Povestea Aveniei (1) - Idries Shah

A fost odata un om pentru care ovazul reprezenta scopul scopurilor sale.

Motivul care-l facuse sa ajunga la aceasta convingere nu a fost nici un moment pus in discutie de numerosii sai discipoli, care au sfarsit prin a considera intelepciunea acestei alegeri ca fiind de la sine inteleasa.

Denigratorii sai, care, evident, nu puteau fi decat partinitori, s-au interogat multa vreme asupra motivatiilor sale. Sa fi fost faptul ca numele lui era Avena, cuvant care inseamna "ovaz" in latina, sau poate ca se lasase sedus de vreun fel de multumire de sine, intretinuta de ceea ce el considera a fi o intelegere innascuta a
modului in care trebuiau sa stea lucrurile?

Lui Avena ii placea ovazul, desigur, daca e sa dam crezare vechilor cronici. Ovaz frumos, ovaz gustos, ovaz hranitor, ovaz universal: nu trecu mult pana convinse numerosi oameni ca ovazul poseda toate aceste calitati si inca multe altele.

Idealismul lui, spiritul sau logic, devotamentul fata de cauza, viata sa exemplara ii confereau, fireste, o autoritate fireasca.

Pana si terciul, cum reusi fara dificultate Avena sa demonstreze, oferea aplicabilitati atat practice, cat si teorectice: inventii, dezvoltari in numeroase directii, interpretari lirice.

Avena si primii sai asociati cultivau ovazul, il inspirau sub forma de praf, produceau alifii pe baza de ovaz. I se descoperira diverse intrebuintari: din el se puteau face clei, caramizi, hartie, carton, cu el se puteau hrani sobolanii si, in scurt timp, patrunse si in practica religioasa.

Copt in cuptor, pulverizat, colorat, tratat prin mii de proceduri, substanta aceasta deveni, pentru generatii intregi de experimentatori eroici si neobositi, unul din instrumentele de eliberare a omului si un mijloc de infrumusetare a vietii.

Diversitatea aplicatiilor ovazului ii incita pe oameni sa realizeze neincetat noi performante. Cine s-ar fi putut indoi de valoarea si, plecand de aici, de caracterul indispensabil al unei descoperiri de acest gen?

Ovazul parea din ce in ce mai mult sa fie fundamentul insusi al intregii civilizatii. Prin semnificatiile sale simbolice, analogice si prin raporturile inca si mai subtile pe care le avea cu toate lucrurile, ovazul juca un rol cheie in viata culturala.

Astfel lua nastere Avenia. Avantul exceptional al geniului avenic a facut ca aceasta sa fie numita, la inceput, "Tara Ovazului". Apoi, atunci cand printr-o evolutie perfect logica, insusi cuvantul "ovaz" ajunse sa desemneze perfectiunea, Avenia vazu conferindu-i- se titlul de "Ovaz al tuturor tarilor".

Avenismul deveni un sistem venerat, perpetuu: rezultatele sale erau confirmate de propriile postulate, postulatele - de rezultate.

Avenia concepuse un sistem educativ caracteristic. Acesta era, bineinteles, singurul sistem de educatie admis. Cine ar mai ridicat scoli, daca n-ar fi trebuit transmise valorile si gandirea avenice? Cum s-ar fi putut dezvolta civilizatia fara ovaz si fara institutiile care promovau o educatie avenica, pentru a permite tinerei generatii sa beneficieze de un patrimoniu pentru care suferisera atatea fiinte
omenesti si pe care atatea altele se caznisera sa-l consolideze cu pretul unei munci rabdatoare si trudnice?

Daca asemenea scoli n-ar fi fost create omul ar fi ramas, fara indoiala, cufundat in ignoranta si depravare.

Un alt fel de desfasurare a evolutiei ar fi fost de neconceput. Cum sa-si fi imaginat ei un alt curs al lucrurilor, atunci cand se stia ca omul are nevoie de ovaz, traieste datorita ovazului, se gandeste doar la ovaz? Ovazul nu era, oare, bunul sau cel mai de pret, chezasul libertatii sale de gandire? Stomacul sau nu refuza, oare, ingestia oricarui alt gen de aliment?

"Asa-zisi dizidenti au sugerat ca omul putea digera si alte alimente in afara de ovaz. "Rationamentul" care se subintelege din aceasta presupunere este remarcabil de ingenios: daca omul nu putea digera decat ovaz, sustineau ei, asta se-ntampla fiindca manca ovaz de atata vreme incat aceasta devenise o adevarata "limitare". Corolarul periculos al acestei afirmatii absurde era ca omul ar fi putut incerca sa se lipseasca de ovaz sau se obisnuiasca sa manance si altceva decat ovaz.

Este de la sine inteles ca doar credulii si esoteristii sariti de pe fix puteau fi ademeniti sa faca asemenea tentative. In plus, ar fi existat un mare risc de a vedea instalandu-se subnutritia, care nu ar fi intarziat sa provoace moartea timpurie a unei parti din populatie." ["Erori si erezii", vol. 99, publicatie a Consiliului de
Aparare al Aveniei]

Se intampla, cateodata, ca instigatori si oameni indrazneti sa-i intrebe pe avenieni:
- Voi de ce nu mancati fructe?
Acestora li se raspundea imediat, cu o logica implacabila:
- Oricarui cetatean liber al acestei tari ii repugna sa manance fructe.

Unii netoti lipsiti de minte se mai obrazniceau, uneori, sa mai intrebe de ce nu se construiau casele cu caramizi din lut. Cand cineva catadicsea sa le raspunda, o facea doar ca sa-i puna, fara menajamente, la locul lor:
- Lutul e bun doar pentru cartite. Si apoi, Avena Intaiul, ilustrul nostru intemeietor, ar fi recomandat si reglementat utilizarea lutului daca acest material ar fi avut vreo utilitate oarecare.

Cand alti iresponsabili declarau: "Metalul ar putea folosi la fabricarea uneltelor", li se replica: "O unealta din ovaz este o adevarata unealta. Un metal din ovaz ar fi un metal adevarat."

Dar competenta avenisticienilor nu se oprea la apararea terciului, la studierea neobosita a proprietatilor si intrebuintarilor sale. Filosofii acestia, cu ajutorul unei dialectici irefutabile, puteau desfide pe oricine:

"Daca vreuna dintre ideile delirante straina avenismului ar fi susceptibila de aplicabilitate in viata curenta, ea ar putea fi explicata in aveneza, limba cea mai bogata, cea mai nobila pe care omul a inventat-o vreodata."

Un teoretician avenist remarca intr-o zi:
"Voi, neavenistii, nu sunteti decat o adunatura de mistici, de esoteristi, de magicieni, de ocultisti, de samani, de nebuni, de baieti virgini si fete mari refulati, sunteti niste naivi, niste obsedati, niste irecuperabili. "

Neavenistii protestara, dar trebuie sa admitem ca, in marea lor majoritate, erau exact asta. Si ironia sortii facea ca ei sa fi devenit astfel, in cea mai mare parte, ca urmare a ostilitatii avenistilor.

Neavenistii adevarati, spre deosebire de amatorii de senzational, fura nevoiti sa se organizeze intr-un grup solidar si discret pentru a se proteja atat de avenistii cei mai inversunati, cat si de dizidentii care cereau cu surle si trambite sa fie admisi printre ei si care, in numele anti-avenismului, faceau mai multa galagie decat toti ceilalti la un loc.

Avenistii nu aveau decat sa arate cu degetul spre acesti rebeli, care nu stiau nici macar sa cultive ovazul, ca sa demonstreze ca toti neavenistii erau deranjati la cap.

Clasificarea operelor lui al-Hallaj

Studiul operei lui al-Hallaj lasa sa se intrevada doua perioade ale creatiei:

- prima perioada se intinde pana la incarcerarea sa din 913 si cuprinde o colectie de profetii si invocatii, du'a, scrise la Mekka, o parte a Divanului sau poetic si fragmente teologice si de exegeza publicate mai apoi de Ruzbehan Bakli in "Ahbar al-Hallaj". Misticul siit persan Abu Muhammad Ruzbehan Bakli (n. 1128) este autorul unei culegeri continand locutiuni teopatice ale sufitilor, cu titlul arab "Mantiq al-'Asrar", in persana "Sarh-i Sathiyat".
- a doua perioada contine scrierile sale din inchisoare pana la executia din 922 - in detentie i s-a permis sa scrie, sa corespondeze cu prietenii si discipolii sai si chiar sa primeasca vizite, cel putin la inceput. Din aceasta perioada dateaza poezii tardive, ultimele sale imnuri, "munagat", si rugaciuni, precum si lucrarea "Kitab at-
Tawasin". Acestea il prezinta pe al-Hallaj intr-o ipostaza meditativa asupra destinului sau, iar singurul martor al tristetii sale este Dumnezeu.

Potrivit fiului sau Ahmad, al-Hallaj ar fi compus numeroase opere teologice destinate discipolilor sai in timpul calatoriilor in Turkestan si India. Istoricul Ibn an-Nadim (m. 988) - un erudit bibliograf arab siit, autor al "Kitab al-Fihrist", un index complet care, potrivit autorului, ar contine titlurile tuturor cartilor arabe ale vremii - a alcatuit o lista de patruzeci si sase de titluri atribuite lui al-Hallaj, lista fiind deschisa de "Kitab at-Tawasin". Printre acestea, eseuri teologice si exegeze mistice ale Coranului, tratate de jurisprudenta si de filosofie politica.

Alte fragmente pastrate din opera halajiana formeaza "Bustan al-ma'rifa" - "Gradina cunoasterii" , o colectie de sentinte mistice si filosofice transcrise in timpul discutiilor sale purtate in public cu adeptii din Bagdad, la care se adaugã fragmente de exegeza coranica transmise de Sulami* si Ruzbehan Bakli.

* Abu 'Abd ar-Rahman Muhammad b. al-Husayn as-Sulami (m. 1021), mistic care a trait la Nishapur, autor al unei lucrari de exegeza, "Haqa'iq at-Tafsir" si al unei biografii de referinta, "At-Tabaqat as-Sufiyya", ce strange relatari despre 103 mari maestri sufiti.

Zaky si porumbita - Idries Shah

Era odata un tanar pe nume Zaky. Un maestru spiritual - caruia-i vom spune "khwaja" - considerand ca tanarul era dotat si menit unui viitor stralucit, se decise sa-i
intinda o mana de ajutor. In acest scop, desemna in serviciul lui o fiinta subtila inzestrata cu puteri extraordinare, pe care o insarcina sa-l ajute ori de cate ori ii statea in putinta.

De-a lungul anilor, afacerile tanarului prosperara in toate domeniile. Fiindca nu putea crede ca binefacerile care se tineau lant nu erau decat meritul lui, Zaky lua hotararea sa observe cu atentie inlantuirea evenimentelor. In felul acesta remarca o ciudata coincidenta: de fiecare data cand lucrurile luau o turnura favorabila pentru el, in imediata sa apropiere se gasea o porumbita alba.

In pofida puterilor de care dispunea, adevarul este ca servitorul invizibil trebuia sa se tina aproape de Zaky pentru a-si indeplini sarcina. Oricare ar fi fost aptitudinile sale remarcabile, trecand dintr-un plan intr-altul trebuia sa imbrace o anumita forma, si o alesese pe aceea a porumbitei ca fiind cea mai potrivita.

In ceea ce-l privea pe Zaky, acesta asocia de acum porumbeii cu sansa, sansa cu porumbeii si se oprise aici, fara sa mai caute explicatii. Deindata ce zarea un porumbel salbatic, aseza undeva ceva de mancare pentru el. Curand, incepu sa creasca el insusi porumbei, iar pe haine puse sa-i fie brodati porumbei stilizati.

Zaky deveni atat de pasionat de porumbei, incat ajunse sa fie considerat expert in materie. Numai ca pe toate celelalte planuri afacerile incetara sa-i mai prospere, aceasta fiindca interesul i se mutase de la intentie, asupra manifestarii.

Cat despre fiinta subtila ce imbracase forma unei porumbite ca sa-i vina in ajutor, aceasta trebui sa se retraga de teama sa nu-l duca pe Zaky la pierzanie.

Firul de iarba - Idries Shah

Un om li se adresa unor tarani, pe un camp:

- Fratilor, ii intreba el, n-ati vazut trecand prin locurile acestea un om sfant? Imi caut maestrul, despre care stiu ca a trecut cu putin inaintea mea pe acest drum.

- Cum sa nu, raspunsera taranii, a trecut cineva pe aici. Avea chipul nobil, dar purtarea simpla. Uite, poti vedea urma pasilor sai acolo, unde-i iarba culcata.

Discipolul se apleca si, cu mult respect, culese un fir de iarba pe care-l privi cu admiratie.

Taranii incepura sa rada, iar unul dintre ei exclama:

- Ia te uita! Zice ca-si cauta maestrul si, de fapt, venereaza un fir de iarba!

Discipolul fu atat de indurerat, de jignit in amorul sau propriu, incat isi inchipui ca prin acest repros pertinent facut cu cele mai bune intentii, taranul voise sa se arate lipsit de respect la adresa sa. In loc sa traga invatamintele necesare din acest incident, el raspunse:

- Nici unul dintre noi, cei aici de fata, nu a fost onorat precum acest fir de iarba, fiindca acesta din urma a atins picioarele maestrului!

Se simtise jignit nu fiindca i se paruse ca maestrul sau fusese considerat ca fiind mai putin important decat credea el ca ar fi, ci fiindca avusese impresia ca el, discipolul sau, fusese luat drept un imbecil. Ori, nici spusele, nici atitudinea taranilor nu exprimau si nu insinuau nimic de acest gen.

Cat despre tarani, acestia se simtira ofensati sa fie considerati "mai prejos chiar si decat un fir de iarba". Bunavointa pe care o manifestasera la inceput fata de discipol disparu si totul degenera in cearta.

Tocmai fiindca au tendinte de aceasta natura, cautatorii Adevarului sunt numiti "cautatori" si nu "gasitori".

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 3

Intenţia pură este realmente elixirul [care transformă metalul josnic al sufletului în aur] căci ea îmi dădu forţa să caut pe cel care mă va conduce spre Dumnezeu. Şi iată că l-am găsit în faţa mea, foarte aproape, ca şi cum am fi locuit în aceeaşi casă. Maestrul meu (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el) era în exterior deplină rigoare şi în interior supremă frumuseţe. Vreau să spun prin asta că practica în afară umilinţa şi servitutea, în vreme ce înăuntru era în glorie şi în libertate. Şi ce poate fi mai rău decât invers, adică o stare de glorie şi de libertate exterioare, care să fie pe dinăuntru umilinţă şi sclavie, sau un eterior tradiţional şi un interior inovator, pe dinafară conform legii şi pe dinăuntru fărădelege, în aparenţă sărbătoresc şi în fond satanic? “Nimic nu împiedică atât realizarea scopului cât faptul de a fi neglijat fundamentele.” (1)

Nu este îndoială, atunci când oameni de elită ca maestrul meu se umilesc în exterior şi din propria lor iniţiativă, Dumnezeu îi ridică în interior şi-n exterior, astfel încât ei trăiesc într-o bucurie perpetuă, în vreme ce oamenii obişnuiţi, atunci când acţionează invers, adică atunci când se glorifică în exterior, sunt coborâţi de către Dumnezeu, atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru, astfel încât trăiesc într-o continuă tristeţe.

Maestrul meu era satisfăcut de cunoaşterea lui Dumnezeu şi nu se întoarcea deloc nici spre cele manifestate, nici spre cele ascunse. Nu era preocupat decât de relaţia sa cu Dumnezeu şi nu se ocupa nici cu lauda, nici cu blamul altuia. Adesea recita aceste versuri :

« Fie ca Tu să-mi fii dulceaţă, viaţa poate fi şi amară !
Dacă Tu eşti mulţumit, ce contează că oamenii sunt mânioşi ?
Fie ca între mine şi Tine să fie o grădină,
Şi ca între mine şi lumi să nu fie decât deşert !
Dacă am dragostea Ta, totul e uşor,
Căci nimic de pe pământ nu-i altceva decât pământ. »

Însuşi comportamentul său spunea : O, Doamne, fie ca ruşinea mea să sară în ochii creaturilor, iar integritatea mea să fie vizibilă doar pentru Tine, şi nu invers ! Dumnezeu, lăudat fie El, a spus : « Ei nu-ţi vor sluji la nimic înaintea lui Dumnezeu. » (Cea care a îngenuncheat, 19)

Ascultă, faqirule, câteva dintre cuvintele maestrului meu (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el) : « Atunci când ceilalţi oameni se ocupă cu adoraţia, ocupă-te de Adorat. Dacă se ocupă cu dragostea, ocupă-te de Iubit. Atunci când ei aspiră să facă miracole, tu să aspiri la încântările rugăciunii. În timp ce ei îşi multiplică devoţiunile, devotează-te Domnului cel Generos », şi aşa mai departe.

Mai obişnuia să spună în conversaţiile sale spirituale : « Dacă L-aţi contempla în orice luur, contemplaţia ar ascunde toate lucrurile de privirile voastre. Căci El este singurul lucru în afara căruia nu există niciun lucru.

Dacă uneşti efemerul cu eternul, efemerul dispare şi nu subzistă decât eternul.

Dacă s-ar manifesta calităţile Preaiubitului, şi voalul, şi cel a cărui vedere este vălurită s-ar topi.

Atunci când luminile contemplaţiei pure sunt revelate, atât ascetul cât şi asceza dispar.

Abţinerea de la lucruri este supraestimarea puterii lor, şi asta vine din voalul care-L ascunde pe Dumnezeu de voi. Căci dacă L-aţi contempla în lucruri, sau înainte, sau după lucruri, ele nu vi L-ar mai ascunde. Dacă aţi putea vedea existenţa lor ca emanând din El, existenţa lor nu L-ar mai ascunde de voi. Singurul lucru care se interpune între voi şi Cel pe care-L adoraţi, este bucuria pentru ceea ce posedaţi şi regretul pentru ceea ce nu aveţi. Singurul lucru care vă separă de beatitudine este această calitate blamabilă.

Dacă n-ar fi intrigantul şi spionul, bucuria voastră întru cel Preaiubit n-ar deveni niciodată perfectă. (2) Dacă n-ar fi focul şi înţepătura albinelor, nimeni n-ar putea gusta din razele soarelui şi din miere. » Şi aşa mai departe.

El mai spunea : « Acela minte care a pretins c-a băut din vinul iniţiaţilor şi a înţeles adevărurile spirituale şi în ciuda acestora nu s-a detaşat de lume. La fel cum paradisul nu este accesibil celui care n-a murit şi s-a născut din nou, paradisul cunoaşterii rămâne închis celui al cărui suflet n-a murit în această lume, faţă de dorinţa de a acţiona, de a alege, de a o poseda şi de a se bucura de ea – care n-a murit faţă de tot cu excepţia lui Dumnezeu. » (3)

Mai spunea (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el) : « Nu sppune ‘eu’ înainte de a te fi stins [în Dumnezeu]. Nu vei avea viaţă înainte de a fi îndurat moartea. Soarele nu se va ridica în tine înainte de moartea sufletelor. (4) Nu vei atinge scopul spre care aspiri, atât timp cât oamenii mai au cuvinte de laudă pentru tine. Nu vei gusta hrana credinţei înainte de a ieşi din lumile create. (5) Nu vei atinge extincţia (fana) în Dumnezeu decât după ce vei fi murit pentru lumea evanescentă. (6) Dacă voalurile s-ar retrage în faţa ta, l-a contempla pe cel Preaiubit în tine însuţi. Dacă sugestiile imaginaţiei ar înceta, L-ai contempla pe cel Etern fără încetare. Dacă sufletul tău nu te-ar îndepărta de El, n-ai vedea nicio realitate în afara Domnului. Dacă sufletul tău ar fi liber de necurăţenie, Adevărul ar veni şi vanitatea ar dispărea.

Note :

(1) Proverb sufi.

(2) « Intrigantul » şi « spionul » joacă un rol în poezia erotică şi înseamnă aici atât ostilitatea faţă de lumea profană cât şi interferenţele psihice.

(3) În arabă, toate aceste aforisme au forma versetelor ritmice.

(4) În aceste aforisme, « soarele » şi « sufletele » au formă de plural, pentru că fac aluzie la multiplele niveluri ale căii spirituale, fiecare nouă iluminare fiind precedată de moartea unui « suflet ».

(5) După Coran, credinţa (al-imân) poate creşte fără limite. La nivelurile ei spirituale, se identifică cu gnoza.

(6) Aluzie la versetul coranic : « Adevărul a venit şi vanitatea a dispărut, cu adevărat vanitatea este pieritoare. » (XVII, 81)

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 2

Primul lucru pe care l-am învăţat de la maestrul meu (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el), a fost acesta : mi-a dat să duc două panere încărcate cu prune. Le-am luat în mână în loc să mi le pun în spate, aşa cum îmi indicase (1), dar în ciuda acestui lucru, acest lucru îmi era foarte greu şi-mi era atât de penibil încât sufletul meu (nafs) s-a contractat, se agita, se întrista şi se tulbura teribil, într-atât încât aproape mă făcea să plâng, - şi, pe Dumnezeu, eram pe punctul să plâng din cauza tuturor umilinţelor, dispreţului şi întristării pe care aveam să le îndur în această situaţie, - căci sufletul meu nu acceptase încă niciodată un asemenea lucru, şi nu se plecase, şi până atunci fusesem inconştient de orgoliul, revolta şi corupţia sa. Ignoram dacă sufletul meu era orgolios sau nu, şi niciun teolog căruia îi urmasem cursurile – şi aceştia nu erau puţini – nu mă învăţase nimic în această privinţă (2).

Or, atunci când mă găseam în această perplexitate şi necaz, iată-l pe maestrul meu, cu marea sa intuiţie, venind spre mine, îmi cele două panere din mâini, mi le puse în spate zicându-mi : « Lasă-te încercat, ca să-ţi alungi puţin orgoliul ! » Prin cuvintele acestea, îmi deschise drumul drept, căci învăţai atunci să fac distincţia între orgolioşi şi umili, între serioşi şi superficiali, între cunoscători şi ignoranţi, între oamenii de tradiţie şi inovatori, între cei care au cunoaşterea şi o aplică şi cei care nu au decât cunoaşterea, fără s-o pună în practică. Prin urmare, niciun tradiţionalist (sunni) nu mai putu să mă înşele cu ştiinţa sa, niciun inovator cu inovaţiile sale. Niciun savant nu-mi mai impuse ştiinţa sa, niciun devotat cu devoţiunile sale, niciun ascet cu privaţiunile sale. Căci maestrul (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el) m-a învăţat să disting adevărul de vanitate şi lucrurile serioase de farsă. Fie ca Dumnezeu să-l răsplătească pentru aceasta şi să-l apere de orice rău ! »


Note :

(1) Pentru un tânăr literat de familie nobilă, precum al-'Arabî ad Darqâwî, era foarte umilitor să-şi asume rolul de hamal în piaţa de fructe şi legime. Traversând oraşul cu sarcina sa de prune, trebuia să-i întâlnească pe foştii săi profesori şi colegi, precum şi pe membrii familiei sale care nu aveau să rateze ocazia de a-i aduce la cunoştinţă situaţia nepotrivită în care se afla. Măştile convenţionale odată căzute, adevăratele intenţii ale oamenilor se manifestă.

(2) Această mărturisire ţinteşte mai puţin în direcţia caracterului particular al autorului cât asupra naturii psyché-ului (an-nafs) în general, în măsura în care acesta se opune spiritului (ar-rûh).

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 1

Al- 'Arabi ad-Darqawi descrie astfel prima sa întâlnire cu maestrul său spiritual :
În noaptea aceea cerui lui Dumnezeu să mă ajute în intenţia mea (de a deveni discipolul maestrului ‘Ali al-Jamal) şi petrecui toată noaptea încercând să mi-l imaginez pe maestru, întrebându-mă cum era şi cum va fi întâlnirea mea cu el, fără să pot dormi. Dimineaţa, mersei să-l găsesc la zawiyah [1] sa din cartierul Rumîlali, situată între cele două cetăţi (din Fès), la marginea râului, înspre qiblah, acolo unde se găseşte astăzi mormântul său. Bătui în uşă, şi iată-l în faţa mea, măturând prin zawiyah după obiceiul lui, căci nu încetase niciodată să măture acolo cu mâna sa binecuvântată, în fiecare zi, în ciuda vârstei sale înaintate şi a funcţiei sale spirituale înalte. « Ce vrei ? » îmi spuse el. « O, domnul meu, - îi răspunsei -, vreau să mă duci de mână la Dumnezeu. [2] » Atunci el începu să mă bruftuluiască violent, ascunzându-şi starea adevărată în ochii mei, cu cuvinte ca acestea : « Cine ţi-a spus că iau de mână pe oricine, şi de ce aş face acest lucru cu tine ? » Mă alungă – toate acestea pentru a-mi pune sinceritatea la încercare. Plecai deci, dar la venirea nopţii, îl întrebai din nou pe Dumnezeu (prin cartea sacră). Apoi, după ce împlinii rugăciunea de dimineaţă, mă întorsei spre zawiyah. Îl regăsii acolo pe maestru ca şi prima dată, măturând prin zawiyah. Bătui la uşă. Îmi deschise, şi-i spusei : « Ia-mă de mână, pentru Dumnezeu ! » Atunci îmi luă mână şi-mi spuse : « Fii binevenit ! » Mă conduse în interiorul clădirii şi-mi arătă o mare bucurie. « O, domnul meu – îi spusei – de cât timp căutam un maestru spiritual ! » - « Şi eu, - îmi răspunse el, - căutam un discipol sincer. » Apoi îmi transmise formulele de rugăciune şi invocaţie şi-mi zise : « Du-te şi revin-o ! » Începând din momentul acela, îl frecventai în fiecare zi şi primii învăţătura sa alături de câţiva fraţi dintre locuitorii oraşului Fès.

[1] Zawiyah înseamnă « colţ », « celulă » ; se desemnează prin aceasta casele în care se reunesc membrii unei confrerii sufite. Aceste case au adesea locuinţe pentru şeikh, familia sa şi câţiva discipoli aflaţi în recluziune spirituală. Este mai mult sau mai puţin analogia islamică a aşramului hindus. Zawiyah şeikh-ului ‘Ali al-Jamal există şi astăzi. Este formată dintr-o curte flancată într-o parte de o locuinţă modestă şi în alta de o sală de rugăciune, în colţul căreia se situează mormântul sfântului. O cupolă mică amenajată pe acoperiş acoperă mormântul.

[2] Ceea ce înseamnă concomitent : a acorda iniţierea şi a conduce pe cale.