Abû Ahmad ibn ‘Isâ m-a adus la cunoştinţă aceste cuvinte pe care le auzise din gura lui Abû Zakariyyâ al-Sinjî: “Stările mistice, pentru cei miluiţi cu ele, sunt ca nişte valori încredinţate păstrării lor, şi dacă ei le arată, ies din limitele desemnate păstrătorilor.” Pe tema aceasta, Mihammad ibn al-Hasan [1] a citat versurile următoare:
1. Cuiva căruia i s-ar fi comunicat un secret şi care l-ar dezvălui public, şi-ar atrage neîncrederea şi nu i s-ar mai face confidenţe.
2. Ar fi ţinut deoparte, şi nu s-ar mai bucura de fericire în familie, în timp ce intimitatea s-ar schimba pentru el în răceală distantă.
3. Cel ce divulgă secrete n-ar mai putea fi ales; afecţiunea pentru el ar fi aşadar exclusă, cu totul exclusă! [2]
Ştiu de la Abû Tâhir Ahmad ibn Tâhir, conform lui Abû-l-Hasan al-Şarkî şi Mahfûz [3], că Abû Hafs considera ca fiind de evitat pentru discipolii săi obiceiul călătoriilor, cu excepţia obligaţiei Pelerinajului (la Makkah), a participării la expediţiile militare, a vizitei făcute unui maestru spiritual, a căutării cunoaşterii [tradiţiilor Profetului]. Deci considera că trebuie evitate călătoriile care răspund unei dorinţe (de satisfacţie pur personală). El spunea că “virilitatea spirituală” implica clarviziunea în privinţa dorinţelor. Hamdûn al-Qassâr îi obiectă: “Dumnezeu n-a spus cumva: “N-au parcurs ei pământul şi nu s-au gândit [la sfârşitul celor care erau înaintea lor]?” (de şase ori în Coran, de exemplu, XXX, 9). Abu Hafs îi răspunse: “Acest parcurs nu este destinat decât celor care nu pot reflecta decât în acest fel, dar pentru cel căruia calea [spirituală] i-a fost deschisă rămânând acasă, călătoria ar însemna să părăsească drumul şi să se rătăcească.”
‘Abd Allâh al-Hajjâm (“bărbierul, cel care punea ventuze”) îl întrebase pe Hamdûn al-Qassâr dacă trebuie să renunţe la câştigurile materiale (kasb). Răspunsul fu următorul: “Păstrează-ţi mijloacele de existenţă! Îmi place mai mult să fii numit ‘Abd Allâh “bărbierul” decât “gnosticul” sau “ascetul”.”
Un maestru malâmatî a fost întrebat despre umilinţă (khushû), şi interlocutorul lui îi spuse: “Tu consideri ca fiind condamnabil să araţi ceva din stările tale spirituale, dar umilinţa poate face altceva decât să se manifeste fizic?” – “Aceasta este, nefericitule, o concepţie foarte îndepărtată de adevărurile spirituale, aşa cum sunt ele realizate! Există umilinţă atunci când harul divin acoperă partea cea mai secretă a fiinţei, care îl primeşte în supunere, şi tot ceea ce este exterior în om se pliază disciplinei harului. Gândeşte-te la acest cuvânt al Profetului: “Atunci când Dumnezeu se manifestă unui lucru, acela I se supune cu umilinţă.” [4] Cumva rolul revelaţiei divine este să se adreseze părţii secrete a fiinţei? În realitate, atunci când ea se supune cu umilinţă teofaniei (tajallî), ea dă naştere în tot ce este exterior omului la respectul a ceea ce convine într-un asemenea caz.”
Unul dintre ei a mai spus: “Cel mai bun tovarăş al omului este ştiinţa spirituală (‘ilm), constituită din exemple demne de urmat, şi în care sufletul egoist n-ar putea găsi în nici un fel exemple care să-l satisfacă, pentru că ştiinţa aceasta contracarează tendinţele naturale. Şi cel mai rău tovarăş al omului este devoţiunea afişată (nisk), căci ea nu încetează să se împodobească şi să facă mare caz de ea însăşi, în vreme ce nu este decât orgoliu şi glorificare a sinelui. Iată în ce fel îngerii, care însoţeau actele de supunere, scăpară oricărei ostentaţii prin aceste cuvinte: “Noi glorificăm lauda Ta şi proclamăm sfinţenia Ta” (Coran, II, 30). Şi, atunci când atinseseră nivelul ştiinţei spirituale, iată ce spuseră: “Noi nu avem nici o ştiinţă (în afară de ce Tu ne-ai învăţat)” (II, 32). Iată de ce cel mai bun tovarăş al omului este ştiinţa, şi cel mai rău tovarăş este devoţiunea care se afişează.”
Abû Yazîd fu întrebat când cineva a atins nivelul “oamenilor veritabili” (rijâl): “Atunci când îşi cunoaşte defectele sufletului şi precauţiile pe care le are faţă de ele sunt fără slăbiciune”, răspunse el.
După un alt malâmatî: “Oricine vrea să se sustragă definitiv sentimentului de mândrie pe care îl încearcă în raport cu sine sau de consideraţia pe care o acordă la ceea ce posedă, să fie deci conştient de aceasta: de unde vine, unde este, cum este, cui îi aparţine, din cine a ieşit şi unde merge. Când va avea o adevărată cunoaştere a acestor diverse situaţii, care îl privesc, propria sa persoană nu va mai conta în ochii săi şi îi va părea nedemnă de interes. Mai mult, va vedea că ea are o natură blamabilă şi că toate acţiunile pe care le îndeplineşte sunt pline de greşeli. Nimic din ceea ce este exterior nu-l va mai umple atunci de mândrie şi nimic din ceea ce este în el nu-i va mai conferi iluzii seducătoare.”
Unul dintre ei a mai spus: “În materie de credinţă (îmân), servitorul lui Dumnezeu nu va atinge nivelul oamenilor spiritualitţii decât atunci când va înceta să se gândească la trecut şi la viitor şi va trăi în momentul prezent în conformitate cu voinţa Celui căruia îi aparţine. Şi acest comportament are ca efect suspendarea responsabilităţii (taklîf) servitorului lui Dumnezeu în faţa Legii.”
Note:
[1] Muhammad ibn al-Hasan ar putea fi juristul hanafit şi savantul al-Şaybânî, mort la Rayy în 805/189. Cf. Ibn Khallikân, IV, nr. 567, pp. 184-185.
[2] Acest poem este citat de către Ibn ‘Arabî, Viaţa minunată a lui Dhû-l-Nûn Egipteanul, pp. 231-232.
[3] Textul este prea puţin sigur în acest loc în ceea ce priveşte numele transmiţătorilor.
[4] Această tradiţie este făcută cunoscută de către Ibn Hanbal în volumul său Musnad, IV, 267 şi 269, cu ocazia unei eclipse de soare.
duminică, septembrie 14, 2008
sâmbătă, septembrie 13, 2008
Pisica si iepurele - Idries Shah
"Iepurii, spuse pisica, nu merita sa fie invatati nimic! Eu sunt cat se poate de dispusa sa-i invat, fara sa-i coste mare lucru, arta prinderii soarecilor si nici macar unul nu este interesat de asta!"
Muhammad ibn al-Husayn Sulamî, Luciditatea implacabilă (Epistola Oamenilor Blamului) (III)
Ahmad ibn Ahmad, malamati [1], m-a spus aceasta de la Ibrâhîm al-Qannâd: “L-am întrebat pe Hamdûn al-Qassâr ce era “Calea Blamului”, şi iată care a fost răspunsul său: “Este, în toate împrejurările, renunţarea la a plăcea lumii şi a nu căuta aprobarea ei în domeniul moralei şi a comportamentului, fără totuşi să prilejuiască cel mai mic blam în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu.”
Întrebat în privinţa Oamenilor Blamului, ‘Abd Allâh ibn Manâzil îi defineşte astfel: “Sunt oameni a căror spiritualitate nu lasă să apară pentru lume nici un semn exterior, care în interiorul lor înşişi nu au nici o pretenţie în privinţa lui Dumnezeu, şi al căror secret privind relaţiile lor cu El scapă cunoaşterii [limitate] a sufletului lor şi a inimii lor [2].”
L-am auzit pe bunicul meu Ismâ’îl ibn Nujayd spunând despre ei: “Nimeni nu va atinge nici pe departe nivelul lor spiritual, atât timp cât în propriii săi ochi toate acţiunile sale nu vor părea ipocrizie şi toate stările sale interioare pretenţii deşarte.”
Unul dintre maeştrii lor fusese întrebat cum trebuia început pentru a fi unul dintre ei lor, şi iată ce a răspuns: “Stăpâneşte-ţi sufletul, tratează-l cu dispreţ, interzi-i tot ceea ce-i aduce liniştea, odihna sau încrederea, şi să ai stimă pentru aproapele tău şi o părere bună despre el, dă dovadă de bunăvoinţă în privinţa a tot ceea ce poate fi neplăcut în el, considerându-te în acelaşi timp pe tine însuţi drept mizerabil şi demn de dispreţ.”
După cum povestea un şeic care îl însoţea pe Hamdun al-Qassâr într-o reuniune, oamenii să vorbească despre unul dintre tovarăşii lor, ale cărui abundente invocaţii ale lui Dumnezeu (dhikr) erau menţionate adesea. “Da, dar se gândeşte constant aiurea, spuse atunci Hamdun. – Nu trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care i le acordă, şi în modul cel mai potrivit care este acela de a-L invoca? remarcă unul dintre cei de faţă. – Nu trebuie înainte de orice să fie conştient de imperfecţiunea de care se face vinovat prin lipsa de atenţie a inimii sale în invocaţie?, replică Hamdun.”
Într-o scrisoare adresată de Abû Hafs lui Şah al-Kirmânî, am descoperit acest pasaj: “Să ştii, frate, că cel care ignoră nevrednicia şi slăbiciunea sufletului său în îndeplinirea tuturor actelor de supunere le îmbibă cu ipocrizie! Îi lipseşte în egală măsură perspicacitatea la adresa sufletului său, dacă nu se îngrijeşte să se apere de el strunindu-l fără milă în orice circumstanţă. Ştie totuşi foarte bine că sub aparenţe de docilitate, sufletul incită prin natura lui la rău (Coran, XII, 53) şi că admite actul de supunere decât disimulându-şi rebeliunea, lucru care necesită să i se opună blamul în orice moment şi să nu-l lase niciodată în pace.”
S-a păstrat această maximă rostită de Yahyâ ibn Mu’âdh: “Celui a cărui sinceritate faţă de Dumnezeu este pură până la capăt, nu-i place să i se vadă persoana, nici să i se repete cuvintele.”
Întrebat despre situaţia spirituală a Oamenilor Blamului, unul dintre ei a răspuns: “Dumnezeu s-a însărcinat să le apere secretele şi să-i ascundă pe ei în spatele voalului aparenţei exterioare. Atunci când sunt cu lumea, sunt ţinând cont de punctul de vedere al lumii, şi nu se disting de alţi oameni [amestecându-se cu ei] în pieţe şi în mijloacele lor de existenţă, iar când sunt cu Dumnezeu, aceasta este ţinându-se cont de punctul de vedere al adevărului profund (haqîqa) şi de investitura divină (tawallî) căreia îi sunt obiect. Ceea ce este interior, în ei, reproşează atunci persoanei lor aparenta ei complezenţă faţă de oameni şi de lume, luând trăsaturile credincioşilor obişnuiţi, în timp ce fiinţa lor exterioară faptul că rămâne în vecinătatea Fiinţei Divine fără să acorde atenţie realităţilor ostile înconjurătoare. Aceasta este situaţia celor mai mari maeştri şi a domnilor spiritualităţii.”
Abû Yazîd a fost întrebat care este semnul cel mai remarcabil al adevăratului gnostic (‘ârif): “Îl vezi mâncând şi bând în tovărăşia ta, glumind cu tine, vânzându-ţi sau cumpărând ceva de la tine, în timp ce inima lui este în Regatul Sfinţeniei Divine (Malakût al-Quds). Acesta este semnul cel mai minunat”, spuse el.
Conform altor cuvinte ale lui Abû Yazîd: “Cel care a realizat cu adevărat libertatea (hurriyya) în uniunea perfectă (‘ayn al-jam’) îşi menţine constant membrele în respectul regulilor pe care le impune condiţia de sclav (‘ubûdiyya), în vreme ce viziunea interioară (basîra) contemplă Fiinţa Divină, în vreme ce acela care este în stare de separaţie totală (‘ayn al-iftirâq), pentru a realiza această sclavie [în raport cu Domnul], degeaba şi-ar concentra toate eforturile asceţilor, nu ar fi decât pură pierdere.”
Ştiu că ‘Abd al-Rahmân ibn Muhammad, întrebându-l pe ‘Abd Allâh al-Khayyât în privinţa “Blamului”, obţinuse răspunsul următor: “Cel care face o diferenţă între blamul pe care şi-l adresează el însuşi şi blamul pe care i-l adresează ceilalţi, şi a cărui reacţie interioară şi instantanee nu este aceeaşi într-un asemenea caz, este încă în orbirea grosolană care-l ţine de natura proprie, şi nu ar putea să fi atins nivelul oamenilor spirituali.”
Unul dintre ei, întrebat care om ar merita să i se atribuie virtuţile “cavaleriei credinţei” (al-futuwwa), îl defini astfel: “Este acela în care se găseşte căinţa imploratoare a lui Adam, integritatea lui Noe în pietate, fidelitatea lui Abraham în cuvântul dat, sinceritatea lui Ismael, puritatea totală în intenţie a lui Moise, răbdarea lui Iov, lacrimile lui David, generozitatea lui Muhammad, bunătatea lui Abû Bakr, ardoarea lui Omar, pudoarea lui Othmân şi ştiinţa lui Ali. Este cel care, pe lângă toate acestea, îşi dispreţuieşte propria persoană, care consideră derizoriu ceea ce îl priveşte şi care nici cu gândul cel mai slab nu consideră că situaţia în care se găseşte are vreo importanţă sau că ea ar putea fi un motiv de satisfacţie. Este cel care vede defectele sufletului său şi imperfecţiunile actelor sale şi, în acelaşi timp, superioritatea pe care aproapele său o are asupra lui în orice situaţie.”
Abû Hafs îl surprinse pe unul dintre discipolii săi criticând viaţa din lumea aceasta şi pe oameni. Îi răspunse atunci: “Tocmai ai arătat ceea ce ar fi fost cuviincios pentru tine să ascunzi. În aceste condiţii, nu vei mai participa la adunările noastre şi nu vei mai fi discipolul nostru.”
Note:
[1] Probabil Muhammad ibn Ahmad al-Farrâ’.
[2] Numele ‘Abd Allâh ibn Manâzil este ortografiat frecvent ibn al-Mubârak, ca urmare a unei erori.
[3] Credem, odată cu ‘Afîfî, că este vorba despre o nouă eroare a copiştilor şi că informatorul lui Sulamî este în realitate şeicul ‘Abd Allâh ibn Muhammad ibn ‘Abd al-Rahmân al Râzî al-Şa’rânî, căruia i-a acordat o notiţă în Tabaqât.
[4] ‘Abd Allâh al-Khayyât = Abû Bişr ibn Mahmûyam, conform lui Sam’ânî, Ansâb, II, p. 425, care precizează că era un ascet din Nîşâpur “ale cărui rugăciuni erau îndeplinite”. A murit în 998/388. Aserţiunea citată de Sulamî se regăseşte în Tahdhîb al-Asrâr al lui Kharkûshî, fila 13a, cu varianta: “Principiul Blamului este să nu se facă diferenţă între...”.
Întrebat în privinţa Oamenilor Blamului, ‘Abd Allâh ibn Manâzil îi defineşte astfel: “Sunt oameni a căror spiritualitate nu lasă să apară pentru lume nici un semn exterior, care în interiorul lor înşişi nu au nici o pretenţie în privinţa lui Dumnezeu, şi al căror secret privind relaţiile lor cu El scapă cunoaşterii [limitate] a sufletului lor şi a inimii lor [2].”
L-am auzit pe bunicul meu Ismâ’îl ibn Nujayd spunând despre ei: “Nimeni nu va atinge nici pe departe nivelul lor spiritual, atât timp cât în propriii săi ochi toate acţiunile sale nu vor părea ipocrizie şi toate stările sale interioare pretenţii deşarte.”
Unul dintre maeştrii lor fusese întrebat cum trebuia început pentru a fi unul dintre ei lor, şi iată ce a răspuns: “Stăpâneşte-ţi sufletul, tratează-l cu dispreţ, interzi-i tot ceea ce-i aduce liniştea, odihna sau încrederea, şi să ai stimă pentru aproapele tău şi o părere bună despre el, dă dovadă de bunăvoinţă în privinţa a tot ceea ce poate fi neplăcut în el, considerându-te în acelaşi timp pe tine însuţi drept mizerabil şi demn de dispreţ.”
După cum povestea un şeic care îl însoţea pe Hamdun al-Qassâr într-o reuniune, oamenii să vorbească despre unul dintre tovarăşii lor, ale cărui abundente invocaţii ale lui Dumnezeu (dhikr) erau menţionate adesea. “Da, dar se gândeşte constant aiurea, spuse atunci Hamdun. – Nu trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care i le acordă, şi în modul cel mai potrivit care este acela de a-L invoca? remarcă unul dintre cei de faţă. – Nu trebuie înainte de orice să fie conştient de imperfecţiunea de care se face vinovat prin lipsa de atenţie a inimii sale în invocaţie?, replică Hamdun.”
Într-o scrisoare adresată de Abû Hafs lui Şah al-Kirmânî, am descoperit acest pasaj: “Să ştii, frate, că cel care ignoră nevrednicia şi slăbiciunea sufletului său în îndeplinirea tuturor actelor de supunere le îmbibă cu ipocrizie! Îi lipseşte în egală măsură perspicacitatea la adresa sufletului său, dacă nu se îngrijeşte să se apere de el strunindu-l fără milă în orice circumstanţă. Ştie totuşi foarte bine că sub aparenţe de docilitate, sufletul incită prin natura lui la rău (Coran, XII, 53) şi că admite actul de supunere decât disimulându-şi rebeliunea, lucru care necesită să i se opună blamul în orice moment şi să nu-l lase niciodată în pace.”
S-a păstrat această maximă rostită de Yahyâ ibn Mu’âdh: “Celui a cărui sinceritate faţă de Dumnezeu este pură până la capăt, nu-i place să i se vadă persoana, nici să i se repete cuvintele.”
Întrebat despre situaţia spirituală a Oamenilor Blamului, unul dintre ei a răspuns: “Dumnezeu s-a însărcinat să le apere secretele şi să-i ascundă pe ei în spatele voalului aparenţei exterioare. Atunci când sunt cu lumea, sunt ţinând cont de punctul de vedere al lumii, şi nu se disting de alţi oameni [amestecându-se cu ei] în pieţe şi în mijloacele lor de existenţă, iar când sunt cu Dumnezeu, aceasta este ţinându-se cont de punctul de vedere al adevărului profund (haqîqa) şi de investitura divină (tawallî) căreia îi sunt obiect. Ceea ce este interior, în ei, reproşează atunci persoanei lor aparenta ei complezenţă faţă de oameni şi de lume, luând trăsaturile credincioşilor obişnuiţi, în timp ce fiinţa lor exterioară faptul că rămâne în vecinătatea Fiinţei Divine fără să acorde atenţie realităţilor ostile înconjurătoare. Aceasta este situaţia celor mai mari maeştri şi a domnilor spiritualităţii.”
Abû Yazîd a fost întrebat care este semnul cel mai remarcabil al adevăratului gnostic (‘ârif): “Îl vezi mâncând şi bând în tovărăşia ta, glumind cu tine, vânzându-ţi sau cumpărând ceva de la tine, în timp ce inima lui este în Regatul Sfinţeniei Divine (Malakût al-Quds). Acesta este semnul cel mai minunat”, spuse el.
Conform altor cuvinte ale lui Abû Yazîd: “Cel care a realizat cu adevărat libertatea (hurriyya) în uniunea perfectă (‘ayn al-jam’) îşi menţine constant membrele în respectul regulilor pe care le impune condiţia de sclav (‘ubûdiyya), în vreme ce viziunea interioară (basîra) contemplă Fiinţa Divină, în vreme ce acela care este în stare de separaţie totală (‘ayn al-iftirâq), pentru a realiza această sclavie [în raport cu Domnul], degeaba şi-ar concentra toate eforturile asceţilor, nu ar fi decât pură pierdere.”
Ştiu că ‘Abd al-Rahmân ibn Muhammad, întrebându-l pe ‘Abd Allâh al-Khayyât în privinţa “Blamului”, obţinuse răspunsul următor: “Cel care face o diferenţă între blamul pe care şi-l adresează el însuşi şi blamul pe care i-l adresează ceilalţi, şi a cărui reacţie interioară şi instantanee nu este aceeaşi într-un asemenea caz, este încă în orbirea grosolană care-l ţine de natura proprie, şi nu ar putea să fi atins nivelul oamenilor spirituali.”
Unul dintre ei, întrebat care om ar merita să i se atribuie virtuţile “cavaleriei credinţei” (al-futuwwa), îl defini astfel: “Este acela în care se găseşte căinţa imploratoare a lui Adam, integritatea lui Noe în pietate, fidelitatea lui Abraham în cuvântul dat, sinceritatea lui Ismael, puritatea totală în intenţie a lui Moise, răbdarea lui Iov, lacrimile lui David, generozitatea lui Muhammad, bunătatea lui Abû Bakr, ardoarea lui Omar, pudoarea lui Othmân şi ştiinţa lui Ali. Este cel care, pe lângă toate acestea, îşi dispreţuieşte propria persoană, care consideră derizoriu ceea ce îl priveşte şi care nici cu gândul cel mai slab nu consideră că situaţia în care se găseşte are vreo importanţă sau că ea ar putea fi un motiv de satisfacţie. Este cel care vede defectele sufletului său şi imperfecţiunile actelor sale şi, în acelaşi timp, superioritatea pe care aproapele său o are asupra lui în orice situaţie.”
Abû Hafs îl surprinse pe unul dintre discipolii săi criticând viaţa din lumea aceasta şi pe oameni. Îi răspunse atunci: “Tocmai ai arătat ceea ce ar fi fost cuviincios pentru tine să ascunzi. În aceste condiţii, nu vei mai participa la adunările noastre şi nu vei mai fi discipolul nostru.”
Note:
[1] Probabil Muhammad ibn Ahmad al-Farrâ’.
[2] Numele ‘Abd Allâh ibn Manâzil este ortografiat frecvent ibn al-Mubârak, ca urmare a unei erori.
[3] Credem, odată cu ‘Afîfî, că este vorba despre o nouă eroare a copiştilor şi că informatorul lui Sulamî este în realitate şeicul ‘Abd Allâh ibn Muhammad ibn ‘Abd al-Rahmân al Râzî al-Şa’rânî, căruia i-a acordat o notiţă în Tabaqât.
[4] ‘Abd Allâh al-Khayyât = Abû Bişr ibn Mahmûyam, conform lui Sam’ânî, Ansâb, II, p. 425, care precizează că era un ascet din Nîşâpur “ale cărui rugăciuni erau îndeplinite”. A murit în 998/388. Aserţiunea citată de Sulamî se regăseşte în Tahdhîb al-Asrâr al lui Kharkûshî, fila 13a, cu varianta: “Principiul Blamului este să nu se facă diferenţă între...”.
vineri, septembrie 12, 2008
Setea de castig, amabilitatea si imposibilitatea - Idries Shah
- Cel care nu observa raportul dintre setea de castig, amabilitate si imposibilitate nu poate cunoaste omul, declara un maestru sufi.
- Vorbesti in sarade, spuse discipolul sau, nu inteleg.
- Nu cauta niciodata sa intelegi incercand sã patrunzi enigme, cand poti reusi acest lucru prin intermediul experientei, ii spuse maestrul sufi.
Apoi il duse pe discipolul sau in bazarul cel mai apropiat si intrara impreuna intr-o pravalie cu haine.
- Arata-mi haina cea mai frumoasa pe care o ai, ii spuse maestrul sufi vanzatorului. Azi sunt dispus sa cheltuiesc o avere.
Vanzatorul ii arata o haina superba. La un pret exorbitant.
- Este exact ceea ce-mi trebuie, declara maestrul sufi. Dar mi-ar placea niste paiete in jurul gulerului si un mic tiv din blana.
- Nimic mai usor, il asigura vanzatorul: am tot ce-ti doresti in atelierul meu.
Se facu nevazut pentru cateva minute si reveni cu aceeasi haina, la care adaugase tivul din blana si paietele.
- Si asta cat costa? intreba maestrul sufi.
- De douazeci de ori mai mult decat prima, raspunse vanzatorul.
- Perfect! raspunse maestrul sufi, le iau pe amandoua.
- Vorbesti in sarade, spuse discipolul sau, nu inteleg.
- Nu cauta niciodata sa intelegi incercand sã patrunzi enigme, cand poti reusi acest lucru prin intermediul experientei, ii spuse maestrul sufi.
Apoi il duse pe discipolul sau in bazarul cel mai apropiat si intrara impreuna intr-o pravalie cu haine.
- Arata-mi haina cea mai frumoasa pe care o ai, ii spuse maestrul sufi vanzatorului. Azi sunt dispus sa cheltuiesc o avere.
Vanzatorul ii arata o haina superba. La un pret exorbitant.
- Este exact ceea ce-mi trebuie, declara maestrul sufi. Dar mi-ar placea niste paiete in jurul gulerului si un mic tiv din blana.
- Nimic mai usor, il asigura vanzatorul: am tot ce-ti doresti in atelierul meu.
Se facu nevazut pentru cateva minute si reveni cu aceeasi haina, la care adaugase tivul din blana si paietele.
- Si asta cat costa? intreba maestrul sufi.
- De douazeci de ori mai mult decat prima, raspunse vanzatorul.
- Perfect! raspunse maestrul sufi, le iau pe amandoua.
O zi cu Profetul - Rugaciunea de seara (Maghrib)
Salama a spus:
"Obisnuiam sa implinim rugaciunea de seara cu Profetul atunci cand soarele disparea la apus."
(Bukhari)
"Obisnuiam sa implinim rugaciunea de seara cu Profetul atunci cand soarele disparea la apus."
(Bukhari)
joi, septembrie 11, 2008
Muhammad ibn al-Husayn Sulamî, Luciditatea implacabilă (Epistola Oamenilor Blamului) (II)
Când cei care aspiră la Dumnezeu (murîdûn) devin discipolii Oamenilor Blamului, aceştia le recomandă comportamentul pe care ei înşişi îl adoptă pe dinafară: îndeplinirea fără zăbavă a actelor de supunere [faţă de Dumnezeu], acţionarea în conformitate cu prescripţiile Tradiţiei în toate momentele şi respectarea atât exterior cât şi interior a bunelor reguli, constant şi în toate circumstanţele. Ei nu le lasă posibilitatea să aibă pretenţii spirituale (da’âwâ), să vorbească despre semne miraculoase sau despre charisme [al căror obiect ar putea ei să fie], nici să se încreadă în acestea pentru a le folosi drept argumente, dar le sugerează să vegheze mai degrabă la corectitudinea practicilor lor spirituale şi să-şi continue mortificările. În felul acesta novicele urmează calea lor şi se educă in funcţie de propriile lor reguli. Dacă ei constată că el acordă o importanţă exagerată vreuneia dintre acţiuni sau vreunei stări mistice, ei îi arată cu claritate defectele care le înjosesc, şi-i recomandă să le abandoneze. În acest fel, discipolii nu se pot nici complace, nici odihni în vreuna din acţiunile lor. Când un novice pretinde, în faţa lor, o anume stare interioară sau o anumită “staţiune spirituală” (maqâm), îl aduc în situaţia de a le minimiza importanţa cât timp sinceritatea voinţei nu este cu adevărat confirmată şi stările spirituale nu au apărut realmente în el. Ei îi recomandă atunci să adopte ceea ce este propriul lor comportament, să ţină secrete stările interioare şi să nu arate decât respectul pentru regulile care privesc poruncile lui Dumnezeu şi interdicţiile Sale, căci aşa se poate verifica realitatea staţiunilor spirituale la discipol în timpul perioadei sale de noviciat (irâda). În ochii lor, din rectitudinea noviciatului decurge corectitudinea staţiunilor spirituale, fără să vorbim despre “staţiunea cunoaşterii” (maqâm al-ma’rifa).
Când cel care aspiră la Dumnezeu este educat de către alţi maeştri, aceştia îl abandonează liber pretenţiilor sale în timpul noviciatului său. El îşi atribuie atunci pe ascuns stările interioare ale celor mai mari şeici, apoi le revendică. Iar zilele care trec nu fac decât să-l întoarcă şi să-l rătăcească din ce în ce mai mult de la căile adevărului divin. Acesta este motivul pentru care Abu Hafs din Nîşâpur, şeicul acestui grup de credincioşi, declara: “Discipolii Oamenilor Blamului fac experienţa “virilităţii spirituale” (rujûliyya) făra cel mai mic pericol pentru el, şi le este imposibil să arate orice din această “staţiune”, căci comportamentul lor exterior este vizibil în vreme ce realizarea lor interioară (haqâ’iq), ea, rămâne ascunsă. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu discipolii sufiţilor care-şi manifestă iluziile grosolane ale pretenţiilor şi ale charismelor lor, rizibile pentru orice credincios avertizat. Pretenţiile lor sunt mari dar nu este în cazul lor nici o realizare veritabilă.” Aceste cuvinte mi-au fost spuse de către Muhammad ibn Ahmad ibn Hamdan, care şi el le ştia de la tatăl său [1], care le auzise din gura însuşi a lui Abu Hafs. Ştiu de la Ahmad ibn ‘Isâ [2], conform lui Abû-l-Hasan al-Qannâd [3] că i se pusese lui Abû Hafs întrebarea: “De ce sunteţi numiţi astfel?” Iar acesta răspunsese: “Oamenii Blamului, sunt fiinţe care s-au îngrijit de momentele privilegiate (awqât) în care sunt cu Dumnezeu şi păstrează controlul secretelor lor cele mai intime, blamându-se ei înşişi pentru manifestarea fie şi a celor mai mici lucruri dintre gradele lor de “apropiere” şi din stările lor de adoraţie. În consecinţă, ei nu arată din ale lor lumii decât aparenţe neplăcute şi ascund ceea ce lumea ar putea aproba.
Astfel lumea le blamează la rândul său în privinţa semnelor pur exterioare, în vreme ce propriul lor blam nu vizează decât realităţile interioare pe care doar ei le cunosc. Dumnezeu i-a binecuvântat cu dezvăluirea misterelor, cunoaşterea diferitelor realităţi ascunse, darul clarviziunii (firâsa) în privinţa creaturilor şi cu manifestarea favorurilor sale excepţionale în ceea ce-i priveşte. Dar ei au ţinut ascuns tot ceea ce le venea astfel de la Dumnezeu, nearătând la început decât blamarea propriului lor suflet şi opoziţia lor faţă de dorinţe, iar apoi, special pentru ceilalţi oameni, ceea ce putea să-i ţină deoparte, pentru ca toată lumea să-i respingă şi atunci să rămână pentru ei starea lor de intimitate cu Dumnezeu. Aceasta este calea Oamenilor Blamului.”
Note:
[1] Muhammad ibn Ahmad ibn Hamdân, cel mai cunoscut sbun numele de Abû ‘Amr ibn Hamdân, informator al lui Sulamî dar mai ales al hagiografului Abû Nu’aym din Ispahan, care îl citează de două sute şaptezeci de ori în volumul său Hilya. A murit în Nîşâpur în 987/376, conform lui Ibn al-‘Imâd, Şadharât, III, p. 87. Tatăl său, Abû Ja’far ibn Sinân, era un şeic malâmatî.
[2] Este vorba fără îndoială despre Abû Ahmad ibn ‘Îsâ, informator al lui Sulamî menţionat în volumul Tabaqât, în Risâla a lui Quuşayrí şi în Ta’rîkh Baghdâd a lui al-Khatîb.
[3] Abû-l-Hasan al Qannâd din Wâsit, mort în 921 ?/309 (Louis Massignon dă cele două date 325 şi 340), cunoscut mai ales pentru informaţiile sale despre Hallâj. Cf. Sam’ânî, Ansâb, V, p. 545, care nu indică nici o dată.
Când cel care aspiră la Dumnezeu este educat de către alţi maeştri, aceştia îl abandonează liber pretenţiilor sale în timpul noviciatului său. El îşi atribuie atunci pe ascuns stările interioare ale celor mai mari şeici, apoi le revendică. Iar zilele care trec nu fac decât să-l întoarcă şi să-l rătăcească din ce în ce mai mult de la căile adevărului divin. Acesta este motivul pentru care Abu Hafs din Nîşâpur, şeicul acestui grup de credincioşi, declara: “Discipolii Oamenilor Blamului fac experienţa “virilităţii spirituale” (rujûliyya) făra cel mai mic pericol pentru el, şi le este imposibil să arate orice din această “staţiune”, căci comportamentul lor exterior este vizibil în vreme ce realizarea lor interioară (haqâ’iq), ea, rămâne ascunsă. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu discipolii sufiţilor care-şi manifestă iluziile grosolane ale pretenţiilor şi ale charismelor lor, rizibile pentru orice credincios avertizat. Pretenţiile lor sunt mari dar nu este în cazul lor nici o realizare veritabilă.” Aceste cuvinte mi-au fost spuse de către Muhammad ibn Ahmad ibn Hamdan, care şi el le ştia de la tatăl său [1], care le auzise din gura însuşi a lui Abu Hafs. Ştiu de la Ahmad ibn ‘Isâ [2], conform lui Abû-l-Hasan al-Qannâd [3] că i se pusese lui Abû Hafs întrebarea: “De ce sunteţi numiţi astfel?” Iar acesta răspunsese: “Oamenii Blamului, sunt fiinţe care s-au îngrijit de momentele privilegiate (awqât) în care sunt cu Dumnezeu şi păstrează controlul secretelor lor cele mai intime, blamându-se ei înşişi pentru manifestarea fie şi a celor mai mici lucruri dintre gradele lor de “apropiere” şi din stările lor de adoraţie. În consecinţă, ei nu arată din ale lor lumii decât aparenţe neplăcute şi ascund ceea ce lumea ar putea aproba.
Astfel lumea le blamează la rândul său în privinţa semnelor pur exterioare, în vreme ce propriul lor blam nu vizează decât realităţile interioare pe care doar ei le cunosc. Dumnezeu i-a binecuvântat cu dezvăluirea misterelor, cunoaşterea diferitelor realităţi ascunse, darul clarviziunii (firâsa) în privinţa creaturilor şi cu manifestarea favorurilor sale excepţionale în ceea ce-i priveşte. Dar ei au ţinut ascuns tot ceea ce le venea astfel de la Dumnezeu, nearătând la început decât blamarea propriului lor suflet şi opoziţia lor faţă de dorinţe, iar apoi, special pentru ceilalţi oameni, ceea ce putea să-i ţină deoparte, pentru ca toată lumea să-i respingă şi atunci să rămână pentru ei starea lor de intimitate cu Dumnezeu. Aceasta este calea Oamenilor Blamului.”
Note:
[1] Muhammad ibn Ahmad ibn Hamdân, cel mai cunoscut sbun numele de Abû ‘Amr ibn Hamdân, informator al lui Sulamî dar mai ales al hagiografului Abû Nu’aym din Ispahan, care îl citează de două sute şaptezeci de ori în volumul său Hilya. A murit în Nîşâpur în 987/376, conform lui Ibn al-‘Imâd, Şadharât, III, p. 87. Tatăl său, Abû Ja’far ibn Sinân, era un şeic malâmatî.
[2] Este vorba fără îndoială despre Abû Ahmad ibn ‘Îsâ, informator al lui Sulamî menţionat în volumul Tabaqât, în Risâla a lui Quuşayrí şi în Ta’rîkh Baghdâd a lui al-Khatîb.
[3] Abû-l-Hasan al Qannâd din Wâsit, mort în 921 ?/309 (Louis Massignon dă cele două date 325 şi 340), cunoscut mai ales pentru informaţiile sale despre Hallâj. Cf. Sam’ânî, Ansâb, V, p. 545, care nu indică nici o dată.
O zi cu Profetul - Vecinii
'Abdullah ibn 'Umar a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Cel mai bun companion al lui Allah Preainaltul este cel care se comporta cel mai bine cu companionii sai si cel mai bun vecin al lui Allah Preainaltul este acela care se poarta cel mai bine cu vecinul sau."
(Tirmidhi)
Abu Dharr a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Cand faceti supa, adaugati mai multa apa, amintindu-va si de vecinii vostri."
(Muslim)
(Tirmidhi)
Abu Dharr a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Cand faceti supa, adaugati mai multa apa, amintindu-va si de vecinii vostri."
(Muslim)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)