Cele trei lumini
Ochiul ('ayn), care se afla in interiorul fiecaruia dintre noi, are nevoie de lumina ca sa vada lumea asa cum este ea si, mai ales, ca sa perceapa Realitatile divine. Dar nu toate cararile sunt accesibile tuturor.
Intr-o zi, cand Tierno Bokar tinea un curs despre notiunea de lumina („nur" in araba), l-am intrebat:
- Tierno, cate lumini mistice exista?
- O, prietene, nu sunt eu omul care sa fi vazut toate luminile. Iti voi vorbi, totusi, despre trei dintre luminile simbolice:
Prima este aceea pe care o obtinem din materie prin frecare, aducand-o in stare de combustie. Aceasta lumina nu poate incalzi si lumina decat un spatiu limitat.
Simbolic, ea corespunde marii majoritati a indivizilor putin evoluati pe calea mistica.
La acest nivel, adeptii nu pot merge mai departe de imitare („taqlid") si de litera. Obscuritatea si superstitia ii inconjoara, frigul absentei intelegerii ii face sa se zgribuleasca. Ei raman imobilizati intr-un mic colt al traditiei si fac cat mai putin zgomot cu putinta. Aceasta lumina este aceea care-i anima pe credinciosi atunci cand se gasesc la nivelul credintei numite „sulbu" (solide).
Cea de-a doua lumina este aceea a soarelui, fiind superioara primeia prin aceea ca este mai generala si mai puternica. Ea lumineaza tot ce exista pe pamant, iar pe acesta din urma il incalzeste.
Lumina aceasta simbolizeaza nivelul median al caii mistice. La fel ca soarele, ea risipeste tenebrele indata ce intra in contact cu ele si este un izvor insufletitor pentru toate creaturile. Ea simbolizeaza luminile pe care le poseda discipolii ajunsi la nivelul mistic al credintei numite „sa'ilu" (lichide).
La fel cum soarele material lumineaza si incalzeste toate fiintele care, din acel moment, devin infratite, tot astfel discipolii ajunsi la lumina mediana privesc drept frati si trateaza ca atare tot ceea ce fiinteaza sub soare si ii primeste lumina. Ei nu dispretuiesc prima lumina datorita rolului pregatitor indispensabil pe care-l are aceasta, dar nu mai sunt asemenea ganganiilor ce danseaza in jurul unei flacari, uneori arzandu-se in ea.
Prima lumina, la fel ca si flacara pe care o simbolizeaza, poate, in functie de imprejurari, sa fie stinsa sau reaprinsa, poate fi transportata dintr-un loc intr-altul; cu alte cuvinte, isi poate schimba forma si intensitatea, pe cand cea de-a doua lumina ramane constanta si imuabila in perenitatea ei, la fel ca lumina soarelui. Ea va proveni intotdeauna din aceeasi sursa si va ramane egala cu ea insasi de-a lungul timpului.
Cea de-a treia lumina este aceea a centrului existentei, este lumina lui Dumnezeu. Cine s-ar putea incumeta sa o descrie? Este o obscuritate mai stralucitoare decat toate luminile puse laolalta; este lumina Adevarului. Cei care au fericirea sa ajunga la ea isi pierd identitatea, devenind ceea ce devine o picatura de apa cazuta in Niger sau, mai degraba, intr-o mare infinit mai vasta ca intindere si profunzime. La acest nivel, Iisus a devenit Duhul lui Dumnezeu, Moise - Interlocutorul Sau, Abraham - prietenul Sau si, in fine, Muhammad – Sigiliul misiunilor Sale."
***
Cu acest material ia sfarsit seria dedicata maestrului Tierno Bokar, inspirata din cartea Vie et enseignement de Tierno Bokar, de Amadou Hampaté Bâ, Éditions du Seuil, collection Points, série Sagesse, n° 23 si din L'Émeraude des Garamantes de Théodore Monod, Collection Terres d'Aventures, Éditions Actes Sud.
luni, noiembrie 10, 2008
joi, noiembrie 06, 2008
Nectar - Idries Shah
Absenta tristetei poate da nastere la amaraciune, spune proverbul. Ilustrativa in acest sens este istorioara albinei.
La iesirea dintr-o iarna lunga, aceasta gasi un razor de flori. Dupa trei zile, albina exclama:
"Nu inteleg ce s-a-ntamplat cu nectarul asta; este ingrozitor de acru."
La iesirea dintr-o iarna lunga, aceasta gasi un razor de flori. Dupa trei zile, albina exclama:
"Nu inteleg ce s-a-ntamplat cu nectarul asta; este ingrozitor de acru."
Inteleptul Tierno Bokar (11)
Fantana
Fantana care nu este alimentata cu apa decat din exterior, primeste totodata mii de alte lucruri antrenate de curent. Este expusa tuturor murdariilor si pandita de un pericol inca si mai mare: sa sece aproape imediat ce s-a scos apa din ea. Apele filtrate de interstitiile solului raman abundente, limpezi si proaspete chiar si in timpul caldurilor celor mai mari.
Acelasi lucru se intampla cu cei a caror credinta in Dumnezeu depinde de aporturi exterioare si cu cei care isi trag credinta din propria lor meditatie si din convingere intima. Primii sunt supusi schimbarii, iar credinta lor nu este scutita de indoiala. Cei din a doua categorie raman statornici. Acestia se afla in plina Lumina, in luna plina a credintei lor care nu cunoaste niciodata obscuritatea.
Tierno numeste fantana care nu este alimentata decat din exterior, „fantana lui Taqlid".
Ea ii caracterizeaza pe cei care nu fac decat sa urmeze orbeste exemple din afara lor: „cutare a zis asa…", „cutare a facut asa…", in loc sa gaseasca in ei insisi o certitudine nascuta din experienta intima sau chiar o reflexie personala in fata unei intamplari neprevazute.
Tierno ne amintea, in aceasta privinta, hadith-ul urmator:
„Intr-o zi, Profetul vru sa-l trimita in Yemen pe unul dintre companionii sai, numit Mo'az boun Jabal, ca sa faca si acolo cunoscut Islamul. Inainte de asta, il intreba:
- Cum vei aplica legea? Cum vei imparti dreptatea?
- Voi imparti dreptatea conform Coranului, raspunse Mo'az.
- Si daca situatia pe care va trebui sa o mediezi nu a fost prevazuta in Coran? intreba Profetul.
- Atunci voi aplica Sunna ta, Profet al lui Dumnezeu.
- Si daca nici Sunna nu a prevazut cazul acela?
- Atunci voi face apel la Idjma (Consens).
- Si daca Idjma nu a intalnit niciodata o situatie ca aceea? relua Profetul.
Mo'az fu usor descumpanit fiindca, in Islam, Coranul, Sunna si Consensul sunt unicele trei surse ale Legii si ale jurisprudentei. Cum, insa, era o persoana care se ruga si medita, gasise in el insusi calea inspiratiei divine (ilham). Raspunse, asadar, dupa o clipa de gandire:
- Atunci voi face Ijtihad (stradania reflexiei personale).
Profetul il privi, apoi spuse:
- Du-te [in Yemen] si apeleaza la Ijtihad de fiecare data cand va fi nevoie. Atat timp cat in Islam se vor intalni oameni ca tine, acesta nu va deveni ca un copac cu trunchiul subtire si lipsit de ramuri (care nu da umbra si nu ofera protectie)."
Fantana care nu este alimentata cu apa decat din exterior, primeste totodata mii de alte lucruri antrenate de curent. Este expusa tuturor murdariilor si pandita de un pericol inca si mai mare: sa sece aproape imediat ce s-a scos apa din ea. Apele filtrate de interstitiile solului raman abundente, limpezi si proaspete chiar si in timpul caldurilor celor mai mari.
Acelasi lucru se intampla cu cei a caror credinta in Dumnezeu depinde de aporturi exterioare si cu cei care isi trag credinta din propria lor meditatie si din convingere intima. Primii sunt supusi schimbarii, iar credinta lor nu este scutita de indoiala. Cei din a doua categorie raman statornici. Acestia se afla in plina Lumina, in luna plina a credintei lor care nu cunoaste niciodata obscuritatea.
Tierno numeste fantana care nu este alimentata decat din exterior, „fantana lui Taqlid".
Ea ii caracterizeaza pe cei care nu fac decat sa urmeze orbeste exemple din afara lor: „cutare a zis asa…", „cutare a facut asa…", in loc sa gaseasca in ei insisi o certitudine nascuta din experienta intima sau chiar o reflexie personala in fata unei intamplari neprevazute.
Tierno ne amintea, in aceasta privinta, hadith-ul urmator:
„Intr-o zi, Profetul vru sa-l trimita in Yemen pe unul dintre companionii sai, numit Mo'az boun Jabal, ca sa faca si acolo cunoscut Islamul. Inainte de asta, il intreba:
- Cum vei aplica legea? Cum vei imparti dreptatea?
- Voi imparti dreptatea conform Coranului, raspunse Mo'az.
- Si daca situatia pe care va trebui sa o mediezi nu a fost prevazuta in Coran? intreba Profetul.
- Atunci voi aplica Sunna ta, Profet al lui Dumnezeu.
- Si daca nici Sunna nu a prevazut cazul acela?
- Atunci voi face apel la Idjma (Consens).
- Si daca Idjma nu a intalnit niciodata o situatie ca aceea? relua Profetul.
Mo'az fu usor descumpanit fiindca, in Islam, Coranul, Sunna si Consensul sunt unicele trei surse ale Legii si ale jurisprudentei. Cum, insa, era o persoana care se ruga si medita, gasise in el insusi calea inspiratiei divine (ilham). Raspunse, asadar, dupa o clipa de gandire:
- Atunci voi face Ijtihad (stradania reflexiei personale).
Profetul il privi, apoi spuse:
- Du-te [in Yemen] si apeleaza la Ijtihad de fiecare data cand va fi nevoie. Atat timp cat in Islam se vor intalni oameni ca tine, acesta nu va deveni ca un copac cu trunchiul subtire si lipsit de ramuri (care nu da umbra si nu ofera protectie)."
luni, noiembrie 03, 2008
Povestea ulciorului - Idries Shah
Cunoasteti povestea tragica a micului ulcior din lut?
Auzind un bolnav insetat, tintuit la pat, cerand un strop de apa, ulciorul fu cuprins de o asemenea compasiune incat, cu un suprem efort de vointa, reusi sa se rostogoleasca pana in apropierea mainii acestuia.
Cand bolnavul, deschizand ochii, vazu un ulcior langa el, fu uluit si usurat totodata. Reusi sa il prinda in maini, il duse la buze si constata ca ulciorul era gol.
Cu bruma de puteri ramasa izbi ulciorul de perete, iar ulciorul se franse in mii de bucati, de acum inutile.
Auzind un bolnav insetat, tintuit la pat, cerand un strop de apa, ulciorul fu cuprins de o asemenea compasiune incat, cu un suprem efort de vointa, reusi sa se rostogoleasca pana in apropierea mainii acestuia.
Cand bolnavul, deschizand ochii, vazu un ulcior langa el, fu uluit si usurat totodata. Reusi sa il prinda in maini, il duse la buze si constata ca ulciorul era gol.
Cu bruma de puteri ramasa izbi ulciorul de perete, iar ulciorul se franse in mii de bucati, de acum inutile.
Trei epoci - Idries Shah
1. Conversatie, secolul al V-lea
- Se spune ca matasea nu creste in copaci, ci ca e facuta de niste insecte.
- Si ca diamantele ies din oua;, te pomenesti? Nu aplecati urechea la niste minciuni asa de grosolane!
- Taramurile indepartate trebuie sa fie fecunde in minuni...
- Tocmai, setea de miraculos este cea care-i impinge pe creduli sa inventeze povestile cele mai neverosimile.
- Asa este, cand stai sa te gandesti devine evident ca toate aceste credinte sunt bune doar pentru orientali. Ele nu s-ar implanta niciodata intr-o societate atat de logica si de civilizata cum este a noastra...
2. Conversatie, secolul al VI-lea
... Un om a sosit din Orient. A adus cu el niste minuscule larve vii.
- Vreun sarlatan, fara-ndoiala! Pot sa pariez ca pretinde ca, gratie lor, poate vindeca durerile de dinti.
- Nu, e chiar mai amuzant: sustine ca datorita lor poate sa obtina matasea. Spune ca le-a purtat din curte in curte cu pretul unor cumplite suferinte, dupa ce procurarea lor era cat pe ce sa-l coste viata.
- Caraghiosul asta nu face decat sa exploateze o superstitie care era deja veche pe vremea strabunicului meu.
- Ce sa facem cu el, monseniore?
- Arunca-i in foc larvele infernale si pune sa fie biciuit pana se dezice de tot ce-a spus, ca sa le serveasca si altora drept exemplu. Indivizii astia sunt de o insolenta incredibila! O sa le aratam noi ca nu suntem cu totii, pe aici, doar niste tarani inculti gata sa-l asculte pe primul calator venit din Orient...
3. Conversatie, secolul XX
- Sustineti ca mai exista ceva in Orient pe care Occidentul nu l-a descoperit inca? Sunt mii de ani de cand tot auzim refrenul asta. Noi, insa, oameni ai secolului XX, suntem gata sa incercam orice. Noi avem mintile deschise. Faceti-mi, va rog, o demonstratie. Va pot consacra 15 minute inainte de urmatoarea mea intalnire de afaceri. In cazul in care preferati sa asterneti totul in scris, iata, aveti aici o
jumatate de foaie de hartie.
- Se spune ca matasea nu creste in copaci, ci ca e facuta de niste insecte.
- Si ca diamantele ies din oua;, te pomenesti? Nu aplecati urechea la niste minciuni asa de grosolane!
- Taramurile indepartate trebuie sa fie fecunde in minuni...
- Tocmai, setea de miraculos este cea care-i impinge pe creduli sa inventeze povestile cele mai neverosimile.
- Asa este, cand stai sa te gandesti devine evident ca toate aceste credinte sunt bune doar pentru orientali. Ele nu s-ar implanta niciodata intr-o societate atat de logica si de civilizata cum este a noastra...
2. Conversatie, secolul al VI-lea
... Un om a sosit din Orient. A adus cu el niste minuscule larve vii.
- Vreun sarlatan, fara-ndoiala! Pot sa pariez ca pretinde ca, gratie lor, poate vindeca durerile de dinti.
- Nu, e chiar mai amuzant: sustine ca datorita lor poate sa obtina matasea. Spune ca le-a purtat din curte in curte cu pretul unor cumplite suferinte, dupa ce procurarea lor era cat pe ce sa-l coste viata.
- Caraghiosul asta nu face decat sa exploateze o superstitie care era deja veche pe vremea strabunicului meu.
- Ce sa facem cu el, monseniore?
- Arunca-i in foc larvele infernale si pune sa fie biciuit pana se dezice de tot ce-a spus, ca sa le serveasca si altora drept exemplu. Indivizii astia sunt de o insolenta incredibila! O sa le aratam noi ca nu suntem cu totii, pe aici, doar niste tarani inculti gata sa-l asculte pe primul calator venit din Orient...
3. Conversatie, secolul XX
- Sustineti ca mai exista ceva in Orient pe care Occidentul nu l-a descoperit inca? Sunt mii de ani de cand tot auzim refrenul asta. Noi, insa, oameni ai secolului XX, suntem gata sa incercam orice. Noi avem mintile deschise. Faceti-mi, va rog, o demonstratie. Va pot consacra 15 minute inainte de urmatoarea mea intalnire de afaceri. In cazul in care preferati sa asterneti totul in scris, iata, aveti aici o
jumatate de foaie de hartie.
Inteleptul Tierno Bokar (10)
Parabola pasarilor albe si a pasarilor negre
„Tierno Bokar nu numai ca se abtinea sa-i judece pe altii, el incerca si sa ne faca sa intelegem ca un gand bun este intotdeauna de preferat unuia rau chiar si atunci cand este vorba despre cei pe care-i consideram drept dusmani ai nostri. Nu eram intotdeauna usor de convins, asa cum o demonstreaza anecdota care urmeaza, despre pasarile albe si pasarile negre, la care maestrul a trebuit sa recurga.
In ziua aceea, Tierno comentase versetul:
„Chiar cat un fir de praf, cine a facut un bine, il va vedea. Chiar cat un fir de praf, cine a facut un rau, il va vedea." (Coran XCIX, 7-8)
Cum noi ii puneam intrebari despre faptele bune, el ne spuse:
- Fapta buna cea mai folositoare este aceea de a te ruga pentru dusmani.
- Cum! exclamai eu uimit. In general, oamenii au tendinta sa-si blesteme dusmanii, nu sa-i binecuvanteze. N-o sa fim luati drept prosti, daca ne vom ruga pentru dusmanii nostri?
- Poate ca da, raspunse Tierno, insa numai in ochii celor care nu vor fi inteles. Oamenii au, fireste, dreptul de a-si blestema dusmanii, numai ca isi fac mult mai mult rau lor insisi blestemandu-i decat binecuvantandu-i.
- Nu inteleg, reluai eu. Daca un om isi blestema dusmanul si blestemul are efect, acesta ii poate distruge dusmanul. Asta n-ar trebui, mai degraba, sa-l faca sa se simta bine?
- In aparenta da, raspunse Tierno Bokar, insa n-ar fi decat satisfactia unui suflet egoist, deci o satisfactie de nivel inferior, material. Sub aspect ocult, binecuvantarea dusmanului este mai folositoare. Chiar daca astfel poti trece drept un imbecil in ochii nestiutorilor, prin aceasta se demonstreaza, de fapt, maturitatea spirituala si nivelul intelepciunii atinse.
- Cum asa? il intrebai eu.
Si atunci Tierno, ca sa ma ajute sa inteleg, vorbi despre pasarile albe si pasarile negre.
- Oamenii, spuse el, sunt asemenea unor ziduri asezate fata in fata. Fiecare zid este gaurit de o multitudine de mici orificii in care-si au cuibul pasari albe si pasari negre. Pasarile negre sunt gandurile rele si vorbele urate. Pasarile albe sunt gandurile bune si vorbele frumoase. Pasarile albe, in virtutea formei lor, nu pot intra decat in orificiile pasarilor albe si acelasi lucru este valabil in privinta pasarilor negre, care nu pot cuibari decat in orificiile pasarilor negre.
Yusuf si Ali
Acum, sa ne imaginam doi oameni care-si inchipuie ca-si sunt dusmani unul altuia. Sa-i numim Yusuf si Ali. Intr-o zi, Yusuf, convins ca Ali ii vrea raul, se simte plin de ura fata de acesta si ii adreseaza un gand foarte urat. Prin aceasta, el da drumul unei pasari negre si, in acelasi timp, elibereaza orificiul din zid corespunzator. Pasarea neagra a lui Yusuf isi ia zborul catre Ali si cauta, ca sa se pripaseasca acolo, un orificiu gol pe potriva formei ei.
Daca, la randul lui, Ali n-a trimis o pasare neagra spre Yusuf, adica n-a emis nici un gand negativ la adresa lui, nici unul dintre orificiile negre ale sale nu va fi gol. Negasind un loc in care sa se aseze, pasarea neagra a lui Yusuf va fi nevoita sa se intoarca la cuibul din care a plecat aducand cu sine raul cu care a fost incarcata, rau care va sfarsi prin a-l macina si a-l distruge pe Yusuf insusi.
Sa ne inchipuim, insa, ca Ali i-a trimis la randul sau un gand urat lui Yusuf. Prin aceasta, el a eliberat un orificiu in care va putea intra pasarea neagra a acestuia din urma, ca sa depuna o parte din raul pe care l-a adus si sa-si indeplineasca menirea distructiva.
Intre timp, pasarea neagra a lui Ali va zbura spre Yusuf si va veni sa se aseze in orificiul eliberat de pasarea neagra a acestuia. Astfel, cele doua pasari negre isi vor fi atins fiecare scopul si vor lucra pentru distrugerea omului spre care au fost trimise. Numai ca odata ce si-au indeplinit sarcina, se vor intoarce la cuibul de unde au plecat fiindca sta spus ca: „Totul se reintoarce la propria sursa" [„Totul la El se reintoarce" (Coran XI, 123)].
Raul de care erau incarcate nefiind epuizat, acesta se va intoarce impotriva autorilor sai si va sfarsi prin a-i distruge.
Autorul unui gand urat, al unei dorinte de rau, al unui blestem este, prin urmare, atins atat de pasarea neagra a dusmanului sau, cat si de propria sa pasare neagra atunci cand aceasta din urma se intoarce la el.
Acelasi lucru se intampla si in cazul pasarilor albe. Daca nu emitem decat ganduri bune la adresa dusmanului nostru, in timp ce acesta nu ne adreseaza decat ganduri rele, pasarile sale negre nu vor gasi nici un loc liber ca sa se stabileasca la noi si se vor intoarce la expeditor.
In ceea ce priveste pasarile albe purtatoare de ganduri bune pe care i le-am trimis noi, daca acestea nu gasesc nici un loc liber la dusmanul nostru, se vor intoarce la noi incarcate cu toata energia benefica pe care o aveau de transmis.
Astfel, daca nu am emite decat ganduri bune, nici un rau, nici un blestem nu ne-ar putea vreodata atinge fiinta. Acesta este motivul pentru care trebuie sa-ti binecuvantezi intotdeauna atat prietenii, cat si dusmanii. Nu numai ca binecuvantarea se indreapta spre obiectivul ei pentru a-si duce la indeplinirea misiunea impaciuitoare, dar ea se intoarce ºi spre noi, intr-o buna zi, cu tot binele de care era incarcata."
Este ceea ce sufi numesc „egoismul preferabil". Este Iubirea de Sine autentica, legata de respectul de sine insusi si de acela al aproapelui, fiindca orice om, bun sau rau, este depozitarul unei scantei de Lumina divina. De aceea sufi, conform invataturii Profetului, nu vor sa-si murdareasca nici limba, nici fiinta cu vorbe sau ganduri urate - nici macar cu critici in aparenta benigne.
„Tierno Bokar nu numai ca se abtinea sa-i judece pe altii, el incerca si sa ne faca sa intelegem ca un gand bun este intotdeauna de preferat unuia rau chiar si atunci cand este vorba despre cei pe care-i consideram drept dusmani ai nostri. Nu eram intotdeauna usor de convins, asa cum o demonstreaza anecdota care urmeaza, despre pasarile albe si pasarile negre, la care maestrul a trebuit sa recurga.
In ziua aceea, Tierno comentase versetul:
„Chiar cat un fir de praf, cine a facut un bine, il va vedea. Chiar cat un fir de praf, cine a facut un rau, il va vedea." (Coran XCIX, 7-8)
Cum noi ii puneam intrebari despre faptele bune, el ne spuse:
- Fapta buna cea mai folositoare este aceea de a te ruga pentru dusmani.
- Cum! exclamai eu uimit. In general, oamenii au tendinta sa-si blesteme dusmanii, nu sa-i binecuvanteze. N-o sa fim luati drept prosti, daca ne vom ruga pentru dusmanii nostri?
- Poate ca da, raspunse Tierno, insa numai in ochii celor care nu vor fi inteles. Oamenii au, fireste, dreptul de a-si blestema dusmanii, numai ca isi fac mult mai mult rau lor insisi blestemandu-i decat binecuvantandu-i.
- Nu inteleg, reluai eu. Daca un om isi blestema dusmanul si blestemul are efect, acesta ii poate distruge dusmanul. Asta n-ar trebui, mai degraba, sa-l faca sa se simta bine?
- In aparenta da, raspunse Tierno Bokar, insa n-ar fi decat satisfactia unui suflet egoist, deci o satisfactie de nivel inferior, material. Sub aspect ocult, binecuvantarea dusmanului este mai folositoare. Chiar daca astfel poti trece drept un imbecil in ochii nestiutorilor, prin aceasta se demonstreaza, de fapt, maturitatea spirituala si nivelul intelepciunii atinse.
- Cum asa? il intrebai eu.
Si atunci Tierno, ca sa ma ajute sa inteleg, vorbi despre pasarile albe si pasarile negre.
- Oamenii, spuse el, sunt asemenea unor ziduri asezate fata in fata. Fiecare zid este gaurit de o multitudine de mici orificii in care-si au cuibul pasari albe si pasari negre. Pasarile negre sunt gandurile rele si vorbele urate. Pasarile albe sunt gandurile bune si vorbele frumoase. Pasarile albe, in virtutea formei lor, nu pot intra decat in orificiile pasarilor albe si acelasi lucru este valabil in privinta pasarilor negre, care nu pot cuibari decat in orificiile pasarilor negre.
Yusuf si Ali
Acum, sa ne imaginam doi oameni care-si inchipuie ca-si sunt dusmani unul altuia. Sa-i numim Yusuf si Ali. Intr-o zi, Yusuf, convins ca Ali ii vrea raul, se simte plin de ura fata de acesta si ii adreseaza un gand foarte urat. Prin aceasta, el da drumul unei pasari negre si, in acelasi timp, elibereaza orificiul din zid corespunzator. Pasarea neagra a lui Yusuf isi ia zborul catre Ali si cauta, ca sa se pripaseasca acolo, un orificiu gol pe potriva formei ei.
Daca, la randul lui, Ali n-a trimis o pasare neagra spre Yusuf, adica n-a emis nici un gand negativ la adresa lui, nici unul dintre orificiile negre ale sale nu va fi gol. Negasind un loc in care sa se aseze, pasarea neagra a lui Yusuf va fi nevoita sa se intoarca la cuibul din care a plecat aducand cu sine raul cu care a fost incarcata, rau care va sfarsi prin a-l macina si a-l distruge pe Yusuf insusi.
Sa ne inchipuim, insa, ca Ali i-a trimis la randul sau un gand urat lui Yusuf. Prin aceasta, el a eliberat un orificiu in care va putea intra pasarea neagra a acestuia din urma, ca sa depuna o parte din raul pe care l-a adus si sa-si indeplineasca menirea distructiva.
Intre timp, pasarea neagra a lui Ali va zbura spre Yusuf si va veni sa se aseze in orificiul eliberat de pasarea neagra a acestuia. Astfel, cele doua pasari negre isi vor fi atins fiecare scopul si vor lucra pentru distrugerea omului spre care au fost trimise. Numai ca odata ce si-au indeplinit sarcina, se vor intoarce la cuibul de unde au plecat fiindca sta spus ca: „Totul se reintoarce la propria sursa" [„Totul la El se reintoarce" (Coran XI, 123)].
Raul de care erau incarcate nefiind epuizat, acesta se va intoarce impotriva autorilor sai si va sfarsi prin a-i distruge.
Autorul unui gand urat, al unei dorinte de rau, al unui blestem este, prin urmare, atins atat de pasarea neagra a dusmanului sau, cat si de propria sa pasare neagra atunci cand aceasta din urma se intoarce la el.
Acelasi lucru se intampla si in cazul pasarilor albe. Daca nu emitem decat ganduri bune la adresa dusmanului nostru, in timp ce acesta nu ne adreseaza decat ganduri rele, pasarile sale negre nu vor gasi nici un loc liber ca sa se stabileasca la noi si se vor intoarce la expeditor.
In ceea ce priveste pasarile albe purtatoare de ganduri bune pe care i le-am trimis noi, daca acestea nu gasesc nici un loc liber la dusmanul nostru, se vor intoarce la noi incarcate cu toata energia benefica pe care o aveau de transmis.
Astfel, daca nu am emite decat ganduri bune, nici un rau, nici un blestem nu ne-ar putea vreodata atinge fiinta. Acesta este motivul pentru care trebuie sa-ti binecuvantezi intotdeauna atat prietenii, cat si dusmanii. Nu numai ca binecuvantarea se indreapta spre obiectivul ei pentru a-si duce la indeplinirea misiunea impaciuitoare, dar ea se intoarce ºi spre noi, intr-o buna zi, cu tot binele de care era incarcata."
Este ceea ce sufi numesc „egoismul preferabil". Este Iubirea de Sine autentica, legata de respectul de sine insusi si de acela al aproapelui, fiindca orice om, bun sau rau, este depozitarul unei scantei de Lumina divina. De aceea sufi, conform invataturii Profetului, nu vor sa-si murdareasca nici limba, nici fiinta cu vorbe sau ganduri urate - nici macar cu critici in aparenta benigne.
Exercitii - Idries Shah
Se relateaza aceste spuse ale lui Bahaudin Naqshband referitor la exercitii:
"Oricare ar fi exercitiile, se disting trei stadii.
In primul stadiu, exercitiile sunt interzise: aspirantul nu este inca pregatit iar exercitiile i-ar fi nefaste. In acest moment, in genere, isi doreste el cel mai mult sa le faca.
In al doilea stadiu, cand locul, momentul si prezenta companionilor sunt propice savarsirii lor, exercitiile sunt recomandate.
In fine, odata ce exercitiile si-au produs efectul, ele inceteaza sa mai fie necesre.
Un maestru spiritual nu face niciodata exercitii pentru a progresa pe cale: toti maestrii au depasit deja cel de-al treilea stadiu."
"Oricare ar fi exercitiile, se disting trei stadii.
In primul stadiu, exercitiile sunt interzise: aspirantul nu este inca pregatit iar exercitiile i-ar fi nefaste. In acest moment, in genere, isi doreste el cel mai mult sa le faca.
In al doilea stadiu, cand locul, momentul si prezenta companionilor sunt propice savarsirii lor, exercitiile sunt recomandate.
In fine, odata ce exercitiile si-au produs efectul, ele inceteaza sa mai fie necesre.
Un maestru spiritual nu face niciodata exercitii pentru a progresa pe cale: toti maestrii au depasit deja cel de-al treilea stadiu."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)