe care îl adoptă, este intenţionat ermetic, astfel încât „secretele” să nu ajungă la urechile profanilor. În scurt timp, propriile lor cuvinte vor avea nevoie de o exegeză (ta’wil), la fel cum procedează şi ei în privinţa Coranului. Într-adevăr, în secolul al VIII-lea, chiar la îndemnul lui Ja’far al-Sâdiq (m. 765), ia naştere disciplina comentariului anagogic* al Cărţii. Dacă pentru şiiţi al-Sâdiq îl reprezintă pe cel de-al şaselea imam, sunniţii îl venerează la rândul lor ca descendent al Profetului şi văd în el o ilustră figură spirituală. Şiismul şi sunnismul nu sunt, în această perioadă, încă bine diferenţiate şi cel de-al optulea imam, ’Alî Ridâ (m. 818), va avea el însuşi sufi ca discipoli, motiv pentru care şi figurează în lanţul iniţiatic [silsilah] al unor ordine sufite.
În sânul sunnismului, divorţul dintre ştiinţa exoterică şi ştiinţa ezoterică pare să se fi consumat cu toate că în vremea Profetului formau un monolit. Ibn Khaldûn, care face constatarea retrospectiv, în secolul al XIV-lea, observă această sciziune în cuvântul arab fiqh; el constată că pentru exoterişti acesta se reduce la semnificaţia de „jurisprudenţă islamică”, pe când pentru sufi desemnează, conform etimologiei sale, „intelecţie”** a lui Dumnezeu şi a realităţilor spirituale.
Procesul şi execuţia lui Hallâj (m. 922) anunţă sfârşitul acestei epoci de cercetare a tuturor orizonturilor; sufii se arată mai prudenţi şi înţeleg, mai ales, că trebuie să le explice celorlalţi musulmani prin ce este sufismul inima islamului. Junayd din Bagdad (m. 911) devine de acum înainte o referinţă majoră datorită inteligenţei sale şi a stăpânirii de către el a experienţei Unicităţii divine, în continuare circumscrisă Revelaţiei; aceasta îi aduce porecla de „Suveran al Ordinului Sufilor” (sayyid al-Tâ’ifa).
* Interpretare a Scripturii care se ridică de la sensul literar al textului, la cel mistic. (n. t.)
** Act prin care spiritul concepe, creează. (n. t.)
Sufismul ca disciplină islamică
În cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al X-lea şi al întregului secol al X-lea sunt redactate mai multe manuale care vor juca un rol providenţial în recunoaşterea sufismului. Ele sunt valoroase în primul rând pentru că autorii lor au înmănuncheat în ele învăţătura orală a celor dintâi maeştri, dar scopul lor mărturisit este demonstrarea ortodoxiei funciare a sufismului şi înălţarea sa la rangul de disciplină islamică în deplinul ei înţeles. Şi fiindcă orice ştiinţă posedă o terminologie, aceiaşi autori o explicitează pe aceea a tasawwuf.
Pentru a combate filosofia elenistică (falsafa) - căreia i se reproşa că privilegia intelectul în detrimentul Revelaţiei - precum şi şiismul în formele sale extremiste, îşi face apariţia un fel de alianţă între sufism şi cele două curente teologice principale ale islamului sunnit, altfel opuse sub destule aspecte, şcolile [juridice] aşarită şi hanbalită. Cea dintâi ajunge rapid să predomine, şi, îmbinându-se cu ritul juridic şafiit răspândit în Orientul Mijlociu, dă naştere unei importante descendenţe de sufi şi de savanţi afiliaţi la tasawwuf care îi vor conferi definitiv acestuia drept de cetate în sânul culturii islamice. Dintre aceştia, Abû Hâmid al-Ghazâli (m. 1111) este personalitatea cea mai cunoscută, dar ar putea fi citaţi încă mulţi alţii. Ghazâli arată cu precădere că explorarea laturii ascunse a islamului nu poate duce la aberaţii doctrinale precum acelea formulate de ismaelieni, ci, dimpotrivă, la descoperirea bogăţiei interioare a dogmei sunnite. În acest sens, opera lui datorează foarte mult strădaniilor celor dinaintea sa, iar parcursul său individual va căpăta valoare de exemplu: devenit unul dintre cei mai mari învăţaţi din Bagdad, Ghazâli traversează o profundă criză interioară; după ce renunţase la toate funcţiile publice, călătoreşte timp de mai mulţi ani şi-şi găseşte eliberarea în sufism.
Zorii apariţiei ordinelor iniţiatice
Secolele al XII-lea şi al XIII-lea sunt martorele apariţiei a două fenomene concomitente care au fost mult prea adesea tratate drept opuse: înfiriparea ordinelor iniţiatice (sg. tarîqa; pl. turuq) şi emergenţa unui sufism cu puternică tentă ezoterică. Ordinele care prind contur în această perioadă (îndeosebi în Irak, Egipt şi Asia Centrală) sunt, de fapt, nişte proiecţii particulare în timp şi spaţiu ale Căii ce leagă islamul exoteric de realitatea sa interioară, tarîqa. Relaţia dintre maestru şi discipol este investită cu o importanţă majoră încă de la începuturile sufismului, numai că demersurile rămân în general individuale şi se întâmplă rar ca un aspirant să rămână permanent pe lângă acelaşi şeic. În secolele al IX-lea şi al X-lea îşi fac apariţia câteva comunităţi [sufite] în Irak şi Khurasan; nu regăsim încă, totuşi, componentele unei tarîqa, precum venerarea unui maestru eponim şi accentul pus asupra lanţului iniţiatic ce ajunge până la Profet. Din numeroase motive, pe care nu le putem evoca în contextul de faţă, această relaţie iniţiatică bazată pe companionaj se sistematizează şi se structurează treptat, începând cu secolul al XII-lea. Sufismul, care atrage în acea perioadă un număr mereu crescând de persoane, îmbracă un aspect comunitar din ce în ce mai pronunţat; de aici şi viziunea noastră orizontală despre „confrerii”, care însă nu reuşeşte să eclipseze ceea ce este cu adevărat o tarîqa: o legătură verticală care-l uneşte pe discipol cu maestrul său, iar de aici mai departe, cu Profetul Muhammad.
Maeştrii spirituali
Maeştrii ordinelor sufite nu împărtăşesc aceleaşi cunoştinţe tuturor celor care se strâng în jurul lor. Există, este adevărat, mai multe modalităţi de ataşare la o cale şi, astfel, mai multe „viteze” în procesul de iniţiere. Unii nu vin decât în căutarea unui influx spiritual (baraka) şi multiplică adesea aceste surse de binecuvântare prin colecţionarea afilierilor. Alţii, dimpotrivă, se implică integral în relaţia lor iniţiatică, primind de la maestrul lor o educaţie spirituală completă (tarbiya). Aceşti discipoli apropiaţi de şeic beneficiază, evident, de o învăţătură specifică având un conţinut ezoteric mai pronunţat. Majoritatea şeicilor de tarîqa sunt în acelaşi timp şi savanţi în ştiinţele religioase; atunci când observă în jurul lor persoane incapabile de înţelegerea şi, prin urmare, de acceptarea vorbelor lor, ei recurg imediat la „disciplina arcană”, abordând un subiect de natură exoterică. În pofida acestor precauţii, specialiştii în jurisprudenţă islamică le reproşează adesea sufilor crearea unei a doua Legi, rezervată elitei. Dacă este adevărat că unii şeici transmit recomandări speciale discipolilor lor, observă Ibn Khaldûn, atunci acestea se înscriu întotdeauna, în definitiv, în cadrul celor cinci stâlpi ai islamului.
În paralel cu constituirea familiilor spirituale, sufismul se dotează în această perioadă cu un corp doctrinar mai elaborat decât înainte. De fapt, germenul acestor doctrine exista deja în învăţătura maeştrilor sufi din secolele al IX-lea şi al X-lea precum Sahl Tustarî şi Hakîm Tirmidhî; de acum înainte ele sunt formulate în mod sistematic şi dezvăluite pe scară largă, ceea ce nu înseamnă că aceasta nu îi contrariază pe numeroşi învăţaţi. Începând din secolul al XIV-lea îi vedem adesea pe aceştia din urmă opunând acestui sufism „modern” - taxat drept „filosofic” sau „teosofic” (falsafî) - sufismul înaintaşilor aplecat spre dobândirea de virtuţi spirituale (akhlâqî). Filosofia iluminatoare a lui Suhrawardî al-Maqtûl (m. 1191) constituie exemplul extrem în această privinţă: ea le datorează mult prea mult lui Platon şi Iranului preislamic pentru a fi integrată în sufismul sunnit, iar puterea ayyubidă, care pe de altă parte îl încurajează pe Suhrawardî, decide în final executarea misticului persan.
Alţi maeştri concep doctrine îndrăzneţe care continuă să rămână în sânul sunnismului şi care, datorită acestui fapt, se vor bucura de o frumoasă posteritate. Acestea explică lumea manifestă ca pe o teofanie (tajjalî) reînnoită fără încetare de unica Fiinţă (wujûd) divină. Deşi adoptată de sufi precum Rûzbehân şi Ibn al-Fârid, teza tajallî-ului cunoaşte deplina sa înflorire în învăţătura lui Muhyî al-Dîn Ibn ’Arabî (m. 1240). Acest „Mare Maestru” (al-Shaykh al-Akbar) al spiritualităţii islamice va marca întreaga evoluţie posterioară a sufismului, însă trebuie amintit că doctrina „unicităţii Fiinţei” (wahdat al-wujûd) – care i se atribuie tot lui – a fost enunţată formal de către discipolii săi ulteriori.
După exemplul exoteriştilor însă din raţiuni diferite de ale acestora, unii sufi au dezaprobat o astfel de formulare a ezoterismului; din perspectiva lor, operele lui Ibn ’Arabî şi ale şcolii sale ar pune periculos de la îndemâna credinciosului obişnuit o învăţătură nepotrivită care ar putea dăuna bunei înţelegeri de către acesta a dogmei islamului. Unii maeştri, cum ar fi Simnânî (m. 1336), au preferat să se rezume la „unicitatea contemplării” (wahdat al-shuhûd), succesoarea experienţei „extincţiei în Dumnezeu” (fanâ’). Deosebirea dintre cele două modalităţi de realizare a Unicităţii nu are, însă, decât o valoare pur relativă, ceea ce vor şi demonstra şeicii tarîqa Shâdhiliyya şi şeicul tarîqa Naqshbandî Ahmad Sirhindî (m. 1624).
Sufismul confreriilor şi teosofismul
Apariţia căilor iniţiatice şi formularea ezoterică a sufismului nu pot fi disociate deoarece ambele participă la unul şi acelaşi curent de exteriorizare. Cele două fenomene sunt, de altfel, însoţite de influenţa sporită a şeicilor în sferele socialului şi politicului, în care sfinţii ierarhiei ezoterice îşi asumă un rol din ce în ce mai manifest. Această dublă evoluţie se desfăşoară în jurul persoanei Profetului. În decursul primelor secole sufii erau absorbiţi de experimentarea Unicităţii divine; odată cu elaborarea doctrinelor despre sfinţenie (walâya), ei încep să-şi revendice moştenirea muhammadiană prin dezvoltarea unei profetologii de natură ezoterică. Dacă simplul credincios nu vede în Muhammad decât figura mediatorului, gnosticul se ataşează de funcţiunea cosmică a acestuia de „istm” (barzakh) sau de intermediar între Dumnezeu şi oameni. Astfel, explicitarea doctrinelor „Realităţii muhammadiene” şi a „Omului perfect” din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea coincide în timp cu apariţia formelor devoţionale centrate pe Profet, cum ar fi celebrarea aniversării naşterii sale (Mawlid).
Exemplul lui Ibn Sab’în (m. 1269) arată că nu se poate opune un sufism al confreriilor, zis şi „popular”, unui teosofism elitist. Într-adevăr, acest maestru dezvoltă o metafizică foarte abruptă din moment ce neagă creaturilor orice gen de consistenţă ontologică; ea va fi, de altfel, recuzată de majoritatea sufilor. Cu toate acestea, Ibn Sab’în întemeiază o Cale şi se înzestrează cu un lanţ iniţiatic cât se poate de aparte, ce-i drept, din moment ce ajunge până la Platon şi Aristotel. De altfel, în perioada medievală târzie ordinele sufite se arată din ce în ce mai permeabile la doctrinele lui Ibn ’Arabî şi ale şcolii sale; până şi detractorii şeicului îşi atribuie frecvent anumite aspecte ale învăţăturii acestuia. Iradierea sa se extinde până pe scena politică, din moment ce dinastia otomană intervine în mod oficial în favoarea omului şi a operei sale.
Pe planul structurii, tarîqele-mamă apărute în secolele al XII-lea şi al XIII-lea au dat repede naştere unor ramuri diverse, acestea devenind cel mai adesea autonome faţă de calea lor de origine. Ordinul sufit este un organism viu care a evoluat în cursul secolelor; în răstimpuri, anumite personalităţi spirituale au simţit nevoia adaptării modalităţilor iniţiatice şi a ritualurilor ordinului din care făceau parte la un mediu nou, fără însă ca prin aceasta să aducă schimbări fundamentelor doctrinare ale respectivului ordin. În epoca otomană, mulţimea adepţilor necesita o organizare ierarhică şi delegarea autorităţii unor reprezentanţi ai maestrului (khalîfa, muqaddam).
Reforma internă a sufismului
În paralel, începând din secolul al XVIII-lea sufismul se confruntă cu provocări venind atât din interior, cât şi din exterior. Practicile deviante care s-au strecurat în sânul anumitor ordine nu fac decât să oglindească scăderea generală a nivelului cultural. Sărăcirea ce caracterizează aceste ordine se traduce, de exemplu, prin recurgerea sistematică la transmiterea ereditară a funcţiunii de şeic. Sufismul târziu să se mărginească, oare, la administrarea sacrului? Extinderea cantitativă a ordinelor se poate să fi antrenat o pierdere pe planul iniţiatic, deoarece a făcut dificilă relaţionarea strânsă între maestru şi discipol, dar se înţelege de la sine că aceasta s-a menţinut – cu toate exigenţele sale – în cercuri mai restrânse.
Apariţia wahhabismului, mişcare puritană şi literalistă născută în Arabia secolului al XVIII-lea, are ca efect aţâţarea polemicilor pe tema învăţăturilor ezoterice ale sufilor. În contrapartidă, producţia doctrinală a maeştrilor îşi accentuează caracterul apologetic. Atacurile detractorilor sufismului ies cu atât mai mult în evidenţă cu cât, cel mai adesea, ele amestecă spiritualitatea autentică cu comportamentele aberante ale pseudo-sufilor pe care maeştrii i-au stigmatizat dintotdeauna. Luările la cunoştinţă sunt, aşadar, numeroase în lumea musulmană în vederea reformării din interior a tasawwuf, pentru a-i reda dimensiunea principială de „Cale muhammadiană” situată dincolo de particularităţile confreriilor; în toate acestea nu este, însă, nimic fundamental nou din moment ce în islam orice curent religios trebuie să lupte împotriva degenerescenţei timpului în vederea restaurării purei sale origini profetice.
Trebuia, de asemenea, făcut faţă sporirii influenţei europene în lumea musulmană, ceea ce explică faţeta militantă sau misionară care se manifesta la anumite ordine. Nimic nou nici aici, fiindcă sufii au practicat dintotdeauna jihâd-ul atunci când era ameninţat teritoriul islamic. În decursul primelor secole au luptat în cadrul instituţiei militare care era iniţial ribât, înainte ca aceasta să adăpostească exclusiv practicile lor spirituale: sufii n-au disociat niciodată „micul război sfânt” (al-jihâd al-asghar) împotriva inamicului exterior de „marele război sfânt” (al- jihâd al-akbar) împotriva egoului şi a pasiunilor sale.
Dacă, în secolele XVIII şi XIX, ordine mai vechi se restructurează în timp ce altele abia îşi fac apariţia, nu putem vedea în aceasta decât nişte mutaţii formale. În esenţă, adică în planul doctrinei, nu se constată nicio ruptură cu sufismul medieval sau post-medieval. Astfel, ordinele continuă să aibă drept fundament metafizica doctrinei „unicităţii Fiinţei”. În sfera iniţiatică nu se pune problema de a da dovadă de originalitate, ci de a păstra vie Tradiţia. Reînnoirea spirituală ciclică este înscrisă în această vorbă a Profetului, pe care sufii o folosesc adesea: „Dumnezeu trimite comunităţii [islamice], în zorii fiecărui secol, un om însărcinat cu reînnoirea religiei”. De unde şi reformulările periodice ale uneia şi aceleiaşi doctrine de-a lungul secolelor; tot de aici şi apariţia maeştrilor din zilele noastre, care reamintesc celor ce-i frecventează de marile personalităţi ale sufismului clasic (să-l cităm doar pe şeicul algerian Ahmad ’Alawî, decedat în 1934, a cărui influenţă în Occident este încă profundă). Atât unii cât şi ceilalţi sunt expresia aceleiaşi realităţi atemporale din moment ce se inspiră, cu toţii, din izvorul muhammadian. Conform altor maeştri sufi, sfinţii se ocultează încă şi mai mult în perioadele obscure ale omenirii, deşi continuă să-şi exercite neabătut funcţiunea ezoterică în lume.
http://science-islam.net/article.php3?id_article=381&lang=fr
Abonați-vă la:
Postări (Atom)