Aziz Djendli, psiholog musulman, descrie câteva tehnici de dhikr şi efectele lor pozitive asupra organismului.
sâmbătă, ianuarie 30, 2010
marți, ianuarie 26, 2010
Acoperământul pentru cap
Printre simbolurile vizibile de zi cu zi ale Islamului trebuie luat în considerare şi acoperământul pentru cap.
În secolul al XVIII-lea se spunea, despre europenii fascinaţi de fastul Sublimei Porţi care se converteau la islam, că "primeau turbanul".
Acoperământul pentru cap este un însemn social, o emblemă a clasei căreia îi aparţine cel care îl poartă. Aceasta se dezvăluie prin rafinament, plecând de la material, confecţie şi port.
Taguelmust-ul, vălul lung alb (înfăşurat în formă de turban) al maghrebienilor sau kaffiyah ţărănesc (mai apoi revoluţionar) al celor din Orientul Apropiat, scufa înaltă a dervişilor rotitori, calpacul (căciula de astrahan) din Turcia urbană, de origine tătară, sunt atât un acoperământ pentru cap - parte anatomică nobilă la musulmani -, cât şi un indiciu evident al originii.
În costumul tradiţional afro-arab al murizilor şi maurilor, calota albă a fost întotdeauna purtată de clasele elevate, fie de cler (asceţi musulmani, savanţi), fie de aristocraţia locului.
La mauritanii Trârza calota albă (arraqiya) era simbolul puterii în exerciţiu. Ea s-a extins în tot Maghrebul popular tradiţional.
Boneta roşie (turban, shashiya) sau, sub formele sale mai elaborate ale calpacului şi, mai ales, ale fesului, îndeplinea aproape aceeaşi funcţie, în special la demnitarii egipteni şi turci, ea făcând întotdeauna parte din costumul oficial.
Un proverb tuareg este mai mult decât limpede: "Un nobil se recunoaşte după taguelmust." Acest "aranjament", aşadar, funcţionează ca un indicator al clasei sociale.
În secolul al XVIII-lea se spunea, despre europenii fascinaţi de fastul Sublimei Porţi care se converteau la islam, că "primeau turbanul".
Acoperământul pentru cap este un însemn social, o emblemă a clasei căreia îi aparţine cel care îl poartă. Aceasta se dezvăluie prin rafinament, plecând de la material, confecţie şi port.
Taguelmust-ul, vălul lung alb (înfăşurat în formă de turban) al maghrebienilor sau kaffiyah ţărănesc (mai apoi revoluţionar) al celor din Orientul Apropiat, scufa înaltă a dervişilor rotitori, calpacul (căciula de astrahan) din Turcia urbană, de origine tătară, sunt atât un acoperământ pentru cap - parte anatomică nobilă la musulmani -, cât şi un indiciu evident al originii.
În costumul tradiţional afro-arab al murizilor şi maurilor, calota albă a fost întotdeauna purtată de clasele elevate, fie de cler (asceţi musulmani, savanţi), fie de aristocraţia locului.
La mauritanii Trârza calota albă (arraqiya) era simbolul puterii în exerciţiu. Ea s-a extins în tot Maghrebul popular tradiţional.
Boneta roşie (turban, shashiya) sau, sub formele sale mai elaborate ale calpacului şi, mai ales, ale fesului, îndeplinea aproape aceeaşi funcţie, în special la demnitarii egipteni şi turci, ea făcând întotdeauna parte din costumul oficial.
Un proverb tuareg este mai mult decât limpede: "Un nobil se recunoaşte după taguelmust." Acest "aranjament", aşadar, funcţionează ca un indicator al clasei sociale.
duminică, ianuarie 24, 2010
Douazeci de reguli spirituale (adab) referitoare la dhikr
Fragmente din lucrarea Lawaqih al-anwar al-qudussiyyah fi ma'rifati qawa'id as-sufiyyah a Seicului Abd el-Wahhab Sha'rani (1493-1565) (in traducerea lui Mohammed Abd as-Salaam)
"Maestrii au stabilit o mie de reguli spirituale referitoare la dhikr, apoi au decis: "Reunim toate aceste reguli in doar douazeci: acela care nu le pune in aplicare este departe de Deschidere [al-fath]!""
Cinci dintre acestea se refera la ceea ce precede dhikr-ul, douasprezece la momentul savarsirii dhikr-ului si trei - la ceea ce urmeaza dupa dhikr.
Cele cinci reguli spirituale (adab) referitoare la ceea ce precede dhikr-ul:
1) Cainta sincera (at-tawbah an-nasuh)
Aceasta consta din faptul de a ne cai de tot ceea ce nu ne priveste: spuse, fapte sau dorinte.
Dhun an-Nun Egipteanul afirma: "Cel care pretinde ca se caieste atata vreme cat mai nutreste o inclinatie mundena este un mincinos!"
2) Marea ablutiune (al-ghusl) sau mica ablutiune (al-wudu') sunt o conditie obligatorie pentru oricine doreste sa savarseasca invocatia divina, la fel ca si parfumarea vesmintelor si a gurii cu fumigatii, respectiv cu apa de trandafiri.
3) Pacea interioara (as-sukun = absenta nelinistii) si tacerea (as-sukut = absenta vorbirii) pentru obtinerea sinceritatii in dhikr
Aceasta consta din ocuparea mentala (fara formularea explicita) a inimii cu "Allah, Allah, Allah", pana nu mai persista niciun gand alaturi de "Allah, Allah, Allah"; apoi, rostind "Lâ ilâha illâ Allah", se armonizeaza si limba cu inima.
Se procedeaza in felul acesta de fiecare data cand dorim sa savarsim dhikr.
4) Apelarea la sprijinul (madad) fortei spirituale (himmah) a Seicului in timpul desfasurarii dhikr-ului, imaginandu-ne ca acesta se afla in fata noastra si cautand sustinerea influxului sau spiritual, pentru ca Seicul sa fie insotitorul discipolului in demersul spiritual.
5) A se considera ca apelarea la sustinerea spirituala a Seicului inseamna apelarea la o sustinere spirituala care emana, de fapt, de la Profet (slaws), pentru ca Maestrul reprezinta un intermediar (wasitatun) intre unul si celalalt.
Douasprezece reguli spirituale (adab) referitoare la savarsirea dhikr-ului insusi
1) Ne asezam intr-un loc curat in postura pe care o adoptam la primul tashahud din rugaciunea rituala.
2) Mainile se sprijina pe coapse. Se recomanda orientarea spre qibla daca invocatorul este singur; intr-o adunare, cei prezenti se aseaza in cerc (halaqah).
3) Spatiul in care se desfasoara dhikr-ul se parfumeaza cu arome agreabile.
4) Tinuta, imbracamintea participantilor la dhikr sa fie cuviincioase.
5) Se alege un loc semiumbrit, retras de lume (khalwah) sau chiar o grota.
6) Se inchid ochii. Cand invocatorul inchide ochii, se estompeaza putin cate putin si perceptia prin simturile exterioare; aceasta "izolare" de exterior este modalitatea prin care va surveni deschiderea inimii.
7) In timpul practicarii dhikr-ului, invocatorul isi reprezinta mental, in fata sa, imaginea Seicului. Recomandarea aceasta se numara printre cele mai importante reguli care se cer respectate deoarece murîd-ul progreseaza, datorita ei, in relatia adecvata (adab) fata de Dumnezeu si in culegerea roadelor pe care le asteapta din partea Sa.
8) Sinceritatea dhikr-ului consta in considerarea cu detasare, de catre cel care invoca, a caracterului ezoteric (interior) sau manifest (exterior) al invocarii.
9) Puritate (ikhlas) si purificarea tuturor faptelor de orice imixtiuni. Prin sinceritate si puritate, slujitorul poate atinge statiunea adevarului (siddiqiyah).
10) Alegerea formulei de dhikr care consta in rostirea Lâ ilâha illâ Allah, fiindca aceasta are, potrivit initiatilor, efecte exceptionale care nu se regasesc in nicio alta modalitate de invocare. In cazul in care iluziile si pasiunile individului au disparut in totalitate, Dumnezeu Preainaltul va putea fi invocat doar cu numele maiestatii (Allah) – desprins de formula negarii (lâ ilâha). Atata vreme, insa, cat invocatorul marturiseste (in sinea sa) persistenta a ceea ce a fost creat, intrebuintarea dhikr-ului continand atat negarea cat si afirmatia se dovedeste in continuare necesara.
11) Constientizarea semnificatiei dhikr-ului in inima in raport cu diferitele niveluri de contemplare proprii invocatorilor consta in aducerea la cunostinta Maestrului a tuturor „senzatiilor” spirituale survenite in timpul invocarii, pentru ca acesta sa orienteze invocatorul spre adoptarea comportamentului cel mai adecvat in ceea ce le priveste.
12) In timpul dhikr-ului, cand se rosteste Lâ ilâha illâ Allah, desertarea inimii de tot ceea ce rezida in interior in afara de Dumnezeu, fiindca Cel Adevarat este „gelos”, nu-I place sa vada ca in inima invocatorului exista si altcineva in afara Sa fara ca El sa fi acordat aceasta permisiune. Daca Seicul n-ar avea o importanta atat de capitala in educarea murîd-ului, acestuia din urma nu i s-ar fi ingaduit sa-si imagineze persoana Seicului in fata sa, in exteriorul inimii sale. Maestrii sufi pun conditia eliminarii a orice altceva s-ar manifesta in inima, pentru a permite actionarea lui lâ ilâha illâ Allah prin intermediul inimii, efect care se va raspandi apoi in tot restul corpului.
Trei reguli spirituale (adab) de respectat dupa savarsirea dhikr-ului
1. Prima dintre ele este aceea de a pastra, cu o teama reverentioasa (khudu'), tacerea (in timpul intervalului de liniste care urmeaza dupa savarsirea dhikr-ului), discipolul concentrandu-se asupra inimii in asteptarea „reactiei spirituale corespunzatoare” dhikr-ului (al-warid); este perfect posibil ca ceea ce va surveni in urma invocarii sa aiba o insemnatate mai mare decat ce s-ar putea obtine dupa treizeci de ani de stradanii si practici spirituale. Poate se va manifesta o deschidere spre asceza si atunci discipolul va deveni ascet; o deschidere catre aptitudinea de a tolera faptele rele ale creaturilor si atunci discipolul va deveni extrem de rabdator; sau chiar un aport spiritual (al-warid) la teama reverentioasa resimtita fata de Dumnezeu si atunci discipolul va deveni inca si mai temator fata de divinitate s.a.m.d.
Imâm Ghâzâlî afirma: „Referitor la aceasta tacere, exista trei reguli:
- Prima consta in sarguinta slujitorului in realizarea prezentei lui Dumnezeu asupra lui; aceasta se afla in puterea lui Dumnezeu (Slavit fie El);
- Cea de-a doua consta in reunirea facultatilor trupesti (simturilor), astfel incat corpul „nici sa nu tresara” (bihaythu lâ yataharrak minhu sha’rah), asa cum se incordeaza pisica in clipa in care se pregateste sa sara asupra soarecelui;
- Cea de-a treia este respingerea gandurilor in ansamblul lor, pastrand in inima doar unul singur: "Allah, Allah…".”
Tot el subliniaza: „Invocatorul nu progreseaza decat datorita acestor reguli!”
2. Cea de-a doua regula de urmat dupa savarsirea dhikr-ului consta in oprirea temporara a respiratiei (intre 3 si 7 respiratii, eventual si mai mult), pentru ca fenomenul spiritual (al-warid) sa se raspandeasca prin toate membrele (`awâlimi-hi) si, in felul acesta, facultatea de introspectie (al-basirah) sa se aprinda, gandurile provenite de la ego si de la diavol sa se indeparteze, iar voalul sa cada (…)
3. Cea de-a treia si ultima regula consta in abtinerea de la a bea apa rece dupa savarsirea dhikr-ului. Acesta din urma da nastere, intr-adevar, unei calduri, a unei ravasiri si a unei iubiri intense fata de Dumnezeu, ultima fiind si principalul efect care se tinde a fi obtinut prin dhikr. Faptul de a bea apa astampara aceasta caldura.
Invocatorul trebuie sa fie atent la aceste trei reguli deoarece beneficiile dhikr-ului deriva din ele. Si Dumnezeu este mai Cunoscator.
articolul integral la:
http://leporteurdesavoir.fr/textes/vingt_convenances_spirituelles_adab_dhikr.htm
"Maestrii au stabilit o mie de reguli spirituale referitoare la dhikr, apoi au decis: "Reunim toate aceste reguli in doar douazeci: acela care nu le pune in aplicare este departe de Deschidere [al-fath]!""
Cinci dintre acestea se refera la ceea ce precede dhikr-ul, douasprezece la momentul savarsirii dhikr-ului si trei - la ceea ce urmeaza dupa dhikr.
Cele cinci reguli spirituale (adab) referitoare la ceea ce precede dhikr-ul:
1) Cainta sincera (at-tawbah an-nasuh)
Aceasta consta din faptul de a ne cai de tot ceea ce nu ne priveste: spuse, fapte sau dorinte.
Dhun an-Nun Egipteanul afirma: "Cel care pretinde ca se caieste atata vreme cat mai nutreste o inclinatie mundena este un mincinos!"
2) Marea ablutiune (al-ghusl) sau mica ablutiune (al-wudu') sunt o conditie obligatorie pentru oricine doreste sa savarseasca invocatia divina, la fel ca si parfumarea vesmintelor si a gurii cu fumigatii, respectiv cu apa de trandafiri.
3) Pacea interioara (as-sukun = absenta nelinistii) si tacerea (as-sukut = absenta vorbirii) pentru obtinerea sinceritatii in dhikr
Aceasta consta din ocuparea mentala (fara formularea explicita) a inimii cu "Allah, Allah, Allah", pana nu mai persista niciun gand alaturi de "Allah, Allah, Allah"; apoi, rostind "Lâ ilâha illâ Allah", se armonizeaza si limba cu inima.
Se procedeaza in felul acesta de fiecare data cand dorim sa savarsim dhikr.
4) Apelarea la sprijinul (madad) fortei spirituale (himmah) a Seicului in timpul desfasurarii dhikr-ului, imaginandu-ne ca acesta se afla in fata noastra si cautand sustinerea influxului sau spiritual, pentru ca Seicul sa fie insotitorul discipolului in demersul spiritual.
5) A se considera ca apelarea la sustinerea spirituala a Seicului inseamna apelarea la o sustinere spirituala care emana, de fapt, de la Profet (slaws), pentru ca Maestrul reprezinta un intermediar (wasitatun) intre unul si celalalt.
Douasprezece reguli spirituale (adab) referitoare la savarsirea dhikr-ului insusi
1) Ne asezam intr-un loc curat in postura pe care o adoptam la primul tashahud din rugaciunea rituala.
2) Mainile se sprijina pe coapse. Se recomanda orientarea spre qibla daca invocatorul este singur; intr-o adunare, cei prezenti se aseaza in cerc (halaqah).
3) Spatiul in care se desfasoara dhikr-ul se parfumeaza cu arome agreabile.
4) Tinuta, imbracamintea participantilor la dhikr sa fie cuviincioase.
5) Se alege un loc semiumbrit, retras de lume (khalwah) sau chiar o grota.
6) Se inchid ochii. Cand invocatorul inchide ochii, se estompeaza putin cate putin si perceptia prin simturile exterioare; aceasta "izolare" de exterior este modalitatea prin care va surveni deschiderea inimii.
7) In timpul practicarii dhikr-ului, invocatorul isi reprezinta mental, in fata sa, imaginea Seicului. Recomandarea aceasta se numara printre cele mai importante reguli care se cer respectate deoarece murîd-ul progreseaza, datorita ei, in relatia adecvata (adab) fata de Dumnezeu si in culegerea roadelor pe care le asteapta din partea Sa.
8) Sinceritatea dhikr-ului consta in considerarea cu detasare, de catre cel care invoca, a caracterului ezoteric (interior) sau manifest (exterior) al invocarii.
9) Puritate (ikhlas) si purificarea tuturor faptelor de orice imixtiuni. Prin sinceritate si puritate, slujitorul poate atinge statiunea adevarului (siddiqiyah).
10) Alegerea formulei de dhikr care consta in rostirea Lâ ilâha illâ Allah, fiindca aceasta are, potrivit initiatilor, efecte exceptionale care nu se regasesc in nicio alta modalitate de invocare. In cazul in care iluziile si pasiunile individului au disparut in totalitate, Dumnezeu Preainaltul va putea fi invocat doar cu numele maiestatii (Allah) – desprins de formula negarii (lâ ilâha). Atata vreme, insa, cat invocatorul marturiseste (in sinea sa) persistenta a ceea ce a fost creat, intrebuintarea dhikr-ului continand atat negarea cat si afirmatia se dovedeste in continuare necesara.
11) Constientizarea semnificatiei dhikr-ului in inima in raport cu diferitele niveluri de contemplare proprii invocatorilor consta in aducerea la cunostinta Maestrului a tuturor „senzatiilor” spirituale survenite in timpul invocarii, pentru ca acesta sa orienteze invocatorul spre adoptarea comportamentului cel mai adecvat in ceea ce le priveste.
12) In timpul dhikr-ului, cand se rosteste Lâ ilâha illâ Allah, desertarea inimii de tot ceea ce rezida in interior in afara de Dumnezeu, fiindca Cel Adevarat este „gelos”, nu-I place sa vada ca in inima invocatorului exista si altcineva in afara Sa fara ca El sa fi acordat aceasta permisiune. Daca Seicul n-ar avea o importanta atat de capitala in educarea murîd-ului, acestuia din urma nu i s-ar fi ingaduit sa-si imagineze persoana Seicului in fata sa, in exteriorul inimii sale. Maestrii sufi pun conditia eliminarii a orice altceva s-ar manifesta in inima, pentru a permite actionarea lui lâ ilâha illâ Allah prin intermediul inimii, efect care se va raspandi apoi in tot restul corpului.
Trei reguli spirituale (adab) de respectat dupa savarsirea dhikr-ului
1. Prima dintre ele este aceea de a pastra, cu o teama reverentioasa (khudu'), tacerea (in timpul intervalului de liniste care urmeaza dupa savarsirea dhikr-ului), discipolul concentrandu-se asupra inimii in asteptarea „reactiei spirituale corespunzatoare” dhikr-ului (al-warid); este perfect posibil ca ceea ce va surveni in urma invocarii sa aiba o insemnatate mai mare decat ce s-ar putea obtine dupa treizeci de ani de stradanii si practici spirituale. Poate se va manifesta o deschidere spre asceza si atunci discipolul va deveni ascet; o deschidere catre aptitudinea de a tolera faptele rele ale creaturilor si atunci discipolul va deveni extrem de rabdator; sau chiar un aport spiritual (al-warid) la teama reverentioasa resimtita fata de Dumnezeu si atunci discipolul va deveni inca si mai temator fata de divinitate s.a.m.d.
Imâm Ghâzâlî afirma: „Referitor la aceasta tacere, exista trei reguli:
- Prima consta in sarguinta slujitorului in realizarea prezentei lui Dumnezeu asupra lui; aceasta se afla in puterea lui Dumnezeu (Slavit fie El);
- Cea de-a doua consta in reunirea facultatilor trupesti (simturilor), astfel incat corpul „nici sa nu tresara” (bihaythu lâ yataharrak minhu sha’rah), asa cum se incordeaza pisica in clipa in care se pregateste sa sara asupra soarecelui;
- Cea de-a treia este respingerea gandurilor in ansamblul lor, pastrand in inima doar unul singur: "Allah, Allah…".”
Tot el subliniaza: „Invocatorul nu progreseaza decat datorita acestor reguli!”
2. Cea de-a doua regula de urmat dupa savarsirea dhikr-ului consta in oprirea temporara a respiratiei (intre 3 si 7 respiratii, eventual si mai mult), pentru ca fenomenul spiritual (al-warid) sa se raspandeasca prin toate membrele (`awâlimi-hi) si, in felul acesta, facultatea de introspectie (al-basirah) sa se aprinda, gandurile provenite de la ego si de la diavol sa se indeparteze, iar voalul sa cada (…)
3. Cea de-a treia si ultima regula consta in abtinerea de la a bea apa rece dupa savarsirea dhikr-ului. Acesta din urma da nastere, intr-adevar, unei calduri, a unei ravasiri si a unei iubiri intense fata de Dumnezeu, ultima fiind si principalul efect care se tinde a fi obtinut prin dhikr. Faptul de a bea apa astampara aceasta caldura.
Invocatorul trebuie sa fie atent la aceste trei reguli deoarece beneficiile dhikr-ului deriva din ele. Si Dumnezeu este mai Cunoscator.
articolul integral la:
http://leporteurdesavoir.fr/textes/vingt_convenances_spirituelles_adab_dhikr.htm
vineri, ianuarie 22, 2010
luni, ianuarie 18, 2010
Junayd, maestrul sufi
de Eric Geoffroy
Denumit şi „Suveran al Ordinului (sufilor)”, Junayd întruchipează în mistica musulmană firea „sobră” şi aspirarea către luciditate, în contrast cu „beţia spirituală” manifestată de Hallâj, fostul său discipol.
Persan de origine, Junayd este una dintre personalităţile proeminente ale şcolii de tasawwuf (sufism) din Bagdad; acest termen avea să însumeze ulterior toate modalităţile spirituale din sânul islamului sunnit. În această epocă (sec. IX-X), Bagdadul şi califatul abbasid reprezentau, pentru restul lumii, un punct de atracţie. Junayd era un jurist strălucit înainte de a se deschide misticii sub îndrumarea unchiului său, sufi Sarî Saqatî (m. 867). Întreaga sa viaţă, Junayd a tins către atingerea echilibrului între aspectul exoteric, normativ, al mesajului islamic, şi aspectul ezoteric, iniţiatic al acestuia. „Ştiinţa noastră [ştiinţa sufită], afirma el, este intim legată de Coran şi de modelul muhammadian.” De aceea a şi fost agreat de către toţi ulama. El se arăta, de altfel, extrem de prudent în diseminarea „secretelor Căii”, pe care le împărtăşea în intimitatea locuinţei sale, departe de urechi profane. A se declara discipol al „căii lui Junayd” este echivalent, chiar şi în zilele noastre, cu adoptarea unui demers spiritual pe cât de ortodox, pe atât de exigent.
Metoda lui Junayd se fundamentează, este adevărat, pe post, tăcere, practicarea asiduă a retragerii spirituale şi a invocării lui Dumnezeu, dar mai ales pe respectarea riguroasă a conştientizării interioare („am învăţat arta de a rămâne vigilent observând o pisică”, mărturisea el). „Noi nu am primit învăţătura sufită prin spuse, ci prin foame, îndepărtare de cele lumeşti şi delimitare de deprinderile comode”, mai spunea el.
Metoda austeră elogiată de Junayd nu suporta nici un artificiu, nicio concesie privitoare la deliciile spirituale însele, care constituie tot atâtea voaluri. Într-o vreme în care cea mai mare parte a discipolilor Căii cutreierau drumurile, Junayd mărturisea că atinsese realizarea spirituală „rămânând în prezenţa lui Dumnezeu, timp de treizeci de ani, sub treptele acestei scări”. El elogia, aşadar, deţinerea controlului asupra stărilor spirituale care influenţează individul (tamkîn), pe când alţii se lăsau dinadins în voia acestora (talwîn). Unui sufi care-l întrebase de ce rămânea imobil în timpul sesiunilor colective de invocare a lui Dumnezeu (dhikr), Junayd îi răspunsese cu acest verset: „Vei vedea munţii pe care i-ai socotit înţepeniţi trecând ca norii” (Coran 27:88). Cade în sarcina omului să-L invoce pe Dumnezeu pentru a-şi reaminti de Pactul primordial încheiat între Dumnezeu şi umanitate pe tărâmul spiritual, înainte de întruparea sufletelor pe pământ. Versetul coranic de referinţă, frecvent comentat de Junayd, este: „„Nu sunt eu Domnul vostru?” Ei spuseră: „Da, aşa mărturisim!”” (7:172)
Întreaga învăţătură a lui Junayd se axează pe cunoaşterea Unicităţii (tawhîd), autenticul scop al vieţii spirituale. Afirmarea de către credincioşii obişnuiţi a faptului că Dumnezeu este unic nu este suficientă; această unicitate se cere trăită în propria persoană, iar consecinţele acestei trăiri trebuie experimentate la toate nivelurile fiinţei. „Cunoaşterea Unicităţii – specifică sufilor – spunea Junayd, constă în separarea eternului de temporar, în părăsirea căminului, ruperea legăturilor cu ceea ce iubim, lăsarea deoparte a tot ceea ce ştim şi a tot ceea ce ignorăm; ea constă, în fine, în aceea că Fiinţa divină ajunge atunci să ţină loc de orice altceva.”
O astfel de experienţă duce la o contemplare de ordin mai înalt: din moment ce Dumnezeu este Fiinţa Unică, atunci conştiinţa umană individuală nu se poate uni cu El decât prin disoluţie, „astfel încât să rămână ceea ce a fost dintotdeauna şi să dispară ceea ce este iluzoriu prin natură”. Este procesul cunoscut sub denumirea de fanâ’, „extincţia” conştiinţei individuale în „oceanul Unicităţii”. Subiectul care începe să presimtă Prezenţa divină trebuie să se anihileze pe sine însuşi, dacă voieşte să ajungă mai departe… Făcând o aluzie la acest paradox, un sufi contemporan afirma: „Am aflat de la Junayd ceva despre Unicitate care m-a făcut să plonjez vreme de patruzeci de ani într-o perplexitate din care nu mi-am revenit nici astăzi”.
Experimentarea fanâ’ este extatică fiindcă ea descătuşează conştiinţa umană de constrângerile pe care aceasta le cunoaşte în mod obişnuit. „Trăirea Unicităţii, declara Junayd, înseamnă a se sustrage limitărilor temporale pentru a se deschide eternităţii.” Junayd precizează însă că această etapă se cere depăşită pentru „a reveni printre oameni”, lucid, însă de atunci încolo investit cu prezenţa perenă a lui Dumnezeu: aceasta este baqâ’. În căutarea extazului nu sunt decât începătorii, căci veritabila contemplare nu are cum fi tulburată de vreo stare oarecare de beatitudine; de aici şi condamnarea extravaganţelor lui Hallâj de către Junayd.
Sfinţenia lui Junayd a fost recunoscută până şi de juriştii cei mai riguroşi; la funeraliile sale asistară şaizeci de mii de oameni. Metoda sa spirituală rămâne un model de referinţă al sufismului şi majoritatea lanţurilor iniţiatice (silsilah) ale confreriilor sufite şi-l aproprie. Doctrina religioasă a anumitor spaţii musulmane, cum ar fi Regatul Marocului, se raportează la Junayd în mod oficial.
Biografie:
Aprox 830: Junayd se naşte la Bagdad.
Aprox. 850: devine o autoritate în dreptul musulman, însă îşi aprofundează din ce în mai mult percepţia despre sufism.
897: Hallâj se desparte de Junayd, maestrul său spiritual vreme de douăzeci de ani.
911: Junayd moare la Bagdad
Citate din Junayd:
Poartă-te astfel încât să fii o binecuvântare pentru ceilalţi, chiar dacă Dumnezeu a făcut din persoana ta o încercare pentru tine însuţi.
Unicitatea este o realitate spirituală în care formele se dizolvă iar ştiinţele se resorb, pe când Dumnezeu este aşa cum n-a încetat niciodată să fie.
Sufismul înseamnă ca Cel Adevărat [Dumnezeu] să te facă să fii mort pentru tine şi viu prin El.
Sufismul înseamnă să fii una cu Dumnezeu, să nu fii ataşat de nimic altceva.
Culoarea apei este dată de cularea recipientului care o conţine. – Maxima aceasta a fost interpretată în numeroase moduri; semnificaţia ei fiind că există o singură Religie primordială (apa) care a primit nuanţe diferite (religiile istorice) în funcţie de context.
Sufi este asemenea pământului: se aruncă asupra sa tot ce este rău, iar din el se iveşte doar ceva frumos.
Bibliografie:
Junayd, Enseignement spirituel, traducere de Roger Deladrière, Actes Sud, Paris, 1999 (reditare).
E. Geoffroy, Initiation au soufisme, Fayard, 2003.
http://www.eric-geoffroy.net/Junayd-maitre-soufi-Article-paru
Denumit şi „Suveran al Ordinului (sufilor)”, Junayd întruchipează în mistica musulmană firea „sobră” şi aspirarea către luciditate, în contrast cu „beţia spirituală” manifestată de Hallâj, fostul său discipol.
Persan de origine, Junayd este una dintre personalităţile proeminente ale şcolii de tasawwuf (sufism) din Bagdad; acest termen avea să însumeze ulterior toate modalităţile spirituale din sânul islamului sunnit. În această epocă (sec. IX-X), Bagdadul şi califatul abbasid reprezentau, pentru restul lumii, un punct de atracţie. Junayd era un jurist strălucit înainte de a se deschide misticii sub îndrumarea unchiului său, sufi Sarî Saqatî (m. 867). Întreaga sa viaţă, Junayd a tins către atingerea echilibrului între aspectul exoteric, normativ, al mesajului islamic, şi aspectul ezoteric, iniţiatic al acestuia. „Ştiinţa noastră [ştiinţa sufită], afirma el, este intim legată de Coran şi de modelul muhammadian.” De aceea a şi fost agreat de către toţi ulama. El se arăta, de altfel, extrem de prudent în diseminarea „secretelor Căii”, pe care le împărtăşea în intimitatea locuinţei sale, departe de urechi profane. A se declara discipol al „căii lui Junayd” este echivalent, chiar şi în zilele noastre, cu adoptarea unui demers spiritual pe cât de ortodox, pe atât de exigent.
Metoda lui Junayd se fundamentează, este adevărat, pe post, tăcere, practicarea asiduă a retragerii spirituale şi a invocării lui Dumnezeu, dar mai ales pe respectarea riguroasă a conştientizării interioare („am învăţat arta de a rămâne vigilent observând o pisică”, mărturisea el). „Noi nu am primit învăţătura sufită prin spuse, ci prin foame, îndepărtare de cele lumeşti şi delimitare de deprinderile comode”, mai spunea el.
Metoda austeră elogiată de Junayd nu suporta nici un artificiu, nicio concesie privitoare la deliciile spirituale însele, care constituie tot atâtea voaluri. Într-o vreme în care cea mai mare parte a discipolilor Căii cutreierau drumurile, Junayd mărturisea că atinsese realizarea spirituală „rămânând în prezenţa lui Dumnezeu, timp de treizeci de ani, sub treptele acestei scări”. El elogia, aşadar, deţinerea controlului asupra stărilor spirituale care influenţează individul (tamkîn), pe când alţii se lăsau dinadins în voia acestora (talwîn). Unui sufi care-l întrebase de ce rămânea imobil în timpul sesiunilor colective de invocare a lui Dumnezeu (dhikr), Junayd îi răspunsese cu acest verset: „Vei vedea munţii pe care i-ai socotit înţepeniţi trecând ca norii” (Coran 27:88). Cade în sarcina omului să-L invoce pe Dumnezeu pentru a-şi reaminti de Pactul primordial încheiat între Dumnezeu şi umanitate pe tărâmul spiritual, înainte de întruparea sufletelor pe pământ. Versetul coranic de referinţă, frecvent comentat de Junayd, este: „„Nu sunt eu Domnul vostru?” Ei spuseră: „Da, aşa mărturisim!”” (7:172)
Întreaga învăţătură a lui Junayd se axează pe cunoaşterea Unicităţii (tawhîd), autenticul scop al vieţii spirituale. Afirmarea de către credincioşii obişnuiţi a faptului că Dumnezeu este unic nu este suficientă; această unicitate se cere trăită în propria persoană, iar consecinţele acestei trăiri trebuie experimentate la toate nivelurile fiinţei. „Cunoaşterea Unicităţii – specifică sufilor – spunea Junayd, constă în separarea eternului de temporar, în părăsirea căminului, ruperea legăturilor cu ceea ce iubim, lăsarea deoparte a tot ceea ce ştim şi a tot ceea ce ignorăm; ea constă, în fine, în aceea că Fiinţa divină ajunge atunci să ţină loc de orice altceva.”
O astfel de experienţă duce la o contemplare de ordin mai înalt: din moment ce Dumnezeu este Fiinţa Unică, atunci conştiinţa umană individuală nu se poate uni cu El decât prin disoluţie, „astfel încât să rămână ceea ce a fost dintotdeauna şi să dispară ceea ce este iluzoriu prin natură”. Este procesul cunoscut sub denumirea de fanâ’, „extincţia” conştiinţei individuale în „oceanul Unicităţii”. Subiectul care începe să presimtă Prezenţa divină trebuie să se anihileze pe sine însuşi, dacă voieşte să ajungă mai departe… Făcând o aluzie la acest paradox, un sufi contemporan afirma: „Am aflat de la Junayd ceva despre Unicitate care m-a făcut să plonjez vreme de patruzeci de ani într-o perplexitate din care nu mi-am revenit nici astăzi”.
Experimentarea fanâ’ este extatică fiindcă ea descătuşează conştiinţa umană de constrângerile pe care aceasta le cunoaşte în mod obişnuit. „Trăirea Unicităţii, declara Junayd, înseamnă a se sustrage limitărilor temporale pentru a se deschide eternităţii.” Junayd precizează însă că această etapă se cere depăşită pentru „a reveni printre oameni”, lucid, însă de atunci încolo investit cu prezenţa perenă a lui Dumnezeu: aceasta este baqâ’. În căutarea extazului nu sunt decât începătorii, căci veritabila contemplare nu are cum fi tulburată de vreo stare oarecare de beatitudine; de aici şi condamnarea extravaganţelor lui Hallâj de către Junayd.
Sfinţenia lui Junayd a fost recunoscută până şi de juriştii cei mai riguroşi; la funeraliile sale asistară şaizeci de mii de oameni. Metoda sa spirituală rămâne un model de referinţă al sufismului şi majoritatea lanţurilor iniţiatice (silsilah) ale confreriilor sufite şi-l aproprie. Doctrina religioasă a anumitor spaţii musulmane, cum ar fi Regatul Marocului, se raportează la Junayd în mod oficial.
Biografie:
Aprox 830: Junayd se naşte la Bagdad.
Aprox. 850: devine o autoritate în dreptul musulman, însă îşi aprofundează din ce în mai mult percepţia despre sufism.
897: Hallâj se desparte de Junayd, maestrul său spiritual vreme de douăzeci de ani.
911: Junayd moare la Bagdad
Citate din Junayd:
Poartă-te astfel încât să fii o binecuvântare pentru ceilalţi, chiar dacă Dumnezeu a făcut din persoana ta o încercare pentru tine însuţi.
Unicitatea este o realitate spirituală în care formele se dizolvă iar ştiinţele se resorb, pe când Dumnezeu este aşa cum n-a încetat niciodată să fie.
Sufismul înseamnă ca Cel Adevărat [Dumnezeu] să te facă să fii mort pentru tine şi viu prin El.
Sufismul înseamnă să fii una cu Dumnezeu, să nu fii ataşat de nimic altceva.
Culoarea apei este dată de cularea recipientului care o conţine. – Maxima aceasta a fost interpretată în numeroase moduri; semnificaţia ei fiind că există o singură Religie primordială (apa) care a primit nuanţe diferite (religiile istorice) în funcţie de context.
Sufi este asemenea pământului: se aruncă asupra sa tot ce este rău, iar din el se iveşte doar ceva frumos.
Bibliografie:
Junayd, Enseignement spirituel, traducere de Roger Deladrière, Actes Sud, Paris, 1999 (reditare).
E. Geoffroy, Initiation au soufisme, Fayard, 2003.
http://www.eric-geoffroy.net/Junayd-maitre-soufi-Article-paru
Abonați-vă la:
Postări (Atom)