sâmbătă, august 22, 2009
sâmbătă, august 15, 2009
Paradisul
(Janna; Firdaws; Na'îm: "Locul de graţie"; Zakhruf: "Grădina înfloritoare"; Aden: "Eden - grădina originară a Lumii"; Duam: "Locul veşniciei"; Sidrat al-Muntaha: "Paradisul extrem" [al misticilor]).
Loc fantastic prezentat de Coran şi tradiţia islamică ca o parte a Lumii de Dincolo unde se adună sufletele musulmanilor pioşi. Ei vor găsi aici tot felul de avantaje materiale şi imateriale: pace (VI, 127; X, 25), fericire (III, 15; LVII, 20; LXXXIX, 28), adevăr (LIV, 53), veşnicie (XXV, 15), grădini, râuri, izvoare, fructe, straturi înflorite, băuturi, fecioare frumoase, Hurii, tineri, adolescenţi, paturi şi alte scaune pentru odihnă, veşminte şi podoabe.
Toate aceste bunuri se opun, în mod evident, simbolic şi concret bunurilor perisabile de Aici, de jos. Aşadar, Paradisul este o promisiune escatologică ce străbate toate surele Coranului; el apare impregnat în toate versetele.
Deşi nu este localizat cu precizie (evocarea unui loc fizic fiind strict metaforică), Paradisul simbolizează în acelaşi timp Lumea de Dincolo, dar şi Originea. Sub acest aspect, el apare drept incomensurabil şi nelimitat.
Paradisul este locul celor aleşi. Pentru a-l defini, cronicarii folosesc o terminologie specifică, împrumutată când din vocabularul arhitecturii celeste, când din limbajul mistic. "Eden", "Nemurire", "Naim" ("Locul starii complete de Bine"), "Refugiu", "Veşnicie", "Firdaws" (XVIII, 107; XXIII, 11), "Delicii" sau chiar Sidrat al-Muntaha ("Lotusul extremei limite"), echivalentul cornaic al Paradisului Suprem - sunt termenii care revin cel mai des în indicarea sa.
Loc fantastic prezentat de Coran şi tradiţia islamică ca o parte a Lumii de Dincolo unde se adună sufletele musulmanilor pioşi. Ei vor găsi aici tot felul de avantaje materiale şi imateriale: pace (VI, 127; X, 25), fericire (III, 15; LVII, 20; LXXXIX, 28), adevăr (LIV, 53), veşnicie (XXV, 15), grădini, râuri, izvoare, fructe, straturi înflorite, băuturi, fecioare frumoase, Hurii, tineri, adolescenţi, paturi şi alte scaune pentru odihnă, veşminte şi podoabe.
Toate aceste bunuri se opun, în mod evident, simbolic şi concret bunurilor perisabile de Aici, de jos. Aşadar, Paradisul este o promisiune escatologică ce străbate toate surele Coranului; el apare impregnat în toate versetele.
Deşi nu este localizat cu precizie (evocarea unui loc fizic fiind strict metaforică), Paradisul simbolizează în acelaşi timp Lumea de Dincolo, dar şi Originea. Sub acest aspect, el apare drept incomensurabil şi nelimitat.
Paradisul este locul celor aleşi. Pentru a-l defini, cronicarii folosesc o terminologie specifică, împrumutată când din vocabularul arhitecturii celeste, când din limbajul mistic. "Eden", "Nemurire", "Naim" ("Locul starii complete de Bine"), "Refugiu", "Veşnicie", "Firdaws" (XVIII, 107; XXIII, 11), "Delicii" sau chiar Sidrat al-Muntaha ("Lotusul extremei limite"), echivalentul cornaic al Paradisului Suprem - sunt termenii care revin cel mai des în indicarea sa.
marți, august 04, 2009
duminică, august 02, 2009
Cele şase aspecte ale căii: IV. Generozitatea
a) Generozitatea în Coran
- „Vesteşte-le o osândă dureroasă celor care strâng aur şi argint şi nu cheltuiesc nimic pentru calea lui Dumnezeu.” (IX, 34)
- „Ia din bunurile lor o milostenie ca să-i curăţeşti şi să-i faci fără pată.” (IX, 103)
- „El [Dumnezeu] vă va înapoia tot ceea ce voi daţi milostenie.” (XXXIV, 39)
- „Cel care trăieşte în îndestulare, să plătească după puterea sa. Cel care nu are decât cu ce trăi, să plătească după cum i-a dat Dumnezeu. Dumnezeu nu împovărează pe nimeni decât pe măsura putinţei pe care i-a dat-o.” (LXV, 7)
- „Voi nu veţi ajunge la cuvioşie, dacă nu veţi da ca milostenie din ceea ce îndrăgiţi.” (III, 92)
- „Nu vă faceţi zadarnice milosteniile voastre, alăturându-le o părere de rău ori o ocară.” (II, 264)
- „O, voi cei ce credeţi! Daţi milostenie din bunătăţile pe care le-aţi agonisit şi din roadele pe care, pentru voi, le-am făcut să iasă din pământ! Nu alegeţi ceea ce-i rău ca să-l daţi drept milostenie.” (II, 267)
- „Ceea ce daţi drept milostenie vă va fi înapoiat şi nu veţi fi nedreptăţiţi.” (II, 272)
- „Daţi milostenie din ceea ce Noi v-am înzestrat, înainte ca moartea să vină la vreunul dintre voi, iar el să spună: „Domnul meu! Dacă mi-ai fi dat încă un răgaz, până la un soroc apropiat, aş fi dat milostenie şi aş fi fost drept.”” (LXIII, 10)
- „Cei care îşi cheltuiesc averile pentru Calea lui Dumnezeu sunt asemenea unui grăunte care dă naştere la şapte spice, iar fiecare spic are o sută de grăunţe.” (II, 261)
- „Luptaţi-vă pe calea lui Dumnezeu cu averile şi făpturile voastre. Aceasta va fi bine pentru voi. O, dacă aţi şti!” (LXI, 11)
b) Generozitatea în Hadith-uri
- „Dumnezeu îl opreşte să se prăbuşească pe cel generos.”
- „Mâna care stă deasupra este mai bună decât cea care stă dedesubt; mâna care oferă este mai bună decât cea care primeşte.”
- „Nu-ţi lega băierile pungii, fiindcă atunci se va găsi cine să fie zgârcit cu tine.”
- „Nu face numărători, căci Dumnezeu va număra împreună cu tine.”
- „Acela care are un cal de prisos este bine să-l dăruiască celui care nu are niciunul şi acela care are hrană de prisos este bine s-o dăruiască celui care trăieşte în lipsuri.”
- „Dăruieşte oamenilor ceea ce ţi-ai dori să primeşti tu însuţi şi judecă-i cum ai vrea să fii tu însuţi judecat.”
- „Nu există deprindere mai dăunătoare decât zgârcenia.”
- „Dumnezeu Preaînaltul a spus: „Cheltuie, fiu al lui Adam, căci şi pentru tine se va cheltui.””
- „Orice lucru datorează un zakat, iar zakatul locuinţei înseamnă păstrarea unei încăperi pentru musafiri.”
- „Cu adevărat, iată o religie pe măsura Noastră; nu i se potrivesc decât generozitatea (sakha) şi nobleţea caracterului (husnul khuluqi). Câtă vreme o urmaţi, cinstiţi-o prin respectarea acestor două calităţi!”
- „Cheile bunăstării sunt îndreptate spre Tron, iar Dumnezeu Preaînaltul dăruieşte oamenilor pe măsura a ceea ce cheltuiesc [pe calea lui Dumnezeu]. Celui care cheltuieşte cu largheţe i se va mai da, celui care cheltuieşte cu zgârcenie, i se va mai lua.”
- „Cel darnic în milostenie este cel mai aproape de Dumnezeu, de Oamenii Paradisului, de Paradis şi cel mai departe de Iad; cel ignorant, dar generos este mai aproape de Dumnezeu decât devotul zgârcit.”
- „Nu este dimineaţă în care să nu se pogoare doi îngeri din ceruri. Unul spune: „Doamne, pe acela care cheltuieşte [pe calea Ta], miluieşte-l”, iar celălalt: „Doamne, pe acela care-şi ţine cu zgârcenie banii, pedepseşte-l”.”
- „Feriţi-vă de zgârcenie, fiindcă ea i-a pierdut pe cei dinaintea voastră, i-a făcut să se omoare unii pe ceilalţi şi să se lipsească de ceea ce li se cuvenea de drept.”
- „Raiul este lăcaşul celor generoşi.”
- „Trimisul lui Dumnezeu primise în dar un miel şi le dăruise celor din jur carnea lui. I-am zis [se referă la Aisha]: „Nu ne-a mai rămas decât gâtul!” Atunci Trimisul lui Dumnezeu răspunse: „Ne-a rămas totul, mai puţin gâtul.””
c) Generozitatea în adagii sufite
- „Binele cel mai lăudabil este acela pe care-l faci din proprie iniţiativă; dacă aştepţi să vezi un om cu mâna întinsă, îmbujorat de ruşine, neştiind dacă va întâmpina sau un refuz, atunci, pe Dumnezeu, află că chiar dacă i-ai dărui tot ceea ce ai, n-ai reuşi să-l răsplăteşti pentru tot ce a avut de îndurat.” (futuwah)
- „Dacă vă stă în putinţă să vă ajutaţi fraţii şi tergiversaţi să o faceţi, acest lucru nu reflectă nicidecum nobleţea caracterului divin.” (futuwah)
- „Bunurile pe care le contabilizaţi, nu sunt bunuri.” (futuwah)
- „Futuwah înseamnă să cheltuieşti din propriile bunuri pentru fraţii şi tovarăşii tăi.”
- „Înjosirea sufletului este un copac crescut din sămânţa cupidităţii.” (hikma)
- „Cele două porţi regale care permit accederea la Dumnezeu sunt invocaţia (dhikr) şi generozitatea. În vremea lui Sidi Abu Madyan existau mari invocatori. Cât despre Sidi Abbas, acesta invoca cu siguranţă mult, însă se caracteriza mai presus de orice prin marea sa generozitate: satisfăcea cea mai mică dorinţă a Maestrului său şi a discipolilor, străduindu-se chiar să le anticipeze nevoile. Această mare generozitate a fost cea care l-a făcut moştenitor al sirr-ului.” (Seiyyd)
- „Dumnezeu îl opreşte să se prăbuşească pe cel generos. Aceasta nu vrea să însemne că el mai întâi cade, iar Dumnezeu îl ridică, ci că El nu-l lasă să se prăbuşească.” (Seiyyd)
- „Nu poţi avea pretenţii la Iubirea Divină câtă vreme în inima ta persistă ataşamentul faţă de materialitatea acestei lumi.” (Seiyyd)
- „Nimic nu este mai respingător decât un faqir zgârcit; generozitatea şi ospitalitatea trebuie să izvorască din elanul iubirii pentru cale şi pentru fraţi.” (Seiyyd)
- „Dacă ne dorim un parcurs rapid pe cale, este important să dăm fără a ţine seama de număr, fără niciun fel de calcul (de timp, bani, ospitalitate, etc.). Discipolul primeşte în măsura în care oferă, însă numai dacă nu aşteaptă nimic în schimb. În consecinţă, nu trebuie să privim înapoi, să dăm notând ceea ce am dat într-un carnet, ci să dăm pentru Dumnezeu, să dăm ca şi cum am arunca ceva în mare, şi să nu credem a avea vreun drept oarecare asupra nimănui şi asupra niciunui lucru” (Seiyyd)
- „Vesteşte-le o osândă dureroasă celor care strâng aur şi argint şi nu cheltuiesc nimic pentru calea lui Dumnezeu.” (IX, 34)
- „Ia din bunurile lor o milostenie ca să-i curăţeşti şi să-i faci fără pată.” (IX, 103)
- „El [Dumnezeu] vă va înapoia tot ceea ce voi daţi milostenie.” (XXXIV, 39)
- „Cel care trăieşte în îndestulare, să plătească după puterea sa. Cel care nu are decât cu ce trăi, să plătească după cum i-a dat Dumnezeu. Dumnezeu nu împovărează pe nimeni decât pe măsura putinţei pe care i-a dat-o.” (LXV, 7)
- „Voi nu veţi ajunge la cuvioşie, dacă nu veţi da ca milostenie din ceea ce îndrăgiţi.” (III, 92)
- „Nu vă faceţi zadarnice milosteniile voastre, alăturându-le o părere de rău ori o ocară.” (II, 264)
- „O, voi cei ce credeţi! Daţi milostenie din bunătăţile pe care le-aţi agonisit şi din roadele pe care, pentru voi, le-am făcut să iasă din pământ! Nu alegeţi ceea ce-i rău ca să-l daţi drept milostenie.” (II, 267)
- „Ceea ce daţi drept milostenie vă va fi înapoiat şi nu veţi fi nedreptăţiţi.” (II, 272)
- „Daţi milostenie din ceea ce Noi v-am înzestrat, înainte ca moartea să vină la vreunul dintre voi, iar el să spună: „Domnul meu! Dacă mi-ai fi dat încă un răgaz, până la un soroc apropiat, aş fi dat milostenie şi aş fi fost drept.”” (LXIII, 10)
- „Cei care îşi cheltuiesc averile pentru Calea lui Dumnezeu sunt asemenea unui grăunte care dă naştere la şapte spice, iar fiecare spic are o sută de grăunţe.” (II, 261)
- „Luptaţi-vă pe calea lui Dumnezeu cu averile şi făpturile voastre. Aceasta va fi bine pentru voi. O, dacă aţi şti!” (LXI, 11)
b) Generozitatea în Hadith-uri
- „Dumnezeu îl opreşte să se prăbuşească pe cel generos.”
- „Mâna care stă deasupra este mai bună decât cea care stă dedesubt; mâna care oferă este mai bună decât cea care primeşte.”
- „Nu-ţi lega băierile pungii, fiindcă atunci se va găsi cine să fie zgârcit cu tine.”
- „Nu face numărători, căci Dumnezeu va număra împreună cu tine.”
- „Acela care are un cal de prisos este bine să-l dăruiască celui care nu are niciunul şi acela care are hrană de prisos este bine s-o dăruiască celui care trăieşte în lipsuri.”
- „Dăruieşte oamenilor ceea ce ţi-ai dori să primeşti tu însuţi şi judecă-i cum ai vrea să fii tu însuţi judecat.”
- „Nu există deprindere mai dăunătoare decât zgârcenia.”
- „Dumnezeu Preaînaltul a spus: „Cheltuie, fiu al lui Adam, căci şi pentru tine se va cheltui.””
- „Orice lucru datorează un zakat, iar zakatul locuinţei înseamnă păstrarea unei încăperi pentru musafiri.”
- „Cu adevărat, iată o religie pe măsura Noastră; nu i se potrivesc decât generozitatea (sakha) şi nobleţea caracterului (husnul khuluqi). Câtă vreme o urmaţi, cinstiţi-o prin respectarea acestor două calităţi!”
- „Cheile bunăstării sunt îndreptate spre Tron, iar Dumnezeu Preaînaltul dăruieşte oamenilor pe măsura a ceea ce cheltuiesc [pe calea lui Dumnezeu]. Celui care cheltuieşte cu largheţe i se va mai da, celui care cheltuieşte cu zgârcenie, i se va mai lua.”
- „Cel darnic în milostenie este cel mai aproape de Dumnezeu, de Oamenii Paradisului, de Paradis şi cel mai departe de Iad; cel ignorant, dar generos este mai aproape de Dumnezeu decât devotul zgârcit.”
- „Nu este dimineaţă în care să nu se pogoare doi îngeri din ceruri. Unul spune: „Doamne, pe acela care cheltuieşte [pe calea Ta], miluieşte-l”, iar celălalt: „Doamne, pe acela care-şi ţine cu zgârcenie banii, pedepseşte-l”.”
- „Feriţi-vă de zgârcenie, fiindcă ea i-a pierdut pe cei dinaintea voastră, i-a făcut să se omoare unii pe ceilalţi şi să se lipsească de ceea ce li se cuvenea de drept.”
- „Raiul este lăcaşul celor generoşi.”
- „Trimisul lui Dumnezeu primise în dar un miel şi le dăruise celor din jur carnea lui. I-am zis [se referă la Aisha]: „Nu ne-a mai rămas decât gâtul!” Atunci Trimisul lui Dumnezeu răspunse: „Ne-a rămas totul, mai puţin gâtul.””
c) Generozitatea în adagii sufite
- „Binele cel mai lăudabil este acela pe care-l faci din proprie iniţiativă; dacă aştepţi să vezi un om cu mâna întinsă, îmbujorat de ruşine, neştiind dacă va întâmpina sau un refuz, atunci, pe Dumnezeu, află că chiar dacă i-ai dărui tot ceea ce ai, n-ai reuşi să-l răsplăteşti pentru tot ce a avut de îndurat.” (futuwah)
- „Dacă vă stă în putinţă să vă ajutaţi fraţii şi tergiversaţi să o faceţi, acest lucru nu reflectă nicidecum nobleţea caracterului divin.” (futuwah)
- „Bunurile pe care le contabilizaţi, nu sunt bunuri.” (futuwah)
- „Futuwah înseamnă să cheltuieşti din propriile bunuri pentru fraţii şi tovarăşii tăi.”
- „Înjosirea sufletului este un copac crescut din sămânţa cupidităţii.” (hikma)
- „Cele două porţi regale care permit accederea la Dumnezeu sunt invocaţia (dhikr) şi generozitatea. În vremea lui Sidi Abu Madyan existau mari invocatori. Cât despre Sidi Abbas, acesta invoca cu siguranţă mult, însă se caracteriza mai presus de orice prin marea sa generozitate: satisfăcea cea mai mică dorinţă a Maestrului său şi a discipolilor, străduindu-se chiar să le anticipeze nevoile. Această mare generozitate a fost cea care l-a făcut moştenitor al sirr-ului.” (Seiyyd)
- „Dumnezeu îl opreşte să se prăbuşească pe cel generos. Aceasta nu vrea să însemne că el mai întâi cade, iar Dumnezeu îl ridică, ci că El nu-l lasă să se prăbuşească.” (Seiyyd)
- „Nu poţi avea pretenţii la Iubirea Divină câtă vreme în inima ta persistă ataşamentul faţă de materialitatea acestei lumi.” (Seiyyd)
- „Nimic nu este mai respingător decât un faqir zgârcit; generozitatea şi ospitalitatea trebuie să izvorască din elanul iubirii pentru cale şi pentru fraţi.” (Seiyyd)
- „Dacă ne dorim un parcurs rapid pe cale, este important să dăm fără a ţine seama de număr, fără niciun fel de calcul (de timp, bani, ospitalitate, etc.). Discipolul primeşte în măsura în care oferă, însă numai dacă nu aşteaptă nimic în schimb. În consecinţă, nu trebuie să privim înapoi, să dăm notând ceea ce am dat într-un carnet, ci să dăm pentru Dumnezeu, să dăm ca şi cum am arunca ceva în mare, şi să nu credem a avea vreun drept oarecare asupra nimănui şi asupra niciunui lucru” (Seiyyd)
luni, iulie 27, 2009
Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 7
Să ştiţi (fie ca Dumnezeu să aibă milă de voi) că faqirul [1], atunci când schimbă amintirea tuturor lucrurilor pentru amintirea de Dumnezeu (dhikr) [2], îşi face starea de slujitor pură, şi cel care-l slujeşte pe Dumnezeu în mod pur şi netulburat, este sfânt. Fie ca blestemul lui Dumnezeu să se abată asupra celui care minte ! Nu vă amintiţi deci decât de Dumnezeu, nu fiţi decât ai lui Dumnezeu. Căci dacă tu eşti al lui Dumnezeu, Dumnezeu va fi al tău, şi fericit este cel care aparţine lui Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu îi aparţine ! Este suficient, pentru a dovedi excelenţa amintirii (dhikr) de Dumnezeu, să-I menţionăm cuvintele : « Amintiţi-vă de Mine, şi Eu îmi voi aminti de voi » (Coran, II, 147) şi cele pe care Profetul (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i aducă pacea !) le relată ca venind de la Domnul său : « Sunt tovarăşul celui care Mă invocă » [3].
Maestrul meu (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el !) îmi zicea : « Îmi place ceea ce aud zicându-se împotriva ta ». Asemenea, lui al-‘Arabî ad-Darqâwî îi place ceea ce aude spunându-se împotriva voastră, ceea ce vă omoară egoismul şi vă umple de viaţă inimile, nu cele dimpotrivă, fireşte, căci nu se ocupă de ceea ce umple de viaţă egoul (nafs) [4] şi omoară inima decât neglijentul, ignorantul, cel al cărui inteligenţă este terfelită şi a cărui conştiinţă este întunecată. Că omul nu are decât o singură inimă, şi imediat ce se îndreaptă într-o direcţie, se leapădă de alta, pentru că « Dumnezeu nu a pus două inimi în măruntaiele omului » (Coran, XXXIII, 3), după cuvântul lui Dumnezeu, exaltat fie El. În acelaşi sens, venerabilul maestru Ibn ‘Ata-Llâh (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el !) a spus : « Să te îndrepţi spre Dumnezeu, este să te lepezi de creatură, şi să te îndrepţi spre creatură, este să te lepezi de Dumnezeu. »
Unul dintre fraţii noştri îmi spune : « Nu sunt nimic ». I-am răspuns : « Nu spune : nu sunt nimic, şi nu spune nici : sunt ceva. Nu spune : îmi trebuie cutare lucru, nici : nu-mi trebuie niciun lucru, ci spune : Allâh ! şi vei vedea o minune. »
Un altul îmi spune : « Cum să vindeci sufletul (an-nafs) ? » I-am răspuns : « Uită-l şi nu te mai gândi deloc la el, căci nu-şi aminteşte de Dumnezeu cel care nu-şi uită sufletul (sau : care nu se uită pe sine. » Voi nu puteţi deci să concepeţi că existenţa lumii este cea care ne face să-L uităm pe Domnul nostru ; ceea ce ne face să-l uităm, este existenţa noastră, a egoului nostru.
Nimic altceva decât noi Îl voalează faptul de a ne ocupa, nu de existenţă ca atare, ci de dorinţele noastre. Dacă am putea să ne uităm propria existenţă, L-am găsi pe Cel care este la originea întregii existenţe, şi am vedea în acelaşi timp că noi nu existăm deloc. Cum puteţi să vă gândiţi că omul ar putea pierde conştiinţa lumii fără a o pierde pe cea a egoului său ? Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată.
Note :
[1] Săracul, subînţeles fiind al faqiru ila Llah : « săracul întru Dumnezeu », după expresia coranică : « O oameni, sunteţi săraci întru Dumnezeu, şi Dumnezeu, El, este cel Bogat, cel Glorios » (Coran, XXXV, 14)
[2] Termenul arab dhikr cuprinde sensurile de menţionare, amintire şi invocaţie.
[3] Este vorba despre un cuvânt divin (hadith qudsî) adresat Profetului în afara Coranului, şi în consecinţă neinclus în acesta ; revelaţiile din această categorie ţin mai ales de calea contemplativă.
[4] An-nafs este sufletul. Spre deosebire de inimă (al-qalb), ea înseamnă sufletul egocentric şi pasional. În conexiune cu un pronume posesiv, acelaşi cuvânt se traduce prin : eu însumi, el însuşi etc. An-nafs ca suflet pasional şi sediu al egoului (în sanscrită ahankdra) se opune inimii, în calitate de organ al ar-ruh, Spiritul. Se poate compara inima cu deschiderea strâmtă a unei clepsidre sau cu istmul (barzakh) dintre două oceane, unul sărat şi altul dulce (Coran, LV, 19 şi XXIII, 102) care reprezintă domeniile respective ale experienţei temporale şi ale contemplaţiei pure. Se mai spune de asemenea că inima este obiectul unei dispute dintre tatăl său, Spiritul, şi mama sa, sufletul pasional. Dacă mama câştigă, inima se va întări şi opaciza, şi dacă tatăl rămâne victorios, inima va deveni luminoasă ca şi el.
Maestrul meu (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el !) îmi zicea : « Îmi place ceea ce aud zicându-se împotriva ta ». Asemenea, lui al-‘Arabî ad-Darqâwî îi place ceea ce aude spunându-se împotriva voastră, ceea ce vă omoară egoismul şi vă umple de viaţă inimile, nu cele dimpotrivă, fireşte, căci nu se ocupă de ceea ce umple de viaţă egoul (nafs) [4] şi omoară inima decât neglijentul, ignorantul, cel al cărui inteligenţă este terfelită şi a cărui conştiinţă este întunecată. Că omul nu are decât o singură inimă, şi imediat ce se îndreaptă într-o direcţie, se leapădă de alta, pentru că « Dumnezeu nu a pus două inimi în măruntaiele omului » (Coran, XXXIII, 3), după cuvântul lui Dumnezeu, exaltat fie El. În acelaşi sens, venerabilul maestru Ibn ‘Ata-Llâh (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el !) a spus : « Să te îndrepţi spre Dumnezeu, este să te lepezi de creatură, şi să te îndrepţi spre creatură, este să te lepezi de Dumnezeu. »
Unul dintre fraţii noştri îmi spune : « Nu sunt nimic ». I-am răspuns : « Nu spune : nu sunt nimic, şi nu spune nici : sunt ceva. Nu spune : îmi trebuie cutare lucru, nici : nu-mi trebuie niciun lucru, ci spune : Allâh ! şi vei vedea o minune. »
Un altul îmi spune : « Cum să vindeci sufletul (an-nafs) ? » I-am răspuns : « Uită-l şi nu te mai gândi deloc la el, căci nu-şi aminteşte de Dumnezeu cel care nu-şi uită sufletul (sau : care nu se uită pe sine. » Voi nu puteţi deci să concepeţi că existenţa lumii este cea care ne face să-L uităm pe Domnul nostru ; ceea ce ne face să-l uităm, este existenţa noastră, a egoului nostru.
Nimic altceva decât noi Îl voalează faptul de a ne ocupa, nu de existenţă ca atare, ci de dorinţele noastre. Dacă am putea să ne uităm propria existenţă, L-am găsi pe Cel care este la originea întregii existenţe, şi am vedea în acelaşi timp că noi nu existăm deloc. Cum puteţi să vă gândiţi că omul ar putea pierde conştiinţa lumii fără a o pierde pe cea a egoului său ? Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată.
Note :
[1] Săracul, subînţeles fiind al faqiru ila Llah : « săracul întru Dumnezeu », după expresia coranică : « O oameni, sunteţi săraci întru Dumnezeu, şi Dumnezeu, El, este cel Bogat, cel Glorios » (Coran, XXXV, 14)
[2] Termenul arab dhikr cuprinde sensurile de menţionare, amintire şi invocaţie.
[3] Este vorba despre un cuvânt divin (hadith qudsî) adresat Profetului în afara Coranului, şi în consecinţă neinclus în acesta ; revelaţiile din această categorie ţin mai ales de calea contemplativă.
[4] An-nafs este sufletul. Spre deosebire de inimă (al-qalb), ea înseamnă sufletul egocentric şi pasional. În conexiune cu un pronume posesiv, acelaşi cuvânt se traduce prin : eu însumi, el însuşi etc. An-nafs ca suflet pasional şi sediu al egoului (în sanscrită ahankdra) se opune inimii, în calitate de organ al ar-ruh, Spiritul. Se poate compara inima cu deschiderea strâmtă a unei clepsidre sau cu istmul (barzakh) dintre două oceane, unul sărat şi altul dulce (Coran, LV, 19 şi XXIII, 102) care reprezintă domeniile respective ale experienţei temporale şi ale contemplaţiei pure. Se mai spune de asemenea că inima este obiectul unei dispute dintre tatăl său, Spiritul, şi mama sa, sufletul pasional. Dacă mama câştigă, inima se va întări şi opaciza, şi dacă tatăl rămâne victorios, inima va deveni luminoasă ca şi el.
miercuri, iulie 15, 2009
Ceremonialul vizitării/găzduirii musulmanilor
Întrebare:
Îmi puteţi spune care sunt îndatoririle ce-mi revin şi care sunt regulile de politeţe aplicabile atunci când voi merge în vizită la prietena mea?
Răspuns:
Vizitarea unui musulman din dragoste pentru Dumnezeu este un act investit cu multă virtute în islam, fapt confirmat de numeroase hadith-uri. Iată două dintre ele:
1. Abu Huraira (raa) relatează că l-a auzit pe Trimisul lui Dumnezeu (slaws) spunând: „O persoană şi-a vizitat fratele în alt oraş şi Dumnezeu a trimis un Înger să-l aştepte în cale şi când omul a ajuns la el, Îngerul i-a zis: „Unde vrei să mergi?” El a răspuns: „Vreau să merg la fratele meu, în acest oraş.” Îngerul a spus: „I-ai făcut vreo favoare (pentru care ai de gând să ceri răsplată)?” Omul a zis: „Nu, decât că-l iubesc de dragul lui Dumnezeu, Cel Preaînalt şi Lăudat.” La care el a zis: „Sunt un trimis al lui Dumnezeu către tine (să te înştiinţez) că Dumnezeu te iubeşte aşa cum îl iubeşti tu pe fratele tău (de dragul Lui). (Sahih Muslim, 16/124)
2. Abu Huraira (raa) relatează că l-a auzit pe Trimisul lui Dumnezeu (slaws) spunând: „Oricui vizitează pe cineva suferind sau pe un frate al său ca să se facă plăcut lui Dumnezeu, muezinul îi strigă: "Să fii fericit, paşii tăi să fie binecuvântaţi şi să fii răsplătit cu un loc demn în Paradis"” (Sahih Al-Adab)
Există, într-adevăr, o anumită etichetă conform căreia se purcede la nobilul act al vizitării sau găzduirii musulmanilor. Aceasta a fost schiţată de Şeicul Hamed Al-`Ali, profesor la catedra de Patrimoniu Islamic din cadrul Facultăţii de Ştiinţe ale Educaţiei din Kuweit şi imam la Moscheea Dahiat As-Sabahiyya. El afirmă:
„Comportamentul politicos pe care ar trebui să-l observe o persoană care merge în vizită este următorul:
1. Vizitele se fac într-un moment convenabil, anterior convenit.
2. Se recomandă evitarea vizitării acelor persoane care preferă solitudinea sau care se află într-o perioadă de retragere spirituală, cu excepţia cazului în care vizita are loc într-un interval de timp pe care acestea l-au consacrat primirii vizitatorilor.
3. Este bine ca obiceiului de a cere de trei ori permisiunea înainte de a intra să i se acorde atenţia cuvenită.
4. Vizita nu trebuie prelungită peste limita cuvenită.
5. Abordarea unor subiecte care ar putea pune gazda în situaţii delicate este considerată nepoliticoasă.
6. Este de dorit ca musafirul să evite „conversaţiile prohibite”, respectiv bârfirea şi calomnierea altor persoane. Dialogul ar trebui, în schimb, să abunde în dhikr, în amintirea lui Dumnezeu.
7. Vizita nu trebuie prelungită până la instalarea plictiselii, a oboselii.
8. Uzanţa coborârii privirii trebuie respectată aşa cum se cuvine; vizitatorul este preferabil să evite să privească insistent lucrurile din jurul său.
9. Nu este recomandabil să scoateţi în evidenţă defecte sau să vă referiţi negativ la preparatele şi băuturile care vi se oferă; arătaţi, mai bine, recunoştinţă pentru ospitalitate şi rugaţi-L pe Dumnezeu să binecuvânteze gazda.
În ceea ce o priveşte pe aceasta din urmă, iată comportamentul care i se recomandă:
1. Întâmpinarea cu politeţe a musafirilor.
2. Întreţinerea musafirilor cu o conversaţie productivă, fiindcă şi aceasta este o formă de ospitalitate.
3. Servirea musafirilor cu hrană şi băutură în limita mijloacelor de care se dispune, fără a recurge la extreme pentru manifestarea ospitalităţii.
4. Sugerarea de sfaturi într-un mod politicos, mai ales în situaţiile în care musafirul ajunge să spună ceva necuvenit.
5. Încheierea vizitei cu aceeaşi curtoazie ca şi la întâmpinarea musafirului.”
Îmi puteţi spune care sunt îndatoririle ce-mi revin şi care sunt regulile de politeţe aplicabile atunci când voi merge în vizită la prietena mea?
Răspuns:
Vizitarea unui musulman din dragoste pentru Dumnezeu este un act investit cu multă virtute în islam, fapt confirmat de numeroase hadith-uri. Iată două dintre ele:
1. Abu Huraira (raa) relatează că l-a auzit pe Trimisul lui Dumnezeu (slaws) spunând: „O persoană şi-a vizitat fratele în alt oraş şi Dumnezeu a trimis un Înger să-l aştepte în cale şi când omul a ajuns la el, Îngerul i-a zis: „Unde vrei să mergi?” El a răspuns: „Vreau să merg la fratele meu, în acest oraş.” Îngerul a spus: „I-ai făcut vreo favoare (pentru care ai de gând să ceri răsplată)?” Omul a zis: „Nu, decât că-l iubesc de dragul lui Dumnezeu, Cel Preaînalt şi Lăudat.” La care el a zis: „Sunt un trimis al lui Dumnezeu către tine (să te înştiinţez) că Dumnezeu te iubeşte aşa cum îl iubeşti tu pe fratele tău (de dragul Lui). (Sahih Muslim, 16/124)
2. Abu Huraira (raa) relatează că l-a auzit pe Trimisul lui Dumnezeu (slaws) spunând: „Oricui vizitează pe cineva suferind sau pe un frate al său ca să se facă plăcut lui Dumnezeu, muezinul îi strigă: "Să fii fericit, paşii tăi să fie binecuvântaţi şi să fii răsplătit cu un loc demn în Paradis"” (Sahih Al-Adab)
Există, într-adevăr, o anumită etichetă conform căreia se purcede la nobilul act al vizitării sau găzduirii musulmanilor. Aceasta a fost schiţată de Şeicul Hamed Al-`Ali, profesor la catedra de Patrimoniu Islamic din cadrul Facultăţii de Ştiinţe ale Educaţiei din Kuweit şi imam la Moscheea Dahiat As-Sabahiyya. El afirmă:
„Comportamentul politicos pe care ar trebui să-l observe o persoană care merge în vizită este următorul:
1. Vizitele se fac într-un moment convenabil, anterior convenit.
2. Se recomandă evitarea vizitării acelor persoane care preferă solitudinea sau care se află într-o perioadă de retragere spirituală, cu excepţia cazului în care vizita are loc într-un interval de timp pe care acestea l-au consacrat primirii vizitatorilor.
3. Este bine ca obiceiului de a cere de trei ori permisiunea înainte de a intra să i se acorde atenţia cuvenită.
4. Vizita nu trebuie prelungită peste limita cuvenită.
5. Abordarea unor subiecte care ar putea pune gazda în situaţii delicate este considerată nepoliticoasă.
6. Este de dorit ca musafirul să evite „conversaţiile prohibite”, respectiv bârfirea şi calomnierea altor persoane. Dialogul ar trebui, în schimb, să abunde în dhikr, în amintirea lui Dumnezeu.
7. Vizita nu trebuie prelungită până la instalarea plictiselii, a oboselii.
8. Uzanţa coborârii privirii trebuie respectată aşa cum se cuvine; vizitatorul este preferabil să evite să privească insistent lucrurile din jurul său.
9. Nu este recomandabil să scoateţi în evidenţă defecte sau să vă referiţi negativ la preparatele şi băuturile care vi se oferă; arătaţi, mai bine, recunoştinţă pentru ospitalitate şi rugaţi-L pe Dumnezeu să binecuvânteze gazda.
În ceea ce o priveşte pe aceasta din urmă, iată comportamentul care i se recomandă:
1. Întâmpinarea cu politeţe a musafirilor.
2. Întreţinerea musafirilor cu o conversaţie productivă, fiindcă şi aceasta este o formă de ospitalitate.
3. Servirea musafirilor cu hrană şi băutură în limita mijloacelor de care se dispune, fără a recurge la extreme pentru manifestarea ospitalităţii.
4. Sugerarea de sfaturi într-un mod politicos, mai ales în situaţiile în care musafirul ajunge să spună ceva necuvenit.
5. Încheierea vizitei cu aceeaşi curtoazie ca şi la întâmpinarea musafirului.”
luni, iulie 13, 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)