Scrisorile unui maestru sufi (de Al-‘Arabi ad-Darqawi) – 27

Imaginaţia (wahm) este lucru zadarnic, dar Dumnezeu ne-a dat-o spre o mare înţelepciune. Fiecare lucru, de altfel, are un mare secret şi un aspect evident, pentru că este spus (în Coran): "Doamne, Tu n-ai creat zadarnic aceasta, lăudat fii Tu" (III, 191), "credeţi deci că Noi am creat din joacă?” (XXIII, 117). Departe de Domnul nostru aşa ceva, Dumnezeu este deasupra acestor lucruri. Aceasta este natura imaginaţiei pe care dacă n-o subjugi, adică nu-i impui puterea ta, te va subjuga inevitabil şi ţi-o va impune pe a ei. Dacă nu-i negi opinia, ea ţi-o va nega pe a ta. Or, ea nu este nimic, dar dacă îi asculţi cuvintele, îţi va înmuia certitudinea (spirituală) şi te va îndrepta pe alte căi. Dar dacă nu o asculţi, lumina ta interioară va creşte. Prin creşterea aceasta, certitudinea ta se va întări. Prin întărirea ei, voinţa ta spirituală se va înălţa, iar prin elevaţia ei îl vei atinge pe Domnul tău, iar a-L atinge înseamnă a-L cunoaşte.

Pentru călătorii spre Dumnezeu care nu ascultă discursul imaginaţiei şi nu-i urmează opiniile, ea este ca un vânt puternic care vine în ajutorul marinarilor, astfel încât ajung într-un ceas acolo unde alţii nu sosesc decât după o călătorie de o lună sau de un an. Dimpotrivă, cel care se opreşte la vorbele şi la opiniile ei, rămâne blocat pe drum, aşa cum li se întâmplă tot marinarilor. Acesta este efectul ei [1].

Constatăm că cel care lasă ceea ce nu-l priveşte, se mulţumeşte cu cel mai mic lucru pentru a supravieţui, în vreme ce acela care nu lasa cele inutile nu va avea niciodată tot ceea ce nu-i trebuie, orice ar face.

Notă:

[1] Ca facultate plastică a sufletului, imaginaţia poate fi receptivă la adevărurile spirituale, la fel cum poate fi receptivă în privinţa "lumii”. Nu se poate spune că omul modern ar poseda o imaginaţie prea puternică. Dimpotrivă, ceea ce-l caracterizează este o imaginaţie antrenată si blocată de obiectele dorinţelor sale.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al-‘Arabi ad-Darqawi) – 26

Spiritul (ar-rûh) este de natură luminoasă, izvorât din esenţa însăşi a luminii (dar Dumnezeu ştie mai mult). Or se ştie fară nicio îndoială că Dumnezeu "prinse o porţiune din lumina Sa şi-i spuse: fii Muhammad.” [1] Aşa apăru Spiritul, şi din lumina sa fură create toate lucrurile. Înţelege acest lucru. Iar Spiritul nu este nimic altceva decât sufletul (an-nafs), care nu s-a tulburat decât pentru că şi-a găsit sprijin în lumea trecătoare. Dacă ar părăsi această lume, ar ajunge la surse din care a purces, nimic altceva decât Prezenţa divină. Venerabilul maestru, sfântul Abu Zayîd 'Abd ar-Rahmân, nebunul după Dumnezeu [2], a spus în această privinţă: “De unde vii, oh tu spirit, plin de dragoste, imobil în desfăsurarea gloriei tale, divin în toate stările?”

Note:

[1] Cuvânt al Profetului (hadith).

[2] Al-Majdhûb, supranumele celebrului sufi şi poet marocan 'Abdur-Rahmân al-Majdhûb, unul dintre polii lanţului iniţiatic shâdilit. A trăit în secolul XVI-lea.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al-‘Arabi ad-Darqawi) – 25

An-nafs (sufletul, psyché) şi ar-rûh (spiritul, pneuma) sunt doua cuvinte care desemnează unul şi acelaşi lucru, făcut din esenţa însăşi a luminii, iar Dumnezeu ştie mai mult. Acest lucru se dedublează în virtutea celor două calităţi opuse care sunt puritatea şi tulburarea, căci an-nafs, atât timp cât subzistă, este tulburat, şi din această privinţă are acest nume, iar dacă tulburarea dispare şi devine substanţă pură, se numeşte cu adevărat ar-rûh. Vedem de altminteri că cele două se atrag reciproc, căci sunt apropiate una de cealaltă, şi amândouă sunt în principiu înzestrate cu frumuseţe, cu virtute şi cu echilibru.

Or, dacă Dumnezeu vrea să-Şi sfinţească un servitor, îi împreunează spiritul şi sufletul, adică face ca primul să dobândească superioritate asupra celuilalt, lucru care se produce atunci când sufletul îşi abandonează pasiunile care-l îndepărtaseră de la adevărata sa natură şi de la patria lui, care-l smulseseră virtuţii, bunătaţii, frumuseţii, nobleţii, superiorităţii şi elevaţiei sale, şi de la toate darurile cu care-l copleşise Domnul său, până într-acolo încât îşi negase cu desăvârşire propria origine. Or, dacă sufletul nu mai rămâne în această stare, ci o părăseşte şi-şi revine pe deplin, spiritul îl ia cu sine şi-i transmite adevărurile şi secretele pe care Dumnezeu i le inspiră, şi care n-au sfârşit.

În chiar măsura în care-şi părăseşte pasiunile, creşte întâietatea spiritului, astfel încât nunta spiritului cu sufletul se desăvârşeşte, asemenea şi fructele lor, adică ştiinţele şi acţiunile ce se nasc din această uniune. Folosinţa acestora nu poate decât să-l împingă pe om spre nedumerirea sufletului (pasional) şi la modelarea acestuia în ciuda repulsiilor, ostilităţilor şi aversiunilor acestuia, căci un asemenea comportament devine facil omului în virtutea luminilor şi secretelor spirituale din care se împărtăşeşte.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al-‘Arabi ad-Darqawi) – 24

Ocupaţi-vă de ceea ce Domnul vostru v-a poruncit, şi nu de voi înşivă, în cazul în care cineva vă duşmăneşte, fie că este unul dintre voi sau nu. Căci dacă nu vă apăraţi voi înşivă, Dumnezeu vă va apăra şi se va ocupa de cauza voastră. Dar dacă vă apăraţi voi înşivă şi vă ocupaţi de cauza voastră, El vă va lăsa să aveţi voi grijă (lăudat fie numele Său) şi veţi fi neputincioşi, căci Dumnezeu este cel "atotputernic peste toate lucrurile" (Coran).

Maestrul venerabil, sfântul Qâsim al-Khâsasi (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) a spus : “Nu te ocupa câtuşi de puţin de cel ce-ţi face rău, ci ocupă-te de Dumnezeu. El îl va îndepărta de tine, căci El îl incită împotriva ta pentru a-ţi încerca sinceritatea. Însă mulţi oameni se înşală în această privinţă.” Dacă vă ocupaţi de cel care vă face rău, acţiunea lui va continua împreună cu păcatul vostru.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al-‘Arabi ad-Darqawi) – 23

Sufletul (nafs) este un lucru imens. El este cosmosul în întregime, pentru el că este copia acestuia. Tot ce este în cosmos, se regăseşte şi în suflet, şi tot ce este în acesta din urmă, se află şi în primul. De aceea, cel care-şi domină sufletul, domină şi cosmosul negreşit, iar cel care este dominat de sufletul său, este fără îndoială dominat de întreg cosmosul.

Postul din ziua de Ashura

Ashura este a 10-a zi din prima lună a calendarului musulman, denumită şi Muharram. Anul acesta, Ashura corespunde zilei de 16 decembrie 2010.
În vederea acestui eveniment, se recomandă două zile de post, pe 15 şi 16 decembrie, potrivit tradiţiilor următoare:

Acest post era obligatoriu înainte de a fi fost prescris postul din luna Ramadan. Ulterior, postul din luna Ramadan a devenit obligatoriu în locul celui din ziua de Ashura, care, astfel, a devenit un post facultativ.

Muslim a relatat în Sahih că Profetul (slaws) a spus: „Postul cel mai bun după postul din luna de Ramadan este acela din luna sfântă a lui Dumnezeu, al-Muharram.”

Ibn ´Umar relatează că Profetul (slaws) a spus: „Cine doreşte, ţine post, iar cine doreşte, poate mânca [în ziua respectivă]” (al-Bukhari şi Muslim).

Când a fost întrebat despre postul din zilele de Ashura, Profetul (slaws) a răspuns: „Acest post şterge păcatele săvârşite în anul anterior” (relatat de Muslim).

Când Profetul (slaws) a emigrat la Medina, a observat că evreii posteau în ziua de Ashura şi i-a întrebat: „De ce postiţi în ziua aceasta?” Ei răspunseră: „Este o zi mare, ziua în care Dumnezeu i-a salvat pe Moise şi pe poporul său, şi i-a înecat pe Faraon şi pe poporul său [a se vedea în acest sens Sura 10 - Iona, versetele 90-92]. Moise a postit în ziua aceea în semn de mulţumire faţă de Dumnezeu, aşadar postim şi noi.”
Profetul zise: „Noi suntem mai aproape de Moise decât voi” şi posti la rându-i în acea zi, spunându-le şi musulmanilor să ţină post cu această ocazie. Tot atunci, adăugase: „Dacă voi mai fi în viaţă şi anul viitor, voi posti a noua zi din luna Muharram” (relatat de Muslim), aceasta însemnând că, în afară de ziua a zecea, urma să ţină post şi în ziua care o preceda pe aceasta.