O “Bibliotecă arabă” de prestigiu în Baia Mare

Au trecut doar cinci ani de când editura băimăreană “Proema” inaugura colecţia “Biblioteca arabă” (Al-Maktaba Al-Arabiya), cu scopul mărturisit de a întinde o punte de reciprocă cunoaştere şi diseminare a relaţionării culturale, de civilizaţie, istorie şi identitar-culturală între România şi lumea arabo-islamică a Orientului Mijlociu. Într-un fel, se poate afirma că, parafrazând celebrul îndemn al profetului Muhammad “Căutaţi cunoaşterea, chiar de ar fi să o căutaţi şi în China”, echipa de cărturari şi meşteşugari de carte de la „Proema” a dat urmare unei chemări lăuntrice a cărei cale a urmat-o fără abatere şi care poate fi exprimată prin îndemnul, urmat de ei însişi şi adresat celor iubitori ai literei tipărite: “Căutaţi cunoaşterea, chiar de ar fi s-o aflaţi în … Arabia”.

Spicuiri dintr-un bilanţ generos

 

Acestei statornicii i se datortează şi respectabilul bilanţ cu care Editura Proema şi colecţia “Biblioteca Arabă” (Al-Maktaba Al-Arabiya) îşi încheie cinci ani de susţinută şi competentă activitate, bilanţ pe al cărui răboj stau înscrise deja 20 de titluri, între care ultimele două titluri au fost lansate, în continuarea unei prezenţe intrate deja în tradiţie, la ediţia din noiembrie 2015 a Târgului Internaţional de Carte “Gaudeamus” din Bucureşti. Şi este vorba de volumul “Poeme fără frontiere. Selecţie de versuri din lirica română şi iordaniană contemporană”, carte care, beneficiind de auspiciile Ministerului Afacerilor Externe şi de colaborarea Ambasadei Regatului Hashemit al Iordaniei, a fost lansată în contextul împlinirii unei jumătăţi de veac de la stabilirea relaţiilor diplomatice româno-iordaniene, precum şi de volumul intitulat “Da’ish sau jihadul de lângă noi”, ambele lansări beneficiind de prezenţa şefilor de misiuni diplomatice arabe acreditate la Bucureşti, a reprezentanţilor Ministerului Afacerilor Externe, a Ministrului pentru relaţiile cu Românii de Pretutindeni, a presei audio-vizuale şi scrise, a unui generos număr de iubitori ai cărţii şi ai lumii Orientului Mijlociu.
O retrospectivă fragmentară şi aleatorie a titlurilor care, publicate în această ultimă jumătate de deceniu, în colecţia “Biblioteca Arabă” (Al-Maktaba Al-Arabiya), şi-au găsit locul pe care cu prisosinţă îl merită în bibliotecile şi în sufletele cititorilor, este grăitoare prin ea însăşi cât priveşte înalta severitate selectivă şi calitatea documentară, informativă, estetică a cărţilor care au făcut ca editura Proema să fie respectată, căutată şi îndrăgită: “Punte între sentimente. Selecţie de versuri din lirica română şi irakiană contemporană” – 2012, “Confluenţe poetice. Selecţie de versuri din lirica română şi kuweitiană contemporană” – 2013, “Acolada poeţilor. Selecţie de versuri din lirica română şi libaneză contemporană” – 2014, “Ascultând cum râde Dumnezeu. Din lirica mistică a Islamului” – 2013, “Nebun din dor de Layla. Din Lirica arabă de dragoste” – 2013, “Integrala Gibran Khalil Gibran”, vol. I-II – 2014 şi enumerarea ar putea continua. Aşa cum, cu aceeaşi acribie, va continua şi strădania laborioasă şi respectabilă a Editurii Proema şi a colecţiei “Biblioteca Arabă” pe care aceasta o îngrijeşte.

Privind în perspectiva noului an 2016

 

Aşadar, pentru noul an, în “laboratorul” editurii Proema se află în pregătire nu mai puţin de patru lucrări care dovedesc, încă o dată, statornicia acestei “case a cărţii” în selectarea riguroasă a ofertei cultural-editoriale pe care o face cititorilor săi.
Este vorba, în primul rând, de monumentala lucrare “Al-Muqaddima sau Prolegomene la filosofia şi sociologia istoriei universale” a învăţatului maghrebian tunisian Ibn Khaldun Al-Hadrami (1332-1406), care, tradusă după manuscrisul arab, va apărea pentru prima oară în versiune românească. Istoricii occidentali au ajuns târziu la concluzia că Ibn Khaldūn este un premergător, dacă nu chiar un părinte, al concepţiei moderne şi contemporane pe care studiul istoriei le ridică, fapt pentru care a fost plasat, din perspectiva abordării sale novatoare a istoriei şi, în general, a ştiinţelor a căror problematică a abordat-o în lucrările sale, pe acelaşi plan în care astăzi se situează un Arnold Toynbee, Max Weber, Jaspers sau Spengler, de care, peste veacuri, istoricul şi filosoful arab se apropie printr-un sumum de similitudini metodologice şi conceptuale. 

Al-Muqaddima, menit a prezenta esenţa definitorie a noii ştiinţe – filosofia şi sociologia istorică – este primul tom (segmentat, la rândul său, în trei volume) al Istoriei Universale pe care Ibn Khaldun a lăsat-o posterităţii. Lucrarea rămâne o capodoperă nu doar a istoriografiei universale, ci şi a lungului drum al umanităţii către cunoaştere, progres şi civilizaţie, la care spiritualitatea arabă şi islamică a avut un aport pe care doar graba sau emotivitatea abordărilor l-ar putea contesta, fără însă a-l anula.

O altă lucrare aflată în pregătire la editura Proema se intitulează “Lexicon. Islamul în simboluri, mituri, legende, valori” şi vine să completeze repertoarul deja bogat pe care colecţia “Biblioteca Arabă (Al-Maktaba Al-Arabiya)” l-a dedicat cunoaşterii în ţara noastră a religiei islamice, apariţie cu atât mai importantă cu cât va apărea într-un context în care dialogul intercultural şi interconfesional dintre Occidentul creştin şi Orientul islamic este perturbat de tensiuni, distorsionări şi pusee emoţionale generate de ascensiunea revivalismului radical extremist care, interpretând în mod trunchiat şi tendenţios scriptura şi tradiţia musulmană, afectează nu numai fondul intim, dogmatic şi valoric al acestei religii pe care o deformează în modul cel mai nefericit cu putinţă, ci şi comunicarea constructivă şi schimburile de patrimoniu civilizatoriu al celor două mari arii de spiritualitate şi civilizaţie care sunt creştinismul şi islamul.

“Antologia magna – Nizar Qabbani” este titlul celei de-a treia lucrări aflate în curs de elaborare şi care va oferi, între coperţile sale, o generoasă selecţie de poeme, în versiune românească, a marelui poet, diplomat, eseist şi jurnalist militant sirian care a fost Nizar Qabbani (1923-1998), considerat un reprezentant original şi irepetabil al iubirii şi erotismului, dar şi al abordării critice a bigotismului religios şi al naţionalismului arab, exprimate cu o simplitate, eleganţă şi originalitate stilistică proprie care i-au conferit aprecierea de a fi unul dintre cei mai proeminenţi reprezentanţi ai poeziei arabe moderne şi contemporane.

Este vorba, în sfârşit, de o amplă lucrare de analiză politică, geopolitică şi sociologică a fenomenului “primăverii arabe”. Intitulată “Nestinsele incendii ale Orientului Mijlociu”, cartea este într-un fel încheierea unui mai lung periplu investigator şi analitic al fenomenului în discuţie desfăşurat în volumele apărute deja în colecţia “Biblioteca Arabă” cu titlurile: “Primăvara arabă sau chipurile lui Janus”, “Noul Orient Mijlociu. Între primăvara arabă şi haosul constructiv”, “Jihad. Între islamul politic şi Califatul universal” şi “Da’ish sau Jihadul de lângă noi”.

Având privilegiul de a însoţi, ca autor şi traducător, apariţia şi traiectoria de până acum a acestei inedite şi respectabile colecţii, am convingerea că ea se află, graţie animatorilor săi, sub cele mai bune auspicii şi că va deveni o prezenţă tot mai solicitată în bibliotecile publice şi instituţionale.
 

Ambasador Dumitru CHICAN

De Graiul Maramureşului

14 decembrie 2015

Zidurile nu sunt mântuitoare

Probabil cel mai frecvent argument împotriva construirii moscheii din București este acela al deteriorării identităţii naţionale românești. E, ca să zic așa, argumentul de suflet, cel mai rarefiat, de aceea atotcuprinzător, cel mai greu de respins. Prezenţa unei alte religii decât magnifica noastră ortodoxie ar însemna o insultă adusă memoriei voevozilor. Culori ale pielii diferite de cele dacice (blonzi cu ochi albaștri, sau hai, cu titlu de compromis, bruneţi cu ochi căprui, dar musai cu tenul alb ca laptele) ar constitui un atac la fiinţa intimă a poporului nostru. Cât valorează aceste temeri ? Nimic. Romantisme de feisbuc. Forme intelectuale ale ignoranţei și ale absenţei celor mai mici rudimente de discernământ.

Dacă dorim să ne păstrăm în limitele rezonabile ale bunului simţ, identitatea acestui popor s-a construit dintotdeauna din sedimentarea diverselor aluviuni etnice. Ştiu c-au sărit în sus puriștii atunci când istoricul Neagu Djuvara afirma, preluând și dezvoltând o sugestie a lui Iorga, că Neagoe Basarab ar fi fost cuman. Trebuie să fie jignitoare o sugestie modelată folcloric : pecenegul, frate cu românul. Nu voi dezvolta, nefiind mai mult decât un diletant în ale istoriei. Ştiu doar că într-una din întânirile vieţii mele am dat peste un student la Cluj, venit din Kașmirul indian, care mi-a mărturisit cât de șocat a fost să descopere că înţelegea limba română în proporţie de peste 40%, înaintea cursurilor universitare de aici. Când l-am dus la Muzeul Satului din Cluj-Napoca mi-a zis că arhitectura de acolo este foarte asemănătoare cu cea de la poalele Himalayei, de unde venea el. În magma popoarelor indo-europene avem afinităţi și înrudiri dintre cele mai neașteptate.

Ce-ar fi Ardealul fără diversitatea neamurilor și a confesiunilor ce convieţuiesc aici pașnic de sute de ani ? Luterani, calviniști, unitarieni, catolici, ortodocși, neoprotestanţi de multe feluri. Cum aș putea să-i exclud de la identitatea românească pe cei care nu împărtășesc ritualurile Bisericii Ortodoxe? Când merg la Sighișoara, cetate construită de sași, sunt altundeva decât în fiinţa neamului românesc ? Mă înstrăinez cumva intrând în biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, decorată în exterior cu frumoasele arabescuri islamice ? Mergând pe alte tărâmuri, e mai puţin spaniolă cultura creată în Peninsula Iberică de amestecul celor trei religii : creștină, islamică și evreiască ? Ce-ar fi Spania de azi fără palatul Alhambra ? Peste tot unde lumi diferite își dau întâlnire, eu vad bogăţie, nu distrugeri identitare.

Puritatea românească absolută, formată din români verzi, care descind direct din Mioriţa (nici măcar din toată balada, strict din baciul moldovean, ceilalţi doi sunt câh), recită Eminescu îmbrăcaţi în costume populare, la fum de cădelniţe și-n umbră de locuinţe demne de muzeul satului există într-un singur loc pe lumea asta : reţelele de socializare. De fapt, Mioriţa n-are doar 1000 de versiuni românești, ci și o vastă circulaţie balcanică. Basmele lui Creangă, alt reper sacru al identităţii noastre, au și ele o circulaţie universală, Capra cu trei iezi găsindu-se și în India. Cam toată gastronomia românească este de fapt cadou de la turci. Mai puţin mielul fript haiducește, pe care nimeni nu-l mai gătește, pentru că oricum sarmalele (sarmalî, în turcește) sunt mult mai ușor de preparat. Plus că românii detestă implicit carnea de oaie, altfel nu s-ar da oile cu 3 lei per kilogram în viu prin iarmaroace.

 

Las la urmă groaza groazelor și spaima spaimelor : islamizarea poporului român. Azi o moschee, mâine un salam alaikum, pe nesimţite hipsterul autohton se dă pe narghilea, cocalarul își pune turban iar piţipoanca dispare tragic după o burka neagră. Visul dansurilor de buric în alcovuri riguros protejate de tapiserii persane se lasă peste România. La urma urmei, vorbim despre religia cu cea mai mare rată de creștere din zilele noastre, nu ? Şi totuși, nimic mai nefondat ca teama islamizării pornind de la o moschee.

Nici creștinismul, nici islamul nu s-au răspândit pe cale arhitectonică. Dacă bine ne amintim din cărţile de istorie, pe meleagurile noastre creștinismul a fost adus de Sfântul Apostol Andrei.  Acolo unde nu s-a convertit câte un popor întreg la ordinul regelui, cam așa s-a răspândit creștinismul : prin oameni sfinţi. În mai puţin de 100 de ani, o mână de călăreţi plecaţi din Peninsula Arabică a cucerit un imperiu de la Pirinei și până la Gange, mai întins decât Imperiul Roman. Călăreţi desăvârșiţi, n-au avut vreme să ridice vreo moschee. Au trezit în schimb dorinţa de a fi urmaţi de mii și mii de oameni.

În anul 636 după Hristos, califul Omar cucerește Ierusalimul. Urmând modelul Profetului, musulmanii ocupă Cetatea Sfântă fără nici un jaf, fără nici o crimă. Evreii și creștinii din cetate au în continuare dreptul să-și păstreze religia, ceea ce și vor face. În 1096, la porţile Ierusalimului ajung soldaţii primei cruciade creștine. Sfârșitul asediului duce la un masacru intrat în legendă, căreia îi cad victime peste 70.000 de oameni : musulmani, evrei, creștini ortodocși, atât bărbaţi cât și femei și copii. În 1187, liderul musulman Saladin recucerește Ierusalimul, dar nu repetă gestul occidentalilor de a masacra populaţia civilă. Acei dintre creștini care vor să părăsească orașul o pot face, împreună cu toată averea mobilă. Într-un elan de admiraţie, mulţi dintre ei au preferat să se convertească la islam. De altfel, poezia cavalerească medievală exaltă virtuţile călăreţilor arabi, la fel cum poezia curtenească europeană își are rădăcinile adânci în lirica erotică de la Baghdad.

Istoria ne arată cu vârf și îndesat că religiile se răspândesc prin oameni, nu prin clădiri. Iisus trimite în lume doisprezece oameni sfinţi, nu doisprezece echipe de constructori. Dacă islamul s-ar răspândi în Europa prin construirea de moschei, atunci totul s-ar reduce la o problemă de buget. Or, nici acum, nici vreodată nu s-a pus problema în acest fel. În mod ironic mai degrabă putem fi de acord că islamul s-a impus cu sabia. Cu sabia băgată în teacă exact atunci când trebuie. Adevărul este că în Europa de azi, ca și în Africa subsahariană în urmă cu sute de ani, nu se află nici o armată islamică. Există însă sufiţii, practicanţii înţelepţi ai religiei, șlefuiţi în ceasuri de rugăciune arzătoare. Omul sfânt, transfigurat de rostirea neîncetată a Numelui, este cea mai formidabilă armă pe care o religie a avut-o vreodată.

 

Spiritual vorbind, Vestul a murit demult. După ce s-au bătut catolicii cu protestanţii, dar mai ales după ce s-au împăcat, după ce au abandonat mesa în latină, dar mai ales după ce au autorizat paradele gay, creștinii de acolo și-au pierdut gustul și interesul pentru religie. Bisericile le-au transformat în săli de concerte, în baruri, în depozite de cereale, atunci când nu le-au demolat pur și simplu. Azi ei nu mai pot întreţine ceea ce înaintașii lor au putut construi. România are patru milioane de ortodocși peste graniţă. De ce nu se îndreaptă vagabonzii spirituali ai Occidentului către Ortodoxie, preferând în schimb să se convertească la Islam ? Pentru că, dincolo de mass-media, musulmanii sunt mai atractivi decât ortodocșii. 

Continuăm să avem rugători în mănăstiri, pustnici în neștiute locuri, slujitori smeriţi ai altarului. Dar creștinul în blugi, plătitorul de taxe, e prea des cu sfert de normă. E prea modern ca să reprezinte o seducţie sacră pentru modernii occidentali care simt că viaţa e mai mult decât simpla satisfacere necondiţionată a plăcerilor. În termeni militari, trupele noastre de elită sunt bine ţinute în cazarmă. Batalioanele contemplativilor islamici sunt exact acolo unde trebuie să fie. Poate că aceasta este cea mai bună explicaţie pentru care se vorbește azi despre islamizarea Occidentului, și nu despre un Occident ortodox.

 

Chestie de organizare, noi căutăm sfinţenia la adăpost de ispitele lumii (dar în plină încleștare cu demonii), ei consideră că sfânt trebuie să fii în plină lume. 

Ca și în urma cu 2000 de ani, în cazul creștinismului, ca și în urmă cu 1300 de ani, în cazul islamului, oamenii, și nu zidurile, convertesc. Nici marea moschee din București nu va aduce pe cineva în islam, la fel cum nici Catedrala Mântuirii Neamului nu va mântui neamul românesc. Efortul ridicării lor s-ar putea să conteze când îngerul ne va cântări faptele, dar zidurile, ca atare, sunt simple acumulări minerale. Coranul spune undeva că, dacă ar fi vrut, Dumnezeu ne-ar fi făcut pe toţi o singură comunitate/religie, dar a preferat să fie mai multe, ca să ne întrecem în fapte bune. Dacă islamul se extinde înaintea ortodoxiei (și toate semnele par să indice că nu vorbim despre o probabilitate, ci despre un fapt), înseamnă doar că ei sunt mai demni de religia lor decât noi de a noastră. Şi realitatea spirituală profundă din spatele faptelor ar trebui să ne pună pe gânduri.

 

scrisă de Radu Iliescu

sursa: activenews.ro

Din ruine în mahalale: Familiile de refugiaţi sirieni au găsit adăpost în cartierele sărace din Istanbul

Istanbulul a devenit a doua casă pentru sute de mii de sirieni. Din cartierele mărginaşe şi până în inima metropolei, familii întregi îşi duc existenţa de azi pe mâine. Dar aici sunt feriţi de bombe, de rafalele de mitralieră, aici cunosc libertatea, cu bune şi cu rele. Sunt cazuri fericite, în care sirieni cu educaţie au luat-o de la zero şi au reuşit în Turcia. Dar cele mai multe poveşti sunt despre oameni care au fugit doar cu hainele de pe ei, terorizaţi de luptele permanente şi îngroziţi că nu vor mai apuca ziua de mâine.

Când cobori spre cartierul Tarlabaşî, primul sunet pe care îl auzi e cel al picamerelor care demolează clădirile vechi pentru a face loc altora noi. Dincolo de zidurile abandonate, care îşi aşteaptă sfârşitul, şi-au găsit refugiu temporar zeci de familii siriene. Pe străduţele înguste care şerpuiesc printre clădiri, primii care îţi ies în cale sunt copiii.

Salah are 39 de ani şi a fugit din Alep cu toată familia după ce casa i-a fost bombardată în timpul războiului civil. Nu a reuşit să-şi găsească de lucru la Istanbul, aşa că îşi petrece zilele având grijă de copiii săi. Universul lor se rezumă la o cameră de doar câţiva metri pătraţi. Acolo dorm şi mănâncă.

Responsabilitatea întreţinerii familiei stă pe umerii unui singur om, fiul cel mare al lui Salah. Un copil.

„Am un băiat de 12 ani care vinde apă în centru. În afară de asta nu mai avem nicio sursă de venit”, spune Salah Jemil Battal, refugiat sirian.

Pentru camera în care stau opt persoane, Salah plăteşte lunar 500 de lire turceşti, adică aproape 170 de euro. Băiatul cel mare primeşte două lire pentru fiecare sticlă de apă vândută pe străzile Istanbulului. De el depinde dacă, la finalul zilei, familia sa are ce să mănânce. Viaţa în Siria, în vremea în care ţara nu era măcinată de război, rămâne doar o amintire îndepărtată.

„Dacă situaţia se îmbunătăţeşte în Siria, mi-ar plăcea să mă întorc”, spune Salah.

În Istanbul găseşti sirieni la tot pasul. Mulţi îşi petrec zilele în piaţa Taksim, unde imploră mila localnicilor şi a turiştilor. Trăiesc de pe o zi pe alta. Cei mai mulţi dintre turci sunt sătui de imaginea sărăciei şi întorc privirea.

„Cel mai tare ne deranjează copiii, pentru că s-au obişnuit să ne oprească pe stradă şi să ne ceară bani”, spune o femeie turcoaică.

În cartierul Balat, la fiecare trei-patru case, locuieşte o familie de sirieni. Se feresc să vorbească, să spună ce fac şi cum se descurcă. Oficial, sunt 300.000 în Istanbul. Neoficial - mai bine de jumătate de milion.

„De cel puţin doi ani sunt câteva familii stabilite în zona asta, care primesc şi ajutoare. Dacă vă duceţi puţin mai sus o să vedeţi un spaţiu viran. Lângă spaţiul viran este o clădire abandonată în care, într-o singură cameră, locuiesc 15 persoane”, mai spune turcoaica.

Statul turc a decis, după începerea războiului în Siria, să nu îi mai expulzeze, aşa că zeci de mii de sirieni trec graniţa, unii doar cu hainele de pe ei. E suficient să declare că au pierdut totul în urma bombardamentelor şi primesc o hârtie de la poliţie care le permite să rămână în Turcia. Nimeni nu le verifică povestea.

„Din punctul meu de vedere, politica de stat este eronată. Îi salvăm din situaţia catastrofală creată de război şi îi aducem aici, unde se confruntă tot cu o situaţie dificilă”, spune o localnica din Istanbul.

Cei mai mulţi refugiaţi au început să vină acum trei ani. Abou Anas era patronul unui magazin de haine din Damasc. După izbucnirea războiului a venit singur la Istanbul. O jumătate de an mai târziu l-a urmat şi familia. De aproape şapte luni şi-a deschis propriul restaurant, foarte aproape de Istiklal, cea mai cunoscută zonă comercială a oraşului. Aşa le-a oferit de lucru conaţionalilor, căci aproape toţi cei 60 de angajaţi sunt sirieni. 

„Încerc să mă adaptez, mi-a fost şi îmi este şi acum destul de greu. Indiferent ce se întâmplă, cel mai bine trăieşti în ţara ta. Şi familia mea, şi angajaţii mei, şi eu, toţi, aşteptăm momentul în care vom putea să ne întoarcem în Siria”, spune Abou Anas.

Abou s-ar întoarce fără să clipească în Siria dacă războiul s-ar opri. Sau dacă nu ar mai exista teroriştii Statului Islamic. A văzut cum ţara sa e distrusă bucată cu bucată. Şi crede că poartă şi el o parte din vină.

„Cred că suntem un popor foarte sensibil şi sentimental, noi suntem de vină. Ne doream libertate, dar nu ştiam ce este libertatea cu adevărat”, mai spune el.

În cartierele din jurul Pieţei Taksim întâlneşti deopotrivă cerşetori, măturători de stradă, muncitorii în şaormerii sau mici afacerişti sirieni. Doar 10 la sută dintre imigranţi au avut norocul să ducă un trai mai bun ca înainte. Iar aceştia sunt sirienii care aveau un standard ridicat şi înainte de război.

Abdullah Sabbagh trăieşte departe de sărăcia din Tarlabaşî şi Balat. În Başakşehir, un cartier ridicat la ordinul preşedintelui Recep Tayyp Erdogan, macaralele nu contenesc o clipă. Acum zece ani a început construcţia unui nou cartier rezidenţial. Aici lucrează şi el. E unul dintre puţinii norocoşi, e director de marketing la una dintre cele mai importante firme de construcţii din Istanbul. Şi el e sirian, şi el a fugit acum trei ani din Alep, de teama bombardamentelor.

„Am venit aici singur, apoi, după şase - şapte luni, mi-am adus şi familia. Toată familia. Şi pe părinţii mei. Le-am explicat tot ce ţine de locul acesta, cum vom face afaceri, cum vom munci, le-am spus că trebuie să înveţe limba pentru a-şi găsi o slujbă bună. I-am sfătuit să nu accepte orice slujbă, să nu accepte unele prost plătite pentru că îi afectează şi pe ceilalţi sirieni”, spune Abdullah Sabbagh.

Pentru Abdullah, viitorul apropiat înseamnă Turcia. Vrea să strângă suficienţi bani ca să îşi deschidă propria firmă de construcţii. E convins că în Siria nu ar avea nicio şansă şi spune că ţara lui natală ar avea nevoie de cel puţin 10 ani să îşi revină. Nu va mai fi, însă, niciodată ca înainte de război.

„Pentru cei care încă trăiesc acum în Alep situaţia este foarte dificilă. Nu au altă soluţie. Poate doar să plece, dar cei care au vrut asta, au plecat deja. În oraş nu ai nici cele mai mici mijloace de subzistenţă. Jumătate din oraş este distrusă. Nu poţi face afaceri acolo, sunt în continuare lupte şi nu ştim când se vor sfârşi toate astea”, mai spune sirianul.

Opt mii de sirienii trec graniţa în Turcia în fiecare săptămână. În cei patru ani de la începerea conflictului din Siria, aproape patru milioane de refugiaţi au ajuns în ţările vecine. În urma lor rămân familii dezbinate, oraşe făcute una cu pământul şi o imensă teroare.Teroare la tot pasul. Iar aceasta va fi următoarea lor luptă, spun sirienii care au reuşit să scape: să uite ororile trăite. Speranţa acestei naţiuni stă acum în copiii săi. Nu înţeleg miza acestui război, care le-a răpit copilăria şi le-a năruit prezentul, dar ei sunt viitorul Siriei.

sursa + video: digi24.ro 

Mina, oraşul corturilor

Mina este un oraş mic, situat în interiorul unei văi joase din provincia Makkh, în vestul Arabiei Saudite, la aproximativ 8 km la est de oraşul sfânt Mecca.

Pe suprafaţa de 20 de kilometri pătraţi a văii, corturile acoperă fiecare spaţiu deschis, cât vezi cu ochii, frumos aranjate, rânduri, rânduri. În aceste corturi înnoptează pelerinii în timpul celor cinci zile ale fiecărui sezon de pelerinaj la Mecca. În restul anului, Mina rămâne mai mult pustiu.

În Mina există mai mult de 100.000 de corturi cu aer condiţionat, oferind cazare temporară pentru 3 milioane de pelerini. Corturile măsoară 8 metri pe 8 metri şi sunt construite din fibră de sticlă acoperită cu teflon, pentru a asigura rezistenţă mare la foc. Iniţial, pelerini veneau cu propriile lor corturile, pe care le montau în câmpiile din Mina.


După ce perioada pelerinajului se termina, corturile erau demontate, ambalate şi a luate înapoi. Apoi, prin anii 1990, guvernul saudit a instalat corturi permanente de bumbac, pentru a-i uşura pe pelerini de povara de a transporta propriul echipament de camping.

Dar, după un incendiu masiv, care a cuprins oraşul de corturi, în 1997, şi a provocat moartea a circa 350 de pelerini, oraşul a fost dotat cu corturi permanente, rezistente la foc.

Corturile sunt organizate în mai multe tabere, fiecare dintre acestea are proprii săi pereţi exteriori; fiecare tabără este legată de celelalte prin alei pietonale. Fiecare tabără este echipată cu o bucătărie, baie şi paturi curate.

Fiecare cort este colorat diferit, în funcţie de ţara pentru care este alocat, şi este numerotat. Toţi pelerinii trebuie să poarte insigne cu culoarea şi numărul cortului, în cazul în care se rătăcesc.

În ultimii ani, oraşul a suferit o schimbare masivă, după ce guvernul a investit miliarde de riyali în mai multe proiecte de infrastructură, pentru a uşura ritualurile descurajatoare şi solicitante fizic ale pelerinajului anual.

O reţea de prevenire a incendiilor, formată din detectoare de căldură şi instalaţii de stingere a focului cu apă, a fost legată la un sistem de alarmă, pentru a preveni repetarea tragediei din 1997.(Text: dozadebine.ro, Foto: panoramio.com, abcnet.au, projects.thestar.com,thenational.ae, alnor.no, flickr.com)

sursa: financiarul.ro