(Forma redusă a sintagmei al-Ummat al-Islamiyya, "comunitatea credincioşilor")
Coranul defineşte comunitatea islamică drept o comunitate a "neamului de mijloc" (II, 143), "orientată spre qibla", excluzând alte direcţii spirituale (II, 143-145), propovăduind binele: "Poate va ieşi din voi o adunare care îi va chema pe oameni la bine" (III, 104) şi excluzând răul "porunciţi cuviinţa şi opriţi urâciunea" (III, 110).
Ei i s-a revelat sensul adevăratei religii (XIII, 30).
Această comunitate, percepută mai întâi de toate ca o "comunitate a lui Dumnezeu" (Ummat Allah), nu s-a născut în mod concret decât din momentul în care, emigrând cu ai săi, Profetul s-a putut stabili la Medina, unde a propovăduit o nouă ordine, cu legile ei de organizare (Carta/Constituţia de la Medina) şi orientarea sa politică şi militară.
Noua eră islamică debuta astfel printr-o eră socială novatoare.
În fine, pentru a se perfecţiona, dincolo de etica fundamentală, comunitatea islamică trebuia să ţină cont de câteva reguli de bază: să respecte sunnah, să practice shura (consultarea), să respecte ierarhia stabilită după cum se spune în Coran: "O, voi cei ce credeţi! Daţi ascultare lui Dumnezeu! Daţi ascultare trimisului şi celor dintre voi ce au porunca!" (IV, 59) şi, la nevoie, purtaţi lupta sfântă pentru a apăra islamul.
Expresie coranică adiacentă: "Credincioşii sunt fraţi. Împăcaţi-i pe fraţii voştri." (XLIX, 10).
vineri, mai 28, 2010
luni, mai 17, 2010
La rascruce de drumuri - Idries Shah
Intr-o dimineata, un dervis statea asezat la rascrucea a doua drumuri. Un tanar veni la el si-l intreba:
- Pot sa stau pe langa tine ca sa invat si eu ceva?
- Da, dar doar pentru o zi, raspunse dervisul.
Pe parcursul intregii zile, cei care treceau pe acolo si-l recunosteau pe dervis se opreau si-i puneau intrebari despre om si existenta, despre sufi si sufism, ii implorau ajutorul sau, pur si simplu, isi manifestau respectul fata de el.
Dar dervisul ratacitor nu raspundea nimanui; ramanea asezat intr-o atitudine de contemplare, cu capul sprijinit de un genunchi, iar oamenii care venisera la el plecau fara sa fi auzit niciun cuvant din partea sa.
La caderea serii, un om tare nevoias care cara o ditamai bocceaua pe umar se apropie de ei si-l intreba care din drumuri ducea la orasul invecinat.
Dervisul se ridica imediat, lua povara pe umarul sau, il insoti cativa pasi pe nevoias pe drumul spre oras si reveni, dupa aceea, la rascruce.
Tanarul incerca sa ghiceasca:
- Sub infatisarea de om sarac s-o fi ascunzand, poate, vreun sfant sau vreunul dintre sufii aceia renumiti ce ratacesc prin lume ascunzandu-si identitatea?
Dervisul lasa sa-i scape un oftat si-i raspunse:
- Dintre toti cei care s-au perindat astazi prin fata noastra, acest om este singurul care cauta cu sinceritate ceea ce spunea ca ar cauta.
- Pot sa stau pe langa tine ca sa invat si eu ceva?
- Da, dar doar pentru o zi, raspunse dervisul.
Pe parcursul intregii zile, cei care treceau pe acolo si-l recunosteau pe dervis se opreau si-i puneau intrebari despre om si existenta, despre sufi si sufism, ii implorau ajutorul sau, pur si simplu, isi manifestau respectul fata de el.
Dar dervisul ratacitor nu raspundea nimanui; ramanea asezat intr-o atitudine de contemplare, cu capul sprijinit de un genunchi, iar oamenii care venisera la el plecau fara sa fi auzit niciun cuvant din partea sa.
La caderea serii, un om tare nevoias care cara o ditamai bocceaua pe umar se apropie de ei si-l intreba care din drumuri ducea la orasul invecinat.
Dervisul se ridica imediat, lua povara pe umarul sau, il insoti cativa pasi pe nevoias pe drumul spre oras si reveni, dupa aceea, la rascruce.
Tanarul incerca sa ghiceasca:
- Sub infatisarea de om sarac s-o fi ascunzand, poate, vreun sfant sau vreunul dintre sufii aceia renumiti ce ratacesc prin lume ascunzandu-si identitatea?
Dervisul lasa sa-i scape un oftat si-i raspunse:
- Dintre toti cei care s-au perindat astazi prin fata noastra, acest om este singurul care cauta cu sinceritate ceea ce spunea ca ar cauta.
duminică, mai 16, 2010
Chiftelele - de Idries Shah
Cineva ii adresa lui Awad Afifi urmatoarea intrebare:
- Ce fel de intamplari din lumea aceasta ar putea conduce la intelegerea caii sufite?
- Va voi da un exemplu cat de curand mi se va ivi prilejul, raspunse Awad.
La scurt timp, se duse impreuna cu oamenii din cercul sau intr-o gradina din afara orasului.
Niste nomazi, oameni de la munte cu chipuri aspre, se stabilisera provizoriu pe marginea drumului. Unul dintre ei amenajase o taraba improvizata la care vindea chiftele. Awad se opri langa el si cumpara o bucatica de carne prajita.
In clipa in care ducea imbucatura de carne la gura, vanzatorul scoase un tipat si cazu ca fulgerat la pamant, cuprins de o stare stranie. Cand isi reveni, lua mana lui Awad si-si apasa buzele pe ea.
- Sa mergem, spuse Awad Afifi.
Insotiti de vanzatorul de kebab, isi continuara drumul pe aleea principala. Omul acela se numea Koftapaz: "cel care prepara chiftele". Se dovedi curand ca baraka [forta spirituala] lui Awad Afifi daruia semnificatie si eficacitate practicilor spirituale ale Scolii sale.
Awad isi reuni apoi discipolii si le spuse:
- Am fost intrebat ce fel de intamplare anodina din lumea aceasta poate conduce la intelegerea caii sufite. Cei care au fost de fata cand a avut loc intalnirea cu Koftapaz sa le relateze si celorlalti ce s-a petrecut. Dupa aceea ne va spune Koftapaz insusi ce s-a intamplat, fiindca el este, incepand din acest moment, mostenitorul meu spiritual.
Cand toata lumea a aflat episodul de pe drumul ce ducea spre gradina, Seicul Koftapaz se ridica in picioare si se adresa discipolilor:
- O, voi, cei asupra carora a adastat umbra Simurghului, pasarea binefacatoare, aflati ca toata viata mea am pregatit chiftele. De aceea, mi-a fost usor sa recunosc ghidul spiritual dupa felul in care si-a dus imbucatura la gura. Servisem deja toate tipurile de muritori si invatasem sa le vad inlauntrul dupa cum erau pe dinafara.
Oricare ar fi meseria pe care o practici, daca esti un mester iscusit iti vei recunoaste ghidul spiritual dupa relatia pe care o stabileste acesta cu munca pe care o exerciti.
- Ce fel de intamplari din lumea aceasta ar putea conduce la intelegerea caii sufite?
- Va voi da un exemplu cat de curand mi se va ivi prilejul, raspunse Awad.
La scurt timp, se duse impreuna cu oamenii din cercul sau intr-o gradina din afara orasului.
Niste nomazi, oameni de la munte cu chipuri aspre, se stabilisera provizoriu pe marginea drumului. Unul dintre ei amenajase o taraba improvizata la care vindea chiftele. Awad se opri langa el si cumpara o bucatica de carne prajita.
In clipa in care ducea imbucatura de carne la gura, vanzatorul scoase un tipat si cazu ca fulgerat la pamant, cuprins de o stare stranie. Cand isi reveni, lua mana lui Awad si-si apasa buzele pe ea.
- Sa mergem, spuse Awad Afifi.
Insotiti de vanzatorul de kebab, isi continuara drumul pe aleea principala. Omul acela se numea Koftapaz: "cel care prepara chiftele". Se dovedi curand ca baraka [forta spirituala] lui Awad Afifi daruia semnificatie si eficacitate practicilor spirituale ale Scolii sale.
Awad isi reuni apoi discipolii si le spuse:
- Am fost intrebat ce fel de intamplare anodina din lumea aceasta poate conduce la intelegerea caii sufite. Cei care au fost de fata cand a avut loc intalnirea cu Koftapaz sa le relateze si celorlalti ce s-a petrecut. Dupa aceea ne va spune Koftapaz insusi ce s-a intamplat, fiindca el este, incepand din acest moment, mostenitorul meu spiritual.
Cand toata lumea a aflat episodul de pe drumul ce ducea spre gradina, Seicul Koftapaz se ridica in picioare si se adresa discipolilor:
- O, voi, cei asupra carora a adastat umbra Simurghului, pasarea binefacatoare, aflati ca toata viata mea am pregatit chiftele. De aceea, mi-a fost usor sa recunosc ghidul spiritual dupa felul in care si-a dus imbucatura la gura. Servisem deja toate tipurile de muritori si invatasem sa le vad inlauntrul dupa cum erau pe dinafara.
Oricare ar fi meseria pe care o practici, daca esti un mester iscusit iti vei recunoaste ghidul spiritual dupa relatia pe care o stabileste acesta cu munca pe care o exerciti.
sâmbătă, mai 15, 2010
Sarajevo: câţiva musulmani îşi săvârşesc rugăciunea în incinta unei mănăstiri
Cu ceva timp în urmă, la invitaţia studenţilor şi călugărilor franciscani, un grup de studenţi ai Facultăţii de Studii Islamice din cadrul Universităţii din Sarajevo şi-a săvârşit rugăciunea de seară într-o mănăstire franciscană din aceeaşi localitate.
Unii ar vedea în asta un eveniment ieşit din comun. Altora, dimpotrivă, li s-ar putea părea lipsit de importanţă. Cu toate acestea, ţinând cont de diversitatea comunităţilor religioase din Bosnia şi teritoriile învecinate, un astfel de eveniment relevează o reală capacitate de coexistenţă interconfesională şi intercomunitară. Este un lucru extraordinar de important în această ţară care încă se reface în urma războiului ce, în anii ’90, a înverşunat oameni şi comunităţi după criterii etnice şi religioase.
În ciuda acestui trecut, însă, nu s-a opus nicio rezistenţă iniţiativelor interconfesionale şi interetnice. Numeroase organizaţii, precum Consiliul Ecumenic al Bosniei şi Herţegovinei, organizează evenimente interconfesionale. În majoritatea cazurilor sunt evenimente la nivel înalt care reunesc reprezentanţi eminenţi ai diverselor mişcări religioase.
Din acest punct de vedere, colocviul interconfesional al mănăstirii franciscane nu aduce nimic nou. Ceea ce-l face demn de remarcat este faptul că el implică tineri. Studenţii înşişi au făcut în mod spontan pasul în vederea acestei întâlniri, în baza religiilor lor respective.
Tinerii călugări ai mănăstirii franciscane datând din secolul XX din Sarajevo, care adăposteşte şi o şcoală de teologie franciscană, sunt recunoscuţi pentru deschiderea către dialogul cu alte religii. Catolici de formare, ei urmează calea trasată în secolul al XII-lea de Sf. Francisc de Assisi, care, încă din acea epocă medievală, se implicase în ceea ce am denumi astăzi dialogul islamo-musulman. În 1219, în epoca cruciadelor, Sf. Francisc se dusese să-l întâlnească pe sultanul Egiptului, Malik-al-Kamil. Deşi intenţia sa era aceea de a-l converti, îl impresionă pozitiv pe sultan prin mesajul lui de pace.
Facultatea de Studii Islamice din Sarajevo, fidelă tradiţiei sale de deschidere, primeşte în cadrul său şi studenţi nemusulmani, printre care şi franciscani. Unii dintre cei care frecventează studiile islamice asistă de asemenea, în mod frecvent, la cursurile organizate de călugării franciscani.
Cu doar câteva săptămâni în urmă, acest început de apropiere căpătă o amploare neprevăzută. Un grup de studenţi franciscani invită câţiva studenţi de la Facultatea de Studii Islamice la o dezbatere publică pe tema moştenirii spirituale şi universale ale lui Mawlana Jalalluddin Rumi (renumit poet şi teolog persan din secolul al XIII-lea) şi Sf. Francisc – ambii recunoscuţi pentru mesajele lor de pace eterne şi universale.
La finele colocviului, musulmanii îşi dădură seama că sosise timpul rugăciunii de seară. Când se pregăteau să plece la moschee, gazdele franciscane îi anunţară că le fusese deja pregătită o încăpere în acest scop. Acceptând generoasa invitaţie, studenţii musulmani îşi săvârşiră rugăciunea într-una din sălile Facultăţii de Teologie.
După aceasta, se reuniră la o cină în comun; cineva aduse o chitară şi cântară împreună, în mănăstire, până târziu în noapte. Când festivitatea inopinată se apropia de sfârşit, Amra Bilajac, unul din studenţii musulmani, rezumă sentimentul general spunând că nu este suficientă cunoaşterea altor credinţe: întâlnirea aceea demonstrase că oamenii au de asemenea nevoie să se într-ajute unii pe alţii, dincolo de diferenţele de natură religioasă.
Studenţii preconizează deja o nouă întâlnire, la care vor fi invitaţi şi reprezentanţi ai altor religii şi grupuri etnice din Bosnia: sârbi ortodocşi, catolici, evrei sefarzi şi chiar oameni care, deşi se consideră agnostici sau atei, doresc să acumuleze noi cunoştinţe şi să schimbe idei despre lumea în care trăim împreună.
Într-o zi, la Sarajevo, am auzit un turist american spunând: „Aici, dialogul interconfesional este mai relaxat şi mai axat pe relaţiile de bună vecinătate. Este mai mult decât o dezbatere oficială asupra unor subiecte filosofice şi spirituale - cum este de multe ori cazul colocviilor în care se reunesc muftiii, episcopii şi rabinii din alte ţări.”
Poate că imaginea acestor musulmani care se roagă într-o mănăstire va îndemna şi alte ţări să practice dialogul interconfesional la un nivel mai imediat, la nivelul uşii care se deschide, efectiv, pentru a permite vecinului să intre.
12 mai 2010 - Amir Telibečirović Lunjo
http://oumma.com/Sarajevo-des-musulmans-font-la?utm_source=Newsletter+Oumma.com&utm_campaign=39e0df925f-RSS_EMAIL_CAMPAIGN&utm_medium=email
Unii ar vedea în asta un eveniment ieşit din comun. Altora, dimpotrivă, li s-ar putea părea lipsit de importanţă. Cu toate acestea, ţinând cont de diversitatea comunităţilor religioase din Bosnia şi teritoriile învecinate, un astfel de eveniment relevează o reală capacitate de coexistenţă interconfesională şi intercomunitară. Este un lucru extraordinar de important în această ţară care încă se reface în urma războiului ce, în anii ’90, a înverşunat oameni şi comunităţi după criterii etnice şi religioase.
În ciuda acestui trecut, însă, nu s-a opus nicio rezistenţă iniţiativelor interconfesionale şi interetnice. Numeroase organizaţii, precum Consiliul Ecumenic al Bosniei şi Herţegovinei, organizează evenimente interconfesionale. În majoritatea cazurilor sunt evenimente la nivel înalt care reunesc reprezentanţi eminenţi ai diverselor mişcări religioase.
Din acest punct de vedere, colocviul interconfesional al mănăstirii franciscane nu aduce nimic nou. Ceea ce-l face demn de remarcat este faptul că el implică tineri. Studenţii înşişi au făcut în mod spontan pasul în vederea acestei întâlniri, în baza religiilor lor respective.
Tinerii călugări ai mănăstirii franciscane datând din secolul XX din Sarajevo, care adăposteşte şi o şcoală de teologie franciscană, sunt recunoscuţi pentru deschiderea către dialogul cu alte religii. Catolici de formare, ei urmează calea trasată în secolul al XII-lea de Sf. Francisc de Assisi, care, încă din acea epocă medievală, se implicase în ceea ce am denumi astăzi dialogul islamo-musulman. În 1219, în epoca cruciadelor, Sf. Francisc se dusese să-l întâlnească pe sultanul Egiptului, Malik-al-Kamil. Deşi intenţia sa era aceea de a-l converti, îl impresionă pozitiv pe sultan prin mesajul lui de pace.
Facultatea de Studii Islamice din Sarajevo, fidelă tradiţiei sale de deschidere, primeşte în cadrul său şi studenţi nemusulmani, printre care şi franciscani. Unii dintre cei care frecventează studiile islamice asistă de asemenea, în mod frecvent, la cursurile organizate de călugării franciscani.
Cu doar câteva săptămâni în urmă, acest început de apropiere căpătă o amploare neprevăzută. Un grup de studenţi franciscani invită câţiva studenţi de la Facultatea de Studii Islamice la o dezbatere publică pe tema moştenirii spirituale şi universale ale lui Mawlana Jalalluddin Rumi (renumit poet şi teolog persan din secolul al XIII-lea) şi Sf. Francisc – ambii recunoscuţi pentru mesajele lor de pace eterne şi universale.
La finele colocviului, musulmanii îşi dădură seama că sosise timpul rugăciunii de seară. Când se pregăteau să plece la moschee, gazdele franciscane îi anunţară că le fusese deja pregătită o încăpere în acest scop. Acceptând generoasa invitaţie, studenţii musulmani îşi săvârşiră rugăciunea într-una din sălile Facultăţii de Teologie.
După aceasta, se reuniră la o cină în comun; cineva aduse o chitară şi cântară împreună, în mănăstire, până târziu în noapte. Când festivitatea inopinată se apropia de sfârşit, Amra Bilajac, unul din studenţii musulmani, rezumă sentimentul general spunând că nu este suficientă cunoaşterea altor credinţe: întâlnirea aceea demonstrase că oamenii au de asemenea nevoie să se într-ajute unii pe alţii, dincolo de diferenţele de natură religioasă.
Studenţii preconizează deja o nouă întâlnire, la care vor fi invitaţi şi reprezentanţi ai altor religii şi grupuri etnice din Bosnia: sârbi ortodocşi, catolici, evrei sefarzi şi chiar oameni care, deşi se consideră agnostici sau atei, doresc să acumuleze noi cunoştinţe şi să schimbe idei despre lumea în care trăim împreună.
Într-o zi, la Sarajevo, am auzit un turist american spunând: „Aici, dialogul interconfesional este mai relaxat şi mai axat pe relaţiile de bună vecinătate. Este mai mult decât o dezbatere oficială asupra unor subiecte filosofice şi spirituale - cum este de multe ori cazul colocviilor în care se reunesc muftiii, episcopii şi rabinii din alte ţări.”
Poate că imaginea acestor musulmani care se roagă într-o mănăstire va îndemna şi alte ţări să practice dialogul interconfesional la un nivel mai imediat, la nivelul uşii care se deschide, efectiv, pentru a permite vecinului să intre.
12 mai 2010 - Amir Telibečirović Lunjo
http://oumma.com/Sarajevo-des-musulmans-font-la?utm_source=Newsletter+Oumma.com&utm_campaign=39e0df925f-RSS_EMAIL_CAMPAIGN&utm_medium=email
marți, mai 04, 2010
De ce isi atrage dervisul blamarea? - Idries Shah
- De ce isi atrage dervisul blamarea de catre altii? intreba un discipol.
Sufi raspunse:
- Isi poate atrage blamarea pentru a ne arata cat de prompti suntem sa-i condamnam pe altii, pentru a putea sa observam aceasta strambatate in noi insine si sa invatam sa ne ferim mai bine de ea.
Isi mai poate atrage reprosurile altora pentru a scoate la iveala micimea anumitor detractori, care-si disimuleaza adevarata fire. La fel cum un sarpe poate parea de-a dreptul frumos cand se incalzeste la soare si numai teama sau perceperea unei prazi ispititoare il fac sa-si dezvaluie adevarata natura, la fel si simpla vedere a unui om aparent lipsit de aparare sau a vreunui alt lucru demn de ravnit ii poate sili pe invidiosi sau pe cei inraiti sa-si dea jos masca bunavointei si a blandetii.
Sufi raspunse:
- Isi poate atrage blamarea pentru a ne arata cat de prompti suntem sa-i condamnam pe altii, pentru a putea sa observam aceasta strambatate in noi insine si sa invatam sa ne ferim mai bine de ea.
Isi mai poate atrage reprosurile altora pentru a scoate la iveala micimea anumitor detractori, care-si disimuleaza adevarata fire. La fel cum un sarpe poate parea de-a dreptul frumos cand se incalzeste la soare si numai teama sau perceperea unei prazi ispititoare il fac sa-si dezvaluie adevarata natura, la fel si simpla vedere a unui om aparent lipsit de aparare sau a vreunui alt lucru demn de ravnit ii poate sili pe invidiosi sau pe cei inraiti sa-si dea jos masca bunavointei si a blandetii.
luni, mai 03, 2010
Musulmanii moderaţi: cine sunt aceştia?
Sintagma a luat amploare după atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA. În faţa confruntării cu oroarea şi inacceptabilul, se căutau „musulmani moderaţi”, capabili să reacţioneze, să se distanţeze şi să critice acţiunile „musulmanilor extremişti”, ale „fundamentaliştilor” sau „islamiştilor”. Se asista astfel la apariţia a două tabere: cea a „musulmanilor buni” şi cea a „musulmanilor răi”: pe de o parte cei denumiţi „moderaţi”, „liberali”, „laici” etc., iar pe de alta „fundamentaliştii”, „extremiştii”, „islamiştii” etc.
Această clasificare nu este de dată recentă, fiindcă literatura odrăslită de autorităţile coloniale (sub regimurile britanic, francez sau olandez, de exemplu) şi unii orientalişti de la finele secolului al XIX-lea – începutul secolului XX îi descriau frecvent pe musulmani făcând apel la aceeaşi relaţie binară: unii buni şi unii răi, iar cei buni erau fie aceia care colaborau cu forţele coloniale, fie aceia care acceptau valorile şi obiceiurile dominatorilor. Ceilalţi, cei care „opuneau rezistenţă”, erau aproape sistematic descrişi în termeni religioşi, culturali sau politici negativi: ei sunt „ceilalţi”, ei reprezintă „ameninţarea”.
Vremurile s-au schimbat dar structurile mentale, cadrele de referinţă şi calificativele simplificatoare şi simpliste sunt încă prezente în dezbaterile intelectuale, politice şi mediatice contemporane. Despre ce este vorba, mai exact? Despre practici religioase moderate? Despre luări de poziţie politice? Despre raporturile cu violenţa? Despre raportul cu Occidentul? Ceea ce caracterizează deliberarea contemporană asupra islamului şi a musulmanilor este această confuzie generală în privinţa structurării: din moment ce, se spune, islamul nu face nicio diferenţă între religie şi politică, ne putem permite calificări de ordin general fără a face nicio distincţie între concepţiile şi practicile religioase şi poziţionările politice. O percepere simplificatoare a „lumii musulmane” ar îngădui, astfel, să desconsiderăm principiile elementare ale clasificării riguroase a domeniilor, precum şi respectarea principiilor analitice specifice teologiei şi dreptului pe de o parte, ştiinţelor sociale şi politice pe de altă parte.
Subiectul este complex şi trebuie început prin ordonarea întrebărilor: să analizăm mai întâi problema din perspectiva religioasă. Există sau nu o moderaţie opusă exceselor în practica musulmană? Cum s-ar putea clasifica diversele tendinţe existente în sânul islamului? Pe ce poziţii politice se situează atât unii, cât şi ceilalţi? Dintr-o perspectivă mai amplă, ce ne-ar putea învăţa diferitele perceperi [despre musulmani] pe care le are „Occidentul”? Succesiunea şi natura acestor întrebări ne permit lămurirea chestiunii referitoare la „musulmanii moderaţi” şi vom încerca să le abordăm pe rând.
Tema moderaţiei în practica religioasă străbate literatura islamică încă de la originile sale. În Coran şi în tradiţiile profetice care îl însoţesc, musulmanele şi musulmanii sunt îndemnaţi să dea dovadă de moderaţie în toate sferele vieţii. „Dumnezeu vrea pentru voi ceea ce este uşor, şi nu ceea ce este greu” (Sura 2, versetul 185) aminteşte Coranul, iar Muhammad (slaws) afirmă: „Aţi fost trimişi să uşuraţi lucrurile, nu să le îngreunaţi.” (Bukhari) şi dădea el însuşi exemplul, stabilind abaterile îngăduite (spre exemplu, călătorului i se permite să nu respecte postul din luna Ramadan) pentru ca credincioşii musulmani să nu cadă pe panta exceselor. Aşa a interpretat, chiar de la începuturi, majoritatea savanţilor formularea coranică ce îi caracteriza pe musulmani ca aparţinând „neamului de mijloc” (Cor 2, 143).
De timpuriu, s-au manifestat două tendinţe în natura practicii religioase: erau musulmani care aplicau învăţăturile à la lettre, fără să ţină seama de context sau de înlesniri (ahl al-‘azîma), şi erau musulmani care ţineau cont de ele şi manifestau flexibilitate în practica religioasă în funcţie de contextul social, de epoca în care trăiau, precum şi în caz de nevoie (hâja) şi/sau de necesitate stringentă (darûra). Marea majoritate a învăţaţilor în ştiinţele islamice (ulamâ) şi a musulmanilor din lume şi din Occident (indiferent de tradiţiile şiită sau sunnită ori de şcolile de drept cărora le aparţin), promovează şi se ghidează după principiile moderaţiei şi flexibilităţii în practica religioasă. Rămân stricţi în privinţa principiilor de bază, însă propun diferite adaptări în funcţie de mediu şi epocă.
Fără îndoială că încă de la acest dintâi nivel operează o primă neînţelegere asupra noţiunii de moderaţie. În societatea occidentală, în care practica religioasă şi vizibilitatea de zi cu zi a religiei sunt cvasi-absente (chiar şi în SUA, în care referirea la religie este mai prezentă), faptul de a vorbi despre rugăciune, post, obligaţii morale şi vestimentare legate de religie pare deja aproape excesiv. Musulmanii moderaţi ar fi, prin urmare, aceia care nu afişează nicio particularitate vestimentară, care consumă alcool sau care-şi practică religia „aşa cum o practicăm şi noi pe a noastră”, adică nu cu adevărat şi, în orice caz, într-un mod invizibil. Parcursul istoriei şi sistemele de referinţă nu sunt deloc aceleaşi, iar noţiunea de moderaţie rămâne în continuare de considerat în interiorul fiecărui univers de referinţă.
Cu toate acestea, nu poate fi negat faptul că printre diversele curente musulmane (literalist, tradiţionalist, reformator, raţionalist, mistic şi exclusiv politic), există interpretări dogmatice şi excesive. Este evident că în cadrul curentelor literaliste, tradiţionaliste şi politizate sunt de găsit interpretările cele mai închistate care vor promova avize juridice ce nu ţin seama de contextele istorice şi sociale nici în ceea ce priveşte practica religioasă propriu-zisă, nici în ceea ce priveşte cultura, relaţiile interumane, femeile sau raporturile cu „nemusulmanii”. Faţă de aceştia din urmă unele grupări pot îndemna musulmanii să nu se angajeze în relaţii cu creştini, evrei sau atei, mergând câteodată până la a recomanda respingerea sau o atitudine ostilă la întâlnirea cu ei. Pe plan intern, unele dintre aceste grupări minoritare critică tendinţele celorlalţi musulmani, ajungând chiar să repună în discuţie caracterul islamic al convingerilor şi practicilor acestora. Ceea ce este surprinzător şi face din clasificare un proces extrem de complex este că grupuri reformiste, raţionaliste sau mistice dezvoltă – pe plan intern – aceeaşi atitudine dogmatică faţă de coreligionarii lor, contestându-le apartenenţa prin raţionamente fragmentare şi uneori exclusiviste.
După cum se poate observa, moderaţia este multidimensională şi nu se manifestă doar în raport cu Occidentul sau cu „nemusulmanii”. Este important să recunoaştem şi să respectăm diversitatea interpretărilor islamice pentru că este singura modalitate de a putea antama un dialog intracomunitar - atât de necesar în zilele noastre.
Analizarea poziţionărilor politice face ca lucrurile să fie încă şi mai complexe, atât de mare fiind confuzia şi atât de fluctuanţi descriptorii. Despre cine este vorba şi despre ce anume vorbim, mai exact? Chestiunea moderaţiei politice este cât se poate de subiectivă. Exemplul Afganistanului este destul de reprezentativ: aceiaşi oameni care până mai ieri erau prezentaţi ca oameni care „ţineau piept” invaziei ruse sunt astăzi descrişi ca „terorişti” când ţin piept ocupaţiei americano-britanice. Dacă toată lumea condamnă la unison actele de terorism îndreptate asupra civililor din SUA, Casablanca, Bali, Amman, Madrid sau Londra, atunci cum rămâne cu rezistenţa irakiană, afgană sau palestiniană în faţa ocupaţiilor considerate sau percepute drept ilegale? „Extremiştii” să fie, atunci, cei care le „ţin piept”, iar „moderaţii” cei care acceptă prezenţa forţelor americane, britanice, ruse sau israeliene? Sau, încă, opozanţii demonizaţi descrişi unilateral ca „extremişti” sau „terorişti” de către unele regimuri despotice? Cine hotărăşte aceste lucruri şi plecând de la ce parametri?
Am avut eu însumi de-a face cu acest gen de etichetare cu geometrie variabilă. Când am fost primit, în 2003, la Departamentul de Stat american, am fost prezentat ca un musulman „deschis” şi „moderat”. Peste vreun an, sub administraţia Bush, criticile pe care le adusesem politicii americane din Irak şi Palestina (cărora le recunoşteam legitimitatea rezistenţei opuse fără, însă, să le încuviinţez în niciun fel atacurile asupra civililor şi a oamenilor nevinovaţi), mă transformaseră într-un potenţial „susţinător al teroriştilor”, ceea ce a dus la interzicerea intrării mele pe teritoriul SUA. Şase ani mai târziu, acuzaţia legată de terorism a căzut şi iată că administraţia Obama consideră că opiniile mele nu reprezintă un pericol şi că, de fapt, sunt util dezbaterilor critice legate de islam: mi se permite din nou să intru pe teritoriul american.
Nu numai că „moderaţia” politică reprezintă un concept discutabil, dar confuzia între sferele religiosului şi politicului face analiza încă şi mai aleatoare. Se subînţelege prea repede, mult prea repede, că o femeie sau un bărbat „liberali” din punct de vedere religios când vine vorba despre practicarea islamului, vor dezvolta opinii politice la fel de „liberale”. Or, lucrurile nu stau deloc aşa, iar exemple în acest sens stau cohortele de actori politici, intelectuali sau militanţi asociativi care sunt, efectiv, nişte musulmani cu concepţii şi practici extrem de liberale (dacă nu chiar absente), dar care susţin politic regimuri dictatoriale sau foarte dure. Moderaţia religioasă nu spune nimic despre moderaţia politică: există, uneori, tendinţa de a confunda aceste categorii în analizele care se propun în Occident. Se impun studii mai aprofundate pentru a permite evaluarea mai clară a respectivelor poziţionări şi a tendinţelor religioase şi politice actuale.
Relaţia cu „Occidentul” este, de asemenea, un parametru la fel de interesant în evaluarea poziţionărilor religioase şi politice ale musulmanilor contemporani. Dacă grupările extremiste violente văd relaţia cu Occidentul exclusiv din perspectiva opoziţiei şi a raportului de forţe religioase, politice, culturale şi economice, marea majoritate a musulmanilor din lume – şi cu precădere, se înţelege, a musulmanilor din Occident – recunosc acqui-urile societăţilor occidentale, revendicând totodată dreptul la propria determinare a profilului identităţii, practicilor religioase şi aspiraţiilor spirituale. În acest sens, criticile la adresa Occidentului şi respingerea sa sunt în primul rând legate de refuzul raporturilor de dominare politică, economică şi culturală.
Religia este adesea un vector de mobilizare firească în societăţile majoritar musulmane, dar ceea ce este criticat înainte de orice este miza politică şi economică, precum şi incoerenţa susţinerii de către Occident a regimurilor cele mai autocrate şi mai corupte [din orizontul musulman]. Discursul strict religios este, în marea sa majoritate, moderat cu privire la Occident şi aceasta chiar şi în rândul mişcărilor islamice din Malaezia până în Maroc, inclusiv al actualului guvern turc care îşi propune ca obiectiv aderarea la Uniunea Europeană. Atmosfera de tensiune şi de potenţial conflict nu este de natură religioasă şi nu are nimic de-a face cu islamul sau cu „musulmanii moderaţi”: este vorba despre chestiuni politice care ar trebui tratate ca atare.
În Occident se poate conveni că musulmanii moderaţi sunt musulmanii invizibili sau aceia care ne seamănă, sau, încă, aceia care acceptă condiţiile propriei dominări. Asemenea raţionamente şi concluzii nu vor permite, însă, înţelegerea dinamicilor care se manifestă în societăţile majoritar musulmane şi în comunităţile de musulmani stabilite în Occident. Or, acestea sunt numeroase şi complexe: există o dezbatere strict religioasă (în termenii filosofiei dreptului islamic şi a fundamentelor sale) asupra noţiunii de moderaţie (wasatiyya), al cărui înţeles este important de perceput în toată anvergura sa. Aceasta ar duce la o mai bună înţelegere a mizelor din dezbaterile intracomunitare ale diferitelor tendinţe şi dispoziţii exclusiviste, câteodată dogmatice, din sânul curentelor aparent cele mai deschise. Perspectiva aceasta îngăduie abordarea chestiunilor politice cu mai puţine idei preconcepute şi/sau naivitate.
Odată ce au fost condamnate grupările extremiste violente care ucid civili şi oameni nevinovaţi, poziţiile politice trebuie aşezate în context pentru a nu simplifica grila de analiză cu concluzii de tipul: „musulmanii moderaţi” sunt cei care ne susţin sau ne seamănă, iar ceilalţi sunt fundamentalişti sau islamişti extremişti. Consideraţiile acestea sunt de natură ideologică şi nu fac decât să întreţină nişte confuzii care bruiază înţelegerea naturii mizelor - cu precădere politice şi economice. Este exact ceea ce ascunde şi retorica „conflictului dintre civilizaţii”, care opune în termeni religioşi şi culturali nişte constructe ce nu comunică în niciun fel aspiraţiile de dreptate şi de libertate care se exprimă în cele două universuri de referinţă.
În acest sens, vocea celor care apără cu putere moderaţia religioasă (care reprezintă, aşa cum am mai spus-o, opinia marii majorităţi a musulmanilor) trebuie să se facă auzită mai „radical” pentru a traduce în termeni adecvaţi similaritatea valorilor etice, dar şi natura raporturilor de forţă politice şi economice profund asimetrice. Este important ca aceste voci să se facă auzite şi să arate că moderaţia religioasă pe de o parte, se poate împleti cu radicalismul unui discurs politic non-violent şi democratic care se opune dominaţiei, exploatării şi opresiunii sub toate formele acestora.
Tariq Ramadan, 11 februarie 2010
traducere de A.I.
http://www.tariqramadan.com/spip.php?article11020
Această clasificare nu este de dată recentă, fiindcă literatura odrăslită de autorităţile coloniale (sub regimurile britanic, francez sau olandez, de exemplu) şi unii orientalişti de la finele secolului al XIX-lea – începutul secolului XX îi descriau frecvent pe musulmani făcând apel la aceeaşi relaţie binară: unii buni şi unii răi, iar cei buni erau fie aceia care colaborau cu forţele coloniale, fie aceia care acceptau valorile şi obiceiurile dominatorilor. Ceilalţi, cei care „opuneau rezistenţă”, erau aproape sistematic descrişi în termeni religioşi, culturali sau politici negativi: ei sunt „ceilalţi”, ei reprezintă „ameninţarea”.
Vremurile s-au schimbat dar structurile mentale, cadrele de referinţă şi calificativele simplificatoare şi simpliste sunt încă prezente în dezbaterile intelectuale, politice şi mediatice contemporane. Despre ce este vorba, mai exact? Despre practici religioase moderate? Despre luări de poziţie politice? Despre raporturile cu violenţa? Despre raportul cu Occidentul? Ceea ce caracterizează deliberarea contemporană asupra islamului şi a musulmanilor este această confuzie generală în privinţa structurării: din moment ce, se spune, islamul nu face nicio diferenţă între religie şi politică, ne putem permite calificări de ordin general fără a face nicio distincţie între concepţiile şi practicile religioase şi poziţionările politice. O percepere simplificatoare a „lumii musulmane” ar îngădui, astfel, să desconsiderăm principiile elementare ale clasificării riguroase a domeniilor, precum şi respectarea principiilor analitice specifice teologiei şi dreptului pe de o parte, ştiinţelor sociale şi politice pe de altă parte.
Subiectul este complex şi trebuie început prin ordonarea întrebărilor: să analizăm mai întâi problema din perspectiva religioasă. Există sau nu o moderaţie opusă exceselor în practica musulmană? Cum s-ar putea clasifica diversele tendinţe existente în sânul islamului? Pe ce poziţii politice se situează atât unii, cât şi ceilalţi? Dintr-o perspectivă mai amplă, ce ne-ar putea învăţa diferitele perceperi [despre musulmani] pe care le are „Occidentul”? Succesiunea şi natura acestor întrebări ne permit lămurirea chestiunii referitoare la „musulmanii moderaţi” şi vom încerca să le abordăm pe rând.
Tema moderaţiei în practica religioasă străbate literatura islamică încă de la originile sale. În Coran şi în tradiţiile profetice care îl însoţesc, musulmanele şi musulmanii sunt îndemnaţi să dea dovadă de moderaţie în toate sferele vieţii. „Dumnezeu vrea pentru voi ceea ce este uşor, şi nu ceea ce este greu” (Sura 2, versetul 185) aminteşte Coranul, iar Muhammad (slaws) afirmă: „Aţi fost trimişi să uşuraţi lucrurile, nu să le îngreunaţi.” (Bukhari) şi dădea el însuşi exemplul, stabilind abaterile îngăduite (spre exemplu, călătorului i se permite să nu respecte postul din luna Ramadan) pentru ca credincioşii musulmani să nu cadă pe panta exceselor. Aşa a interpretat, chiar de la începuturi, majoritatea savanţilor formularea coranică ce îi caracteriza pe musulmani ca aparţinând „neamului de mijloc” (Cor 2, 143).
De timpuriu, s-au manifestat două tendinţe în natura practicii religioase: erau musulmani care aplicau învăţăturile à la lettre, fără să ţină seama de context sau de înlesniri (ahl al-‘azîma), şi erau musulmani care ţineau cont de ele şi manifestau flexibilitate în practica religioasă în funcţie de contextul social, de epoca în care trăiau, precum şi în caz de nevoie (hâja) şi/sau de necesitate stringentă (darûra). Marea majoritate a învăţaţilor în ştiinţele islamice (ulamâ) şi a musulmanilor din lume şi din Occident (indiferent de tradiţiile şiită sau sunnită ori de şcolile de drept cărora le aparţin), promovează şi se ghidează după principiile moderaţiei şi flexibilităţii în practica religioasă. Rămân stricţi în privinţa principiilor de bază, însă propun diferite adaptări în funcţie de mediu şi epocă.
Fără îndoială că încă de la acest dintâi nivel operează o primă neînţelegere asupra noţiunii de moderaţie. În societatea occidentală, în care practica religioasă şi vizibilitatea de zi cu zi a religiei sunt cvasi-absente (chiar şi în SUA, în care referirea la religie este mai prezentă), faptul de a vorbi despre rugăciune, post, obligaţii morale şi vestimentare legate de religie pare deja aproape excesiv. Musulmanii moderaţi ar fi, prin urmare, aceia care nu afişează nicio particularitate vestimentară, care consumă alcool sau care-şi practică religia „aşa cum o practicăm şi noi pe a noastră”, adică nu cu adevărat şi, în orice caz, într-un mod invizibil. Parcursul istoriei şi sistemele de referinţă nu sunt deloc aceleaşi, iar noţiunea de moderaţie rămâne în continuare de considerat în interiorul fiecărui univers de referinţă.
Cu toate acestea, nu poate fi negat faptul că printre diversele curente musulmane (literalist, tradiţionalist, reformator, raţionalist, mistic şi exclusiv politic), există interpretări dogmatice şi excesive. Este evident că în cadrul curentelor literaliste, tradiţionaliste şi politizate sunt de găsit interpretările cele mai închistate care vor promova avize juridice ce nu ţin seama de contextele istorice şi sociale nici în ceea ce priveşte practica religioasă propriu-zisă, nici în ceea ce priveşte cultura, relaţiile interumane, femeile sau raporturile cu „nemusulmanii”. Faţă de aceştia din urmă unele grupări pot îndemna musulmanii să nu se angajeze în relaţii cu creştini, evrei sau atei, mergând câteodată până la a recomanda respingerea sau o atitudine ostilă la întâlnirea cu ei. Pe plan intern, unele dintre aceste grupări minoritare critică tendinţele celorlalţi musulmani, ajungând chiar să repună în discuţie caracterul islamic al convingerilor şi practicilor acestora. Ceea ce este surprinzător şi face din clasificare un proces extrem de complex este că grupuri reformiste, raţionaliste sau mistice dezvoltă – pe plan intern – aceeaşi atitudine dogmatică faţă de coreligionarii lor, contestându-le apartenenţa prin raţionamente fragmentare şi uneori exclusiviste.
După cum se poate observa, moderaţia este multidimensională şi nu se manifestă doar în raport cu Occidentul sau cu „nemusulmanii”. Este important să recunoaştem şi să respectăm diversitatea interpretărilor islamice pentru că este singura modalitate de a putea antama un dialog intracomunitar - atât de necesar în zilele noastre.
Analizarea poziţionărilor politice face ca lucrurile să fie încă şi mai complexe, atât de mare fiind confuzia şi atât de fluctuanţi descriptorii. Despre cine este vorba şi despre ce anume vorbim, mai exact? Chestiunea moderaţiei politice este cât se poate de subiectivă. Exemplul Afganistanului este destul de reprezentativ: aceiaşi oameni care până mai ieri erau prezentaţi ca oameni care „ţineau piept” invaziei ruse sunt astăzi descrişi ca „terorişti” când ţin piept ocupaţiei americano-britanice. Dacă toată lumea condamnă la unison actele de terorism îndreptate asupra civililor din SUA, Casablanca, Bali, Amman, Madrid sau Londra, atunci cum rămâne cu rezistenţa irakiană, afgană sau palestiniană în faţa ocupaţiilor considerate sau percepute drept ilegale? „Extremiştii” să fie, atunci, cei care le „ţin piept”, iar „moderaţii” cei care acceptă prezenţa forţelor americane, britanice, ruse sau israeliene? Sau, încă, opozanţii demonizaţi descrişi unilateral ca „extremişti” sau „terorişti” de către unele regimuri despotice? Cine hotărăşte aceste lucruri şi plecând de la ce parametri?
Am avut eu însumi de-a face cu acest gen de etichetare cu geometrie variabilă. Când am fost primit, în 2003, la Departamentul de Stat american, am fost prezentat ca un musulman „deschis” şi „moderat”. Peste vreun an, sub administraţia Bush, criticile pe care le adusesem politicii americane din Irak şi Palestina (cărora le recunoşteam legitimitatea rezistenţei opuse fără, însă, să le încuviinţez în niciun fel atacurile asupra civililor şi a oamenilor nevinovaţi), mă transformaseră într-un potenţial „susţinător al teroriştilor”, ceea ce a dus la interzicerea intrării mele pe teritoriul SUA. Şase ani mai târziu, acuzaţia legată de terorism a căzut şi iată că administraţia Obama consideră că opiniile mele nu reprezintă un pericol şi că, de fapt, sunt util dezbaterilor critice legate de islam: mi se permite din nou să intru pe teritoriul american.
Nu numai că „moderaţia” politică reprezintă un concept discutabil, dar confuzia între sferele religiosului şi politicului face analiza încă şi mai aleatoare. Se subînţelege prea repede, mult prea repede, că o femeie sau un bărbat „liberali” din punct de vedere religios când vine vorba despre practicarea islamului, vor dezvolta opinii politice la fel de „liberale”. Or, lucrurile nu stau deloc aşa, iar exemple în acest sens stau cohortele de actori politici, intelectuali sau militanţi asociativi care sunt, efectiv, nişte musulmani cu concepţii şi practici extrem de liberale (dacă nu chiar absente), dar care susţin politic regimuri dictatoriale sau foarte dure. Moderaţia religioasă nu spune nimic despre moderaţia politică: există, uneori, tendinţa de a confunda aceste categorii în analizele care se propun în Occident. Se impun studii mai aprofundate pentru a permite evaluarea mai clară a respectivelor poziţionări şi a tendinţelor religioase şi politice actuale.
Relaţia cu „Occidentul” este, de asemenea, un parametru la fel de interesant în evaluarea poziţionărilor religioase şi politice ale musulmanilor contemporani. Dacă grupările extremiste violente văd relaţia cu Occidentul exclusiv din perspectiva opoziţiei şi a raportului de forţe religioase, politice, culturale şi economice, marea majoritate a musulmanilor din lume – şi cu precădere, se înţelege, a musulmanilor din Occident – recunosc acqui-urile societăţilor occidentale, revendicând totodată dreptul la propria determinare a profilului identităţii, practicilor religioase şi aspiraţiilor spirituale. În acest sens, criticile la adresa Occidentului şi respingerea sa sunt în primul rând legate de refuzul raporturilor de dominare politică, economică şi culturală.
Religia este adesea un vector de mobilizare firească în societăţile majoritar musulmane, dar ceea ce este criticat înainte de orice este miza politică şi economică, precum şi incoerenţa susţinerii de către Occident a regimurilor cele mai autocrate şi mai corupte [din orizontul musulman]. Discursul strict religios este, în marea sa majoritate, moderat cu privire la Occident şi aceasta chiar şi în rândul mişcărilor islamice din Malaezia până în Maroc, inclusiv al actualului guvern turc care îşi propune ca obiectiv aderarea la Uniunea Europeană. Atmosfera de tensiune şi de potenţial conflict nu este de natură religioasă şi nu are nimic de-a face cu islamul sau cu „musulmanii moderaţi”: este vorba despre chestiuni politice care ar trebui tratate ca atare.
În Occident se poate conveni că musulmanii moderaţi sunt musulmanii invizibili sau aceia care ne seamănă, sau, încă, aceia care acceptă condiţiile propriei dominări. Asemenea raţionamente şi concluzii nu vor permite, însă, înţelegerea dinamicilor care se manifestă în societăţile majoritar musulmane şi în comunităţile de musulmani stabilite în Occident. Or, acestea sunt numeroase şi complexe: există o dezbatere strict religioasă (în termenii filosofiei dreptului islamic şi a fundamentelor sale) asupra noţiunii de moderaţie (wasatiyya), al cărui înţeles este important de perceput în toată anvergura sa. Aceasta ar duce la o mai bună înţelegere a mizelor din dezbaterile intracomunitare ale diferitelor tendinţe şi dispoziţii exclusiviste, câteodată dogmatice, din sânul curentelor aparent cele mai deschise. Perspectiva aceasta îngăduie abordarea chestiunilor politice cu mai puţine idei preconcepute şi/sau naivitate.
Odată ce au fost condamnate grupările extremiste violente care ucid civili şi oameni nevinovaţi, poziţiile politice trebuie aşezate în context pentru a nu simplifica grila de analiză cu concluzii de tipul: „musulmanii moderaţi” sunt cei care ne susţin sau ne seamănă, iar ceilalţi sunt fundamentalişti sau islamişti extremişti. Consideraţiile acestea sunt de natură ideologică şi nu fac decât să întreţină nişte confuzii care bruiază înţelegerea naturii mizelor - cu precădere politice şi economice. Este exact ceea ce ascunde şi retorica „conflictului dintre civilizaţii”, care opune în termeni religioşi şi culturali nişte constructe ce nu comunică în niciun fel aspiraţiile de dreptate şi de libertate care se exprimă în cele două universuri de referinţă.
În acest sens, vocea celor care apără cu putere moderaţia religioasă (care reprezintă, aşa cum am mai spus-o, opinia marii majorităţi a musulmanilor) trebuie să se facă auzită mai „radical” pentru a traduce în termeni adecvaţi similaritatea valorilor etice, dar şi natura raporturilor de forţă politice şi economice profund asimetrice. Este important ca aceste voci să se facă auzite şi să arate că moderaţia religioasă pe de o parte, se poate împleti cu radicalismul unui discurs politic non-violent şi democratic care se opune dominaţiei, exploatării şi opresiunii sub toate formele acestora.
Tariq Ramadan, 11 februarie 2010
traducere de A.I.
http://www.tariqramadan.com/spip.php?article11020
sâmbătă, mai 01, 2010
Islamul prin prisma unui intelectual
de Iulia Gheorghe
Pe Tariq Ramadan l-am ascultat prima oară din întâmplare. Impresia lăsată a fost atât de puternică încât în acea zi am ascultat toate discursurile sale pe care le-am găsit. Am rămas fermecată de talentul său oratoric desăvârşit, de eleganţa exprimării, de ciudăţenia conţinutului încât simţeam că ceea ce spune e prea frumos ca să fie adevărat: Islamul ca religie a iubirii, importanţa femeii în societate, educaţia copiilor, toleranţa religioasă. Toate aceste idei îmbrăcate impecabil, nu în siropuri şi dulcegării, nici în predici arţăgoase, nici într-o formă preţioasă, dar nici în haine simple. Cine era acest Tariq Ramadan de fapt?
Profesor de studii islamice la Oxford şi profesor colaborator la Universitatea Erasmus din Olanda, Tariq Ramadan a predat şi la Paris şi la Geneva, oraşul său adoptiv după ce tatăl său Said Ramadan a fost expulzat din Egipt. De ce familia Ramadan a fost exilată? Pentru că Tariq Ramadan este nepotul celebrului Hassan al Banna, fondatorul Frăţiei Musulmane, grupare deosebit de puternică şi controversată, acuzată de faptul că a avut legătură cu naziştii, că are ca obiectiv musulmanizarea Occidentului şi duşman al regimurilor pro-occidentale din unele ţări musulmane. De aceea, oponenţii lui Tariq Ramadan îşi concentrează argumentele pe teza potrivit căreia acesta are de fapt un dublu discurs, că în realitate Ramadan este membru de bază al Frăţiei Musulmane, că este de acord cu principiile bunicului său, dar apelează la ipocrizie şi viclenie pentru a-şi atinge scopurile şi apelează la pacifism ca mască şi paravan.
Ceea ce nu se spune niciodată este că din familia lui Hassan al Banna nu toţi au aderat la convigerile acestuia. Exemplul cel mai elocvent este fratele cel mic al lui al Banna, deci unchiul lui Tariq, Gamal al Banna, intelectual musulman liberal cunoscut pentru faptul că susţine adaptarea principiilor islamice realităţii actuale, condamnă practicile inumane încă susţinute în anumite ţări musulmane şi consideră că interpretarea greşită a religiei islamice duce spre regres, nicidecum spre iluminare.
De aceea ipoteza potrivit căreia Tariq Ramadan ar fi un fundamentalist deghizat din cauza legăturii de rudenie cu Hassan al Banna nu poate fi demonstrată exclusiv prin acest argument fiindcă familia al Banna nu s-a caracterizat prin unitate în viziune.
În plus, dacă ar fi fost aşa tradiţionalist, Ramadan nu s-ar fi căsătorit cu o elveţiancă de origine franceză, catolică la origini. E adevărat că bărbaţii musulmani au voie să se căsătorească cu evreice sau creştine, DAR familiile tradiţionaliste nu sunt adeptele căsătoriilor mixte, chiar dacă femeia respectivă s-ar converti apoi la Islam.
Revenind la discursul lui Tariq Ramadan, pe lângă ideea de iubire şi generozitate pe care o propovăduieşte în rândul audienţei musulmane sau europene, o altă idee importantă este cea a diferenţei dintre cultură şi religie şi punând barbaria pe seama culturilor ţărilor respective, nu pe seama Islamului. Unele discursuri se concentrează pe nivelul de toleranţă scăzută al occidentalilor care au o percepţie greşită despre musulmani, altele pe obligaţia musulmanilor de a fi un exemplu pozitiv şi nu unul negativ atât în comunităţile musulmane ci şi in cazul în care emigrează într-o ţară creştină.
În privinţa lapidării şi a pedepsei cu moartea, poziţia sa este contra, dar a propus un moratoriu, fiind conştient, cred eu, că în cazul în care spunea sus şi tare că trebuie interzise ar fi creat un scandal nemaipomenit între musulmanii liberali şi cei tradiţionalişti.
În emisiunile televizate a dat clasă tuturor oponenţilor săi. Mi-a rămas în memorie emisiunea în care în timp ce el explica de ce nu ar trebui interzis hijabul în şcoli, Eric Zemmour, cunoscut om de televiziune în Franţa afirma că lor li se fâlfâie dacă femeia musulmană e supusă sau nu, dar hijabul este contrar laicităţii franceze. Pe tot parcursul emisiunii, Zemmour care se autocaracterizează ca fiind francez israelit a fost umilit în cel mai elegant mod cu putinţă de Tariq Ramadan, care se autocaracterizează ca fiind musulman ca religie, european de cultură, elveţian de naţionalitate, universalist ca principii şi egiptean ca origine. Sau emisiunea în care Ramadan amintea că francezii spun nu imigranţilor, dar nu spun nu banilor veniţi din Arabia Saudită. Singura dezbatere în care mi s-a părut că a fost depăşit de situaţie a fost cea în care l-a avut interlocutor pe Sarkozy.
Nu ştiu dacă Tariq Ramadan ascunde sau nu ceva, dar talentul oratoric şi inteligenţa ieşită din comun i le recunosc până şi cei mai duri adversari ai săi. Nu degeaba a ajuns în topul primilor 10 intelectuali din lume. Personal, când îl ascult uit de prăpastia creată între musulmani şi creştini pentru că valorile predicate de el sunt universal valabile. Şi uit de discursurile fundamentaliştilor islamici şi a celor wannabe specialist în Islam.
Şi mi se pare deasupra multor pastori creştini pe care i-am ascultat şi de aceea îl admir (bine, nu îl putem compara totuşi cu Maica Tereza pentru că aceasta a şi realizat ceva palpabil).
Îl admir pentru poziţia sa oficială, pentru modul în care explică principiile Islamului si pentru capacitatea de a raţiona dincolo de limitele religioase, pentru dibăcia cu care stăpâneşte şi alte domenii, nelimitându-se la nişte predici banale, predici pe care le aud atât de des în lumea creştină şi care nu îmi îmbogăţesc nici bagajul de cunoştinţe, nici bagajul de principii de viaţă.
articole de pe site-ul sau oficial: http://www.tariqramadan.com/spip.php?rubrique23
Pe Tariq Ramadan l-am ascultat prima oară din întâmplare. Impresia lăsată a fost atât de puternică încât în acea zi am ascultat toate discursurile sale pe care le-am găsit. Am rămas fermecată de talentul său oratoric desăvârşit, de eleganţa exprimării, de ciudăţenia conţinutului încât simţeam că ceea ce spune e prea frumos ca să fie adevărat: Islamul ca religie a iubirii, importanţa femeii în societate, educaţia copiilor, toleranţa religioasă. Toate aceste idei îmbrăcate impecabil, nu în siropuri şi dulcegării, nici în predici arţăgoase, nici într-o formă preţioasă, dar nici în haine simple. Cine era acest Tariq Ramadan de fapt?
Profesor de studii islamice la Oxford şi profesor colaborator la Universitatea Erasmus din Olanda, Tariq Ramadan a predat şi la Paris şi la Geneva, oraşul său adoptiv după ce tatăl său Said Ramadan a fost expulzat din Egipt. De ce familia Ramadan a fost exilată? Pentru că Tariq Ramadan este nepotul celebrului Hassan al Banna, fondatorul Frăţiei Musulmane, grupare deosebit de puternică şi controversată, acuzată de faptul că a avut legătură cu naziştii, că are ca obiectiv musulmanizarea Occidentului şi duşman al regimurilor pro-occidentale din unele ţări musulmane. De aceea, oponenţii lui Tariq Ramadan îşi concentrează argumentele pe teza potrivit căreia acesta are de fapt un dublu discurs, că în realitate Ramadan este membru de bază al Frăţiei Musulmane, că este de acord cu principiile bunicului său, dar apelează la ipocrizie şi viclenie pentru a-şi atinge scopurile şi apelează la pacifism ca mască şi paravan.
Ceea ce nu se spune niciodată este că din familia lui Hassan al Banna nu toţi au aderat la convigerile acestuia. Exemplul cel mai elocvent este fratele cel mic al lui al Banna, deci unchiul lui Tariq, Gamal al Banna, intelectual musulman liberal cunoscut pentru faptul că susţine adaptarea principiilor islamice realităţii actuale, condamnă practicile inumane încă susţinute în anumite ţări musulmane şi consideră că interpretarea greşită a religiei islamice duce spre regres, nicidecum spre iluminare.
De aceea ipoteza potrivit căreia Tariq Ramadan ar fi un fundamentalist deghizat din cauza legăturii de rudenie cu Hassan al Banna nu poate fi demonstrată exclusiv prin acest argument fiindcă familia al Banna nu s-a caracterizat prin unitate în viziune.
În plus, dacă ar fi fost aşa tradiţionalist, Ramadan nu s-ar fi căsătorit cu o elveţiancă de origine franceză, catolică la origini. E adevărat că bărbaţii musulmani au voie să se căsătorească cu evreice sau creştine, DAR familiile tradiţionaliste nu sunt adeptele căsătoriilor mixte, chiar dacă femeia respectivă s-ar converti apoi la Islam.
Revenind la discursul lui Tariq Ramadan, pe lângă ideea de iubire şi generozitate pe care o propovăduieşte în rândul audienţei musulmane sau europene, o altă idee importantă este cea a diferenţei dintre cultură şi religie şi punând barbaria pe seama culturilor ţărilor respective, nu pe seama Islamului. Unele discursuri se concentrează pe nivelul de toleranţă scăzută al occidentalilor care au o percepţie greşită despre musulmani, altele pe obligaţia musulmanilor de a fi un exemplu pozitiv şi nu unul negativ atât în comunităţile musulmane ci şi in cazul în care emigrează într-o ţară creştină.
În privinţa lapidării şi a pedepsei cu moartea, poziţia sa este contra, dar a propus un moratoriu, fiind conştient, cred eu, că în cazul în care spunea sus şi tare că trebuie interzise ar fi creat un scandal nemaipomenit între musulmanii liberali şi cei tradiţionalişti.
În emisiunile televizate a dat clasă tuturor oponenţilor săi. Mi-a rămas în memorie emisiunea în care în timp ce el explica de ce nu ar trebui interzis hijabul în şcoli, Eric Zemmour, cunoscut om de televiziune în Franţa afirma că lor li se fâlfâie dacă femeia musulmană e supusă sau nu, dar hijabul este contrar laicităţii franceze. Pe tot parcursul emisiunii, Zemmour care se autocaracterizează ca fiind francez israelit a fost umilit în cel mai elegant mod cu putinţă de Tariq Ramadan, care se autocaracterizează ca fiind musulman ca religie, european de cultură, elveţian de naţionalitate, universalist ca principii şi egiptean ca origine. Sau emisiunea în care Ramadan amintea că francezii spun nu imigranţilor, dar nu spun nu banilor veniţi din Arabia Saudită. Singura dezbatere în care mi s-a părut că a fost depăşit de situaţie a fost cea în care l-a avut interlocutor pe Sarkozy.
Nu ştiu dacă Tariq Ramadan ascunde sau nu ceva, dar talentul oratoric şi inteligenţa ieşită din comun i le recunosc până şi cei mai duri adversari ai săi. Nu degeaba a ajuns în topul primilor 10 intelectuali din lume. Personal, când îl ascult uit de prăpastia creată între musulmani şi creştini pentru că valorile predicate de el sunt universal valabile. Şi uit de discursurile fundamentaliştilor islamici şi a celor wannabe specialist în Islam.
Şi mi se pare deasupra multor pastori creştini pe care i-am ascultat şi de aceea îl admir (bine, nu îl putem compara totuşi cu Maica Tereza pentru că aceasta a şi realizat ceva palpabil).
Îl admir pentru poziţia sa oficială, pentru modul în care explică principiile Islamului si pentru capacitatea de a raţiona dincolo de limitele religioase, pentru dibăcia cu care stăpâneşte şi alte domenii, nelimitându-se la nişte predici banale, predici pe care le aud atât de des în lumea creştină şi care nu îmi îmbogăţesc nici bagajul de cunoştinţe, nici bagajul de principii de viaţă.
articole de pe site-ul sau oficial: http://www.tariqramadan.com/spip.php?rubrique23
Abonați-vă la:
Postări (Atom)