Cântul 29. Al-l’tikaf

Al-l’tikaf este un [ritual] nafilah împlinit la moscheie.
Posteşti şi te rogi acolo timp de o zi şi o noapte
Intri înainte de apusul soarelui şi petreci în moscheie noaptea
Pentru a o părăsi a două zi seara, după asfinţit.
Ceea ce anulează postul, ruinează şi al-l’tikaf.
Dar noaptea se poate mânca şi bea ceea ce este permis.
Regula invalidării nu este aplicată nici ea,
Dacă se mănâncă sau se bea din greşeală sau sub constrângere.
Dar acest act mandub este anulat dacă se mângâie,
Se sărută sau se părăseşte moscheia fără motiv,
Ca pentru a cumpărat de mâncare sau pentru o baie.
Femeile care au menstruaţie trebuie să plece.
Este mandub să se rămână între zece zile şi o lună.
Să se facă în timpul ultimelor zece zile din Ramadan.

Cântul 28. Postul mandub

Perioadele pentru împlinirea posturilor mandub sunt :
Primele nouă zile ale lunii Dhu l-Hijjah.
Lunile Muharram şi Rajab, a doua parte
A lunii Sha’ban, şi toate marţile şi joile anului.
Perioadele citate sunt cele mai benefice.
Alte mandub sunt citate în anumite cărţi.
Dacă rupeţi postul fără motiv, recuperaţi-l.
Femeile nu trebuie s-o facă fără permisiune.
Aceasta priveşte postul mandub în afara Ramadanului,
Apoi vom spune când nu trebuie niciodată să postiţi.
Nu postiţi în timpul celor două zile de festivitate ‘Id,
Nici în zilele de unsprezece, douăsprezece şi treisprezece ale lunii Dhu l-Hijjah.
Este blamabil să postiţi fără întrerupere, aşa că
Procedaţi la o întrerupere din timp în timp.

Cântul 27. Postul şi lunile calendarului lunar

Există douăsprezece luni lunare, prin hotărâre divină : Muharram, Safar,
Rabi’u l’-Awwal, Rabi’u th-Thani,
Jumada l-‘Ula, Jumada l-‘Akhirah, Rajab, Şa’ ban,
Ramadan, Şawwal, Dhu l’-Qi’dah, Dhu l’-Hijjah
Lunile lunare durează douăzeci şi nouă sau treizeci de zile
Care încep atunci când soarele dispare la orizont.
O lună lunară începe la apariţia cornului lunii
Sau la sfârşitul a treizeci de zile, dacă este ascuns cornul lunii.
Trebuie căutat cornul lunii după asfinţirea soarelui
La apus, înainte ca noaptea să devină prea întunecoasă
Dacă-l vedeţi ziua [de azi], este pentru ziua următoare.
Aşa au decis juriştii de rit malikit.
Dacă nu-l vedeţi, încredeţi-vă în doi oameni
Integri care l-au văzut, cu ochii lor, în regiunea lor.
Iarăşi, urmaţi mărturia vizuală a cuiva din regiunea voastră.
Şi n-o urmaţi pe cea a unui popor îndepărtat.
Postul este wajib pentru bărbaţii sănătoşi,
Musulmani, sănătoşi şi care nu sunt în călătorie;
Pentru femeile care nu sângerează în timpul zilei.
« Dacă nu, ea va trebui să refacă postul », spun juriştii.
Postitul este simplu. Cu o noapte înainte, doar
Aveţi intenţia de a nu mânca,
De a nu bea, de a nu face dragoste, din zori
Şi până la asfinţit. Altfel, postul vostru este anulat.
Trebuie şi să aveţi intenţia felului de post.
Puteţi chiar să postiţi în diferite feluri.
A fi sănătos este o condiţie necesară.
Cei care nu sunt, vor trebui să refacă postul.
Este blamabil să atingi, să mângâi şi să ai un gând
Senzual sau să îmbrăţişezi [chiar] dacă nu rezultă un fluid [seminal].
Dacă vă temeţi de pre-spermă, atunci este ilicit.
Este blamabil să gustaţi lucruri precum sarea.
Nu anulează postul voma involuntară,
Înghiţirea unor insecte sau a prafului, utilizarea
Beţişorului pentru curăţat dinţii, visurile erotice,
Nici dacă vă treziţi cu spermă pe hainele intime.
Este mandub să luaţi o gustare chiar înaintea zorilor
Şi să rupeţi postul imediat ce apune soarele.
În timpul Ramadanului, dacă cu bună-ştiinţă mâncaţi, beţi,
Abandonaţi intenţia, ejaculaţi sau faceţi dragoste,
Va trebui să postiţi două luni de-a rândul sau să daţi
De mâncare, până la saţietate, la şaizeci de săraci.
Excepţiile de la această regulă sunt în număr de şapte :
Bolnavii, bătrânii, femeile care alăptează,
Femeile gravide, cei ce sunt forţaţi, cărora le este
Foame sau sete extremă şi cei care călătoresc.
Este totuşi wajib să refacă postul,
Toţi trebuie, cu excepţia bătrânilor.
Cei care nu au postit din cauză că au uitat, trebuie şi ei
Să-l refacă dacă era un post wajib şi nu mandub.
Dacă aţi pierdut zile de post în timpul
Ramadanului, recuperaţi-le înaintea celui ce va veni, dacă nu
Trebuie să hrăniţi, pentru fiecare zi, un sărac.
Şi va trebui totuşi să le recuperaţi după asta.

Imam Ahmad bin Hanbal (d. 241)

Muhammad ibn Ahmad al-Saffarini al- Hanbali (d. 1188) îl citează în lucrarea sa Ghidha’ al-albab li-sharh manzumat al-adab pe Ibrahim ibn `Abd Allah al-Qalanasi, care relatează că Imam Ahmad a spus despre sufiţi:
“Nu cunosc oameni mai buni decât ei.”
Cineva i-a zis: “Dar ei ascultă muzică şi ajung la stări de extaz.”
A răspuns: “Vrei să-i împiedici să se bucure să petreacă un răstimp cu Allah?” (1)

Admiraţia Imamului Ahmad faţă de sufiţi este dovedită de relatările veneraţiei respectuoase pe care i-o purta lui al-Harith al-Muhasibi, cu toate că a atras atenţia asupra dificultăţilor căii sufite pentru cei care nu sunt pregătiţi s-o urmeze, fiindcă nu tuturor le este dat să urmeze calea celor despre care Allah i-a dezvăluit Profetului Său: “Rămâi cu cei care, dimineaţa şi seara, Îl cheamă pe Domnul lor, căutând Faţa Sa.” (Cor 18,28)


Note:
(1) al-Saffarini, Ghidha’ al-albab li-sharh manzumat al-adab (Cairo: Matba`at al- Najah, 1324/1906) 1:120.

Imam Shafi`i (d. 204)

Al-Hafiz al-Suyuti relatează în Ta’yid al-haqiqa al-`aliyya că Imam al-Shafi`i a spus:

"M-am aflat în compania sufiţilor şi am primit de la ei trei învăţături: afirmaţia că timpul este o sabie: dacă nu o distrugi tu pe ea, te distruge ea pe tine. Afirmaţia că dacă nu-ţi menţii ego-ul preocupat de adevăr, te va menţine el pe tine preocupat de falsitate. Afirmaţia lor că lipsa de protecţie înseamnă imunitate."(1)

Muhaddith al-`Ajluni relatează de asemenea în cartea sa Kashf al khafa wa muzil al albas că Imam Shafi`i a zis:

"Am ajuns să iubesc trei lucruri în lumea asta: evitarea unei atitudini afectate, tratarea oamenilor cu blândeţe şi urmarea căii sufite."(2)

Note:
(1)Suyuti, Ta’yid al-haqiqa al-`aliyya p. 15. (2)al-`Ajluni, Kashf al-khafa wa muzil al-albas 1:341 (#1089).

Imam Malik (d. 179)

Învăţat din Medina cunoscut pentru adânca lui pioşenie şi iubire faţă de Profet (slaws), pentru care nutrea atâta veneraţie şi un asemenea respect încât nu mergea călare în incinta Medinei dintr-o stimă profundă pentru pământul care conţinea trupul Profetului (slaws), şi nici nu reda vreun hadith înainte de a-şi face întâi abluţiunea.

Ibn al-Jawzi relatează, în capitolul intitulat “Al şaselea nivel al oamenilor din Medina” din cartea sa, Sifat al-safwa:

Abu Mus`ab a zis: “M-am dus să-l văd pe Malik ibn Anas, iar el mi-a spus: «Uită-te în locul în care-mi fac rugăciunea, sub covoraşul meu de rugăciune şi vezi ce-i acolo.» M-am uitat şi am găsit ceva scris. El mi-a spus: «Citeşte.» [Am văzut că] acolo era [descris] un vis pe care-l avusese unul dintre fraţii lui şi care-l privea pe el însuşi. A zis [redând ce era scris]: «L-am văzut în vis pe Profet. Se afla în moscheea lui, erau oameni strânşi în jurul lui, iar el spunea: “Am ascuns de voi, sub amvonul meu (minbar, în arabă, în orig.) ceva de preţ - sau: Cunoaştere - şi i-am poruncit lui Malik s-o răspândească oamenilor”» Apoi Malik a început să plângă, aşa că m-am ridicat şi l-am lăsat.” (1)

La fel cum Abu Hanifa şi Sufyan al-Thawri au afirmat implicit necesitatea urmării Căii Sufite pentru atingerea desăvârşirii, Imam-ul Malik a prescris explicit, în afirmaţia lui, tasawwuf ca pe o îndatorire care le revenea învăţaţilor:

“Cel care practică Tasawwuf fără să cunoască Legea Sfântă îşi prejudiciază credinţa, pe când cel care învaţă Legea Sfântă fără să practice Tasawwuf se prejudiciază pe sine. Numai cel care le îmbină pe amândouă procedează corect.”
Relatat de muhaddith Ahmad Zarruq (d. 899), de hafiz `Ali al-Qari al-Harawi (d. 1014), de muhaddith `Ali ibn Ahmad al `Adawi (d. 1190), de muhaddith Ibn `Ajiba (d. 1224) şi alţii. (2)

Ibn `Ajiba aduce lămuriri:
Şeicul Ahmad Zarruq a spus: “Tasawwuf are mai bine de două mii de definiţii, toate trimiţând la sinceritatea propriei orientări către Allah… Definiţia fiecăruia corespunde stării atinse, nivelului experienţei, cunoaşterii şi gustului dobândite, pe care îşi va întemeia el însuşi maxima: «Tasawwuf este aşa-şi-pe-dincolo.»”

Aşa se face că fiecare dintre sfinţii citaţi (în lucrarea lui Abu Nu`aym, Hilyat al-awliya’) care manifestă o orientare sinceră (sidq tawajjuh) are un loc în tasawwuf, iar tasawwuf-ul fiecăruia constă într-o orientare sinceră. De regulă, orientarea sinceră este o cerinţă a religiei, din moment ce ea se regăseşte atât în forma cât şi în conţinutul actelor pe care Allah le acceptă. Forma şi conţinutul nu sunt valabile decât dacă se manifestă sinceritatea orientării. “(…) Dumnezeu (…) nu este mulţumit de robii Săi tăgăduitori, însă dacă îi mulţumiţi, este mulţumit de voi” (Cor 39,7).

Prin urmare, Islamul presupune fapte şi nu se poate vorbi despre auto-purificare (tasawwuf) fără cunoaşterea Legii (fiqh), fiindcă reglementările exterioare ale lui Allah nu sunt cunoscute decât prin cunoaşterea Legii; şi nu există cunoaştere a Legii fără auto-purificare, la fel cum nu există nici faptă fără o orientare sinceră şi nici una dintre acestea nu poate exista fără credinţă. Aşadar Legea, prin definiţie, le revendică pe toate, tot aşa cum trupul şi sufletul au nevoie unul de celălalt, sau tot aşa cum un individ nu poate să fiinţeze ori să fie împlinit pe lume decât în conjuncţie cu un altul. Acesta este sensul spusei de la început a lui Malik: “Cel care practică Tasawwuf fără să cunoască Legea Sfântă…” (3)

Note:
(1)Ibn al-Jawzi, Sifat al-safwa 1(2):120. (2)`Ali al-Qari, Sharh `ayn al-`ilm wa-zayn al-hilm (Cairo: Maktabat al-Thaqafa al-Diniyya, 1989) 1:33; Ahmad Zarruq, Qawa`id al-tasawwuf (Cairo, 1310); `Ali al `Adawi, Hashiyat al `Adawi `ala sharh Abi al Hasan li risalat Ibn Abi Zayd al musammat kifayat al talib al rabbani li risalat Ibn Abi Zayd al Qayrawani fi madhhab Maalik (Beirut?: Dar Ihya’ al Kutub al `Arabiyah, ) 2:195; Ibn `Ajiba, Iqaz al himam fi sharh al hikam (Cairo: Halabi, 1392/1972) p. 5 6. (3)Ibn `Ajiba, Iqaz al-himam 5-6.

Înţelepciunea educaţiei profetice (de Al Fadil Al Idrissi Hakim)

Educaţia indirectă prin « aluzie »

În acest tip de educaţie spirituală, obiectivul Profetului nu este să expună defectele companionului cu claritate. El îi apără demnitatea şi toată frumuseţea acestei pedagogii este aceea că acesta ştie că este vizat de cuvintele Trimisului. A evita darea în vileag a defectelor (‘awrat) este de altminteri una dintre calităţile adevăratului credincios : « Cel care apără defectele fratelui său, îşi va vedea defectele acoperite de Dumnezeu. Şi cel care vânează defectele fratelui său, Dumnezeu i le va vâna pe ale lui şi le va demasca, în chiar mijlocul casei sale », spune un hadith.

Educaţia prin aluzie întăreşte dragostea şi respectul companionului pentru Profet. De ce ? pentru că răul rămâne un secret, o legătură între educator şi discipol, oarecum ca şi secretul medical care interzice medicului să divulge răul de care suferă pacientul său.

Un exemplu printre altele în sîra. Într-o zi, Profetul acţionase într-un anume fel şi permisese musulmanilor să-i urmeze exemplul. Un anume număr dintre credincioşi nu-l urmase. Acest lucru îi ajunse la urechi, şi în timpul unei predici a spus : « Ce credeţi despre oamenii care n-au urmat cele spuse de mine ? Jur pe Dumnezeu că-L cunosc pe Dumnezeu mai mult decât ei, şi cel care se teme cel mai mult de El. » Notaţi că în acest discurs, nu-i numeşte pentru a nu-i expune ruşinii. Avem în sîra o multitudine de exemple despre acest tip de educaţie prin aluzie.

O altă dimensiune a acestei « estetici » a educaţiei spirituale este aceea că pe obrazul Profetului companionii puteau citi fără măcar ca acesta să vorbească. Puteau înţelege dacă agrea un lucru, dacă era nemulţumit de un altul, etc.

Companionii ziceau : « Profetul era mai ruşinos decât fecioara în spatele voalului şi dacă detesta un lucru, noi o vedeam pe chipul lui. » Conceptul de tawajuh despre care se vorbeşte în sufism este exact asta : să-ţi placă ceea ce-i place maestrului spiritual realizat şi să deteşti ceea ce el dezaprobă... ». Companionii spuneau : « Dacă Profetul era fericit, faţa lui se lumina şi strălucea până într-acolo încât semăna cu lumina lunii. »


Educaţia « directă »

Profetul educă şi într-o formă directă. Stilul direct poate fi util companionilor (poate fi cazul discipolilor în cazul unei relaţii cu un şeic viu) în funcţie de dispoziţiile lor proprii. Se va remarca faptul că stilul direct, fără ocolişuri, se adresează adesea unui companion (sau unui discipol) a cărui natură spirituală este puternică, care şi-a dovedit destoinicia, a cărui nivel spiritual este eminent în ochii Profetului.

În întâmplarea următoare Profetul se adresează Ansarilor, medinezii care l-au primit pe Profet şi pe imigranţi în timpul hegirei şi care l-au susţinut în cele mai grele momente. Vom aprecia prin intermediul acestui dialog foarte viu, importanţa Ansarilor şi solicitudinea Profetului la adresa lor [Comentariul traducătorului : Creştinii vor putea face paralela cu parabola celor doi fraţi (Luca 15, 11-32) al cărui scop educativ este evident. Este vorba pentru Iisus (pacea fie asupra lui !) de liniştirea unuia dintre apostoli, care îi reproşează ca a accepta invitaţia unor persoane « puţin frecventabile ». Parabola se termină cu această învăţătură : « Copilul meu, spuse tatăl, tu eşti tot timpul cu mine, şi tot ceea ce am este al tău, dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că fratele tău care iată era mort a revenit la viaţă, pentru că era pierdut şi l-am regăsit. »

După o bătălie importantă, Profetul distribuise bunuri şi daruri nobililor qurayşiţi şi şefilor marilor triburi. Niciun Ansar nu primise daruri. Avem aici, dincolo de aparenţe, unul dintre numeroasele aspecte ale acestei funcţii de educator spiritual exersată de către Profet. El distribuia în virtutea acestui principiu divin : « milostenia nu este decât pentru săraci şi pentru cei în nevoi, pentru cei care muncesc, şi pentru cei ale căror inimi trebuie câştigate, şi pentru eliberarea sclavilor şi a prizonierilor, şi pentru cei care sunt plini de datorii, şi pentru cauza lui Dumnezeu, şi pentru călător – acestea sunt obligaţii impuse de Dumnezeu. Iar Dumnezeu este Înţelept, Atotcunoscător » (Coran 9, 60). Principiul care enunţă că trebuie să dăm « celor ale căror inimi trebuie câştigate » nu a fost bine înţeles şi un curent de frustrare şi de nemulţumire a suflat asupra Ansarilor. Se şoptea : « Trimisul lui Dumnezeu s-a alăturat alor săi » sau « în momentul luptei noi suntem companionii, dar când trebuie împărţită prada, companionii săi sunt oamenii clanului şi ai familiei sale ».

Acuzele se făceau din ce în ce mai intense, până când Profetul auzi de ele. Îl convocă pe Saa’d ibn Ubâdah care îi povesti ceea ce se spunea cu voce tare.

« Şi tu însuţi, tu ce crezi, o Saa’d ? » îl întrebă Profetul. « O, Trimis al lui Dumnezeu, îi răspunse el, nu sunt decât unul dintre ei. » Profetul spuse : « Adună poporul tău în această încăpere. »

Profetul merse către ei şi, dupa ce-L lăudă pe Dumnezeu şi-I mulţumi le vorbi cu aceste cuvinte :

« Ansari, am auzit spunându-se că aveţi un resentiment profund împotriva mea. N-am venit eu la voi atunci când eraţi în rătăcire, şi astfel Dumnezeu v-a condus spre Adevăr ? Săraci, şi Dumnezeu v-a îmbogăţit ; inamici unul altuia, şi Dumnezeu a împăcat inimile voastre ? »

« Da, sigur, răspunseră ei. Dumnezeu şi Trimisul său sunt generoşi şi binefăcători. »

« Ce aveţi să-mi reproşaţi ? întrebă Profetul. »

« Cum să-ţi răspundem, O, Trimis al lui Dumnezeu ? întrebară ei. »

« Pe Dumnezeu, puteţi ! Aţi putea să-mi spuneţi şi ar fi adevărul : Ai venit la noi discreditat şi noi am crezut în tine, ai venit la noi fără adăpost şi noi ţi-am sărit în ajutor, ai venit la noi hăituit şi noi ţi-am fost gazde, ai venit la noi trist şi noi te-am îmbărbătat. O, Ansari, aţi simţit ranchiună în sufletele voastre din cazua unei bucurii trecătoare din această lume cu care am vrut să câştig inimile unor oameni care să vină şi ei la Islam, în vreme pe voi înşivă, v-am încredinţat Islamului ? Nu vă ajunge deci faptul că, în vreme ce oamenii aceştia duc cu ei oi şi cămile, voi vă întoarceţi la căminele voastre cu Trimisul lui Dumnezeu ? Jur pe Cel care ţine în mâna sa sufletului lui Muhammad că fără hijra (emigrarea) aş fi azi unul dintre Ansari, şi că dacă toţi oamenii mai puţin Ansarii ar lua un drum, şi Ansarii l-ar lua pe celălalt, eu aş urma calea Ansarilor. »

Apoi, îşi ridică ambele mâini spre cer şi spuse cu o voce care tulbură inimile : « Fie ca Dumnezeu să fie milos cu Ansarii, cu fiii Ansarilor şi cu fiii fiilor Ansarilor ! » Toţi plânseră până ce li se udară bărbile de lacrimi, apoi exclamară cu voci gătuite de emoţie : « Ne ajunge Trimisul lui Dumnezeu ca parte a noastră ! » (Întâmplare povestită în sîra lui Ibn Işâq, tradusă de A. Badawî pentru Editura al-Buraq. Regretatul Martin Lings, care a scris o foarte frumoasă biografie a Profetului, o citează în egală măsură bazându-se pe versiunea raportată de Ibn Işâq).

Prin intermediul acestei povestiri de mare emoţie, putem măsura preocuparea Profetului de a-i linişti pe cei pe care îi consideră ca fiind veritabila sa familie, de a la întări credinţa şi de a-i apăra de îndoiala şoptită de Diavol.


Al Fadil Al Idrissi Hakim este profesor de ştiinţe ale limbii arabe la Facultatea de Litere şi de Ştiinţe Umane Ben Msik din Casablanca, Maroc.