duminică, martie 08, 2009

Aid al-Mawlid an-Nabawi

Al-Mawlid an-Nabawi - sărbătorirea naşterii Profetului (slaws) - înseamnă sărbătorirea islamului. Muhammad (slaws) simbolizează islamul şi recomandările acestuia.

Sărbătoarea Al-Mawlid an-Nabawi este un prilej de a chema oamenii la islam, de a reuni credincioşii pentru a asculta şi a recita elogii (madih) scrise spre lăudarea Profetului (slaws), de a-i hrăni pe cei nevoiaşi şi a aduce bucurii copiilor, oferindu-le cadouri, pentru ca aceştia să-l iubească pe Profet şi să-şi amintească de el.

Shari’ah încurajează musulmanii să serbeze Al-Mawlid an-Nabawi din zece considerente:

1. A se bucura de venirea Profetului (slaws) spre binele întregii omeniri face ca inima să se simtă recunoscătoare faţă de mizericordia divină. Dumnezeu Atotputernic a spus: „Pentru harul lui Dumnezeu şi milostivenia Sa, să se bucure, căci acestea sunt mai bune decât ceea ce strâng!” (Iona 10:58) şi a mai spus: „Noi te-am trimis numai ca o milostivenie pentru lumi.” (Profeţii 21:107).

2. Sărbătorirea naşterii Profetului (slaws) ne încurajează să invocăm binecuvântările lui Dumnezeu asupra sa şi să-l elogiem, ceea ce reprezintă o obligaţie conform poruncii lui Allah din versetul: „Dumnezeu şi îngerii îl binecuvântează pe Profet. O, voi cei ce credeţi! Rugaţi-vă pentru el şi chemaţi asupra lui pacea” (Alianţele 33:56).
Ea este un prilej de reunire în moschei pentru a ne exprima admiraţia faţă de persoana Profetului (slaws), a ne ruga pentru el şi a-l elogia, aşa cum ne cere Dumnezeu.

3. Profetul (slaws) a menţionat lunea ca zi a naşterii sale. Într-un hadith al lui Muslim, Profetul (slaws) fusese întrebat în legătură cu postul din zilele de luni şi răspunsese: „[lunea] este ziua în care m-am născut şi [lunea este] ziua în care am primit profeţia”.
Din hadith-uri şi din Sirra (relatarea vieţii Profetului (slaws)) reiese că mai multe evenimente ieşite din comun au avut loc în ziua naşterii Profetului (slaws) nostru mult-iubit, cum ar fi lumina ce răzbătea dinspre Amina, cinstita sa mamă, pierirea Persiei în flăcări ş.a.
Noaptea naşterii Profetului (slaws) este unică şi nu are asemănare cu aceea a niciunei alte fiinţe omeneşti.
Profetul (slaws) sărbătorea, aşadar, ziua naşterii sale şi-i mulţumea lui Dumnezeu pentru marea favoare de a-l fi făcut să se nască într-o zi de luni şi de a fi indicat ziua aceasta ca fiind recomandabilă pentru post. Este o formă de adorare a lui Dumnezeu.
Plecând de aici, postirea, hrănirea celor nevoiaşi, reunirea pentru elogierea Profetului (slaws) sau pentru evocarea virtuţilor sale şi a caracterului său desăvârşit sunt considerate ca o comemorare a zilei sale de naştere. Este adevărat că forma de exprimare a acestei bucurii şi acţiunile înfăptuite au suferit transformări în timp, dar esenţa a rămas aceeaşi: venerarea Mesagerului lui Dumnezeu.

4. Profetul comemora ziua şi locul naşterii Profeţilor care-l precedaseră.
Referindu-se la solemnitatea zilei de vineri, Profetul (slaws) a spus: „În această zi, Dumnezeu l-a creat pe Adam”, ceea ce înseamnă că vinerea este importantă prin aceea că este ziua în care a fost creat Adam, profetul şi tatăl tuturor fiinţelor omeneşti.
Ce să mai spunem, atunci, despre ziua în care se întrupă cel mai mare profet şi omul cel mai însemnat al umanităţii?

5. Profetul (slaws) a conciliat tot timpul evenimentele religioase şi pe cele istorice. Astfel, îşi încuraja Companionii să-şi amintească şi să comemoreze fiecare eveniment semnificativ, chiar dacă acesta a avut loc în trecutul îndepărtat. Acest principiu se deduce din hadith-ul următor: „Când Profetul (slaws) ajunse la Medina, îi văzu pe evrei postind în ziua de Ashura. Se informă (asupra motivului pentru care posteau) şi i se spuse că aceea era ziua în care Dumnezeu îl salvase pe Profetul Său, Moise, şi-i înecase pe duşmanii acestuia. Atunci Profetul (slaws) rosti aceste cuvinte binecunoscute: «Noi avem dreptul la Moise mai mult decât voi».” Aşa se face că Profetul (slaws) îi îndemnă atunci pe credincioşi să postească în ziua de Ashura şi în ziua care o precede pe aceasta.

6. Celebrarea Mawlid-ului este motivată de recomandarea de a ne spori iubirea faţă de Profet (slaws), de a-l onora, de a-l asculta, de a-i urma exemplul, de a ne aminti de el şi de a fi mândri de el. Dumnezeu a spus despre Muhammad: „Tu ai o fire prea-înălţată” (Condeiul 68:4). Iubirea pentru Profet (slaws) este elementul care diferenţiază devoţii în desăvârşirea credinţei (iman) lor. Într-un hadith autentic transmis de Bukhari şi Muslim, Profetul (slaws) a spus: „Niciunul dintre voi nu este cu adevărat credincios, dacă dragostea pentru mine nu vă este mai scumpă decât copiii voştri, părinţii voştri şi toţi ceilalţi oameni.”

7. Efectul celebrării Al-Mawlid An-Nabawi este extraordinar chiar şi asupra necredincioşilor. Acest lucru apare menţionat în Bukhari, care a relatat în legătură cu aceasta: „În fiecare zi de luni, Abu Lahab este iertat de pedeapsa sa de după moarte fiindcă, pe când trăia, a eliberat-o pe servitoarea sa Thuwayba, atunci când aceasta i-a adus vestea naşterii Profetului (slaws), adică a nepotului său”; mai este amintit şi servitorul Profetului (slaws), care fu atât de fericit, întreaga sa viaţă, alături de stăpânul său, încât muri spunând: „La ilaha illallah Mouhammadun Rassulullah” [shahadah, măturisirea de credinţă].

8. Ni se recomandă să-l cunoaştem pe Profet (slaws), miracolele pe care le-a înfăptuit, împrejurările naşterii sale, caracterul său, credinţa sa, semnele sale, retragerile sale spirituale şi actele sale de venerare. Celebrarea naşterii sale ne face, într-adevăr, să ne amintim şi de alte aspecte ale vieţii lui, iar aceasta atrage asupra noastră mulţumirea lui Dumnezeu fiindcă, procedând în felul acesta, vom fi mai predispuşi să ne corectăm defectele, să-l imităm, să-l luăm drept model.

9. Cât era în viaţă, este binecunoscut faptul că poeţii veneau la Profet (slaws) să-l proslăvească, îi descriau campaniile şi războaiele, procedând în acelaşi fel şi cu Companionii săi. În „Adab al-moufrad” al lui Bukhari se relatează că Profetul (slaws) a spus: „Există o anumită înţelepciune în poezie.”
Reiese de aici că orice persoană care celebrează, cu bune intenţii, aniversarea Profetului (slaws) prin cântec, poezie, lectura Sirrei şi îi aduce laude acestuia nu este de condamnat.

10. Unanimitatea (ijmaâ) ulemalelor în privinţa celebrării zilei de naştere a Profetului (slaws) este o hotărâre acceptată de toţi musulmanii.

Sursa: http://www.islam-maroc.ma/Fr/detail.aspx?id=1344&z=166

joi, martie 05, 2009

Fragment din discursul lui Sidi Faouzi Skali (febr 2006)

Nimic nu va fi, vreodată, perfect, lipsit de asperităţi şi armonios. O relaţie adevărată este întotdeauna, prin natura ei, complicată. Este imposibil de netezit toate asperităţile din cadrul unui grup. Trebuie, însă, să ne întrebăm cum poate fi aplanat un conflict, cum să aducem iubire acolo unde nu există iubire şi trebuie să acordam atenţie acestor lucruri: asta înseamnă calea spirituală. Spiritualitatea trebuie trăită la toate nivelurile, nu doar pentru sine, ci şi în relaţiile de lucru, în relaţiile de familie. Profetul (slaws) de aceea a fost trimis, pentru a desăvârşi comportamentul.

Puterea unei comunităţi stă în productivitatea ei. Când, într-un grup, fiecare trage în stânga şi în dreapta, apare sentimentul disfuncţionalităţii, al lipsei de comunicare, impresia că oamenii de acolo trăiesc într-un permanent dezacord, apare senzaţia incompatibilităţii stărilor sufleteşti, a ideilor, şi toate acestea duc la resimţirea unei nemulţumiri legate de lucrul în grup. Când se întâmplă acest lucru, înseamnă că grupul respectiv traversează o criză – ceea ce, până la urmă, nu ar fi foarte grav, fiindcă este semnalul că ceva a început să se schimbe. Este, întrucâtva, ca şi în viaţă: omul îşi poate pierde reperele, să nu mai ştie ce are de făcut, să nu mai găsească satisfacţii, să fie nemulţumit, dar, de fapt, se ştie foarte bine că, de multe ori, momentele acestea din viaţă sunt şi cele mai fecunde şi că, după depăşirea lor, se intră într-o noua fază a existenţei.

De fiecare dată când urmează să-şi facă apariţia o nouă fază, se înregistrează o întreagă succesiune de zdruncinături, căci ceva ia naştere şi, deci, survin în mod automat nişte spasme, oamenii sunt puţin dezorientaţi. Se mai pierd din reperele anterioare, suntem îngrijoraţi de ce-ar putea fi în viitor, ne aflăm în situaţia aceea incomodă de tranziţie care este întotdeauna, într-o oarecare măsură, neliniştitoare. Dar, al-hamdulillah, ne punem încrederea în Dumnezeu şi avem încredere în Shaykh-ul nostru, care are un idhn, unul adevărat. Ne putem da seama că ne aflăm, al-hamdulillah, pe o Cale a sirr-ului, nutrim sentimentul că avem şansa şi graţia infinite de a ne afla pe o Cale, de a gusta sirr-ul şi de a trăi această transformare, dar şi de a trece prin diferitele etape ale căii, chiar dacă le observăm la o scară mai mare decât aceea a grupului.

Dificultatea, aşadar, constă în a înceta să ne spunem ca totul trebuie să fie lipsit de asperităţi, perfect, că nu trebuie să existe nici cea mai mică abatere, nici cea mai neînsemnată problemă, nici cea mai măruntă greşeală şi că astfel vom reuşi să fim fericiţi, fiindcă poate exact în felul acesta ne va fi cel mai rău, în sensul ca aşa nu se va întâmpla mare lucru: vom continua să rămânem ataşaţi de măruntele noastre obişnuinţe, fără să nutrim câtuşi de puţin dorinţa de a fi deranjaţi din ele.
Nu acesta este parcursul unei căi spirituale; ea înseamnă că trebuie stabilite nişte reguli de trai în comun, nişte reguli de efectuare a schimburilor şi de interacţionare, astfel încât să se păstreze un anumit echilibru între indivizi, între aportul lor, capacităţile lor - căci fiecare are ceva de adus care îi este caracteristic doar lui – ca şi armonia dintre ei, lucrul în colectiv - pentru a prezerva însuşi spiritul de colectivitate.
Dacă spiritul de colectivitate predomină şi nivelează totul, înseamnă că am ajuns pe panta aceea netedă şi lipsită de asperităţi, dar în acelaşi timp lipsită şi de viaţă. Pe de altă parte, dacă ar predomina indivizii, fiecare ar trage spuza pe turta lui, fiecare ar avea dreptatea lui, fiecare ar avea susţinătorii lui, ideile lui şi s-ar zbate pentru ceea ce consideră a fi adevărat. Numai că toate acestea sunt contraproductive şi i-ar face pe unii să dorească să se dea la o parte, spunând: „tumultul e prea mare, voi sta deoparte şi voi aştepta să se mai liniştească”. Pe scurt, aşa ceva nu este de dorit.

Este ca pe vremea Profetului (slaws); acesta a primit revelaţia momentului în care avea loc noaptea destinului, a ieşit din cort, afară a dat peste doi companioni care se certau cu voce tare şi a pierdut această informaţie. Ieşise ca s-o împărtăşească şi comunităţii, iar informaţia a dispărut pentru că Profetul (slaws) a fost atras de acest spectacol, de acest incident, de cearta celor doi; abia atunci Profetul (slaws) a furnizat informaţia ca noaptea destinului să fie căutată printre ultimele zece nopţi din luna Ramadan.
Conform anumitor tradiţii, ea ar putea avea loc în oricare altă noapte din an. Este interesant, fiindcă înseamnă că pentru a intra în legătură cu clipa aceasta a deschiderii cerului, trebuie să fim în dispoziţia necesara de a face acest lucru, iar asta se poate întâmpla în orice moment; trebuie să încercăm, aşadar, să fim clipă de clipă în stare de receptivitate, de disponibilitate. Altfel, dacă îşi face apariţia iar noi ţinem uşa închisă, nu vom reuşi să beneficiem de ea nici dacă porţile cerului sunt larg deschise. Uşa inimii trebuie să ne fie deschisă, trebuie să fim noi înşine dispuşi spre a primi.

Disponibilitatea aceasta se poate crea în două moduri complementare:
Printr-un travaliu asupra atitudinii proprii, asupra dificultăţilor, capcanelor, despre cum să evităm, de exemplu, conflictele absolut inutile, cum să prevenim risipa de energie, cum să ne ferim puţin de toate acele maladii ale inimii împotriva cărora ne luptăm în permanenţă; acesta este suluk-ul fiecăruia. Nu este uşor, dar aceste lucruri se pot însuşi, iar Calea ne permite să învăţăm cum să reuşim să ocolim conflictele, cum să facem ca o situaţie nefavorabilă să devină una favorabilă. Asta se spune şi în Coran: „Un bine nu este asemenea unui rău. Răspunde cu mai bine şi cel care este în vrăjmăşie cu tine iţi va fi apoi un prieten apropiat. La acest lucru nu ajung însă decât cei răbdători, nu ajung însă decât cei care au o mare dăruire.” [41, 34-35]
Acest tip de comportament, care permite schimbarea unei situaţii ostile într-una benefică, transformarea oamenilor cu care avem o relaţie conflictuală sau de incompatibilitate sau, cel puţin, să nu continuam să întreţinem o relaţie nefavorabilă, toate acestea înseamnă suluk. Iar noi pentru asta ne aflăm aici, ca să învăţăm aceste lucruri, acestea sunt fructele dhikr-ului.

Nu este suficient să facem dhikr şi să avem hal-uri – asta este foarte bine, dar unde sunt roadele dhikr-ului, unde sunt roadele hal-ului? Este minunat că avem un pom frumos, însă mai trebuie şi ca acest copac să nu fie lipsit de rod, el trebuie să fructifice, iar fructele în cauză sunt chiar această înţelepciune, acest comportament; asta necesită mult travaliu asupra propriei persoane, multă răbdare, aşa cum se spune şi în Coran. Este primul nivel al travaliului asupra noastră înşine, asupra propriei noastre materii – alături de care mai există un nivel, complementar, şi care este acela al regulilor comune.

Conducătorii auto sunt învăţaţi să fie atenţi la pietoni şi să fie responsabili, dar asta nu înseamnă că nu există şi un cod rutier. Nu se poate lăsa totul în baza faptului că oamenii vor fi responsabili şi atenţi, mai trebuie şi ca aceştia să ştie că există o regulă comună şi că aceasta se respectă în mod firesc. Este vorba despre nişte reguli care nu au alt scop decât acela de a face să funcţioneze bine viaţa în comun. Mai trebuie, însă, ca regulile acestea să fie explicate.
Este, totuşi, indispensabil ca regulile să fie obiectivate, astfel încât ele să fie foarte clare pentru ansamblul fuqqara şi ca, în felul acesta, să fie create condiţiile obiective pentru ca lucrurile să se petreacă în bune condiţii şi pentru ca, ulterior, ceva să rezulte din asta. Regulile nu sunt un scop în sine, ci un mijloc de a facilita o producţie colectivă. Fiindcă nu este de ajuns să existe un cod rutier, mai trebuie ştiut şi unde mergem, unde dorim să ajungem şi de ce, pentru a ne fixa obiectivele.

Tariqa are un potenţial nelimitat, Seyyid deţine un sirr despre care nu ne putem face nici măcar idee; nu putem beneficia decât de impregnări, fiecare la nivelul propriei sale experienţe. Mai trebuie, însă, să şi creăm această dispoziţie de a recepţiona şi acesta este motivul pentru care el doreşte să îndeplinim travaliul acesta, fiindcă ne va oferi apa care ne va ajuta la grădinărit, pentru a ne putea ocupa de grădină.
Dacă cei aflaţi pe cale învaţă să conlucreze, vor realiza lucruri extraordinare cu ajutorul himmei şi al sirr-ului căii. Sirr-ul va răzbate atunci în manifestarea exterioară şi va îmbrăca forme multiple; se poate vedea că toate acestea se află în gestaţie.
Pentru asta trebuie, însă, să fim uniţi; altfel, chiar dacă cineva are o idee nemaipomenită, ea va fi dată deoparte pentru că, neîncadrându-se în funcţionalitatea generală, nu va exista disponibilitate pentru ea.

joi, februarie 26, 2009

Sidi Hamza despre dhikr

„Eu sunt cu voi în permanenţă. Ştiu tot ce faceţi şi cum sunteţi. Nu are importanţă dacă vă aflaţi în faţa mea sau la mii de kilometri depărtare. Învăţătura mea nu se transmite prin cuvinte meşteşugite, fraze frumoase, ci prin dhikr. Vă recomand să faceţi mult dhikr. Calea noastră este o cale a orientării. Învăţătura mea se mai transmite şi printr-o privire sau o glumă. Tot ce spun sau fac înseamnă învăţătură. Cei care cred că nu spun nimic, nu înţeleg câtuşi de puţin Calea. Profetul (slaws) şi sfinţii nu citiseră multe cărţi; cunoaşterea le venea de-a dreptul din inimă. Este la fel de important să aveţi o practică regulată şi consecventă. Dhikr-ul şi companionajul unui maestru (suhba) sunt esenţiale.”

„Calea poate fi comparată cu un tren tras de o locomotivă foarte puternică. Eu sunt locomotiva aceasta şi important este să vă aflaţi în tren (nu contează dacă în vagonul din faţă sau în cel din urmă). Important este să vă ţineţi bine de vagoane, să staţi strâns unii lângă alţii; altfel, vagonul riscă să se desprindă de locomotivă şi să se răstoarne, mai ales dacă suflă vreo rafală puternică de vânt.”

„Este o şansă şi o binecuvântare extraordinară, aceea de a putea urma învăţătura unui maestru viu. Aşa că lucraţi şi fiţi conştienţi de faptul că nu aveţi timp de pierdut.”

„Cel care este fericit în lumea aceasta este acela orientat spre Dumnezeu şi care îl invocă pe Dumnezeu. Dhakir-ul (invocatorul) este fericit fiindcă tot ce i se întâmplă este poruncit de Dumnezeu. Tot ce face, face în numele lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu face decât binele.”

„Toţi oamenii sunt sclavi a ceva, mai puţin aceia liberi în interior. Invocaţi-L pe Dumnezeu pentru a deveni liberi.”

„Cu ajutorul dhikr-ului, veţi afla răspuns la toate întrebările pe care vi le-aţi putea pune.”

„Ca discipol, eram uneori cuprins de o stare de tulburare interioară şi mă întrebam cum să fac să-i vorbesc despre asta lui Sidi Abu Madyan, fiindcă nu ştiam cum să-l abordez. Atunci, acesta mă chema la el şi-mi spunea:
- Şi eu sunt exact ca tine.
Eu îi răspundeam:
- Dar asta e imposibil! (în sensul că el era Shaykhul, iar eu, doar un biet discipol).
- Nu-i aşa, îmi răspundea el. Şi mie mi se-ntâmplă să am sufletul tulburat, dar în acest caz totul se linişteşte odată cu efectuarea dhikr-ului; totul se uşurează prin dhikr.
Insista mult asupra dhikr-ului.”

„Trebuie să faceţi mult dhikr. Nu trebuie să vă mulţumiţi doar cu retragerile spirituale (i’tikaf) şi cu taqwia, considerând că dhikr-ul se rezumă la ele. În plus faţă de acestea, faqirul trebuie să repete «la ilaha ila Allah» şi să săvârşească rugăciunea asupra Profetului (slaws) aşa cum le are în wird. Nu trebuie să lase mătăniile (subha) din mână. Iar dacă este ocupat, trebuie să invoce cu limba. Când merge la culcare şi-şi aşază capul pe pernă [Seyyid îşi aşază şi el capul pe pernă], faqirul trebuie să invoce «la ilaha ila Allah» până adoarme, ca să doarmă într-o stare de vigilenţă [faţă de Dumnezeu], şi nu de uitare.”

„Dhikr-ul practicat în mod regulat face să dispară progresiv dorinţele şi gândurile impure, la fel ca un vânător care intră în fiecare zi în pădure trăgând focuri de armă; la început toate animalele, speriate, fug când aud zgomotul puştii, pentru a reveni puţin mai târziu în timpul aceleiaşi zile. Însă animalele, când constată că vânătorul revine în fiecare zi, ajung până la urmă, încet-încet, să-şi schimbe sălaşul.”

„Invocaţi, respectaţi shari’ah, frecventaţi reuniunile; atunci, inima voastră nu se va putea răci.”

„Este mai uşor de făcut mult dhikr, decât puţin dhikr: cel care face mult dhikr beneficiază de o energie care-l antrenează şi îi uşurează lucrurile. Cel care face puţin dhikr, este atras mai uşor de tentaţiile lumii exterioare.”

„Nu există încercări pe Calea aceasta; încercarea este înlocuită de invocaţie.”

„Sufismul este strâns legat de practică. Altfel, n-ar mai fi nici măcar un sufism teoretic.”

„Când trăia Sidi Madyan, mi se întâmpla să-mi părăsesc tovarăşii ca să mă duc să invoc. Sidi Abbas îmi adresă observaţia că nu se cuvenea să mă sustrag în felul acela, deoarece companionajul fraţilor reprezenta o binecuvântare. Îi prezentă faptele şi lui Sidi Abu Madyan, care-mi dădu dreptate, explicând că servirea fraţilor avea, fără îndoială, importanţa ei, dar că tot secretul stătea în dhikr şi că, indiferent de împrejurare, trebuia rezervat un anumit timp pentru acesta.”

„Mergeţi la toate reuniunile, cu excepţia ivirii vreunui caz de forţă majoră; adevăratul faqir este cel care se duce la toare reuniunile.”

„Fiţi constanţi în dhikr-ul vostru şi în frecventarea reuniunilor. Cel care-şi face dhikr-ul personal fără să participe la reuniuni, sau invers, este ca un şchiop: ceva îi lipseşte. Dimpotrivă, cel care este constant în practica sa, nu poate resimţi niciun fel de ură sau de resentiment faţă de vreun frate de-al său.”

„Faceţi cât mai mult dhikr taqwia pentru a dobândi o mare putere, în scopul de a le comunica şi altora.”

Wazifa este ca un duş ce curăţă impurităţile inimii (gânduri urâte, etc.) De altfel, te simţi întotdeauna bine după o wazifa.”

Latif-ul este o terapie pentru trup şi inimă. Atenţie, însă, trebuie practicat cu regularitate. Faqirul care practică latif-ul cu intermitenţă nu va beneficia de virtuţile sale terapeutice.”

„Shaykh-ul poate să transmită lumina tot timpul, dar mai trebuie şi ca discipolul să aibă tot ce-i trebuie ca să o primească. Este ca în cazul unui generator de electricitate: pentru a primi încărcătura electrică, trebuie pusă la punct o întreagă instalaţie adecvată scopului şi, în plus, mai trebuie plătite şi taxele. Numai în felul acesta se poate beneficia de electricitate sau de lumină. Taxele sunt, în schimb, sarcinile ce-i revin discipolului vizavi de Cale: dăruire de sine, dhikr, aplicarea directivelor (imtithal). Dacă nu sunt achitate taxele acestea, se poate ca electricitatea să ne fie retrasă, chiar şi după ce am început să beneficiem de aceasta. Celui care s-a obişnuit cu lumina îi este extrem de dificil să se lipsească de ea. Când Profetul (slaws) a avut o perioadă de întrerupere a revelaţiei, i-a fost foarte greu: se gândise să se urce pe crestele munţilor şi să se arunce în gol. Toate acestea pentru că nu era în stare, fără să fie cuprins de o profundă descurajare, să se despartă de gustul intens pe care-l conţinea revelaţia. Pentru Profet (slaws), întreruperea revelaţiei nu constituia o pedeapsă: rolul ei era acela de a-l pregăti să primească încă mult mai mult. Era o educaţie divină.”

luni, februarie 23, 2009

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 6

În ceea ce priveşte calea shâdhilită, care era cea a maestrului nostru (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el), prea puţin contează că v-a pus pe această cale, căci voi nu mai sunteţi azi pe ea. Voi mergeţi în cu totul altă direcţie. Dacă-mi spuneţi : cum aşa ? vă voi răspunde : calea sa cobora în jos şi nu urca în sus, în timp ce aceea pe care o urmaţi voi urcă în sus şi nu coboară în jos. Căci calea sa era pe dinafară umilă şi în interior înaltă, în timp ce a voastră este pe dinafară înaltă şi în interior umilă. Am putea să vă mai spunem : calea sa era rigoare pe dinafară şi milostenie în interior, în timp ce a voastră este clemenţă în exterior şi rigoare în interior, aşa cum este cea a majorităţii oamenilor, şi fie ca Dumnezeu să ne ferească să confundăm calea celor aleşi cu cea a tuturor oamenilor !

Nu este nici printre scopurile oamenilor de intuiţie spirituală să se oprească la litanii (awrâd), în vreme ce voi nu vă ocupaţi decât de asta. În cele din urmă, un om trebuie să aibă un singur maestru spiritual, în vreme ce voi aveţi mulţi. Iată ce am putut constata în legătură cu starea voastră, şi concluzionez de aici că barca voastră nu pluteşte.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 5

Dacă doreşti ca drumul tău să se scurteze pentru ca să ajungi rapid la realizarea spirituală, vei practica operele cu caracter « necesar » (al-wâjibat) şi cele « suplimentare puternic recomandate » (ma taakada min nawfili-l-khayrât). Învaţă din ştiinţa celor exoterice cele ce sunt indispensabile pentru a-l servi pe Dumnezeu, dar nu întârzia asupra lor, căci nu ţi se cere să o aprofundezi, ştiinţa interioară este ceea ce trebuie să aprofundezi. Şi combate pofta. Atunci vei vedea minuni. « Caracterul nobil » nu este altceva decât tasawwuf la sufiţi, aşa cum este religia la oamenii religiei. Şi fie ca Dumnezeu să-i pedepsească pe cei care mint !

La fel, fugi întotdeauna de senzualitate [1], căci ea este opusul spiritualităţii, şi cele ce se opun nu se ating. Pe măsură îţi satisfaci simţurile, îţi vei slăbi spiritul, şi invers. Ascultă ce s-a întâmplat maestrului nostru (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el) la începutul căii sale. Tocmai bătuse trei măsuri de grâu şi-i aduse la cunoştinţă maestrului său, al-‘Arabî ben ‘AbdAllâh, care îi spuse : « Dacă vei creşte în simţuri, vei scădea în spirit, şi dacă vei scădea în acelea, vei creşte în acesta. » Lucrul era evident, căci atâta timp cât vei fi alături de oamenii (lumii), niciodată nu vei simţi în ei parfumul spiritului. Nu vei simţi decât miros de sudoare, şi acesta vine de la senzualitatea care i-a subjugat. Ea le-a înhăţat inimile şi membrele. Ei nu discută, nu se ocupă şi nu se bucură decât de ea, şi nu pot câtuşi de puţin să se detaşeze, şi totuşi, numeroşi sunt cei care s-au detaşat pentru a se cufunda în spirit din timpul vieţii. Fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de ei şi să ne facă să ne bucurăm de binecuvântarea lor, Amin, Amin, Amin ! E ca şi cum Dumnezeu (fie El lăudat) nu le-ar fi dăruit spirit (oamenilor lumii), deşi fiecare dintre ei participă la acesta, la fel cum valurile fac parte din ocean. Dacă ar şi, nu s-ar lăsa distraşi de lucrurile sensibile. Şi dacă ar şti, ar descoperi în ei înşişi oceane fără margini. Şi Dumnzeu este garantul aceea ce spunem.

Note :

[1]
Al-hiss, senzualitatea în sensul cel mai larg al termenului, adică ataşamentul de experienţa sensibilă.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 4

La puţină vreme după ce mi-am găsit maestrul, acesta mă autoriză să-l iniţiez pe un anume literat care fusese unul dintre profesorii mei de lectură coranică. Acest literat voia să devină discipolul maestrului meu, după exemplul meu, şi insistă ca să obţin permisiunea pentru acest lucru. Când îi vorbii maestrului meu, acesta îmi răspunse : « Ia-l tu însuţi de mână, pentru că prin tine a avut el ştiinţă despre mine. » Îi transmisei deci învăţătura pe care o primisesem eu însumi şi el aduse fructe graţie binecuvâtării (barakah), venită prin autorizarea nobilului meu maestru. Totuşi, cum trebui să părăsesc Fes pentru a mă alătura tribului Beni Zarwal, în care-mi lăsasem părinţii, mă separai de el.

În ceea ce-l priveşte pe maestrul meu, el rămânea în continuare la Fes al-Bali. Atunci când fusei pe punctul de a pleca spre tribul menţionat, îi zic : « N-am pe nimeni acolo cu care să am schimburi spirituale, de care totuşi am nevoie ». Îmi răspunse : « Dă-i naştere ! » ca şi cum ar fi considerat că generaţia spirituală putea să aibă loc prin intermediul meu, sau ca şi cum ar fi văzut-o deja. Îi mai vorbii încă o dată la fel, şi-mi răspunse din nou : « Dă-le naştere ! » Or, prin binecuvântarea care emana din autorizarea şi din secretul lui [1], veni la mine un om (fie ca Dumnezeu să-i înmulţească pe cei care-i seamănă în Islam !) care, din clipa în care îl văzui şi mă văzu, fu copleşit de Dumnezeu într-atât încât atinse dintr-un salt staţiunea spirituală (maqâm) a extincţiei (fanâ) şi a subzistenţei (baqâ) în Dumnezeu. Şi Dumnezeu este garantul a ceea ce spunem. În aceasta îmi apăru virtutea şi puterea secretă a autorizării [2], şi toate îndoielile sau sugestiile mă părăsiră, graţie şi laudă lui Dumnezeu !

În sufletul meu dori să primească autorizarea de la Dumnezeu însuşi şi de la Trimisul Său (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dea pacea). Aspiram la aceasta cu multă fervoare. Or, atunci când într-o zi mă găseam într-un loc solitar în mijlocul pădurii, şi eram cufundat şi răpit într-o extremă beţie spirituală, şi în acelaşi timp într-o desăvârşită sobrietate, - cu o mare absorbire şi într-una, şi în cealaltă stare – auzii dintr-o dată aceste cuvinte ţâşnind din străfundurile fiinţei mele : « Adu-le aminte [3], căci amintire le este credincioşilor de folos. » (Coran, LI, 54). Atunci inima mea se calmă şi se odihni, căci avui certitudinea că acest discurs îmi era adresat de către Dumnezeu şi Profetul său (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dăruiască pacea), scufundat cum eram în cele două Prezenţe generoase, cea domnească şi cea profetică [4]. Era atunci (dar Dumnezeu ştie mai bine) o ruptură a legilor obişnuite provenind din fondul însuşi al esenţei mele. Aceasta nu are de altfel vreun « cum », şi nu este cunoscut decât de către cel căruia Dumnezeu îi dezvăluie.

Imediat ce-mi fu dată autorizarea, credincioşii veniră la mine, şi imediat ce noi văzurăm şi ei mă văzură, îşi amintiră (de Dumnezeu) şi noi ne amintirăm [5], şi profitarăm de ei cum ei profitară de noi, şi se întâmplă ceea ce se întâmplă în privinţa favorurilor divine, a secretelor, a virtuţilor, a binecuvântărilor şi a ajutoarelor divine. Toate acestea avură loc în tribul Beni Zarwal (fie ca Dumnezeu să îl ferească de orice încercare), laudă şi graţie lui Dumnezeu...

Note :

[1] Sirr, adică nivelul său spiritual, cunoscut doar de către Dumnezeu.

[2] Autorizarea (idhn) spirituală comportă două aspecte, inseparabile unul de celălalt : ea îndepărtează iniţiativa individuală, făcând din autorizare instrumentul unei voinţe supra-individuale, şi transmite în acelaşi timp o binecuvântare, o putere spirituală care acţionează în virtutea acestei instrumentalităţi.

[3] Cuvântul dhikrô, pe care îl traducem aici prin « amintire » comportă, întocmai ca şi dhikr, semnificaţiile de « menţiune », « chemare », « invocare », dar şi de « dojană ».

[4] Aluzie la doctrina sufită a diverselor Prezenţe (hadhatêt) divine, care sunt tot atâtea revelaţii universale ale lui Dumnezeu. « Prezenţa domnească » ţine de revelaţia lui Dumnezeu în calităţile Sale perfecte şi transcendente, în timp ce « Prezenţa profetică » ţine de revelaţia Sa în univers.

[5] În arabă, această frază joacă asupra dublului sens al termenului dhikr, a se vedea nota [3].

joi, februarie 19, 2009

Miracolul rubinului - Mawlana Jalaluddin Rumi

Un seic anunta in cafenea: "Califul a interzis cantatul!" Un dervis, auzind aceasta, se intrista atat de tare incat fiinta lui launtrica se stranse ghem si o boala grava puse stapanire pe el. Avand experienta, hakimul a fost chemat la patul lui de suferinta. I-a luat pulsul si l-a examinat dupa toate regulile artei sale, dar nu putu potrivi boala dervisului cu ceea ce citise in marile carti de medicina si nici cu experientele anilor sai multi de practica medicala.

Dervisul isi dadu ultima suflare si hakimul, insetat de cunoastere, deschise cadavrul. Acolo unde dervisul simtise cea mai mare durere, gasi un bulgare mare, rosu ca un rubin. Mai pe urma, cand problemele financiare ajunsera sa il chinuie, hakimul vandu piatra. Ea trecu apoi din mana in mana, pana ajunse, in cele din urma, in posesia califului. Acesta puse sa fie montata intr-un inel.

Intr-o zi, in timp ce purta inelul, califul incepu sa cante. In aceeasi clipa, vesmantul i se umplu de sange, fara ca trupul sa aiba vreo rana. Plin de uimire, califul urmari cu privirea cum rubinul sau clocotea ca uleiul incins si se imprastia ca sangele pe haina lui. Socat de acest miracol, vru sa afle secretul rubinului. I-a chemat pe proprietarii anteriori, unul cate unul, pana cand dadu de hakim. Acesta fu, atunci, in stare sa-i explice misterul.