rezumat
Sidi Sahri a dezvoltat trei aspecte :
- sufismul
- necesitatea sufismului
- sufismul între ieri şi astăzi
I – În ceea ce priveşte sufismul, echivalentul său în sfântul Coran este tazquia, purificare. « El este Cel ce a trimis printre cei neştitori, un profet luat dintre ei pentru a le recita versete care-i curăţă (yuzakihim), care-i învaţă Cartea şi înţelepciunea » (62, 2).
Echivalentul în sunna este ihssan (excelenţă), cea mai înaltă dintre staţiunile (maqam) religiei. Găsim o definiţie chiar în celebrul hadith aşa-zis al lui Jibril (Gabriel).
Această realitate a sufismului are, deci, fundamente exclusiv şi indiscutabil islamice.
Cel care s-a realizat succesiv prin intermediul celor trei staţiuni (1- Islam, 2 - Iman, 3 - Ihssan) nu este, deci, nicidecum un inovator de condamnat, ci pur şi simplu un credincios sincer care doreşte să-şi completeze, să-şi desăvârşească credinţa.
Cel care rămâne la nivelul 1 al Islamului o face, fără îndoială, ca urmare a unei palide ambiţii spirituale.
Cel care se găseşte la nivelul 1 sau 2 ale credinţei nu poate îndruma pe cineva care doreşte să atingă nivelul 3, cel al Ihssan-ului.
Nu putem, deci, reproşa unui bărbat sau unei femei că doresc să îndepărteze vălul (sau să reducă distanţa) între el (sau ea) şi creatorul lor.
Sufismul este, aşadar, un nivel indisociabil al edificiului numit Islam.
Ceea ce s-a întâmplat, de fapt, în cursul istoriei Islamului este că nivelul al 3-lea a fost « distrus », ceea ce i-a adus pe oameni să nege posibilităţile metafizice de atingere a acestui nivel 3. Cine nu a cunoscut decât nivelul 1, nu poate admite că există şi alte niveluri ale credinţei.
Problema constă în faptul că religia credinciosului nu este completă decât dacă este atins şi nivelul al 3-lea.
II – În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare : este sufismul necesar ?
Se poate spune că ceea ce caraterizează astăzi societatea modernă este nepăsarea. Aceasta este regula de conduită.
Pasiunile au preluat controlul inimii. Omul nu-şi mai poate controla pasiunile sau lupta împotriva ego-ului său. Dimensiunea spirituală a omului a fost pusă în şah.
Nu s-ar putea firma că acest om are nevoie de un sprijin, de o susţinere/asistenţă, de un ajutor ?
Astăzi se admite ca o ţară să poată solicita ajutor ca să iasă din subdezvoltarea ştiinţifică.
Această regulă, că cel slab are nevoie de cel puternic, unanim acceptată, este valabilă şi în domeniul spiritual.
Tot astfel, un suflet slab sau slăbit nu are, oare, nevoie de un suflet puternic pentru a-l ajuta ? Cu atât mai mult cu cât mântuirea sufletului este un obiectiv suprem, ea este scopul existenţei.
Omul care nutreşte acest sentiment nu este de dispreţuit, ci de felicitat, fiindcă se află pe calea cea bună.
Bineînţeles, de acest gen de ajutor n-are nimeni nevoie. Ne vom auzi apunând: « Sunt capabil să reuşesc şi singur ! » « Credinţa mea îmi ajunge ! Ce mai există în afară de ceea ce trăiesc ? »
III – În ceea ce priveşte cel de-al treilea aspect: sufismul de ieri şi până astăzi
Este important de ştiut este că, de-a lungul timpului, obiectivul maeştrilor spirituali a fost întotdeauna acelaşi: cunoaşterea lui Dumnezeu şi proximitatea de Dumnezeu.
“Materia primă” pe care o utilizezază pentru refacerea sufletelor destrămate este, şi ea, aceeaşi: luminile muhammadiene.
Profetul a adus un ansamblu de reguli divine care au fost, ulterior, codificate. Este dimensiunea legislativă, exoterică a mesagerului lui Dumnezeu. Însă Profetul are şi o dimensiune interioară, luminoasă (« o magmă de lumină », cum o descriu gnosticii). Aceste lumini au fost comunicate de la inimă la inimă. Aceste lumini sunt cele care permit şeicilor să refacă sufletele destrămate. Luminile sunt una, dar pentru reconstruirea personalităţii interioare, a sufletelor destrămate, metodele educative diferă.
Altădată, austeritatea (takhalli) era aceea care preceda înfrumuseţarea (tahalli) şi, în sfârşit, manifestarea/teofania (tajalli), altfel spus cunoaşterea, adorarea fără să-L vezi, tajalli lui Dumnezeu în tine.
Astăzi, această metodă este dificil de pus în practică din cauza fragilităţii conştiinţei spirituale. În aceste condiţii, cum să i se ceară discipolului să treacă prin takhalli înainte de tahalli?
Pe calea noastră, maestrul spiritual, Sidi Hamza, are o metodă diferită: tahalli-takhalli-tajalli.
Nu mai există condiţii prealabile, ca altădată, cu excepţia dhikr-ului. Luminile dhikr-ului vor alunga din inimă pasiunile şi vor reda discipolului controlul asupra propriului ego.
Acest principiu educativ este singurul adoptat, singurul care-i poate atrage pe oameni şi care îi poate face să-L iubească pe Dumnezeu şi pe Profetul Său. Este dovada că maestrul viu de astăzi a rezumat totul în dhikr, că posedă, astfel, o extraordinară putere spirituală.
Altădată, discipolul participa într-o oarecare măsură la propria sa educaţie, ajutându-l pe maestru în demersul său educativ.
Astăzi, puterea spirituală a dhikr-ului este atât de intensă încât e capabilă să transforme discipolul pe nesimţite, fără să necesite din partea sa eforturile de odinioară.
Aceasta este o binecuvântare de-a lui Dumnezeu, care ne cunoaşte preocupările, slăbiciunile şi de aceea ni l-a trimis pe şeic ca pe o binecuvântare.
sâmbătă, martie 01, 2008
Imam Abu al-Qasim al-Qushayri (d. 465)
Un muhaddith* care a transmis mii de hadithuri învăţăceilor săi în Naysabur, unde i-a combătut pe Mu`taziliţi până ce a trebuit să fugă la Mecca pentru a-şi salva viaţa, al-Qushayri a fost discipolul marelui şeic sufit Abu `Ali al-Daqqaq.
A fost, de asemenea, un mufassir** care a scris o exegeză completă a Qur’an-ului intitulată Lata’if al-isharat bi tafsir al-Qur’an (“Subtilităţi şi aluzii în comentarea Qur’an-ului”).
Lucrarea sa cea mai cunoscută rămâne, totuşi, Risala ila al-sufiyya sau "Epistola către Sufiţi", unul dintre primele manuale complete despre ştiinţa sufită, care se adaugă operelor lui:
Abu Nasr al-Sarraj (d. 378) - Kitab al-luma` (“Cartea luminilor”); Abu Talib al-Makki (d. 386) -Qut al-qulub fi mu`amalat al-mahbub wa wasf tariq al-murid ila maqam al-tawhid (“Hrana inimilor în relaţia cu Mult-Iubitul şi descrierea parcursului căutătorului până la staţiunea afirmării unităţii”); Abu Bakr al-Kalabadhi (d. 391) - al-Ta`arruf li madhhab ahl al-tasawwuf (“Definirea învăţăturii Oamenilor Purificării de Sine”); şi Abd al-Rahman al-Sulami (d. 411) -Tabaqat al-sufiyya (“Referinţe biografice ale sufiţilor”)
Note
* Titlu islamic conferit cuiva care cunoaşte în profunzime şi relatează la perfecţiune hadith-urile, lanţul naratorilor lor (sanid), precum şi naratorii originari şi cei mai cunoscuţi ai acestor hadith-uri.
** Cel care scrie un tafsir - o exegeză sau un comentariu în limba arabă, (de obicei) a Qur’an-ului.
A fost, de asemenea, un mufassir** care a scris o exegeză completă a Qur’an-ului intitulată Lata’if al-isharat bi tafsir al-Qur’an (“Subtilităţi şi aluzii în comentarea Qur’an-ului”).
Lucrarea sa cea mai cunoscută rămâne, totuşi, Risala ila al-sufiyya sau "Epistola către Sufiţi", unul dintre primele manuale complete despre ştiinţa sufită, care se adaugă operelor lui:
Abu Nasr al-Sarraj (d. 378) - Kitab al-luma` (“Cartea luminilor”); Abu Talib al-Makki (d. 386) -Qut al-qulub fi mu`amalat al-mahbub wa wasf tariq al-murid ila maqam al-tawhid (“Hrana inimilor în relaţia cu Mult-Iubitul şi descrierea parcursului căutătorului până la staţiunea afirmării unităţii”); Abu Bakr al-Kalabadhi (d. 391) - al-Ta`arruf li madhhab ahl al-tasawwuf (“Definirea învăţăturii Oamenilor Purificării de Sine”); şi Abd al-Rahman al-Sulami (d. 411) -Tabaqat al-sufiyya (“Referinţe biografice ale sufiţilor”)
Note
* Titlu islamic conferit cuiva care cunoaşte în profunzime şi relatează la perfecţiune hadith-urile, lanţul naratorilor lor (sanid), precum şi naratorii originari şi cei mai cunoscuţi ai acestor hadith-uri.
** Cel care scrie un tafsir - o exegeză sau un comentariu în limba arabă, (de obicei) a Qur’an-ului.
sâmbătă, februarie 23, 2008
Steaua şi semiluna
Steaua şi semiluna alcătuiesc, împreună, un binecunoscut simbol care se regăseşte pe drapelele multor ţări din lumea islamică, exemplul cel mai pregnant fiind cel al Turciei, al Malaeziei sau al Pakistanului.
În pofida părerii generale, acest simbol nu este de origine musulmană. El a fost, mai degrabă, o reprezentare politeistă adoptată în timpul răspândirii Islamului, iar utilizarea sa în prezent este, uneori, controversată în lumea islamică.
Despre stea şi semilună se susţine frecvent că sunt simboluri islamice, însă istoricii afirmă că acestea erau însemnul Imperiului Otoman, nu al Islamului în ansamblul său.
Steaua şi semiluna, ca simbol, este unul foarte vechi, datând din civilizaţia Sumeriană timpurie când era asociat cu Zeul Soarelui şi cu Zeiţa Lunii (menţionat încă din 2100 î. Cr.), iar mai târziu cu Zeiţa Tanit şi, ulterior, chiar cu Diana. Acest simbol a fost utilizat aproape constant de-a lungul timpului, fiind ulterior preluat pe drapelul de luptă al Dinastiei otomane, care este "responsabilă", în mare măsură, de asocierea stelei şi semilunii cu Islamul.
De amintit şi că în Coran nu există nici o menţiune a unui astfel de simbol, neexistând nici o legătură între stea, semilună şi Profet (slaws), al cărui drapel era alb şi negru, purtând inscripţia Nasr um min Allah ("Cu ajutorul lui Allah").
Este important de reţinut că Islamul deţine puţine simboluri tradiţionale, iar semiluna şi steaua nu fac parte dintre cele recunoscute ca atare de către musulmani. Simbolul se datorează difuziunii culturale şi răspândirii Islamului printre turcii otomani, care au stăpânit o mare parte a lumii, turci care au ales semiluna şi steaua drept simboluri care să figureze pe drapelul lor naţional. În acest context, ele au ajuns să fie asociate cu Islamul.
În pofida părerii generale, acest simbol nu este de origine musulmană. El a fost, mai degrabă, o reprezentare politeistă adoptată în timpul răspândirii Islamului, iar utilizarea sa în prezent este, uneori, controversată în lumea islamică.
Despre stea şi semilună se susţine frecvent că sunt simboluri islamice, însă istoricii afirmă că acestea erau însemnul Imperiului Otoman, nu al Islamului în ansamblul său.
Steaua şi semiluna, ca simbol, este unul foarte vechi, datând din civilizaţia Sumeriană timpurie când era asociat cu Zeul Soarelui şi cu Zeiţa Lunii (menţionat încă din 2100 î. Cr.), iar mai târziu cu Zeiţa Tanit şi, ulterior, chiar cu Diana. Acest simbol a fost utilizat aproape constant de-a lungul timpului, fiind ulterior preluat pe drapelul de luptă al Dinastiei otomane, care este "responsabilă", în mare măsură, de asocierea stelei şi semilunii cu Islamul.
De amintit şi că în Coran nu există nici o menţiune a unui astfel de simbol, neexistând nici o legătură între stea, semilună şi Profet (slaws), al cărui drapel era alb şi negru, purtând inscripţia Nasr um min Allah ("Cu ajutorul lui Allah").
Este important de reţinut că Islamul deţine puţine simboluri tradiţionale, iar semiluna şi steaua nu fac parte dintre cele recunoscute ca atare de către musulmani. Simbolul se datorează difuziunii culturale şi răspândirii Islamului printre turcii otomani, care au stăpânit o mare parte a lumii, turci care au ales semiluna şi steaua drept simboluri care să figureze pe drapelul lor naţional. În acest context, ele au ajuns să fie asociate cu Islamul.
joi, februarie 14, 2008
miercuri, februarie 13, 2008
Moscheea Al-Azhar
Situată în El Hussein Square, Moscheea Al-Azhar (“Cea mai înfloritoare"), înfiinţată în 972 (361 H), în stil porticoid, la scurt timp după întemeierea Cairoului însuşi, a fost proiectată de generalul Fatimid Jawhar El-Sequili (Gawhara Qunqubay, Gawhar al-Sakkaly) şi construită la ordinul califului Muezz Li-Din Allah.
Aflată în centrul unei zone împânzite de cele mai frumoase monumente islamice din secolul al X-lea, a fost denumită “Al-Azhar” după Fatama al-Zahraa, fiica Profetului Muhammad (pacea şi binecuvantarea lui Dumnezeu fie asupra sa).
Se inspiră atât din moscheea Amr Ibn El-As cât şi din moscheea Ibn Tulun.
Primul monument Fatimid din Egipt, Azharul a fost un loc de întâlnire pentru studenţii Shi'a şi, de-a lungul secolelor, a rămas punctul central al universităţii de renume care s-a dezvoltat în jurul ei. Sub Yaqoub Ibn Cals moscheea a devenit un lăcaş de învăţătură.
Al-Azhar este cea mai veche universitate din lume, în care primele cursuri au fost ţinute în 975 AD. Astăzi, universitatea construită în jurul moscheii este cea mai prestigioasă dintre instituţiile de învăţământ musulmane, iar studenţii ei sunt foarte apreciaţi pentru pregătirea lor tradiţională.
Deşi cândva au învăţat aici zece mii de studenţi, cursurile universităţii se desfăşoară în zilele noastre în clădirile adiacente, moscheea fiind rezervată rugăciunilor. Studiilor religioase li s-au adăugat şcoli de medicină modernă, de ştiinţe şi de limbi străine.
Din punct de vedere arhitectural, moscheea este un palimpsest al tuturor stilurilor şi influenţelor care au străbătut în timp Egiptul, o mare parte din ea fiind renovată de Abdarrahman Khesheda. Are cinci minarete foarte frumoase, cu mici balcoane şi coloane sculptate. Are şase intrări, intrarea principală - Bab el-Muzayini (poarta bărbierului) - datând din secolul al XVIII-lea şi fiind situată chiar acolo unde studenţii erau, pe vremuri, bărbieriţi. Această poartă se deschide spre o curte interioară mică de unde se poate ajunge, la stânga, la Aqbaughawiya Madrasa, construită în 1340 şi care serveşte drept bibliotecă. La dreapta se află Taybarsiya Madrasa, construită în 1310, care are un mihrab foarte frumos. Intrarea Qaitbay datează din 1469 şi are construit un minaret în partea de sus. Înăuntru se deschide o curte interioară mare, de cca 80m/30m, înconjurată de porticuri susţinute de peste trei mii de coloane din marmură, foarte vechi. La est se află locul de rugăciune, mai mare decât curtea şi străjuit de mai multe şiruri de coloane din marmură.
Inscripţia kufică din interiorul mihrabului este originală, deşi mihrabul a suferit câteva modificări de-a lungul timpului. În spate se află o sală adăugată în 1753 de Abd el-Rahman Katkhuda. La capătul nordic se afla mormântul şi madrasa lui Jawhar El-Sequili.
Bine dotaţi cu fotografii, descrieri şi dor de ducă, nu ne rămâne, deci, decât s-o (re)vizităm.
Aflată în centrul unei zone împânzite de cele mai frumoase monumente islamice din secolul al X-lea, a fost denumită “Al-Azhar” după Fatama al-Zahraa, fiica Profetului Muhammad (pacea şi binecuvantarea lui Dumnezeu fie asupra sa).
Se inspiră atât din moscheea Amr Ibn El-As cât şi din moscheea Ibn Tulun.
Primul monument Fatimid din Egipt, Azharul a fost un loc de întâlnire pentru studenţii Shi'a şi, de-a lungul secolelor, a rămas punctul central al universităţii de renume care s-a dezvoltat în jurul ei. Sub Yaqoub Ibn Cals moscheea a devenit un lăcaş de învăţătură.
Al-Azhar este cea mai veche universitate din lume, în care primele cursuri au fost ţinute în 975 AD. Astăzi, universitatea construită în jurul moscheii este cea mai prestigioasă dintre instituţiile de învăţământ musulmane, iar studenţii ei sunt foarte apreciaţi pentru pregătirea lor tradiţională.
Deşi cândva au învăţat aici zece mii de studenţi, cursurile universităţii se desfăşoară în zilele noastre în clădirile adiacente, moscheea fiind rezervată rugăciunilor. Studiilor religioase li s-au adăugat şcoli de medicină modernă, de ştiinţe şi de limbi străine.
Din punct de vedere arhitectural, moscheea este un palimpsest al tuturor stilurilor şi influenţelor care au străbătut în timp Egiptul, o mare parte din ea fiind renovată de Abdarrahman Khesheda. Are cinci minarete foarte frumoase, cu mici balcoane şi coloane sculptate. Are şase intrări, intrarea principală - Bab el-Muzayini (poarta bărbierului) - datând din secolul al XVIII-lea şi fiind situată chiar acolo unde studenţii erau, pe vremuri, bărbieriţi. Această poartă se deschide spre o curte interioară mică de unde se poate ajunge, la stânga, la Aqbaughawiya Madrasa, construită în 1340 şi care serveşte drept bibliotecă. La dreapta se află Taybarsiya Madrasa, construită în 1310, care are un mihrab foarte frumos. Intrarea Qaitbay datează din 1469 şi are construit un minaret în partea de sus. Înăuntru se deschide o curte interioară mare, de cca 80m/30m, înconjurată de porticuri susţinute de peste trei mii de coloane din marmură, foarte vechi. La est se află locul de rugăciune, mai mare decât curtea şi străjuit de mai multe şiruri de coloane din marmură.
Inscripţia kufică din interiorul mihrabului este originală, deşi mihrabul a suferit câteva modificări de-a lungul timpului. În spate se află o sală adăugată în 1753 de Abd el-Rahman Katkhuda. La capătul nordic se afla mormântul şi madrasa lui Jawhar El-Sequili.
Bine dotaţi cu fotografii, descrieri şi dor de ducă, nu ne rămâne, deci, decât s-o (re)vizităm.
miercuri, februarie 06, 2008
Imam Abu Mansur `Abd al-Qahir al-Baghdadi (d. 429)
Unul dintre cei care deţineau o cunoaştere cuprinzătoare a perspectivelor şi convingerilor diverse ale musulmanilor şi nemusulmanilor. Scrie el în lucrarea Farq bayn al-firaq:
"Află că Ahl al-Sunna wa al-Jama`a sunt împărţiţi în opt categorii de oameni (…), cea de-a şasea categorie fiind asceţii sufiţi (al-zuhhad al-sufiyya), care au văzut lucrurile aşa cum sunt şi, ca urmare, s-au abţinut, care au cunoscut prin experienţă [directă] şi, ca urmare, au luat observarea fenomenelor în serios, care au acceptat ce le-a oferit Allah şi s-au mulţumit cu ceea ce aveau la îndemână.
Ei au înţeles că auzul, văzul şi gândirea sunt, toate, responsabile pentru binele lor şi pentru răul lor, şi că nu cântăresc nici cât un atom. Prin urmare, ei s-au înhămat cu hamul cel mai bun la pregătirea Zilei întoarcerii. Vorba lor a urmat cele două căi - a preceptelor şi a aluziilor subtile – după exemplul Oamenilor Hadith-urilor-, însă fără să urmărească ţinerea de discursuri inutile.
Ei n-au căutat să se pună în valoare făcând binele, nici n-au renunţat la facerea de bine din sfială.
Religia lor este mărturisirea unicităţii şi tăgăduirea existenţei asociaţilor. Învăţătura lor constă în încredinţarea tuturor lucrurilor lui Allah, în bizuirea pe El, în supunerea în faţa poruncilor Sale, în a se mulţumi cu ceea ce au primit de la El şi în evitarea emiterii oricărei obiecţii faţă de El. “Acesta este harul lui Dumnezeu pe care El îl dăruieşte cui voieşte. Dumnezeu este Stăpânul Harului cel Mare!” "(57:21).(1)
Imam `Abd al-Qahir al-Baghdadi scrie în Usul al-din:
"Lucrarea Tarikh al-sufiyya (“Istoria sufiţilor”, mai cunoscută ca Tabaqat al-sufiyya sau “Nivelele sufiţilor”) de Abu `Abd al-Rahman Sulami conţine biografiile a aproape o mie de şeici sufiţi, nici unul dintre aceştia neaparţinând vreunei secte eretice şi toţi aparţinând comunităţii sunnite, cu excepţia a doar trei dintre ei: Abu Hilman din Damasc, care pretindea că este sufit dar care credea, de fapt, în reîncarnare (hulul); Husayn ibn Mansur al-Hallaj, al cărui caz rămâne problematic deşi Ibn `Ata’ Allah, Ibn Khafif şi Abu al-Qasim al-Nasir Abadi erau de acord cu el [la fel ca şi hanbaliţii Ibn `Aqil, Ibn Qudama şi al-Tufi]; şi al-Qannad, pe care sufiţii l-au acuzat că era un Mu`tazilit şi l-au respins, fiindcă cei buni nu-i acceptă pe cei vicleni."(2)
Note:
(1) `Abd al-Qahir al-Baghdadi, al-Farq bayn al-firaq (Beirut: dar al-kutub al-`ilmiyya, n.d.) 242-243.
(2) `Abd al-Qahir al-Baghdadi, Usul al-din p. 315-16.
"Află că Ahl al-Sunna wa al-Jama`a sunt împărţiţi în opt categorii de oameni (…), cea de-a şasea categorie fiind asceţii sufiţi (al-zuhhad al-sufiyya), care au văzut lucrurile aşa cum sunt şi, ca urmare, s-au abţinut, care au cunoscut prin experienţă [directă] şi, ca urmare, au luat observarea fenomenelor în serios, care au acceptat ce le-a oferit Allah şi s-au mulţumit cu ceea ce aveau la îndemână.
Ei au înţeles că auzul, văzul şi gândirea sunt, toate, responsabile pentru binele lor şi pentru răul lor, şi că nu cântăresc nici cât un atom. Prin urmare, ei s-au înhămat cu hamul cel mai bun la pregătirea Zilei întoarcerii. Vorba lor a urmat cele două căi - a preceptelor şi a aluziilor subtile – după exemplul Oamenilor Hadith-urilor-, însă fără să urmărească ţinerea de discursuri inutile.
Ei n-au căutat să se pună în valoare făcând binele, nici n-au renunţat la facerea de bine din sfială.
Religia lor este mărturisirea unicităţii şi tăgăduirea existenţei asociaţilor. Învăţătura lor constă în încredinţarea tuturor lucrurilor lui Allah, în bizuirea pe El, în supunerea în faţa poruncilor Sale, în a se mulţumi cu ceea ce au primit de la El şi în evitarea emiterii oricărei obiecţii faţă de El. “Acesta este harul lui Dumnezeu pe care El îl dăruieşte cui voieşte. Dumnezeu este Stăpânul Harului cel Mare!” "(57:21).(1)
Imam `Abd al-Qahir al-Baghdadi scrie în Usul al-din:
"Lucrarea Tarikh al-sufiyya (“Istoria sufiţilor”, mai cunoscută ca Tabaqat al-sufiyya sau “Nivelele sufiţilor”) de Abu `Abd al-Rahman Sulami conţine biografiile a aproape o mie de şeici sufiţi, nici unul dintre aceştia neaparţinând vreunei secte eretice şi toţi aparţinând comunităţii sunnite, cu excepţia a doar trei dintre ei: Abu Hilman din Damasc, care pretindea că este sufit dar care credea, de fapt, în reîncarnare (hulul); Husayn ibn Mansur al-Hallaj, al cărui caz rămâne problematic deşi Ibn `Ata’ Allah, Ibn Khafif şi Abu al-Qasim al-Nasir Abadi erau de acord cu el [la fel ca şi hanbaliţii Ibn `Aqil, Ibn Qudama şi al-Tufi]; şi al-Qannad, pe care sufiţii l-au acuzat că era un Mu`tazilit şi l-au respins, fiindcă cei buni nu-i acceptă pe cei vicleni."(2)
Note:
(1) `Abd al-Qahir al-Baghdadi, al-Farq bayn al-firaq (Beirut: dar al-kutub al-`ilmiyya, n.d.) 242-243.
(2) `Abd al-Qahir al-Baghdadi, Usul al-din p. 315-16.
sâmbătă, ianuarie 26, 2008
Cântul 31. Reglementare legală pentru Hajj
Hajjul este wajib pentru bărbaţi şi femei
O dată în viaţă, dacă sunt sănătoşi şi capabili.
O femeie nu poate merge acolo fără soţul său,
O rudă de sex bărbătesc sau un grup protector.
Există patru stâlpi esenţiali, nu trebuie ratat niciunul
Dacă nu, Hajjul vostru va fi anulat fără speranţa de a-l corecta:
Să ai o intenţie fermă de intrare în starea de sacralitate,
Să alergi între cele două coloane din apropierea Moscheii Sacre,
Să te opreşti la ‘Arafah în ajunul ‘Id al-Adha,
În a zecea zi a lunii Dhu l-Hijjah
Înainte de călătoria de noapte la Muzdalifah
Să înconjuri Ka’bah în Tawwaf final,
După oprirea la Muzdalifah, acesta este circuitul final.
Celelalte wajib sunt legate de sacrificiul ofrandei.
Aceste wajib sunt în număr de doisprezece: să spui talbiyah,
Să nu porţi haine cusute, pentru bărbaţi,
Să înconjuri Ka’bah,
Să faci o rugăciune de două unităţi, după acestea,
Să alergi între cele două coline Safa şi Marwah
Să cobori la Muzdalifah,
Să petreci trei nopţi la Mina,
Să intri în starea de sacralitate înainte de punctul de trecere,
Să stai în picioare la Arafah, să lapidezi
Cei trei stâlpi, să-ţi razi capul sau să-ţi tai pletele.
Este wajib să intri în starea de puritate înconjurând
Casa aflată în stânga ta.
Să înconjuri de şapte ori, începând din dreptul Pietrei
Şi fiind în afara zonei circulare,
Şi să nu te opreşti fără motiv,
Dar dacă rugăciunea începe, puteţi.
Este wajib să faci de şapte ori parcursul colinelor,
Începând cu Safa şi terminând cu Marwah.
Pentru această parte, este mandub să fii acoperit şi pur,
Şi de asemenea să te opreşti pe coline şi să te rogi la Dumnezeu.
Am omis în ultimul cânt să menţionăm
Două băi: la început şi înainte de a intra la Mekka.
Apoi, vom vorbi despre cinci locuri de sacralitate,
Sau puncte de trecere; Profetul le-a numit.
Cele cinci locuri sunt punctele în care se intră în sacralitate
Dacă cineva are intenţia să împlinească ‘Umrah sau Hajj.
Locul ales depinde de direcţia de unde se vine.
Primul loc se găseşte tocmai în sudul Medinei.
Al doilea, la nouăzeci de kilometri în nord-est
De Mekka. Al treilea, la nouăzeci de kilometri în est.
Al patrulea este situat la şaizeci de kilometri în sud.
Al cincilea, la o sută nouăzeci de kilometri în nord-vest.
Acesta din urmă este pentru pelerinii care vin dinspre vest.
Al patrulea este pentru cei din sud şi din est.
Al treilea, pentru cei din Riyadh şi din regiunea sa.
Al doilea, pentru naţiunile din Valea Tigrului.
Primul este rezervat locuitorilor Medinei.
Alegeţi locul care se găseşte pe traseul vostru.
Dacă depăşiţi locul vostru de trecere fără să fi [intrat]
În stare de sacralitate, trebuie să sacrificaţi o oaie.
Pelerinii în sacralitate nu trebuie să omoare
Fiarele, mai puţin viperele, scorpionii,
Câinii turbaţi, şobolanii sau corbii,
Nici să utilizeze parfumuri sau uleiuri pentrui corp
Sau păr. Nu pot omorâ păduchii
Nici să-şi taie unghiile sau pletele, nici să-şi frece pielea.
Bărbaţii nu-şi pot acoperi capul sau faţa,
Nici femeile nu pot purta mănuşi sau să-şi ascundă chipul.
Bărbaţii nu pot purta ceas sau brăţară,
Pot purta o centură în care să-şi păstreze aceste obiecte.
Dacă încalcă aceasta, trebuie să postească trei zile,
Să sacrifice o oaie sau să dea mâncare la şase săraci.
Dacă omoară o fiară, trebuie să plătească o amendă
Calculată, cel mai adesea, după mărimea creaturii.
Nu trebuie să se mângâie sau să se sărute, este ilicit.
Cât despre făcut dragoste, aceasta anulează ‘Umrah sau Hajjul
Şi va trebui să refaceţi pelerinajul în alt an.
Dar, numai în timpul celor zece zile rituale,
Este permisă adăpostirea la umbra unui edificiu,
Purtarea a ceva pe cap, spălatul fără
Săpun, dormitul pe un pat cu pernă, schimbatul
Veşmintelor, scărpinatul pielii, purtatul unui bandaj.
Mai sunt şi alte reguli pentru acest cânt.
Le vom pune în următorul, pentru a nu lungi din cale afară.
O dată în viaţă, dacă sunt sănătoşi şi capabili.
O femeie nu poate merge acolo fără soţul său,
O rudă de sex bărbătesc sau un grup protector.
Există patru stâlpi esenţiali, nu trebuie ratat niciunul
Dacă nu, Hajjul vostru va fi anulat fără speranţa de a-l corecta:
Să ai o intenţie fermă de intrare în starea de sacralitate,
Să alergi între cele două coloane din apropierea Moscheii Sacre,
Să te opreşti la ‘Arafah în ajunul ‘Id al-Adha,
În a zecea zi a lunii Dhu l-Hijjah
Înainte de călătoria de noapte la Muzdalifah
Să înconjuri Ka’bah în Tawwaf final,
După oprirea la Muzdalifah, acesta este circuitul final.
Celelalte wajib sunt legate de sacrificiul ofrandei.
Aceste wajib sunt în număr de doisprezece: să spui talbiyah,
Să nu porţi haine cusute, pentru bărbaţi,
Să înconjuri Ka’bah,
Să faci o rugăciune de două unităţi, după acestea,
Să alergi între cele două coline Safa şi Marwah
Să cobori la Muzdalifah,
Să petreci trei nopţi la Mina,
Să intri în starea de sacralitate înainte de punctul de trecere,
Să stai în picioare la Arafah, să lapidezi
Cei trei stâlpi, să-ţi razi capul sau să-ţi tai pletele.
Este wajib să intri în starea de puritate înconjurând
Casa aflată în stânga ta.
Să înconjuri de şapte ori, începând din dreptul Pietrei
Şi fiind în afara zonei circulare,
Şi să nu te opreşti fără motiv,
Dar dacă rugăciunea începe, puteţi.
Este wajib să faci de şapte ori parcursul colinelor,
Începând cu Safa şi terminând cu Marwah.
Pentru această parte, este mandub să fii acoperit şi pur,
Şi de asemenea să te opreşti pe coline şi să te rogi la Dumnezeu.
Am omis în ultimul cânt să menţionăm
Două băi: la început şi înainte de a intra la Mekka.
Apoi, vom vorbi despre cinci locuri de sacralitate,
Sau puncte de trecere; Profetul le-a numit.
Cele cinci locuri sunt punctele în care se intră în sacralitate
Dacă cineva are intenţia să împlinească ‘Umrah sau Hajj.
Locul ales depinde de direcţia de unde se vine.
Primul loc se găseşte tocmai în sudul Medinei.
Al doilea, la nouăzeci de kilometri în nord-est
De Mekka. Al treilea, la nouăzeci de kilometri în est.
Al patrulea este situat la şaizeci de kilometri în sud.
Al cincilea, la o sută nouăzeci de kilometri în nord-vest.
Acesta din urmă este pentru pelerinii care vin dinspre vest.
Al patrulea este pentru cei din sud şi din est.
Al treilea, pentru cei din Riyadh şi din regiunea sa.
Al doilea, pentru naţiunile din Valea Tigrului.
Primul este rezervat locuitorilor Medinei.
Alegeţi locul care se găseşte pe traseul vostru.
Dacă depăşiţi locul vostru de trecere fără să fi [intrat]
În stare de sacralitate, trebuie să sacrificaţi o oaie.
Pelerinii în sacralitate nu trebuie să omoare
Fiarele, mai puţin viperele, scorpionii,
Câinii turbaţi, şobolanii sau corbii,
Nici să utilizeze parfumuri sau uleiuri pentrui corp
Sau păr. Nu pot omorâ păduchii
Nici să-şi taie unghiile sau pletele, nici să-şi frece pielea.
Bărbaţii nu-şi pot acoperi capul sau faţa,
Nici femeile nu pot purta mănuşi sau să-şi ascundă chipul.
Bărbaţii nu pot purta ceas sau brăţară,
Pot purta o centură în care să-şi păstreze aceste obiecte.
Dacă încalcă aceasta, trebuie să postească trei zile,
Să sacrifice o oaie sau să dea mâncare la şase săraci.
Dacă omoară o fiară, trebuie să plătească o amendă
Calculată, cel mai adesea, după mărimea creaturii.
Nu trebuie să se mângâie sau să se sărute, este ilicit.
Cât despre făcut dragoste, aceasta anulează ‘Umrah sau Hajjul
Şi va trebui să refaceţi pelerinajul în alt an.
Dar, numai în timpul celor zece zile rituale,
Este permisă adăpostirea la umbra unui edificiu,
Purtarea a ceva pe cap, spălatul fără
Săpun, dormitul pe un pat cu pernă, schimbatul
Veşmintelor, scărpinatul pielii, purtatul unui bandaj.
Mai sunt şi alte reguli pentru acest cânt.
Le vom pune în următorul, pentru a nu lungi din cale afară.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)