Probabil cel mai frecvent argument împotriva construirii moscheii
din București este acela al deteriorării identităţii naţionale
românești. E, ca să zic așa, argumentul de suflet, cel mai rarefiat, de
aceea atotcuprinzător, cel mai greu de respins. Prezenţa unei alte
religii decât magnifica noastră ortodoxie ar însemna o insultă adusă
memoriei voevozilor. Culori ale pielii diferite de cele dacice (blonzi
cu ochi albaștri, sau hai, cu titlu de compromis, bruneţi cu ochi
căprui, dar musai cu tenul alb ca laptele) ar constitui un atac la
fiinţa intimă a poporului nostru. Cât valorează aceste temeri ? Nimic.
Romantisme de feisbuc. Forme intelectuale ale ignoranţei și ale absenţei
celor mai mici rudimente de discernământ.
Dacă dorim să ne păstrăm în limitele rezonabile ale bunului simţ,
identitatea acestui popor s-a construit dintotdeauna din sedimentarea
diverselor aluviuni etnice. Ştiu c-au sărit în sus puriștii atunci când
istoricul Neagu Djuvara afirma, preluând și dezvoltând o sugestie a lui
Iorga, că Neagoe Basarab ar fi fost cuman. Trebuie să fie jignitoare o
sugestie modelată folcloric : pecenegul, frate cu românul. Nu voi
dezvolta, nefiind mai mult decât un diletant în ale istoriei. Ştiu doar
că într-una din întânirile vieţii mele am dat peste un student la Cluj,
venit din Kașmirul indian, care mi-a mărturisit cât de șocat a fost să
descopere că înţelegea limba română în proporţie de peste 40%, înaintea
cursurilor universitare de aici. Când l-am dus la Muzeul Satului din
Cluj-Napoca mi-a zis că arhitectura de acolo este foarte asemănătoare cu
cea de la poalele Himalayei, de unde venea el. În magma popoarelor
indo-europene avem afinităţi și înrudiri dintre cele mai neașteptate.
Ce-ar fi Ardealul fără diversitatea neamurilor și a confesiunilor
ce convieţuiesc aici pașnic de sute de ani ? Luterani, calviniști,
unitarieni, catolici, ortodocși, neoprotestanţi de multe feluri. Cum aș
putea să-i exclud de la identitatea românească pe cei care nu
împărtășesc ritualurile Bisericii Ortodoxe? Când merg la Sighișoara,
cetate construită de sași, sunt altundeva decât în fiinţa neamului
românesc ? Mă înstrăinez cumva intrând în biserica Mănăstirii Curtea de
Argeș, decorată în exterior cu frumoasele arabescuri islamice ? Mergând
pe alte tărâmuri, e mai puţin spaniolă cultura creată în Peninsula
Iberică de amestecul celor trei religii : creștină, islamică și
evreiască ? Ce-ar fi Spania de azi fără palatul Alhambra ? Peste tot
unde lumi diferite își dau întâlnire, eu vad bogăţie, nu distrugeri
identitare.
Puritatea românească absolută, formată din români verzi, care
descind direct din Mioriţa (nici măcar din toată balada, strict din
baciul moldovean, ceilalţi doi sunt câh), recită Eminescu îmbrăcaţi în
costume populare, la fum de cădelniţe și-n umbră de locuinţe demne de
muzeul satului există într-un singur loc pe lumea asta : reţelele de
socializare. De fapt, Mioriţa n-are doar 1000 de versiuni românești, ci
și o vastă circulaţie balcanică. Basmele lui Creangă, alt reper sacru al
identităţii noastre, au și ele o circulaţie universală, Capra cu trei
iezi găsindu-se și în India. Cam toată gastronomia românească este de
fapt cadou de la turci. Mai puţin mielul fript haiducește, pe care
nimeni nu-l mai gătește, pentru că oricum sarmalele (sarmalî, în
turcește) sunt mult mai ușor de preparat. Plus că românii detestă
implicit carnea de oaie, altfel nu s-ar da oile cu 3 lei per kilogram în
viu prin iarmaroace.
Nici creștinismul, nici islamul nu s-au răspândit pe cale
arhitectonică. Dacă bine ne amintim din cărţile de istorie, pe
meleagurile noastre creștinismul a fost adus de Sfântul Apostol Andrei.
Acolo unde nu s-a convertit câte un popor întreg la ordinul regelui,
cam așa s-a răspândit creștinismul : prin oameni sfinţi. În mai puţin de
100 de ani, o mână de călăreţi plecaţi din Peninsula Arabică a cucerit
un imperiu de la Pirinei și până la Gange, mai întins decât Imperiul
Roman. Călăreţi desăvârșiţi, n-au avut vreme să ridice vreo moschee. Au
trezit în schimb dorinţa de a fi urmaţi de mii și mii de oameni.
În anul 636 după Hristos, califul Omar cucerește Ierusalimul.
Urmând modelul Profetului, musulmanii ocupă Cetatea Sfântă fără nici un
jaf, fără nici o crimă. Evreii și creștinii din cetate au în continuare
dreptul să-și păstreze religia, ceea ce și vor face. În 1096, la porţile
Ierusalimului ajung soldaţii primei cruciade creștine. Sfârșitul
asediului duce la un masacru intrat în legendă, căreia îi cad victime
peste 70.000 de oameni : musulmani, evrei, creștini ortodocși, atât
bărbaţi cât și femei și copii. În 1187, liderul musulman Saladin
recucerește Ierusalimul, dar nu repetă gestul occidentalilor de a
masacra populaţia civilă. Acei dintre creștini care vor să părăsească
orașul o pot face, împreună cu toată averea mobilă. Într-un elan de
admiraţie, mulţi dintre ei au preferat să se convertească la islam. De
altfel, poezia cavalerească medievală exaltă virtuţile călăreţilor
arabi, la fel cum poezia curtenească europeană își are rădăcinile adânci
în lirica erotică de la Baghdad.
Istoria ne arată cu vârf și îndesat că religiile se răspândesc prin
oameni, nu prin clădiri. Iisus trimite în lume doisprezece oameni
sfinţi, nu doisprezece echipe de constructori. Dacă islamul s-ar
răspândi în Europa prin construirea de moschei, atunci totul s-ar reduce
la o problemă de buget. Or, nici acum, nici vreodată nu s-a pus
problema în acest fel. În mod ironic mai degrabă putem fi de acord că
islamul s-a impus cu sabia. Cu sabia băgată în teacă exact atunci când
trebuie. Adevărul este că în Europa de azi, ca și în Africa subsahariană
în urmă cu sute de ani, nu se află nici o armată islamică. Există însă
sufiţii, practicanţii înţelepţi ai religiei, șlefuiţi în ceasuri de
rugăciune arzătoare. Omul sfânt, transfigurat de rostirea neîncetată a
Numelui, este cea mai formidabilă armă pe care o religie a avut-o
vreodată.
Spiritual vorbind, Vestul a murit demult. După ce s-au bătut
catolicii cu protestanţii, dar mai ales după ce s-au împăcat, după ce au
abandonat mesa în latină, dar mai ales după ce au autorizat paradele
gay, creștinii de acolo și-au pierdut gustul și interesul pentru
religie. Bisericile le-au transformat în săli de concerte, în baruri, în
depozite de cereale, atunci când nu le-au demolat pur și simplu. Azi ei
nu mai pot întreţine ceea ce înaintașii lor au putut construi. România
are patru milioane de ortodocși peste graniţă. De ce nu se îndreaptă
vagabonzii spirituali ai Occidentului către Ortodoxie, preferând în
schimb să se convertească la Islam ? Pentru că, dincolo de mass-media,
musulmanii sunt mai atractivi decât ortodocșii.
Continuăm să avem rugători în mănăstiri, pustnici în neștiute
locuri, slujitori smeriţi ai altarului. Dar creștinul în blugi,
plătitorul de taxe, e prea des cu sfert de normă. E prea modern ca să
reprezinte o seducţie sacră pentru modernii occidentali care simt că
viaţa e mai mult decât simpla satisfacere necondiţionată a plăcerilor.
În termeni militari, trupele noastre de elită sunt bine ţinute în
cazarmă. Batalioanele contemplativilor islamici sunt exact acolo unde
trebuie să fie. Poate că aceasta este cea mai bună explicaţie pentru
care se vorbește azi despre islamizarea Occidentului, și nu despre un
Occident ortodox.
Chestie de organizare, noi căutăm sfinţenia la adăpost de ispitele
lumii (dar în plină încleștare cu demonii), ei consideră că sfânt
trebuie să fii în plină lume.
Ca și în urma cu 2000 de ani, în cazul creștinismului, ca și în
urmă cu 1300 de ani, în cazul islamului, oamenii, și nu zidurile,
convertesc. Nici marea moschee din București nu va aduce pe cineva în
islam, la fel cum nici Catedrala Mântuirii Neamului nu va mântui neamul
românesc. Efortul ridicării lor s-ar putea să conteze când îngerul ne va
cântări faptele, dar zidurile, ca atare, sunt simple acumulări
minerale. Coranul spune undeva că, dacă ar fi vrut, Dumnezeu ne-ar fi
făcut pe toţi o singură comunitate/religie, dar a preferat să fie mai
multe, ca să ne întrecem în fapte bune. Dacă islamul se extinde înaintea
ortodoxiei (și toate semnele par să indice că nu vorbim despre o
probabilitate, ci despre un fapt), înseamnă doar că ei sunt mai demni de
religia lor decât noi de a noastră. Şi realitatea spirituală profundă
din spatele faptelor ar trebui să ne pună pe gânduri.
scrisă
