Scrisorile unui maestru sufi (de Al-‘Arabi ad-Darqawi) – 27

Imaginaţia (wahm) este lucru zadarnic, dar Dumnezeu ne-a dat-o spre o mare înţelepciune. Fiecare lucru, de altfel, are un mare secret şi un aspect evident, pentru că este spus (în Coran): "Doamne, Tu n-ai creat zadarnic aceasta, lăudat fii Tu" (III, 191), "credeţi deci că Noi am creat din joacă?” (XXIII, 117). Departe de Domnul nostru aşa ceva, Dumnezeu este deasupra acestor lucruri. Aceasta este natura imaginaţiei pe care dacă n-o subjugi, adică nu-i impui puterea ta, te va subjuga inevitabil şi ţi-o va impune pe a ei. Dacă nu-i negi opinia, ea ţi-o va nega pe a ta. Or, ea nu este nimic, dar dacă îi asculţi cuvintele, îţi va înmuia certitudinea (spirituală) şi te va îndrepta pe alte căi. Dar dacă nu o asculţi, lumina ta interioară va creşte. Prin creşterea aceasta, certitudinea ta se va întări. Prin întărirea ei, voinţa ta spirituală se va înălţa, iar prin elevaţia ei îl vei atinge pe Domnul tău, iar a-L atinge înseamnă a-L cunoaşte.

Pentru călătorii spre Dumnezeu care nu ascultă discursul imaginaţiei şi nu-i urmează opiniile, ea este ca un vânt puternic care vine în ajutorul marinarilor, astfel încât ajung într-un ceas acolo unde alţii nu sosesc decât după o călătorie de o lună sau de un an. Dimpotrivă, cel care se opreşte la vorbele şi la opiniile ei, rămâne blocat pe drum, aşa cum li se întâmplă tot marinarilor. Acesta este efectul ei [1].

Constatăm că cel care lasă ceea ce nu-l priveşte, se mulţumeşte cu cel mai mic lucru pentru a supravieţui, în vreme ce acela care nu lasa cele inutile nu va avea niciodată tot ceea ce nu-i trebuie, orice ar face.

Notă:

[1] Ca facultate plastică a sufletului, imaginaţia poate fi receptivă la adevărurile spirituale, la fel cum poate fi receptivă în privinţa "lumii”. Nu se poate spune că omul modern ar poseda o imaginaţie prea puternică. Dimpotrivă, ceea ce-l caracterizează este o imaginaţie antrenată si blocată de obiectele dorinţelor sale.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al-‘Arabi ad-Darqawi) – 26

Spiritul (ar-rûh) este de natură luminoasă, izvorât din esenţa însăşi a luminii (dar Dumnezeu ştie mai mult). Or se ştie fară nicio îndoială că Dumnezeu "prinse o porţiune din lumina Sa şi-i spuse: fii Muhammad.” [1] Aşa apăru Spiritul, şi din lumina sa fură create toate lucrurile. Înţelege acest lucru. Iar Spiritul nu este nimic altceva decât sufletul (an-nafs), care nu s-a tulburat decât pentru că şi-a găsit sprijin în lumea trecătoare. Dacă ar părăsi această lume, ar ajunge la surse din care a purces, nimic altceva decât Prezenţa divină. Venerabilul maestru, sfântul Abu Zayîd 'Abd ar-Rahmân, nebunul după Dumnezeu [2], a spus în această privinţă: “De unde vii, oh tu spirit, plin de dragoste, imobil în desfăsurarea gloriei tale, divin în toate stările?”

Note:

[1] Cuvânt al Profetului (hadith).

[2] Al-Majdhûb, supranumele celebrului sufi şi poet marocan 'Abdur-Rahmân al-Majdhûb, unul dintre polii lanţului iniţiatic shâdilit. A trăit în secolul XVI-lea.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al-‘Arabi ad-Darqawi) – 25

An-nafs (sufletul, psyché) şi ar-rûh (spiritul, pneuma) sunt doua cuvinte care desemnează unul şi acelaşi lucru, făcut din esenţa însăşi a luminii, iar Dumnezeu ştie mai mult. Acest lucru se dedublează în virtutea celor două calităţi opuse care sunt puritatea şi tulburarea, căci an-nafs, atât timp cât subzistă, este tulburat, şi din această privinţă are acest nume, iar dacă tulburarea dispare şi devine substanţă pură, se numeşte cu adevărat ar-rûh. Vedem de altminteri că cele două se atrag reciproc, căci sunt apropiate una de cealaltă, şi amândouă sunt în principiu înzestrate cu frumuseţe, cu virtute şi cu echilibru.

Or, dacă Dumnezeu vrea să-Şi sfinţească un servitor, îi împreunează spiritul şi sufletul, adică face ca primul să dobândească superioritate asupra celuilalt, lucru care se produce atunci când sufletul îşi abandonează pasiunile care-l îndepărtaseră de la adevărata sa natură şi de la patria lui, care-l smulseseră virtuţii, bunătaţii, frumuseţii, nobleţii, superiorităţii şi elevaţiei sale, şi de la toate darurile cu care-l copleşise Domnul său, până într-acolo încât îşi negase cu desăvârşire propria origine. Or, dacă sufletul nu mai rămâne în această stare, ci o părăseşte şi-şi revine pe deplin, spiritul îl ia cu sine şi-i transmite adevărurile şi secretele pe care Dumnezeu i le inspiră, şi care n-au sfârşit.

În chiar măsura în care-şi părăseşte pasiunile, creşte întâietatea spiritului, astfel încât nunta spiritului cu sufletul se desăvârşeşte, asemenea şi fructele lor, adică ştiinţele şi acţiunile ce se nasc din această uniune. Folosinţa acestora nu poate decât să-l împingă pe om spre nedumerirea sufletului (pasional) şi la modelarea acestuia în ciuda repulsiilor, ostilităţilor şi aversiunilor acestuia, căci un asemenea comportament devine facil omului în virtutea luminilor şi secretelor spirituale din care se împărtăşeşte.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al-‘Arabi ad-Darqawi) – 24

Ocupaţi-vă de ceea ce Domnul vostru v-a poruncit, şi nu de voi înşivă, în cazul în care cineva vă duşmăneşte, fie că este unul dintre voi sau nu. Căci dacă nu vă apăraţi voi înşivă, Dumnezeu vă va apăra şi se va ocupa de cauza voastră. Dar dacă vă apăraţi voi înşivă şi vă ocupaţi de cauza voastră, El vă va lăsa să aveţi voi grijă (lăudat fie numele Său) şi veţi fi neputincioşi, căci Dumnezeu este cel "atotputernic peste toate lucrurile" (Coran).

Maestrul venerabil, sfântul Qâsim al-Khâsasi (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) a spus : “Nu te ocupa câtuşi de puţin de cel ce-ţi face rău, ci ocupă-te de Dumnezeu. El îl va îndepărta de tine, căci El îl incită împotriva ta pentru a-ţi încerca sinceritatea. Însă mulţi oameni se înşală în această privinţă.” Dacă vă ocupaţi de cel care vă face rău, acţiunea lui va continua împreună cu păcatul vostru.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al-‘Arabi ad-Darqawi) – 23

Sufletul (nafs) este un lucru imens. El este cosmosul în întregime, pentru el că este copia acestuia. Tot ce este în cosmos, se regăseşte şi în suflet, şi tot ce este în acesta din urmă, se află şi în primul. De aceea, cel care-şi domină sufletul, domină şi cosmosul negreşit, iar cel care este dominat de sufletul său, este fără îndoială dominat de întreg cosmosul.

Postul din ziua de Ashura

Ashura este a 10-a zi din prima lună a calendarului musulman, denumită şi Muharram. Anul acesta, Ashura corespunde zilei de 16 decembrie 2010.
În vederea acestui eveniment, se recomandă două zile de post, pe 15 şi 16 decembrie, potrivit tradiţiilor următoare:

Acest post era obligatoriu înainte de a fi fost prescris postul din luna Ramadan. Ulterior, postul din luna Ramadan a devenit obligatoriu în locul celui din ziua de Ashura, care, astfel, a devenit un post facultativ.

Muslim a relatat în Sahih că Profetul (slaws) a spus: „Postul cel mai bun după postul din luna de Ramadan este acela din luna sfântă a lui Dumnezeu, al-Muharram.”

Ibn ´Umar relatează că Profetul (slaws) a spus: „Cine doreşte, ţine post, iar cine doreşte, poate mânca [în ziua respectivă]” (al-Bukhari şi Muslim).

Când a fost întrebat despre postul din zilele de Ashura, Profetul (slaws) a răspuns: „Acest post şterge păcatele săvârşite în anul anterior” (relatat de Muslim).

Când Profetul (slaws) a emigrat la Medina, a observat că evreii posteau în ziua de Ashura şi i-a întrebat: „De ce postiţi în ziua aceasta?” Ei răspunseră: „Este o zi mare, ziua în care Dumnezeu i-a salvat pe Moise şi pe poporul său, şi i-a înecat pe Faraon şi pe poporul său [a se vedea în acest sens Sura 10 - Iona, versetele 90-92]. Moise a postit în ziua aceea în semn de mulţumire faţă de Dumnezeu, aşadar postim şi noi.”
Profetul zise: „Noi suntem mai aproape de Moise decât voi” şi posti la rându-i în acea zi, spunându-le şi musulmanilor să ţină post cu această ocazie. Tot atunci, adăugase: „Dacă voi mai fi în viaţă şi anul viitor, voi posti a noua zi din luna Muharram” (relatat de Muslim), aceasta însemnând că, în afară de ziua a zecea, urma să ţină post şi în ziua care o preceda pe aceasta.

Cum se procedează cu banii obţinuţi din dobânzile bancare? Ne revin nouă sau îi lăsăm băncii?

Întrebare:
Întrebarea mea se referă la dobânda bancară, sau riba. Cum ar trebui să procedez în privinţa dobânzii pe care o primesc de la băncile din India? Nu o folosesc în interes personal, dar mă sfătuiţi să o las la bancă sau o pot folosi în alte scopuri? În al doilea rând, pentru majoritatea lucrurilor de mai mare valoare, cum ar fi o locuinţă, o maşină sau o motocicletă, trebuie să apelăm la credite. Islamul permite lucrul acesta?

Răspuns:
Ca răspuns la întrebarea ta, Dr. Monzer Kahf, economist eminent şi expert în probleme financiare, precizează:

1. Conform Shari'ah, nu este permisă obţinerea de bani din dobânda bancară. Musulmanilor li se cere să-şi folosească banii, resursele şi proprietăţile de care dispun în afaceri şi investiţii compatibile cu Shari'ah islamică. Dobânda bancară nu devine proprietatea celui căruia îi este acordată deoarece un contract generator de dobândă nu constituie un mod halal de a câştiga bani. Altfel spus, dobânda bancară nu îţi aparţine şi, în principiu, ar trebui să o înapoiezi persoanei care ţi-a acordat-o.

2. Dacă, dintr-un motiv sau altul, un musulman se întâmplă să intre în posesia unei sume de bani provenind din dobândă bancară, trebuie să ia în considerare decizia de a o înapoia în limitele respectării stipulărilor Shari'ah, ca şi prin prisma particularităţilor evenimentului care a dus la obţinerea ei. Dobânda obţinută de o persoană care comercializează produse halal este cu totul diferită de dobânda obţinută de o persoană a cărei principală ocupaţie este să împrumute bani contra dobândă, şi se deosebeşte de dobânda bancară, ştiut fiind că activitatea de bază şi predominantă a băncilor este să le perceapă dobânzi clienţilor cu care lucrează.
Aşadar, retragerea dobânzii acordate de către o persoană (o bancă este considerată şi o persoană juridică) ce îşi realizează veniturile din acordarea de bani în schimbul dobânzii, invalidează însuşi motivul pentru care dobânda este interzisă şi duce la sporirea puterii şi veniturilor exact acelor persoane care contribuie activ la răspândirea maleficei dobânzi.

3. Astfel, la cea de-a doua Conferinţă Internaţională Islamică pe probleme bancare ţinută în Kuweit în 1987, la care au participat numeroşi specialişti în Shari'ah, s-a convenit că înapoierea dobânzii către bancheri - ca persoane fizice - nu era permisă, şi că la dobânda obţinută în felul acesta trebuia aplicată o altă reglementare a Shari'ah, care cere ca sumele de bani haram să fie dăruiţi actelor de caritate de factură generală care se întâmplă să se ivească în calea musulmanului (să nu uităm că banii din dobândă nu devin proprietatea sa, deci nu sunt ai săi). Este mai bine ca aceşti bani haram să nu fie dăruiţi moscheilor, pentru a le feri de banii murdari (obţinuţi din dobândă).

4. Nici cumpărarea de maşini, locuinţe sau alte bunuri nu este permisă de Shari'ah dacă urmează a fi finanţată din bani obţinuţi din dobândă; toţi musulmanii dintr-o regiune au obligaţia, rezultând din Shari'ah, să înfiinţeze instituţii financiare care să acorde finanţări în temeiul unor principii islamice admisibile. De fapt, această obligaţie este, în prezent, considerată a fi fard kifayah (obligaţie colectivă) din moment ce finanţarea a devenit o componentă necesară a vieţii contemporane.

În octombrie 1999, prima Conferinţă Internaţională de Fiqh din SUA a decis, în mod îndreptăţit, ca pentru obiective de maximă importanţă şi urgenţă, cum ar fi crearea de locuinţe pentru familiile care au stringentă nevoie de acestea, împrumuturile realizate care implică dobândă să fie, totuşi, tolerate, până la înfiinţarea, în regiune, a unor astfel de instituţii compatibile cu Shari'ah islamică.

Mawlana Jalaluddin Rumi

Glose la un hadith convenit

Găsim în culegerea de hadith-uri a lui Abu Zakaria Mohiuddin Yahya Ibn Sharaf an-Nawawi (cunoscut mai pe scurt ca Imamul An-Nawawi), redactată în secolul VII după Hegira (adică secolul 13 Anno Domini) o povestioară orientală exemplară ţesută în jurul Profetului Muhammad. Este atât de profundă şi de actuală, încât timpul n-a izbutit nicicum s-o erodeze. Este atât de dramatică încât pare izvorâtă din mintea unui Shakespeare. Este atât de fracturată şi de misterioasă încât cu greu s-ar găsi ceva care să concilieze în egală măsură gustul structuraliştilor europeni cu şocul neaşteptat al unui kian japonez. Este, în cele din urmă, atât de scurtă, încât pomenirea ei integrală n-ar lua mai mult de un paragraf:

Citeste mai mult.

Cum să ne menţinem concentrarea în timpul rugăciunii?

Întrebare: Mă rog de cinci ori pe zi dar nu mă pot concentra asupra rugăciunii. Mintea mea pare să rătăcească tot timpul, preocupată de diverse lucruri. Parcă Satan îmi dă târcoale chiar şi atunci când mă rog. Mi-aş dori foarte mult să rezolv această problemă. Credeţi că o soluţie ar fi să mă concentrez asupra înţelesului cuvintelor pe care le rostesc în timpul rugăciunii?

Răspuns: Ca răspuns la întrebarea ta, Dr. Muzzamil Siddiqi, fost preşedinte al Societăţii Islamice al Americii de Nord (ISNA), a emis următoarea Fatwa:

„Dumnezeu să te binecuvânteze pentru preocuparea ta faţă de săvârşirea rugăciunii. Cu toţii ar trebui să încercăm să fim atenţi când ne săvârşim rugăciunile, tot aşa cum ar fi bine să ne străduim să ne perfecţionăm şi să înfrumuseţăm actul rugăciunii. Unicul scop al rugăciunii este acela de a ne aminti astfel de Dumnezeu şi de a simţi prezenţa Sa în interiorul nostru. Într-un hadith celebru, Profetul (slaws) a spus: „Ihsan înseamnă a-l adora pe Dumnezeu ca şi cum l-ai vedea, căci chiar dacă tu nu Îl vezi, El te vede” (relatat de Al-Bukhari).

Cele ce urmează te vor ajuta, insha’Allah, să-ţi menţii concentrarea în timpul rugăciunii:

1. Intenţia de a te ruga trebuie să fie prezentă în inima ta. Ea este adevăratul sălaş al intenţiei. Propune-ţi să te rogi lui Dumnezeu Preaînaltul doar din iubire faţă de El. Concentrează-te asupra tipului de rugăciune pe care o săvârşeşti. Este una obligatorie sau una facultativă? Faci rugăciunea Fajr, Zuhr, `Asr, Maghrib, `Isha’ sau altă rugăciune? Câte unităţi de rugăciune (rak`ah) cuprinde ea? O săvârşeşti singur sau în comunitate? Cu cât intenţia ta va fi mai precisă, cu atât atenţia şi concentrarea ţi se vor îmbunătăţi.

2. Săvârşeşte rugăciunile la timpul lor, fără nicio tergiversare.

3. Săvârşeşte-ţi rugăciunea în conformitate cu sunnah Profetului (slaws).

4. Stai drept. Ţine ochii deschiţi şi îndreaptă-ţi privirea asupra locului prosternării sau al sujud-ului atunci când eşti în picioare. Când te apleci (ruku`) priveşte-ţi picioarele, când eşti în sujud priveşte în pământ, iar când eşti aşezat priveşte în poală sau uită-te la mâini.

5. Nu te juca cu degetele şi nu-ţi atinge faţa, corpul sau îmbrăcămintea cu mâinile. Fii cât se poate de liniştit.

6. Gândeşte că te afli în prezenţa lui Dumnezeu şi că El te vede.

7. Nu-ţi face rugăciunile în grabă. Fiecare parte a rugăciunii trebuie săvârşită cu atenţie şi în linişte interioară.

8. Recită cuvintele cu grijă şi fii atent la înţelesul celor rostite. Trebuie să cunoşti sensul diverselor suplicaţii sau du`a pe care le foloseşti în rugăciune.

9. Roagă-l pe Dumnezeu cu toată sinceritatea să te ajute în practica rugăciunii şi să-ţi accepte rugăciunile săvârşite. Profetul (slaws) obişnuia să spună: Allahumma a`inni `ala dhikrika wa shukrika wa husn `ibadatika (O, Doamne, ajută-mă să-mi amintesc de Tine, să-Ţi fiu recunoscător şi să Te slăvesc în cel mai bun mod cu putinţă.)

10. În final, aminteşte-ţi că alimentele haram, veniturile obţinute pe căi necinstite şi păcatele alungă bucuria şi concentrarea din rugăciune. Străduieşte-te să te păstrezi cât mai pur şi mai curat cu putinţă.

Qassida Burda Documentary

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 22

Contemplaţia (shuhûd) este intuiţie, iar intuiţia nu poate fixată decât prin cele sensibile, şi nu durează decât prin conversaţia spirituală (mudhdkarah), vizitarea sfinţilor şi ruptura obiceiurilor. Imediat ce apare stagnarea, contemplaţia încetează inevitabil. Aşadar, nu vă opriţi din mişcare, adică din acţiunile care intensifică contemplaţia. Maestrul nostru (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) îmi repeta întotdeauna : « Intuiţia este foarte subtilă şi fugitivă. Dacă omul nu este atent, îi va scăpa din mână înainte să-şi dea seama. »

Cu alte cuvinte, intuiţia nu poate fi fixată decât prin simbol, şi nu poate fi menţinută decât prin frecventarea oamenilor spirituali, influenţa emanând de la sfinţii vii şi mormintele sfinţilor, şi lupta împotriva obiceiurilor pasive ale sufletului.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 21

I-am spus unuia dintre fraţii noştri : cel care doreşte să fie într-o stare de perpetuă concentrare să-şi stăpânească limba. Şi vă recomandăm : dacă sunteţi într-o stare de perplexitate (hayrah) nu vă grăbiţi să vă agăţaţi de ceva, nici scriind, nici prin vreo altă metodă, pentru a nu închide uşa nevoii cu propria voastră mână, căci această stare asumă pentru voi rolul Numelui suprem [1]. Dar Dumnezeu ştie mai bine.

Ibn 'Atâï-Llâh spune în Cuvintele sale de înţelepciune : « Pentru un căutător spiritual, o tristeţe bruscă este cheia darurilor spirituale ». El mai spune : « Poate că veţi găsi în tristeţe o binefacere pe care n-aţi ştiut s-o găsiţi nici în post, nici în rugăciune. De aceea, dacă această stare vă vizitează, nu vă apăraţi împotriva ei şi nu vă grăbiţi să-i căutaţi remediu, de teamă să nu alungaţi binele care vă vizitează nestingherit, ci încredinţaţi-vă voinţa în întregime Domnului vostru, şi atunci veţi vedea miracole. » Maestrul nostru obişnuia să-i spună celui cuprins de perplexitate : « Destinde-ţi spiritul şi învaţă să înoţi ! »

Note :

[1] Numele suprem al lui Dumnezeu.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 20

În ceea ce-l priveşte pe profesorul despre care mi-ai vorbit şi care nu găseşte starea de prezenţă, spune-i să nu privească nici spre trecut, nici spre viitor, să fie « fiul clipei », şi să ia ţintească cu ochii spre clipă. Atunci o va găsi, dacă Dumnezeu vrea. Conştiinţa Prezenţei divine (hadhar).

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 19

Omul puternic este cel care se bucură văzând că lumea îi scapă din mâini, îl părăseşte şi fuge de el. Care se bucură de faptul că oamenii îl dispreţuiesc şi-l vorbesc de rău, şi care se bucură de cunoaşterea sa asupra lui Dumnezeu. Venerabilul maestru, sfântul Ibn 'Atâï-Llâh (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) spunea în privinţa aceasta în Cuvintele sale de înţelepciune : « Dacă faptul că oamenii îţi întorc spatele sau te vorbesc de rău, îţi aduce suferinţă, revino spre cunoaşterea lui Dumnezeu în tine. Dacă această cunoaştere nu-ţi ajunge, atunci nemulţumirea de cunoaşterea lui Dumnezeu este o încercare cu mult mai gravă decât bârfele oamenilor. Scopul acestor bârfe este ca tu să nu te încrezi în oameni. Dumnezeu vrea să te îndepărteze de toate lucrurile, astfel ca niciun lucru să nu te îndepărteze de El. »

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 18

Lucrurile sunt ascunse în contrariile lor, cu siguranţă, câştigul în pierdere şi darul în refuz, onoare în umilinţă, bogăţia în sărăcie, forţa în slăbiciune, amploare în micime, înălţarea în umilinţă, viaţa în moarte, victoria în înfrângere, puterea în neputinţă şi aşa mai departe. Deci, dacă cineva vrea să găsească, să se mulţumească să piardă. Dacă vrea darul, să se mulţumească cu refuzul. Dacă doreşte onoarea trebuie să accepte umilinţa, şi cine doreşte bogăţia, trebuie să se satisfacă cu sărăcia. Cel care vrea să fie puternic se mulţumeşte cu slăbiciunea iar cel care vrea amploarea se resemnează în micime. Cine vrea să fie înălţat trebuie să se lase umilite. Cel care doreşte viaţa trebuie să accepte moartea. Cine vrea să învingă trebuie să se mulţumească să piardă, şi cine doreşte puterea trebuie să se mulţumească cu neputinţa. Aşadar, cel care doreşte libertatea se mulţumeşte cu servitutea, aşa cum se bucura de ea Profetul, prieten şi domn (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dea pacea). Să o aleagă aşa cum a ales-o Profetul, şi să nu fie nici orgolios, nici revoltat în condiţia sa, căci servitorul este servitor şi Domnul este Domn...

Scrisorile unui maestru sufi (de Al-'Arabi ad-Darqawi) – 17

Dacă-L iubeşti pe Domnul tău, oh faqîrule, părăseşte-ţi egoul şi lumea şi oamenii, mai puţin cel al cărui stare te ridică şi ţi-L arată pe Dumnezeu prin cuvintele sale. Dar păzeşte-te, păzeşte-te, nu te lăsa păcălit de careva, căci mulţi sunt cei care par să predice în numele lui Dumnezeu dar nu predică decât în legea lor. Celebrul sfânt Seyidî Abû-sh-Shitâ (fie ca Dumnezeu să ne ajute să folosim ce ne vine de la el) spunea legat de acestea : « Pe Dumnezeu, noi nu-l numim ‘domn’ sau ‘fiul domnului’ decât pe cel care ne rupe legăturile. »

Nu-ţi este ascuns, oh fâqirule, că ceea ce-l zăvorăşte pe om în această lume, care este lumea stricăciunii, şi-l ţine prizonier, nu este alta decât iluzia (at-wahm). Dacă omul se dezbară de ea, trece în lumea purităţii, din care a venit. Iar Dumnezeu îl aduce pe tot străinul în patria sa.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al-'Arabi ad-Darqawi) – 16

Nu hrăni tot ceea ce se naşte din inima ta, ci aruncă departe şi nu te ocupa cu asta uitându-L pe Domnul tău, cum fac cei mai mulţi dintre oameni, care pierd calea şi se rătăcesc, pierzându-se într-o iluzie. Dacă ar înţelege, ar spune : ce lucru uimitor este inima, într-o clipă dă naştere la nenumăraţi copii, unii legitimi, alţii bastarzi şi încă alţii despre care nu se ştie cum sunt... Cum ar putea deci cineva care se ocupă cu hrănitul acestor copii să fie disponibil pentru Domnul său ? Ce vrednic de milă este fiul lui Adam, care şterge cosmosul până nu mai rămâne din el nicio urmă, şi pe care cosmosul îl va şterge la rândul său până când nu mai răm1ne nimic din el, doar un pic de miros care dispare la scurtă vreme...

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 15

Nimic nu ne face atât de vulnerabili faţă de atacurile psihice şi satanice ca grijile pentru subzistenţă. Şi totuşi, Domnul nostru S-a jurat faţă de noi : « În cer este înzestrarea voastră şi ceea ce vi s-a făgăduit. Pe Domnul cerului şi al pământului ! Acesta este adevărul precum faptul că vorbiţi. » (Coran, LI, 21-22). El a mai spus : « Porunceşte alor tăi să se roage şi stăruie tu însuţi în rugăciune. Noi nu-ţi cerem zestre, ba Noi te înzestrăm pe tine. Sfârşitul (fericit) va fi al celor temători » (Coran, XX, 132). Acelaşi sens se găseşte în multe alte pasaje coranice, precum şi în numeroase hadithuri ale Profetului (fie ca Dumnezeu să-l binecuvinteze şi să-i dea pacea).

Mai este şi cuvântul sfântului Abû Yazîd al-Bistâmi (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) : « Eu trebuie să-L ador, aşa cum El mi-a poruncit, şi El trebuie să mă hrănească, aşa cum El mi-a promis », şi aşa mai departe. Nu spun toate acestea decât pentru că mie teamă pentru tine să nu cazi în nefericirea care îi loveşte pe cei mai mulţi dintre oameni. Căci îi văd ocupaţi de multe activităţi, atât religioase cât şi lumeşti, netemându-se de nimic decât de sărăcie. Dacă ar şi câte bunuri aduce preocuparea de Dumnezeu, şi-ar părăsi cu totul activităţile lumeşti şi nu s-ar ocupa decât de El, adică de poruncile Sale.

Dar în ignoranţa lor, nu încetează să adauge noi şi noi activităţi lumeşti şi religioase, rămânând neliniştiţi din teama de sărăcie – sau din teama de creaturi, ceea ce este o uitare gravă şi o stare deplorabilă. Şi în această stare se găseşte majoritatea oamenilor sau aproape toţi, Dumnezeu să ne ferească de asta ! Păzeşte-te, fratele meu, dedică-te în întregime lui Dumnezeu, şi vei vedea miracole. Nu te lăsa pradă lumii, cum fac oamenii, ca să nu fii atins de aceeaşi nefericire ca şi ei. Pe Dumnezeu, dacă inimile noastre ar fi la Domnul nostru, lumea s-ar zori să vină la noi şi până în casele noastre. Căci Domnul nostru (lăudat fie El) îi spune : Oh lume, serveşte-i pe cei care Mă servesc, şi oboseşte-i pe cei care te slujesc. Pe Dumnezeu, dacă am fi ai Domnului, cosmosul în întregime şi tot ceea ce conţine n-ar întârzia să ne aparţină, aşa cum aparţine altora, căci Dumnezeu l-a făcut servitorulnostru, aşa cum ne-a făcut servitorii Săi.

Dar iată că L-am înlocuit pe Domnul şi Stăpânul nostru (lăudat fie El) cu lucruri cărora noi le suntem domni şi stăpâni, şi nu ne este deloc ruşine : « Nu există forţă, nici putere, decât de la Dumnezeu ! » (Coran, XIX, 69). Trebuie să dedicăm activităţilor religioase atenţia noastră întotdeauna şi azi mai mult ca niciodată, căci s-ar crede azi că n-a existat niciodată activitate religioasă fără legături lumeşti, şi totuşi a existat, chiar dacă nu se mai găseşte. Dumnezeu este martor la ceea ce spunem.

Constatăm (dar Dumnezeu este mai cunoscător) că nu mai este nimeni care să poată spune mulţimii oamenilor pioşi de astăzi : « Renunţaţi la unele dintre activităţile voastre lumeşti ca să puteţi avea mai multe activităţi religioase. Dumnezeu o să vă înlocuiască (la treburile voastre), aşa cum a făcut-o şi pentru alţii. » Astăzi, nu vei fi ascultat – şi Dumnezeu ştie mai bine – decât dacă spui : « Cultivă (câmpurile), câştigă, fă negustorie » şi tot aşa. Dar dacă spui : « Lasă, abţine-te (de la lume) şi mulţumeşte-te cu ceea ce este », puţini vor fi oamenii de elită ai vremurilor noastre care să te asculte, şi încă mai puţini din ceilalţi. Ascultă ce spune sfântul Ibn al-'Abbâs al-Mursi (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) : « Oamenii au treburi, iar treaba noastră, este credinţa şi teama de Dumnezeu. » Dumnezeu (lăudat fie El) a spus : « Dacă locuitorii acestei cetăţi ar fi crezut, dacă s-ar fi temut de Dumnezeu, Noi le-am fi dăruit binecuvântările cerului şi ale pământului. » (Coran, VII, 94). Şi altă dată, el a spus : « Oamenii au treburi, iar treaba noastră este Dumnezeu. »

Discovering Ramadan with Sheik Yusuf Estes

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 14

Ascultă deci, oh faqirule, căci îţi voi repeta acum unele dintre dojanele mele (mudhâkarât) pentru ca cel care nu profită de ele prima dată, să le folosească a doua sau a treia oară, astfel încât faqirul deznădăjduit să găsească în ele, atunci când îşi aruncă ochii, ceea ce-i trebuia fără să fi căutat.

Să ştiţi, şi lui Dumnezeu să-i fie milă de voi, că exista un trib din neamul Benî Zarwâl – fie ca Dumnezeu să-i protejeze de orice greşeală – un cărturar dintre fraţii noştri a căror cuvinte dezvăluiau asemenea dedesubturi încât oamenii care-l ascultau vorbind începeau să râdă chiar dacă erau trişti şi sufereau. Într-o zi, atunci când era o înmormântare în casa lui, iar locul era plin de lume, oamenii constatară că un mare număr de măciuci se afla acolo, unele atârnate de pereţi, altele peste tot pe podea. Iar oamenii întrebară : « Ce faci cu toate ciomegele astea ? » El răspunse : « Dacă vreodată intră aici un hoţ, nu va trebui să caut prea mult timp o armă, ci doar voi pune mâna pe una dintre bâtele astea care se află peste tot la îndemână. »

Mi se pare că e o idee excelentă, şi în spiritul ei voi repeta unele dintre îndemnurile mele.

Misterul dervisilor

La mijlocul secolului al XIX-lea, intr-un oras din nordul Kurdistanului irakian, seicul Abdul Karim a primit de la invatatorul ordinului islamic Sufi porunca sa se retraga in munti.

Dervisul s-a supus si, vreme de doi ani, n-a mai dat semn de viata. Familia l-a considerat mort. In sfarsit, intr-o noapte, Karim i-a aparut fratelui sau in vis si i-a aratat locul unde se retrasese. A doua zi, familia a plecat in munti, l-a intalnit pe Karim in locul aratat si l-a putut aduce acasa, teafar si sanatos. Karim isi petrecuse cei doi ani de retragere intr-o perfecta comuniune cu Dumnezeu, prilej pentru o meditatie profunda, prin care i s-a incredintat un Casnazan - "secret pe care nimeni nu-l cunoaste".

De la aceasta data, ordinul Sufi, caruia ii apartinea Karim, s-a numit Tariqa Casnazaniyyah, care inseamna "calea pe care nimeni n-o cunoaste".


Pe varful muntelui, in legatura cu Dumnezeu

Incepand din secolul al VII-lea dupa Chr., membrii ordinului sufit mostenesc o traditie mistica, in sanul religiei islamice. In zilele noastre, exista circa 150 de diferite ordine Sufi care, dincolo de o stapanire perfecta a preceptelor Coranului, revendica si mostenirea unor secrete divine transmise direct de profesorul Mahomet invatatorilor (seici) ce s-au succedat in fruntea unor generatii sufi.

Simbolul sufismului este trandafirul, o floare a carei frumusete si gingasie infloreste la capatul unei tulpini acoperite de spini, imagine sugestiva pentru dificultatile caii mistice care duce la harul divin. "Daca Dumnezeu te-a lovit cu un rau, doar El te poate scapa de acesta". Acest verset din Coran ingaduie, dupa sufiti, sa se explice originea puterilor lor: insotind piosenia cu supunerea fata de Allah, ei pot infaptui miracole ce intra, de obicei, numai sub puterea divina. Chiar si recitarea Coranului este o sursa de performante fizice: sufitii cunosc unsprezece grade de dificultate in recitarea lui.

Alternand momentele de pornire si de oprire a suflului, ei izbutesc sa sustina o respiratie timp de doua minute, schimband de cinci ori octavele in care rostesc rugaciunea. Modul in care psalmodiaza sunetele le permite sufitilor sa-si intareasca organismul: fiecare dintre aceste vibratii sonore pare sa aiba un impact precis asupra sistemului endocrin. Dar cunostintele lor in materie de sanatate sunt formidabile.

Ordinele sufite cunosc mai multe tehnici de vindecare. Vechi de opt secole, ele ofera in mod gratuit miilor de adepti ingrijiri fitoterapeutice. Ordinul Tariqa Casnazaniyyah este celebru, pentru ca transmite membrilor sai, in momentul initierii, puterea de a-si provoca, fara durere, niste rani pe corp, numaidecat urmate de ceea ce s-a numit "super-reactii" - vindecari instantanee ale acestor plagi.

De prin anii 1980, Jamal N. Hussein, doctor in fizica al Universitatii din Bagdad, se straduieste sa explice stiintific vindecarile realizate de acei Tariqa. In acest scop, Hussein i-a facut o vizita seicului Muhammad Al-Casnazani, conducatorul ordinului Tariqa Casnazaniyyah, si i-a obtinut incuviintarea pentru a supune mai multi dervisi unor teste stiintifice riguroase in laborator. Scopul marturisit al experientei lui Hussein era de a patrunde secretele acestor puteri paranormale de vindecare.


Pumnale infipte sub ochi

Si astfel s-a creat, la Amman, in Iordania, Paramann Programme Laboratories (PPL). Incepand din 1988, s-au efectuat o serie de 50 de experiente, pe un numar de 28 de membri ai ordinului. Rezultatele acestor examene au fost comunicate si in Occident.
Cu ocazia acestor teste, dervisii si-au trecut prin obraji, prin limba, prin partea inferioara a gurii, prin lobii urechilor, prin gat, prin brate, prin torace, prin abdomen, tepuse si varfuri ascutite. Cu lovituri de ciocan, ei si-au introdus lame de pumnal in partile laterale ale craniului si exact sub ochi. Ei au mestecat si au inghitit cioburi de sticla si lame de ras, au tinut in maini si in dinti placi de metal incinse pana la alb, si-au aplicat pe obraz, pe brate si pe gambe torte aprinse timp de cinci pana la cincisprezece secunde si, in sfarsit, s-au lasat sa fie muscati de limba de serpi veninosi si de scorpioni. In fiecare dintre aceste cazuri, cercetatorii au observat ca dervisii nu simteau nici un fel de dureri. Fiecare leziune astfel facuta se vindeca in cateva secunde fara vreo urma. Cel mai des, pe leziuni apareau cateva picaturi de sange care dispareau numaidecat; in cateva cazuri a aparut, o clipa doar, cate un firicel subtirel de sange. Mai mult, cercetatorii n-au putut descoperi vreun fenomen infectios, nici chiar atunci cand instrumentele erau nesterilizate... Aceste fenomenale vindecari instantanee au fost denumite "super-reactii".


O stapanire de sine perfecta

"Inaintea, in timpul si dupa producerea acestor acte, dervisii ramaneau perfect treji si capabili sa raspunda constient si rapid stimulilor externi din mediul inconjurator", declara Hussein. "Ei isi stapaneau desavarsit corpurile, simturile, constiinta, si nu-si pierdeau controlul, aveau perceptia clara si nu dadeau semne ca au modificari la nivelul cunoasterii".


Dansatori sufi

Dupa mai multe luni de analize impinse la extrem, cercetatorii de la PPL au trebuit sa se recunoasca invinsi: aceste puteri miraculoase de autovindecare puteau fi masurate, dar nu si explicate.

Singura explicatie este credinta, dobandirea si transmiterea misterioasa de puteri, realizate prin initierile din ordinul Tariqa Casnazaniyyah. Ceremoniile sufi de initiere prevad, in mod traditional, o instructie religioasa, ca si recitarea unor versete din Coran. Transmiterea puterilor de autovindecare este asigurata de un calif, persoana ce face parte din numarul restrans de "adjuncti ai invatatorului", alesi cu grija si abilitati sa formeze noi dervisi.

Pentru a transmite puterea pe care o detine, califul nu trebuie decat sa-si tina trei minute mana lipita de noul invatacel, contact care se face in general sub forma unei strangeri de mana. La capatul ei, initiatul isi poate permite un meniu de cioburi de sticla...

Curios lucru, dervisii nu se mai pot vindeca singuri, daca sunt victimele unei rani provocate in circumstante exterioare, de catre altcineva... Singurele vindecari sunt cele ale ranilor pe care si le provoaca ei.


O aptitudine capatata

Faptul ca nici o modificare cerebrala nu a fost constatata la dervisi in cursul actelor lor, pare sa arate prezenta unei puteri exterioare venite din alta parte. "Ceea ce ma fascineaza", marturiseste Shetha Al-Dargazelli, doctor in fizica, participant la experiment din partea Angliei, "este ca aici e vorba, poate, de energie vindecatoare inteligenta, calitativ diferita de tot ce-a putut observa stiinta pana in prezent".

Stiinta moderna nu se arata prea entuziasmata sa cerceteze acest tip de fenomene, pus in evidenta de laboratoarele Paramann. Ar insemna sa accepte realitatea unor fenomene paranormale. Izolarea si apoi luarea in stapanire a secretelor dervisilor sufi ar putea inzestra omenirea cu puteri uriase si, poate, nelinistitoare.


Un obiectiv international

Dervisii Tariqa Casnazaniyyah au fost pana acum centrul numeroaselor conferinte sub patronajul lui Jamal Hussein, care au abordat si alte teme conexe mai bine intelese, ca: aplicatiile medicale de yoga in India, medicina alternativa in Brazilia ori in Rusia, ca si diversele cazuri de autovindecare si de metode de vindecare neconventionala din Irak.

Jamal Hussein incearca astazi sa puna pe picioare un forum international care i-ar permite, in sfarsit, sa prezinte lumii occidentale aceste cazuri de leziuni corporale nedureroase, cu vindecare instantanee. Impreuna cu ceilalti oameni de stiinta, incearca sa instituie un consiliu international al cercetarii cu misiunea de a efectua experimente mai ample pe aceste fenomene. Visul ascuns al lui Hussein ar fi sa se accepte ideea ca hotararea de a transmite lumii aceste puteri de autovindecare a fost luata de Dumnezeu, acum 150 de ani, pe varful unui munte din Kurdistan.
Pana atunci, "secretul pe care nimeni nu-l cunoaste", incredintat de o mana divina seicului Abdul Karim, apoi transmis din invatator sufi in invatator sufi, ramane un adevarat mister pentru stiinta si, de asemenea, o uriasa speranta pentru Omenire.


Scurt istoric
Dervisii rotitori

Sufismul face parte din islamism si a aparut in secolul 8, creat de un grup de asceti care se temeau ca religia oficiala isi pierde valoarea fundamentala: iubirea fata de Dumnezeu. Numele vine de la hainele albe in care se imbracau, tesute din lana (suf). Numiti si dervisi, membrii gruparii predicau adevaratul inteles al versetelor din Coran, in care era vorba despre iubirea dintre oameni si Dumnezeu. "Cine il cunoaste pe Dumnezeu il iubeste", spunea Hasan al-Bashri, unul dintre intemeietorii sufismului. Directia mistica indusa de sufisti in credinta islamica a dus la conflicte grave cu religia oficiala, resimtita ca extrem de rigida, care predica obligatia respectarii fara cracnire a poruncilor si a legilor cuprinse in islamism si frica de Dumnezeu. Mult mai umana si mai promitatoare, ideea trairii sufletesti a lui Dumnezeu, abandonul mistic, daruirea totala fata de el au facut ca sufismul sa cunoasca o raspandire fulgeratoare. Esenta lui micsora distanta dintre cer si pamant, oferea un Dumnezeu iubitor, prietenos, iar viata lor era intru-totul pilduitoare. Pentru a-si materializa cat mai bine trairile, sufistii au elaborat practici religioase care duceau la extaz. Scopul era nirvana ("Ma'rifa"), disolutia constiintei, iar apoi chiar anularea totala a eului interior, pentru contopirea cu Dumnezeu.

Intre secolele 10 si 14, sufismul a inceput sa influenteze puternic si artele, care incercau sa se apropie, prin poezie, muzica si dans, de misterul lui Dumnezeu. Unul dintre reprezentantii de frunte ai miscarii a fost poetul persan Rumi (1207-1273). El a trait in Konya (Turcia), unde a intemeiat ordinul sufist Mewlawja, in care se cultivau muzica si un dans ritual barbatesc, practicat prin invartire cu bratele ridicate, de unde si numele de "dervisti rotitori" (prinsi in vartej). Dansurile acestea mistice, menite sa produca extazul, au ramas pana azi cel mai cunoscut simbol al traditiei sufi. (Doua siruri de dansatori se rotesc, si in cerc, si in jurul lor, in vreme ce unul singur are o miscare inversa acelor de ceasornic.)


Tehnici ale extazului

In cadrul diverselor ordine sufite se practicau si tehnici religioase extatice (dhikr). Allah e invocat ca stapan al sufletului, printr-o stare de transa obtinuta cu ajutorul ascezei, al opririi de la somn (veghe), prin dans si batai in toba. Asa-numitii "dervisti bocitori" practicau si rostirea in comun a numelui lui Dumnezeu, rugaciuni sau fragmente din Coran. De o mare raspandire se bucurau tehnicile de respiratie, care permit retinerea aerului pe durata a minute intregi, pentru ca apoi sa poata fi rostita vreme de ore, formula sacra "la ilaha illa' llah" (Nu exista alt Dumnezeu in afara de Dumnezeu). Totul se sfarseste cu silaba hu (El, Dumnezeu), rostita gafait, de mai multe ori. Sufistii care ajungeau la asemenea tehnici de extaz dezvoltau insusiri fenomenale. Puteau sa leviteze, sa se raneasca fara a pierde sange, sa-si dea foc fara sa fie arsi. Pe cea mai inalta treapta se dobandea chiar invierea din morti.


Martiri

Scrierile sufite au fost adunate pentru intaia oara de filosoful Al Djunaid (909). Culegerea lui contine mai ales experiente ale extazului mistic, de la dizolvarea eului, pana la integrarea cu Dumnezeu. Al Djunaid a elaborat chiar o "Filosofie a dispersarii in Dumnezeu", care a avut o mare influenta asupra continuitatii traditiei sufite. Existenta in unire cu Dumnezeu o descria cu cuvintele: "Dumnezeu il lasa pe om sa moara in sine, ca sa poata trai in El". Asemenea perspective mistice, dobandite prin traire extatica, displaceau total islamismului oficial, care ii acuza pe sufiti de eretism. "Am devenit cel pe care il iubesc. Cel pe care il iubesc a devenit eu. Suntem doua spirite topite in acelasi trup". Al-Halladsh, autorul acestei interpretari mistice, a fost spanzurat in anul 929.

Scrisa de Carol Iser
http://www.formula-as.ro/2010/921/enigme-16/misterul-dervisilor-12524

De ce creează Dumnezeu şi oameni nesănătoşi la minte?

Întrebare:
Musulmanul trebuie să creadă că Dumnezeu Preaînaltul este drept, dar nu-mi pot explica de ce El ia viaţa unor copii sau bebeluşi. Şi de ce creează Dumnezeu oameni nesănătoşi la minte?

Răspuns:
Musulmanul trebuie să creadă în înţelepciunea cu care Dumnezeu creează orice lucru din lumea aceasta. În Coran, El spune: „Socoteaţi că v-am creat în joacă şi că nu veţi fi întorşi la Noi?” (Credincioşii - sura 23:115)

Există, aşadar, o înţelepciune divină în spatele oricărui lucru săvârşit de Dumnezeu. Dumnezeu nu creează răul absolut. Pentru părinţi creează El copilul care se va confrunta cu experienţa bolii sau chiar a morţii; dacă părinţii trec prin această încercare cu răbdare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, El îi va răsplăti în lumea de dincolo. Experienţa aceasta poate avea loc şi în beneficiul copilului însuşi, fiindcă Dumnezeu Preaînaltul îl va răsplăti şi pe el pentru suferinţa îndurată.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul oamenilor care nu sunt zdraveni la minte. O imensă înţelepciune se află în spatele acestui fapt: când oamenii sănătoşi întâlnesc oameni cu mintea rătăcită, ei îşi dau seama de privilegiul de a fi fost dăruiţi de Dumnezeu cu o minte sănătoasă şi-I mulţumesc pentru aceasta. Raţiunea de a exista a oamenilor nesănătoşi la minte mai constă şi în aceea că ei constituie o încercare pentru rudele lor şi chiar pentru comunitatea din care fac parte: ce fel de comportament vor adopta acestea în raport cu astfel de persoane?

Trebuie, aşadar, să fim conştienţi că viaţa din lumea aceasta reprezintă un test. Dumnezeu creează bolile, moartea, alienarea mintală şi restul lucrurilor care pot apărea drept nişte nenorociri, dar toate acestea nu sunt decat încercări venite de la Dumnezeu prin care ne este pusă la încercare credinţa. În Coran, El spune: „Oamenii cred că vor fi lăsaţi să să spună: „Noi credem!”, fără să fie puşi la încercare?” (Păianjenul - sura 29, versetul 2)

Ca răspuns la întrebarea ta, Sheikh Salim `Abdus-Salam Ash-Shaykhi, da`i şi membru al Consiliului European pentru Fatwa şi Cercetare, afirmă:

„Suntem datori să acceptăm că ceea ce hotărăşte Dumnezeu Preaînaltul să se întâmple este favorabil şi în propriul nostru interes, indiferent dacă aceste evenimente ne apar, din perspectiva individuală, ca fiind pozitive sau negative. Nu putem cuprinde cu înţelegerea umană înţelepciunea divină, dar putem să credem în ea şi în faptul că, dacă această înţelepciune ne-ar fi dezvăluită, I-am fi recunoscători lui Dumnezeu şi I-am mulţumi pentru ceea ce face.

Oamenii au tendinţa să creadă că totul se rezumă la această viaţă; este o convingere absolut greşită fiindcă Lumea de dincolo este, de fapt, cea atotdăinuitoare. Important este că atunci când vom ajunge în faţa lui Dumnezeu şi vom percepe totul în adevărata lumină, Îi vom mulţumi pentru că a săvârşit ceea ce consideraserăm a fi o nenorocire pentru noi.”

Paradoxul naturii umane din perspectiva lui Rumi

„Omul este uriaş. Totul se află înscris în el, dar vălurile şi întunericul îl împiedică să citească în el însuşi ştiinţa aceasta.”
„Omule, tu valorezi mai mult decât cele două lumi. Ce-i de făcut, însă, dacă nu-ţi cunoşti propria valoare…?” Rumi, Fîhi-mâ-fîhi

Rumi proclamă în întreaga sa operă, prin excelenţă, demnitatea umană. El vede omul ca ţel al creaţiei şi punct culminant al planului divin. Dacă omul este cea din urmă creatură care a pătruns în existenţa fenomenală, înseamnă că celelalte regnuri (mineral, vegetal, animal…) aveau menirea de a-i pregăti apariţia; acestea sunt, aşadar, mijloace care i-au fost puse la îndemână pentru ca el să atingă propria desăvârşire. Pentru a ilustra acest aspect, Rumi se serveşte de alegoria binecunoscută a grădinarului, care, pentru a obţine recolta, trebuie mai întâi să pregătească solul, să semene seminţele, să le ude, să plivească buruienile ş.a.m.d.:

„Forma exterioară a ramurii se află la originea apariţiei fructului; sub aspect ezoteric, însă, ramura aceea a prins viaţă doar pentru a fi purtătoarea fructului. Dacă n-ar fi existat nici dorinţa, nici speranţa grădinarului de a obţine fructul, de ce ar ar mai fi plantat copacul? Aşadar, conform realităţii interioare, fructul a dus la existenţa pomului chiar dacă, în aparenţă, pomul dă naştere fructului. De aceea a spus Profetul: „Adam şi ceilalţi profeţi merg în urma stindardului meu”, şi de aceea acest deţinător al cunoaşterii a făcut aluzia care urmează: „Noi suntem cei de pe urmă şi cei dintâi”[1]”.

Suntem, aşadar, cei din urmă în succesiunea creaţiei fizice, manifeste, şi cei dintâi în ordinea metafizică. Aceeaşi constatare este valabilă şi pentru:
* regnul uman raportat la restul creaturilor;
* islam, cea din urmă religie revelată pentru actualul ciclu al umanităţii;
* Muhammad, „Pecetea Profeţilor”, entitate activă, sursă a creaţiei şi raţiune de a fi a cosmosului. Rumi aminteşte adesea următorul hadîth qudsî: Law lâka mâ khalaqnâ al-aflâk: „Dacă n-ai fi fost tu [o, Muhammad], n-aş fi creat nici cosmosul!”

Rumi continuă pasajul precedent din Mathnawi arătând că: „Dacă, în aparenţă, m-am născut din Adam, în realitate eu sunt strămoşul oricărui strămoş (…). De aceea tatăl (Adam) s-a născut din mine şi de aceea, în realitate, copacul a luat naştere din fruct” [2].

Pentru Rumi există trei tipuri de oameni: fiinţe animalice, fiinţe obişnuite şi fiinţe angelice, respectiv profeţii şi succesorii acestora, sfinţii. Printre fiinţele angelice, Rumi afirmă superioritatea lui Muhammad: profeţii şi sfinţii, în viziunea sa, pot fi asemuiţi cu razele soarelui muhammadian [3]. Un maestru sufi aproape contemporan cu Rumi, Ibn ‘Atâ’ Allâh, exprima în termeni destul de asemănători tema aceasta a „luminii muhammadiene” (al-nûr al-muhammadî): „Fiindcă îţi dai seama că misiunea ghidului spiritual nu poate avea un sfârşit ulterior ciclului profeţiei, poţi deduce de aici că lumina care emană de la sfinţi provine din reflectarea luminii profeţiei asupra lor. Află că „realitatea muhammadiană” (al-haqîqa al-muhammadiyya) este asemenea soarelui, iar lumina inimii sfinţilor este asemenea tot atâtor luni. Ştii doar că luna luminează pentru că lumina soarelui se îndreaptă spre ea, iar luna nu face decât să o reflecte. Soarele luminează, aşadar, în timpul zilei, dar şi pe parcursul nopţii prin intermediul luminii lunii: el nu apune niciodată!” [4]”.

Profetul este, aşadar, „Omul desăvârşit” (al-insân al-kâmil): expresia aceasta este circumscrisă mai degrabă terminologiei lui Ibn ‘Arabî decât celei a lui Rumi, însă doctrina este aceeaşi. Omul este, în general, mediatorul, veriga ce leagă creaţia de divinitate. Fără ştirea sa, omul purifică ceea ce era întinat [5]. El este calea de acces la Dumnezeu: „Eşti poarta cetăţii cunoaşterii [6], din moment ce eşti razele soarelui îndurării [7]”.

În mod incontestabil, Rumi îşi aduce aportul la propăşirea învăţăturii coranice a khilâfa: omul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ (khalîfat Allâh fî l-ard). Pe de altă parte, unul dintre stâlpii doctrinei sale este acela al „legământului” (mîthâq) încheiat, conform Coranului (7:172), între Dumnezeu şi omenire încă din sfera spirituală, în pre-creaţie. Tema corolară a acestui legământ este „păstrarea credinţei” (amâna): conform Coran (33:72), omul acceptă, îşi asumă această păstrare cu ocazia alianţei încheiate cu Dumnezeu chiar dacă, tot conform Coranului, nu se ridică la înălţimea sarcinii care-i va reveni. Ceea ce i se pare esenţial lui Rumi în acest context este că omului i se oferă posibilitatea de a alege: el este liber să aleagă şi acesta este un atribut pe care-l are în comun cu Dumnezeu [8].

Tocmai această „păstrare” a credinţei care caracterizează natura umană, acest fragment de divinitate pe care omul îl poartă în sine îi hărăzeşte un destin diferit de al oricărei alte creaturi, o misiune particulară: „Dacă spui: „Nu duc la îndeplinire sarcina care mi-a revenit, ci înfăptuiesc, în schimb, alte lucruri”, află că omul nu a fost creat pentru a înfăptui aceste alte lucruri. Este ca şi când ai lua din vistieria regelui o sabie indiană de o inestimabilă valoare, din cel mai bun oţel, şi ai mânui-o ca pe un satâr de măcelărie pentru a tranşa o carne putrezindă [9]”.

Ca urmare a întrupării, omul a uitat, efectiv, originea sa celestă şi misiunea care i-a fost încredinţată: s-a indentificat cu propria formă… Cu toate acestea, deşi conştiinţa i s-a înceţoşat, el resimte un penibil sentiment de înstrăinare şi o profundă nostalgie faţă de starea sa primordială de puritate şi de uniune, ceea ce în islam poartă denumirea de fitra. Se ştie că tema principală a operei lui Rumi o reprezintă, incontestabil, acest exil al omului pe pământ, departe de patria sa spirituală, precum şi sentimentul de izolare în închisoarea trupului şi a lumii fenomenale. Referinţa scripturară, în acest caz, este hadîth-ul următor: „ Această lume este închisoare pentru credincios şi paradis pentru necredincios.”. Creaturile care sunt mai conştiente de starea aceasta de decădere nu vor avea alt ţel, în decursul existenţei lor, decât să-şi amintească legământul, Pactul, şi să încerce să-l regăsească pe Dumnezeu. De unde şi practica fundamentală, în sufism, a dhikr-ului, a „amintirii-invocaţii” a lui Dumnezeu.

Şi, totuşi, căderea omului din starea sa paradisiacă în condiţia de pământean are un sens pozitiv atât în islam, cât şi în sufism. Într-adevăr, dacă Adam n-ar fi căzut, potenţialităţile actuale, inerente Esenţei divine, nu s-ar fi putut desfăşura. Dacă toţi oamenii ar atinge starea de „Om desăvârşit” (insân kâmil), lumea s-ar reintegra pe dată în Principiul divin, Paradisul s-ar restabili iar lumea şi-ar înceta existenţa. Însăşi separarea omului de Dumnezeu este aceea care materializează lumea [10]. Omului îi revine, aşadar, să se reintegreze în Unicitate şi să-l re-cunoască pe Dumnezeu în universul dualităţii în pofida acţiunilor lui Iblîs, a lui Shaytân. Dacă ţinem cont de semnificaţia rădăcinii arabe Sh T N sau Sh Y T N, care înseamnă „a diviza, a separa”, atunci Satan încearcă, efectiv, să împiedice omul să se resoarbă în Unicitate.

Dar cum ne putem elibera din dualitatea impusă de ego şi de lume? În niciun caz cu ajutorul gândirii raţionale, ne previne Rumi, a acestui „mental” care ne joacă atâtea feste, care aţâţă pasiuni şi iluzii. Unica modalitate este „moartea iniţiatică”, purificarea ego-ului. Rumi insistă asupra acestui fapt recurgând la diverse ilustrări. Etichetează ego-ul nedesţelenit, neepurat pe plan spiritual drept „catâr”; or, acesta este chiar ego-ul care trebuie să se transmute în Iisus, în „ego cristic” [11].

Recomandările şi riturile islamice, precum rugăciunea (salât), au în acest caz un efect salvator:

„Tu eşti viu, tu, fiu al Celui Viu, tu, cel preafericit! Nu te înăbuşi în acest strâmt mormânt? Tu eşti un Iosif al timpului tău, eşti soarele din tării! Ieşi din hăul acesta, evadează din închisoare, arată-ţi chipul! În pântecul balenei s-a înţelepţit Iona Ce i-a adus, însă, eliberarea? Faptul că s-a rugat Domnului său! [12]”

În procesul acesta al purificării, Rumi insistă asupra virtuţilor pe care le deţine suferinţa: „Durerea este aceea care călăuzeşte omul în orişice lucru. Atât timp cât tânjirea după un lucru şi iubirea acelui lucru nu ne provoacă suferinţă, în noi nu se înfiripă intenţia de a-l săvârşi. Iar fără durere nu putem săvârşi nimic, nici în sfera materială, nici în cea spirituală […]. Câtă vreme Maria nu a simţit durerile facerii, nu s-a îndreptat spre copacul fericirii [13]”.

Ca să conchidem, paradoxul naturii umane şi al lumii fenomenale constă în aceea că ambele subzistă graţie – sau din cauza? – inconştienţei majorităţii oamenilor, a lipsei de atenţie (în arabă ghafla) faţă de realitatea divină, a uitării lor, a amneziei cvasi-generale faţă de patria lor spirituală. Întâlnim aici un laitmotiv al operei lui Rumi în general şi al Fîhi-mâ-fîhi în special, pe care trebuie să-l plasăm întotdeauna în efect de oglindă cu superioritatea pe care Rumi, potrivit învăţăturii coranice, o atribuie fiinţei umane. Deşi în cunoştinţa de cauză a hadîth-ului conform căruia „Oamenii sunt adormiţi şi de-abia atunci când mor se trezesc din adormire”, Rumi afirma: „Eu n-am venit pe pământ decât pentru a trezi sufletele adormite” [14], sau, încă „Dacă noi ne-am îngădui să alunecăm în somn, atunci cine i-ar vindeca pe nefericiţii aceştia care sunt adormiţi? I-am luat pe toţi sub răspunderea mea pentru a-i cere lui Dumnezeu să mi-i dea mie şi să-i ajut să atingă desăvârşirea [15]”.

Este menirea însăşi a fiinţei trezite spiritual, a maestrului spiritual care era Rumi: aceea de a practica maieutica asupra discipolului său, cum afirma şi Eva de Vitray-Meyerovitch [16], adică „arta de a face spiritele să nască”, de a face să evolueze micuţul eu către marele Sine sau, pentru a împrumta terminologia lui Rumi, de a transmuta sufletul bestial în suflet angelic din moment ce, pentru a-l cita pe gânditorul francez Pascal (m. 1662), „omul îl depăşeşte infinit pe om”.

Note
[1] Mathnawi, IV, 520-526. Iată şi textul în arabă al hadîth-ului: Nahnu al-âkhirûn al-sâbiqûn.
[2] Ibid., IV, 527, 529.
[3] Mathnawi, III, 4542 ; VI, 2151-2162.
[4] Înţelepciunea maeştrilor sufi – introducere şi note de E. Geoffroy, Paris, 1998, p. 34.
[5] Fîhi-mâ-fîhi, cap. 8.
[6] Referire la hadîth-ul în care Profetul afirmă „Eu sunt citadela cunoaşterii, iar 'Alî este poarta de acces la ea”.
[7] Mathnawi, I, 3763.
[8] Mathnawi, V, 3087-3088 ; IV, respectiv 2914.
[9] Fîhi-mâ-fîhi, traducere de L. Anvar-Chenderoff, Rûmî, Paris, 2004, p. 180.
[10] W. Chittick, Doctrina sufită a lui Rumi, Bloomington (USA), 2005, p. 58-60.
[11] Dîwân, ed. Furûzânfar, Teheran, 1957-1967, poemul nr. 1816.
[12] Mathnawi, traducere de L. Anvar-Chenderoff, op. cit., p. 181.
[13] Fîhi-mâ-fîhi, traducere de L. Anvar-Chenderoff, op. cit., p. 188.
[14] Eva de Vitray-Meyerovitch, Islam, cealaltă faţă, Paris, 1995, p. 152.
[15] Eva de Vitray-Meyerovitch, Rûmî şi sufismul, Paris, 1977, reed. 2005, p. 123.
[16] Ibid., p.130.

de Eric Younes Geoffroy, cu ocazia celebrării celei de-a 800-a aniversări a naşterii lui Mawlana Jalal ed-Din Rumi, 6 septembrie 2007 la UNESCO

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 13

Foqara (pluralul de la faqir – sărac cu duhul) din primele timpuri nu căutai decât ceea putea să le ucidă sufletele şi să le întărească inimile, în timp ce noi, ceilalţi, nu facem decât contrariul : nou căutăm ceea ce ne ucide inimile şi ne întăreşte sufletele. Ei nu se străduiau decât să se sustragă pasiunilor şi să-şi detroneze egoul – în ceea ce ne priveşte, noi aspirăm la satisfacerea dorinţelor noastre senzuale şi la exaltarea egoului. În felul acesta ne-am întors cu spatele la uşă şi cu faţa la perete. Nu vă spun asta decât pentru că am văzut mila lui Dumnezeu copleşindu-l pe cel ce-şi omoară sufletul şi-şi întăreşte inima.

Cu siguranţă, noi înşine suntem fericiţi du mai puţin decât atât, dar numai ignorantul se mulţumeşte că nu a ajuns la capătul drumului. M-am întrebat dacă era, în afara pasiunilor şi a egoismului nostru, altceva care să ne îndepărteze de darurile divine, şi am găsit, ca al treilea motiv, absenţa nostalgiei spirituale. Căci intuiţiile nu sunt date în general decât celui a cărui inimă e străpunsă de o intensă nostalgie şi de o dorinţă adâncă de a contempla Esenţa Domnului său. Spre el se revarsă intuiţiile Esenţei divine până când el se stinge în Ea, eliberându-se de iluzia unei alte realităţi în afara Ei, căci spre asta îi conduce Ea pe toţi cei care o contemplă fără încetare. Dimpotrivă, cel care nu aspiră decât la ştiinţă sau la acţiune şi nimic mai mult, nu primeşte prea multe intuiţii. Nici nu s-ar bucura de ele de altminteri, pentru că aspiraţia lui vizează altceva decât Esnţa divină, şi Dumnezeu (lăudat fie numele Lui) îşi covârşeşte servitorul pe măsura aspiraţiilor sale. Desigur, fiecare om participă la Spirit, la fel cum oceanul are valuri, dar experienţa senzuală îi acaparează pe cei mai mulţi dintre oameni, ea le-a înhăţat inimile şi membrele şi nu-i lasă se se deschidă Spiritului, pentru că senzualitatea este contrariul spiritualităţii, iar contrariile nu se întâlnesc.

Vedem de altfel că scopul spiritual nu este atins nici prin multe lucrări, nici prin puţine, ci prin doar prin graţie, aşa cum spune sfântul Ibn ‘Atâ-Allâh (Dumnezeu să fie mulţumit de el) în Cuvintele de înţelepciune : « Dacă ar trebui să ajungi la El doar după dispariţia defectelor tale şi ştergerea pretenţiilor tale, n-ai mai ajunge niciodată la El. Dar când El vrea să te ridice, îţi acoperă calitatea cu a Lui, atributele cu ale Lui şi te ridică astfel la El prin ceea ce vine din partea Lui, nu prin ceea ce Îi revine din partea ta. »

Unul dintre efectele bunătăţii, graţiei şi generozităţii divine, este găsirea maestrului care educă spiritual, căci fără graţie divine nimeni nu l-ar găsi, nici nu l-ar recunoaşte, pentru că este mai dificil să găseşti un sfânt decât să-L găseşti pe Dumnezeu, aşa cum spune sfântul Abul-'Abbâs al-Mursi (Dumnezeu să fie mulţumit de el). La fel, în Cuvintele de înţelepciune ale lui Ibn ‘Atâ-Allâh, se spune : « Lăudat fie cel care-Şi arată sfinţii doar pentru a se arăta pe El însuşi, şi care nu-i conduce spre ei decât pe cei pe care vrea să-i conducă spre El. »

Nu este nicio îndoială că stăpânul locuitorilor Cerului şi Pământului, stăpânul nostru, Trimisul lui Dumnezeu (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dea pacea) era o manifestare deschisă, ca un soare pe un steag, şi în ciuda acestui lucru, nu toţi l-au văzut, ci doar câţiva. Altora, Dumnezeu l-a ascuns sub un voal, la fel cum îi acoperă pe sfinţi în faţa oamenilor timpului lor, într-atât încât ei îi calomniază şi nu-i cred. Martor e cartea lui Dumnezeu : « Tu îi vezi că se uită la tine, însă nu te văd. » (Coran, VII, 198) şi « Ei spuseră : Ce are, aşadar, acest trimis ? El mănâncă bucate şi umblă pe la târguri. » (Coran, XXV, 7), şi aşa mai departe, conform tuturor versetelor analoage. Şi două treimi, dacă nu mai mult, din Cartea divină vorbesc despre Profeţi (pacea fie asupra lor) calomniaţi de oamenii timpurilor lor. Printre cei care nu-l văzură pe Trimisul lui Dumnezeu (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dea pacea), era Abû Jahl (Dumnezeu să-l blesteme). Acesta nu văzu în el decât orfanul adoptat de Abû Tabil. La fel se întâmplă cu maestrul spiritual care este concomitent răpit (majdhûb) şi metodic (salik) şi care este concomitent beat şi sobru : numai unii îl găsesc.

Or, dacă-l găsim, acest maestru vede uneori că spiritul discipolului va fi eliberat de post, şi-l pune să postească. Alteori, dimpotrivă, îl va pune să mănânce până la saţietate în acelaşi scop. Uneori vede avantajul spiritual într-o creştere a activităţii sale exterioare, alteori într-o diminuare. Când în somn şi când în veghe. Uneori vrea ca ucenicul să evite oamenii, alteori dimpotrivă, îl sfătuieşte să-i frecventeze, căci se poate ca lumina interioară a discipolului să fi devenit dintr-o dată prea puternică pentru el, aşa încât maestrul se teme ca acesta să nu-şi piardă raţiunea, ca mulţi dintre discipolii timpurilor trecute şi ai zilelor noastre, care au devenit nebuni. Din cauza asta maestrul îl poate scoate pe discipol din retragerea spirituală, şi-l poate trimite să-i frecventeze pe oameni, astfel încât tensiunea sa spirituală să diminueze şi să fie ferit de nebunie. În egală măsură, dacă lumina sa interioară devine prea slabă, maestrul îl trimite în singurătate, ca să obţină putere, şi tot aşa. Iar Dumnezeu cunoaşte dezlegarea.

Puţin lipsi ca maeştrii spirituali să înceteze manifestarea din lipsa celor a căror inimă să fie animată de o dorinţă arzătoare de a-i urma. Dar Înţelepciunea divină nu seacă niciodată.

Vedem că itinerariul spiritual [1] este menţinut în mod necesar prin puterea şi forţa divină, care coboară prin maeştrii noştri şi Trimisul lui Dumnezeu (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dea pacea), precum şi maeştrii precedenţi. Aşa cum spunea sfântul Al-Mursi (Dumnezeu să fie mulţumit de el) : « Niciun maestru nu se arată discipolilor dacă n-a fost ales de inspiraţii (warîdât) şi dacă nu a primit o autorizare de la Dumnezeu şi de la Trimisul Său. » Prin binecuvântarea (barakah) acestei autorizaţii şi secretul pe care-l implică, este susţinută cauza noastră şi e salvată starea căutătorilor spirituali. Dar Dumnezeu este mai cunoscător.

Legat de ceea ce spuneam despre ataşamentul inimii de viziunea Esenţei Domnului nostru, niciunul dintre noi n-o deţine atâta vreme cât egoul nostru (nafs) nu s-a stins, şters, dispărut, plecat şi anihilat, aşa cum spune sfântul Abul-Mawâhib at-Tûnsi (Dumnezeu să fie mulţumit de el) : « Stingerea este ştergere, dispariţie, plecare de la tine însuţi şi încetare ». Cum spune sfântul Abû Madyan (Dumnezeu să fie mulţumit de el) : « Cine nu moare nu-L vede pe Dumnezeu ». Şi cum au confirmat toţi maeştrii Căii. Şi băgaţi de seamă, băgaţi de seamă dacă credeţi că că lucrurile solide sau subtile ni-L ascund pe Domnul nostru. Oh, Doamne, nu, doar iluzia (wahm) [2] ni-L voalează, şi iluzia este vană, aşa cum spune sfântul Ibn ‘Atâ-Allâh în Cuvintele de înţelepciune : « Dumnezeu nu-ţi este ascuns de vreo realitate care ar coexista împreună cu El, pentru că nu există realitate în afara Lui. Ceea ce ţi-L ascunde nu e decât iluzia că ar exista o realitate în afara Lui. »

Noi constatăm – dar Dumnezeu este mai cunoscător – că extincţia (al-fanâ) se produce, dacă Dumnezeu voieşte, în cel mai scurt timp printr-o metodă de invocare a Numelui Maiestăţii : Allâh. Am găsit această metodă la un maestru venerabil, sfântul Abul-Hassan aş-Şâdhili (Dumnezeu să fie mulţumit de el), menţionată în anumite cărţi pe care le posedă un erudit dintre fraţii noştri din clanul Benî Zarwâl, şi am primit-o în egală măsură de la maestrul meu spiritual, Abul-Hassan ‘Ali (Dumnezeu să fie mulţumit de el), sub un aspect puţin diferit, mai simplu şi mai direct. Aceasta constă în vizualizarea celor cinci litere ale Numelui spunând Allâh, Allâh, Allâh. De fiecare dacă când literele se dizolvau în imaginaţie, le reconstituiam, şi dacă se dizolvau de o mie de ori ziua şi de o mie de ori noaptea, le reconstituiam de tot atâtea ori ziua şi de tot atâtea ori noaptea.

Această metodă îmi procură deschideri imense, atunci când o practicam la începutul parcursului meu spiritual, timp de mai mult de o lună. Ea îmi aduse o mare pătrundere şi o intensă teamă reverenţioasă (heyba) [3] dar nu-i dădui importanţă, ocupat cum eram de invocaţia Numelui şi de vizualizarea literelor sale, până când luna se scurse. Atunci îmi apăru un gând : « El este Întâiul şi ultimul, Cel din afară şi Cel din lăuntru. » (Coran LVII, 2). La început, mă îndepărtai de la această insinuare, cu hotărârea de a nu o asculta, şi continuam să mă ocup de exerciţiul meu. Dar vocea nu mă părăsi. Insistă şi nu acceptă deloc refuzul meu de a o asculta, la fel cum nici eu nu acceptam modul ei de a se impune, şi nu o ascultai. Dar în cele din urmă, cum nu mă lăsa deloc în pace, îi răspunsei : « În ceea ce priveşte cuvintele Sale, că El este Primul şi Ultimul, şi că El este Cel din lăuntru, le-am înţeles cu prisosinţă. Dar nu-I înţeleg afirmaţia că El este Cel din afară, căci nu văd în exterior decât lucrurile create. » La care vocea răspunse : « Dacă prin Cel din afară ar înţelege El altceva decât exteriorul pe care-l vedem noi, ar trebui să nu-L căutam în exterior ci în interior. Dar eu îţi spun : El este Cel din afară. » Atunci am realizat că nu există altă realitate în afara lui Dumnezeu, şi că nu există în cosmos decât El, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.

Extincţia în Esenţa Domnului nostru se produce, dacă Dumnezeu o vrea, prin metoda pe care noi tocmai am descris-o, în puţină vreme, căci prin această metodă, meditaţia aduce fructe de dimineaţa până seara, dacă suspendarea gândirii a fost practicată destul îndelungat. Pentru minea, a adus rezultate după o lună şi câteva zile, dar Dumnezeu este cel mai cunoscător. Este sigur că dacă cineva ar practica această suspendare a gândirii timp de un an sau doi sau chiar trei, gândirea care s-ar produce mai apoi ar atinge un secret strălucitor [4].

Atunci am înţeles cuvântul profetic : « O oră de meditaţie este mai bună decât şaptezeci de ani de practică religioasă », dat fiind că printr-o asemenea meditaţie, omul este transportat din lumea creată în lumea purităţii, şi se poate spune la fel : de la prezenţa creatului la prezenţa Creatorului, şi Dumnezeu este chezaşul spuselor noastre.

Recomandăm tuturor celor care revin din starea de uitare (ghaflat) [5] spre starea de amintire (dhikr) să-şi fixeze inima spre viziunea Esenţei Domnului nostru, astfel încât Ea să-i acorde adevărurile Sale, aşa cum face cu cel al cărui inimă se leagă de Ea. Şi să nu se lase reţinut de fenomenele intuitive (wâridât) în detrimentul recitărilor prescrise (awrâd) de teamă ca acestea să nu-l împiedice să atingă scopul (al-murâd).


Note :

[1] Tarîqat – cale, metodă, acelaşi cuvânt desemnează confreria sufită.

[2] Al-wahm înseamnă concomitent iluzie şi imaginaţie. Este imaginaţia arbitrară, care obnubilează şi rătăceşte, în vreme ce at-khayal desemnează adesea imaginaţia ca facultate normală a sufletului, receptivă faţă de formele arhetipale. Transpuse în concepţiile vedantine, sunt cele două aspecte, negativ şi pozitiv, al maya, care voalează şi revelează concomitent.

[3] Al-heybah este starea pe care sufletul o încearcă în faţa Maiestăţii terifiante a lui Dumnezeu, lucru pe care expresia « teamă reverenţioasă » nu-l redă decât foarte slab.

[4] Nu este poate inutil să amintim aici că nu poate fi vorba de practicarea exerciţiilor spirituale în afara formei tradiţionale căruia îi aparţine aspirantul şi în afara condiţiilor puse de aceasta. Nerespectarea acestei precauţii ar însemna expunerea la pericole grave. – Dacă autorul acestor scrisori vorbeşte de o realizare spirituală care se produce « în puţină vreme », - Şankara se exprimă într-un mod analog, - este pentru că are în vedere aptitudini spirituale al căror echivalent l-am căuta inutil în zilele noastre.

[5] Al-ghaflah este neglijenţa, inconştienţa sau uitarea, aflate în opoziţie cu trezirea spirituală sau amintirea (dhikr) actuală a lui Dumnezeu.

Covorul persan sau incantaţia în imagini

Covoarele persane sunt o prezenţă obişnuită in viaţa noastră. Le călcăm mereu în picioare, iar uneori le batem. Mai nou, ni se spune că nu prea mai sunt la modă, fiind asociate cu celelalte elemente care nu puteau lipsi din orice casă decorată conform stilului kitchos al Epocii de aur. Totuşi, după o cercetare mai atentă, vom vedea că au o cu totul altă origine decât tabloul reprezentând-o pe ţiganca cu sânii goi sau decât bibelourile-balerine.

Denumirea covoarelor nu lasă nici o îndoială asupra originii lor geografice: Persia. Mai precis, Iranul, ţara plasată de George W. Bush în centrul a ceea ce el numea „Axa răului“, patria de origine a zecilor de mii de luptători care sunt umiliţi într-o recentă producţie hollywoodiană de numai 300 de spartani, membri ai atotputernicei civilizaţii occidentale, reprezentantă a Binelui.

Lăsând deoparte clişeele reducţioniste, trebuie să recunoaştem că datorăm Persiei două elemente care ne înfrumuseţează viaţa: pisicile persane şi deja amintitele covoare. Acestea din urmă sunt numite „persane“ doar pentru că decoraţia lor o aminteste pe cea a vechilor covoare originare chiar din această ţară central-asiatică, dar majoritatea sunt produse la Cisnădie, Bucureşti sau în alte oraşe româneşti. Iar desenului, adică singurului element care face legătura cu această origine, ne-am obişnuit să nu îi acordăm nici o atenţie. La fel fac şi producătorii, care copiază mecanic vechile modele, fără a aduce vreo contribuţie proprie. Ceea ce nu e rău, pentru că numai astfel s-au putut transmite până la noi vechile modele, create cu sute de ani în urmă.

Cheia de interpretare a acestor desene s-a pierdut demult. Privind un covor, vedem o serie de motive florale şi geometrice care aparent se succed fără nici o noimă. Cel mult ne dăm seama că totul e organizat în jurul unui centru. Dacă vrem să înţelegem mai mult, trebuie să avem în vedere evoluţia artei islamice în general, şi istoria covorului persan în special.

Există dovezi clare că în Persia se ţeseau covoare cu mult timp înainte de apariţia religiei islamice. Era un articol necesar triburilor nomade în iernile aspre. Cel mai vechi covor din lume a fost descoperit la Pazyryk, în Munţii Altai, şi datează din secolul V a. Chr., fiind ornamentat cu motive zoomorfe: o căprioară şi un cal persan. În secolul VI p. Chr., sala de audienţe a palatului imperial de la Ctesiphon era decorată cu un covor având 137,16 metri lungime şi 27,43 metri lăţime, pe care era reprezentată o grădină orientală. În secolul următor, soldaţii arabi care au cucerit Persia tăiau acest covor în bucăţi, împărţindu-l ca pe un important trofeu de război.

În secolele următoare, locuitorii Iranului au adoptat religia islamică, chiar şi astăzi fosta Persie fiind cea mai importantă ţară şiită. Ţesutul covoarelor a rămas una din cele mai importante ocupaţii ale artiştilor, dar a intrat într-o nouă etapă, sub influenţa preceptelor religioase islamice.

Pe lângă covoarele puse pe pereţi, pe mese sau pe jos, a apărut o nouă categorie: cele folosite pentru a decora mihrab-ul, locul dintr-o moschee, de obicei indicat printr-o nişă, care indică qibla, adică zidul orientat spre Mecca, direcţia spre care se îndreaptă toţi musulmanii când se roagă. Astfel, covoarele au căpătat un rol important, fiind expuse mereu vederii credincioşilor care se roagă de cinci ori în fiecare zi cu faţa spre Mecca. Salah, cele cinci rugăciuni zilnice, reprezintă una dintre obligaţiile fundamentale ale credincioşilor musulmani.

Pătrunderea covoarelor în spaţiul sacru al moscheii a impus respectarea normelor religioase, printre care interzicerea reprezentării lui Allah, a Profetului sau interzicerea imitării în imagini a creaţiei săvârşite de Allah. Unul din efectele acestei interdicţii a fost apariţia celebrelor arabescuri, ornamente bazate pe repetarea simetrică a unor forme stilizate de plante, mai rar de animale. Acestea au devenit motivele dominante ale desenelor de pe covoare. Ele nu au evoluat separat de celelalte ramuri artistice, ci dimpotrivă. Planul lor era desenat de un maestru care era de meserie pictor, uneori ilustrator de manuscrise. De foarte multe ori se întâmpla ca schema unui covor să reproducă identic coperta unui manuscris.

În cazul în care un credincios nu putea merge la moschee, era suficient să aştearnă pe jos un covoraş, pe care se aşeza, în postura de rugăciune, cu faţa spre Mecca, considerându-se că astfel şi-a îndeplinit această îndatorire religioasă. Aşadar, covorul capătă un rol foarte important, dacă nu de anulare a distanţei, cel puţin de realizare a unei legături între credincios şi centrul spiritual al Islamului. Această funcţie aproape magică reaminteşte rolul covoarelor zburătoare în basmele arabe din „O mie şi una de nopţi“.

Succesiunea nesfârşită a aceluiaşi motiv din decoraţia covoarelor readuce în prim-plan rugăciunea, dar de această dată o formă anume a rugăciunii islamice: dikr sau reamintirea şi invocarea permanentă a numelui lui Allah, tehnică bazată pe două fragmente din Coran în care credincioşii sunt invitaţi să repete şi să glorifice numele Domnului cât mai des, dimineaţa şi seara, şi li se promite că, dacă se vor gândi la Allah, Allah se va gândi la ei. Dikr presupune concentrarea mentală, dar şi trăirea autentică. Rugăciunea trebuie nu numai rostită şi înţeleasă cu mintea, ci şi simţită în inimă. Întreaga fiinţă a credinciosului participă la glorificarea numelui lui Allah prin repetarea unei formule care afirmă că Allah este unicul Dumnezeu şi că Mahomed este profetul său.

Această repetiţie sonoră, care poate fi mentală sau verbală, este identică pe plan vizual cu repetiţia aceloraşi elemente în decoraţia covoarelor persane. O asemănare care nu poate fi întâmplătoare, dacă avem în vedere locul ocupat de covoare în moschei, precum şi faptul că apariţia arabescurilor nu poate fi justificată numai prin respectarea unui precept religios care nu este foarte clar formulat în Coran. Există o singură referire la cultul imaginilor într-un verset în care se recomandă evitarea „pietrelor ridicate“(ansab), a vinului, a jocurilor de noroc şi a divinaţiei, considerate vulgare şi impure, ca şi excreţiile sau câinii, animale care, în opoziţie cu pisicile, nu se bucură de nici un respect în tradiţia islamică. Mai mult, există un episod în viaţa profetului Mahomed în care acesta râde îngăduitor văzând-o pe tânăra Aisha cum se joacă şi vorbeşte cu un cal din lemn cu aripi, deşi aceasta era o încălcare a interdicţiei de a reprezenta fiinţele înzestrate cu suflet.

Aşadar, arabescurile nu au apărut numai pentru a evita reprezentarea fiinţelor vii, ci aceste înlănţuiri de simboluri ascund un sens mai profund. În general, elementele care compun arabescurile sunt de două feluri: florale şi geometrice, între cele două tipuri neexistând însă o separare strictă. De exemplu, stilizarea florilor merge până la transformarea acestora în figuri geometrice.

Un motiv datând din perioada preislamică, dar care apare frecvent pe covoraşele de rugăciune, este arborele vieţii, un adevărat centrum mundi care face legătura între divin, pământesc şi lumile telurice. Este o legătură pe verticală, care completează legătura orizontală credincios-Mecca realizată de covorul de rugăciune.

Alte motive care apar frecvent sunt: boteh, un desen în formă de migdal sau de chiparos, legat de acelaşi simbolism al arborelui; gol, reprezentând flori de formă octogonală; herati, motiv compus dintr-un rozariu central închis într-un romb ale cărui puncte sunt formate din rozarii mai mici; joshagan, format dintr-o succesiune de romburi ornamentate cu flori stilizate, sau minah khani, format din patru flori dispuse în romb, cu o floare mai mică în centru, tot ansamblul evocând un câmp cu flori. Florile sunt şi un simbol al vieţii şi al fertilităţii, părţi ale naturii glorificându-l pe unicul creator, Allah.

Lucrurile nu sunt însă deloc atât de simple, pentru că simetria este de foarte multe ori încălcată, ordinea este tulburată de artistul care a creat modelul respectiv, în anumite locuri apărând elemente total neaşteptate, ceea ce ridică multe semne de întrebare asupra mesajului ascuns în respectivul desen.

Datorită formei sale patrulatere, covorul atrage atenţia asupra simbolismului cifrei patru. Într-adevăr, aceasta are o semnificaţie deosebită în sufism, unde patru este numărul porţilor care trebuie străbătute de adeptul căii mistice, fiecare poartă fiind asociată unuia din cele patru elemente. La prima poartă, numită sharia, neofitul nu cunoaşte decât litera religiei, aflată din cărţi, din acest motiv aflându-se „în aer“. A doua carte, numită tariqa (calea) implică angajamentul neofitului de a se supune disciplinei ordinului în care intră. Când trece de acest prag al focului, o parte din el arde, devenind ascet. A treia poartă, a apei, îi deschide adeptului calea spre cunoaşterea mistică, el devenind un gnostic (arif). Cel care trece şi de a patra poartă, mai dificil de străbătut deoarece corespunde elementului celui mai dens, pământul, îl atinge pe Allah şi se confundă cu el în unica realitate, haaq.

Centrul covorului reprezintă deja starea de uniune a credinciosului cu divinitatea, conferind entuziasmul şi extazul mistic. Astfel revenim la rolul religios (în sensul de re-ligare, refacere a legăturii) al covorului de rugăciune, observând că acesta îndeplineşte de două ori acest rol: în privinţa legăturii dintre locul în care se află credinciosul când se roagă şi Mecca, şi în privinţa legăturii credincios-Allah.

Pe lângă acest rol ceremonial, covoarele şi-au păstrat şi vechile funcţii utilitare. În cazul acestora, interdicţiile religioase nu mai operează atât de drastic. Pe lângă covoarele decorate cu grădini ale paradisului (termen persan care a pătruns în Europa prin intermediul grecilor lui Alexandru Macedon), apar şi peisaje cu păsări sau scene de vânătoare. O altă întâmplare din viaţa Profetului justifică această evoluţie: soţia lui preferată, Aisha, făcuse nişte perdele pe care erau reprezentaţi oameni şi animale. Ca urmare a supărării lui Mahomed, aceasta le va transforma în simple macaturi de pus pe jos, ceea ce nu mai atrage nici o obiecţie.

În societatea europeană, covoarele persane apar mai întâi în tablourile renascentiştilor, începând cu Giotto, apoi încep să fie tot mai căutate, reprezentând un indiciu al luxului şi al puterii financiare. Impactul civilizaţiei occidentale şi-a spus în cele din urmă cuvântul şi covoarele au început să fie produse pentru piaţă, în număr foarte mare. Următorul pas a fost copierea acestor covoare şi producerea lor în alte ţări, astfel încât, treptat, au fost reduse la simpla funcţie utilitară, în special în ţările din afara lumii islamice.

sursa: http://www.clubmistic.ro/30/Covorul+persan+sau+incanta%C5%A3ia+%C3%AEn+imagini/186

Cum ar trebui utilizate sadaqah şi donaţiile?

Întrebare:
Am dori să ştim dacă sadaqah (milostenia) este considerată drept zakah sau ca o donaţie în general. Când musulmanii fac donaţii către centrul nostru islamic, specifică dacă sumele respective reprezintă sadaqah, zakah sau donaţie. Vrem să ştim cum trebuie să procedăm în cazul milosteniei care poartă denumirea de sadaqah.

Răspuns:
Ca răspuns la întrebarea anterioară, Dr. Monzer Kahf, eminent economist şi consilier în probleme financiare, precizează:

“Sadaqah şi donaţia trebuie tratate în acelaşi fel atunci când sunt primite de un centru islamic: ele pot fi utilizate pentru desfăşurarea activităţilor generale ale centrului. Doar ceea ce este specificat ca reprezentând zakah trebuie destinat exclusiv oricăreia dintre cele opt categorii la care se face referire în Coran: „Milosteniile sunt pentru cei săraci şi nevoiaşi, pentru cei care trudesc pentru ele, pentru cei ale căror inimi sunt zdrobite, pentru răscumpărarea înrobiţilor, pentru cei înglodaţi în datorii, pentru calea lui Dumnezeu şi pentru drumeţi. Aceasta este o îndatorire de la Dumnezeu. Dumnezeu este Ştiutor, Înţelept!” (Cor 9:60)”

Dr. Muzammil H. Siddiqi, ex-preşedinte al Societăţii Islamice din America de Nord, adaugă:

“Sadaqah este denumirea generică a oricărei fapte caritabile. Există diverse tipuri de sadaqah. Zakah este tot un fel de sadaqah, numai că, spre deosebire de cea din urmă, este un act obligatoriu. Are norme specifice cu privire la cine trebuie să ofere zakah, cât se oferă, la ce interval de timp şi cui anume.
Orice act de caritate nafl (voluntar) reprezintă tot o sadaqah şi poate fi folosit în beneficiul centrelor islamice.
În cazul în care, însă, se oferă o sadaqah pentru ispăşirea unui păcat (kaffarah), atunci aceasta nu trebuie utilizată pentru cheltuielile centrului. Kaffarah este destinată oamenilor săraci şi nevoiaşi şi trebuie să se facă uz de ea doar în acest scop. De asemenea, dacă cineva oferă o sadaqah pentru o promisiune solemnă (nadhr), atunci aceasta trebuie utilizată strict în scopul în care a fost oferită.
Milosteniile (sadaqah) voluntare având caracter general pot fi utilizate ca donaţii în vederea construirii de moschei şi centre islamice sau a desfăşurării activităţilor din cadrul acestora.
Centrele islamice se cade să-şi anunţe membrii că toate sadaqah destinate oamenilor săraci şi nevoiaşi trebuie să fie însoţite de această precizare. Restul milosteniilor (sadaqah) de ordin general pot fi tratate ca donaţii făcute centrului islamic.

Există sute de modalităţi de a face sadaqah: dăruirea de bani celor săraci şi nevoiaşi, oferirea unei donaţii pentru o cauză justă, rostirea unui cuvânt bun, întâmpinarea oamenilor cu un chip zâmbitor, mersul la moschee pentru participarea la rugăciune, înlăturarea obstacolelor de pe drum [pentru a preveni vătămarea trecătorilor] etc. Numeroase versete coranice şi sute de hadith-uri se referă la acest subiect.”

Qu’est-ce que la charia? - Eric Younès Geoffroy

Cel obtuz la minte - Idries Shah

Intr-un caravanserai din Asia Centrala de pe una din marile rute ale Drumului Matasii, un om le vorbea celorlalti cu voce tare si plin de insufletire. Era deja tarziu in noapte iar calatorii trebuiau sa-si reia drumul devreme a doua zi; asteptau, deci, cu nerabdare ca vorbaretul sa binevoiasca sa-si incheie discursul.
Fura insa cuprinsi de consternare cand un dervis ratacitor se apropie de el, il saluta cu politete si-i zise:

- Tot ceea ce spui, fiecare amanunt spus de tine ma intereseaza in cea mai mare masura. Continua, te rog; te ascult cu toata atentia.

Omul isi continua discursul cu voce inca si mai puternica. Se exprima cu prolificitate si virtuozitate crescande. Dervisul, care statea asezat chiar in fata sa, il fixa cu cea mai mare atentie. Dupa cateva minute, oratorul aproape incetase sa vorbeasca iar dervisul dormea.

In zori, cand se inhamau camilele caravanei, cativa calatori il intrebara pe dervis:
- De ce te-ai comportat in felul acela seara trecuta?

- Omul respectiv, raspunse dervisul, dorea sa va capteze atentia iar voi nu vroiati sa i-o acordati fiindca va doreati altceva: linistea si somnul. Si eu vroiam sa ma odihnesc dar stiam ca asta avea sa ma coste. Deindata ce amicul nostru si-a atins propriul tel, si-a pierdut pe data intreg interesul. Deindata ce si eu l-am atins pe al meu - sa am parte de putina odihna in urma unui efort sustinut -, m-am grabit sa profit de ocazie.

Cand a fost intrebat ce impresie avea despre seara dinainte, vorbaretul raspunse:
- Dervisul asta inchipuit a avut insolenta sa adoarma in timp ce eu inca vorbeam, dupa ma lasase sa cred ca-l interesau spusele mele. Incerca doar sa ne impresioneze. Asta sa va fie invatatura de minte!

Interiorul si exteriorul - Idries Shah

Un sufi din Bukhara atragea oamenii in asemenea masura incat locuinta ii era intesata de dimineata pana seara de discipoli si pelerini.

Deranjat de toata agitaia, un om pios care venise dinadins la Bukhara ca sa-l intalneasca pe intelept, parasi orasul aproape imediat dupa ce sosise si se duse la un intelept care traia izolat intr-o chilie modesta, undeva prin Turkestanul oriental.

Cei doi barbati ramasera o vreme in contemplare tacuta, dupa care ermitul ridica capul si i se adresa vizitatorului caruia ii citise gandul:

- Daca te limitezi la aparente, daca nu judeci decat dupa aspectul vizibil, vei ramane la exteriorul lucrurilor. Pentru ca nu ai agreat aspectul exterior al sufitului din Bukhara, nu ai reusit sa accezi la aspectul sau interior.

Inchipuie-ti ca la Ziua Judecatii fiintele ar fi cantarite in acelasi fel: dupa aspectul exterior. De ce, atunci, sa nu acorzi atentie felului in care arati? Tinuta ti-e sobra; ei bine, de ce nu ti-ai pune niste perle si cateva podoabe? Hainele-ti sunt modeste: fa in asa fel incat ele sa atraga atentia. Aranjeaza-te cat poti tu de frumos si arata-te lumii. Asa, macar, vei fi consecvent cu tine insuti.

Colaborare - Idries Shah

Cineva il intreba pe Ajmal ibn Arif:

- Poti sa-mi dai un exemplu de "lucruri care sunt in aparenta contradictorii dar care, in realitate, se armonizeaza"?.

- Acela care ii denigreaza in mod public pe adevaratii sufi le este, in aparenta, ostil, raspunse Ajmal. Dar poate ca, fara sa-si dea seama, de fapt conlucreaza cu acestia fiindca ii atrage inspre el pe indezirabili si nu-i poate impiedica efectiv pe oamenii de valoare sa dea ascultare adevaratilor sufi.

- Dar, insista cel care pusese intrebarea, nu seamana el indoiala in inimile oamenilor de bine, nu-i atentioneaza el impotriva Oamenilor Caii?

- Indoiala nu poate fi semanata, raspunse Ajmal, decat peste o indoiala deja existenta. In inima oamenilor de bine nu pot fi semanate grauntele ostilitatii fata de adevaratii sufi.

****

Aceasta istorioara incheie ciclul povestirilor preluate si traduse din cartea lui Idries Shah "Le monastere magique" aparuta la Editios du Rocher in 1995.

Rugile şi pomenirile musulmanului

Cum se face ruga şi motivele îndeplinirii ei

1. credinţă în Dumnezeu;
2. se începe ruga slăvindu-L şi mulţumindu-I, apoi se aduc rugi pentru Profet;
3. încrederea în acea rugă şi în răspunsul la ea;
4. perseverenţă în rugă, aşteptarea cu răbdare a răspunsului;
5. sinceritate;
6. ruga se săvârşeşte şi la bunăstare şi la nevoie;
7. adresarea rugii numai către Dumnezeu;
8. să nu fie un blestem;
9. tonul vocii să fie cuviincios;
10. recunoaşterea păcatului şi cererea iertării de la Dumnezeu;
11. folosirea de cuvinte simple;
12. credinciosul să fie încrezător, dar şi temător de Dumnezeu;
13. credinciosul să-şi îndrepte greşelile;
14. ruga se repetă de trei ori;
15. la săvârşirea rugii, credinciosul se poziţionează către Qaba (Mekka);
16. ridicarea mâinilor spre cer;
17. înainte de rugă să fie făcută abluţiunea;
18. credinciosul să se roage mai întâi pentru el, apoi pentru ceilalţi;
19. să nu se roage de rău;
20. mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea credinciosului să fie obţinute pe căi permise;
21. să se roage pentru bine sau pentru îndepărtarea unui rău;
22. să înceteze săvârşirea de păcate.

Perioade, situaţii, locuri când sunt acceptate rugile

1. noaptea Al-Qadr;
2. ultima parte din fiecare noapte;
3. după cele cinci rugăciuni obligatorii;
4. între adhan - chemarea la rugăciune - şi iqamat - chemarea la începerea rugăciunii;
5. un ceas din noapte (neştiut de nimeni);
6. la chemarea la rugăciune;
7. când plouă;
8. când pleacă cineva pe calea lui Dumnezeu;
9. un ceas din ziua de vineri;
10. când se bea din apa Zam-Zam;
11. în timpul prosternării;
12. când credinciosul se trezeşte noaptea din somn;
13. când se culcă având abluţiunea făcută, iar noapte se scoală şi se roagă;
14. la rostirea: "Nu există nicio divinitate în afară de Tine, mărire Ţie, am fost dintre cei ce nedreptăţesc";
15. la decesul cuiva;
16. la sfârşitul rugăciunii, înainte de terminarea ei;
17. când îl rogi pe Dumnezeu cu numele la care dacă îi ceri, îţi dă, şi dacă îl implori, îţi răspunde;
18. ruga pentru fratele întru credinţă fără ca acesta să ştie;
19. în ziua a 9-a din luna a 12-a, pe platoul Arafat;
20. în luna Ramadan;
21. la întrunirile musulmanilor pentru pomenirea lui Dumnezeu;
22. când ne loveşte o nenorocire şi spunem: "Noi suntem ai lui Dumnezeu şi la El ne întoarcem." "O, Doamne, răsplăteşte-mă pentru ea şi fă să-i urmeze ceva bun."
23. când ne simţim inima plină de credinţă;
24. ruga nedreptăţitului;
25. ruga părinţilor;
26. ruga călătorului;
27. ruga celui care ţine post;
28. ruga celui care a postit, la terminarea zilei de post;
29. ruga nevoiaşului;
30. ruga conducătorului cel drept;
31. ruga copilului cel bun pentru părinţi;
32. ruga de după abluţiune;
33. ruga la pelerinaj, după lapidarea cea mică;
34. ruga la pelerinaj, după lapidarea cea mijlocie;
35. ruga făcută înăuntrul Qabei;
36. ruga pe colina Safa;
37. ruga pe colina Merua;
38. ruga la locurile sfinte de pelerinaj.

Credinciosul se roagă Domnului său tot timpul, oriunde ar fi; cele enumerate mai sus sunt locuri, situaţii şi timpuri care au un statut mai special.

Un savant oarecare - Idries Shah

Un savant oarecare veni la un maestru sufi si-i puse o intrebare prosteasca.

- Pleaca de-aici! i-o taie acesta.

Savantul se retrase, afirmand impetuos ca sufi nu stia sa se poarte si ca, pe deasupra, mai era si un laudaros ignorant.

Un filosof, intrigat de atitudinea maestrului sufi, il ruga sa-i explice ce se intamplase.

- Ah, prietene, ii zise el, acest tip de comportament nu poate fi interpretat prin prisma unor norme: pentru a-l intelege, trebuie recurs la criteriul momentului. In momentul respectiv era mai bine pentru acel om, dat fiind caracterul sau, sa ma debarasez de el fara menajamente mai degraba decat sa fac apel la metodele obisnuite de combatere a opiniilor si de argumentare: asta i-a pricinuit raul cel mai mic.

- Foarte bine! Dar cu reputatia ta cum ramane? Esti considerat un om politicos si stapan pe tine...

- Gradinarul bun nu se cunoaste dupa cum seamana, ci dupa frumusetea florilor obtinute. Taranul priceput se cunoaste dupa recolta, nu dupa cum insamanteaza. Daca acestia s-ar tot opri din munca pentru a se gandi la reputatia lor, am mai avea flori, s-ar mai recolta grau?

De aceea spuneau inteleptii: "Vesmantul din matase trezeste admiratie desarta. Purtati, mai degraba, vesminte din lana si nu va mandriti cu ele!"

Săvârşirea rugăciunii în perioadele nerecomandabile

Întrebare:
Am pierdut multe rugăciuni un timp îndelungat, iar acum am început să le recuperez: astfel, săvârşeam una din rugăciunile Zhuhr pierdute după rugăciunea Zhuhr din ziua respectivă, una din rugăciunile `Asr pierdute după rugăciunea `Asr din ziua respectivă şi aşa mai departe. Apoi mi-am amintit că era interzis să ne rugăm după Fajr şi `Asr. Există şi alte opinii referitoare la acest lucru în islam? A te ruga după Fajr şi `Asr este interzis sau doar makruh [nerecomandabil, fără a fi interzis]?

Răspuns:
Nu este recomandabilă săvârşirea rugăciunilor opţionale după rugăciunile `Asr sau Fajr. Cu toate acestea, recuperarea rugăciunilor pierdute, rugăciunea de înmormântare şi alte câteva rugăciuni care au un motiv special sunt permise în aceste momente.

Ca răspuns la întrebarea ta, Dr. Main K. Al-Qudah, membru al AMJA - Comitetul Permanent de Fatwa, a opinat:

„Interdicţia privind săvârşirea rugăciunilor după Fajr şi `Asr se limitează la rugăciunile opţionale care nu au un motiv special; dacă, însă, acestea se săvârşesc cu un scop anume, ca în cazul tău, atunci este permis să te rogi şi după Fajr şi `Asr.

După o relatare autentică, însuşi Profetul (slaws) se ruga două rak`ah după `Asr. Când a fost întrebat de ce, a răspuns: „Recuperez rugăciunea obligatorie Zhuhr pe care nu am putut-o săvârşi din cauza unei alte îndatoriri pe care am avut-o în momentul respectiv.” (Al-Bukhari şi Muslim)

În temeiul celor de mai sus, continuă să recuperezi rugăciunile pierdute în trecut până când eşti sigur că le-ai săvârşit pe toate.”

Scopul privighetorii - Idries Shah

O privighetoare fara adapost aflata in cautarea unui loc al ei, isi incerca norocul intr-o padure. Pasarile de acolo o alungara numaidecat.

Intr-o zi, cand statea, abatuta, pe o creanga de pe marginea drumului prafuit din apropiere, fu zarita de o surata de-a ei care veni si se aseza langa ea.

- Pari foarte mahnita, ce-ai patit?

- Vroiam sa-mi fac si eu un rost alaturi de pasarile padurii, ii marturisi prima privighetoare, dar atat m-au bruscat, cu lovituri de cioc si din aripi, incat a trebuit sa plec de acolo.

- Poate ca te-ai umflat prea mult in pene, opina prima privighetoare. Si eu am fost candva in situatia ta. Cautam refugiu intr-un copac; atunci, pasarile celelalte m-au inconjurat si m-au intrebat ce cautam acolo si de ce cantam.

- La fel au procedat si cu mine...

- Si ce le-ai raspuns?

- Le-am zis: "cant fiindca nu pot face altminteri".

- Si pe urma ce s-a intamplat?

- Tocmai ti-am spus: m-au atacat si m-au alungat din padure.

- Ah, exclama cea de-a doua privighetoare, n-ar fi trebuit sa le vorbesti in felul acesta! Au crezut ca nu te puteai stapani, poate chiar ca erai nebuna si ca vei incerca sa le faci si pe ele sa adopte acelasi comportament. Eu, cand am fost intrebata acelasi lucru, am raspuns: "Cant fiindca vreau sa va fac voua placere." Era un scop care se situa la nivelul lor de intelegere.

Schimbul - Idries Shah

Un necunoscut veni la un dervis si-i intinse o bucata de panza.

Fara cea mai mica ezitare, dervisul intinse mana spre un cos din care scoase un peste pe care i-l oferi necunoscutului pe bucata sa de panza.

Numerosii tineri aflati in preajma dervisului in speranta de a se patrunde de intelepciunea acestuia dezbatura cu entuziasm semnificatia -simbolica sau de alta natura - a acestui schimb neobisnuit.

Ceva mai tarziu, ii intreba ce conchisesera. Dupa ce fiecare dintre ei ii spuse cum interpretase gestul respectiv, dervisul le zise:

"Schimbul acesta a avut un singur scop: acela de a-mi permite sa-i deosebesc pe aceia dintre voi care stapanesc suficient de bine adevarata intelegere a lucrurilor pentru a-si da seama ca acest gest era lipsit de orice semnificatie!"

La ce vârstă să-mi învăţ copilul Coranul?

Întrebare:
Care este vârsta cea mai indicată la care părinţii pot începe să-şi înveţe copiii să recite şi să memoreze Coranul? Din câte am auzit eu, până la şapte ani singura preocupare a copiilor ar trebui să fie joaca, dar după împlinirea acestei vârste părinţilor le revine sarcina de a-i învăţa să se roage şi altele asemenea. Este adevărat?

Răspuns:
Părinţilor le revine sarcina de a-i învăţa pe copii de la o vârstă fragedă sfântul Coran şi principiile de bază ale islamului fiindcă aceasta este perioada cea mai propice fixării eticii islamice. Această purcedere trebuie, însă, să aibă în vedere capacităţile individuale, care diferă de la un copil la altul, motiv pentru care se şi cer folosite metode diferite de predare a acestor cunoştinţe.

Ca răspuns la întrebarea ta, Muftiul Muhammad ibn Adam Al-Kawthari, care predă diverse ştiinţe tradiţionale islamice la Jami`at `Ulum Al-Qur’an din Leicester, este de părere că:

„Părinţii răspund de educaţia religioasă şi laică a copiilor lor; aceştia trebuie să înveţe Cartea lui Dumnezeu, respectiv atât modul de recitare a sa, cât şi aplicarea practică a preceptelor pe care le conţine. Ei trebuie, de asemenea, să cunoască fundamentele doctrinei islamice care includ: `aqidah - Unicitatea lui Dumnezeu şi atributele Sale, sirrah - viaţa binecuvântatului Mesager al lui Dumnezeu (slaws), informaţiile de bază cu privire la ceea ce este permis şi interzis în islam, precum şi câteva elemente de fiqh – prevederi din jurisprudenţa islamică referitoare la rugăciune, post şi aşa mai departe.

Din perspectiva islamică nu există o vârstă prestabilită înaintea căreia sau după atingerea căreia părinţii să-şi poată sau nu învăţa copiii Coranul sau oricare alte aspecte ce ţin de cunoaşterea islamului. Capacităţile mentale şi intelectuale ale copiilor diferă, unii se maturizează mai repede decât alţii, iar alteori se poate observa, la copii de aceeaşi vârstă, o diferenţă colosală în privinţa capacităţii de înţelegere.

De aceea, această decizie se cere luată de părinţii fiecărui copil în parte. Dacă un copil dă semne de excelenţă de timpuriu şi are o memorie remarcabilă, ar fi înţelept să înceapă să-l înveţe Coranul de la o vârstă fragedă, asta cu atât mai mult cu cât la vârstele mici memorarea este foarte performantă. Chiar se cunosc cazuri, în istoria islamului, când un copil mic cunoştea pe dinafară multe părţi din Coran, fără să-l fi învăţat cineva, pentru că mama sa îl recitase cu regularitate în timpul sarcinii.

Dacă, însă, aceasta s-ar putea repercuta negativ asupra copilului, părinţii ar trebui să înceapă să-l înveţe Coranul mai târziu, după ce va mai fi crescut. Unii copii pot fi mai înzestraţi în însuşirea altor lucruri - cum ar fi bunele obiceiuri, îndeplinirea sarcinilor casnice etc. -, mai degrabă decât a memorării. Aceştia ar fi de preferat să înceapă prin a-şi însuşi regulile de bună purtare în societate, lăsând aspectele fundamentale ale cunoaşterii pe mai târziu.

La modul general s-a constatat, totuşi, că memorarea cea mai eficientă are loc la vârste mici. Se cunosc numeroase exemple de copii care la şapte ani ştiau pe dinafară întregul Coran, iar asta nu a avut niciun efect negativ asupra lor. Eu însumi (nu spun asta ca să mă laud, ferească Dumnezeu, ci doar ca să ofer un exemplu din propria mea experienţă) am început memorarea Coranului la vârsta de şapte ani şi, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, la 9 ani îl reţinusem în întregime; de atunci, n-am regretat nicio clipă acest lucru.
În jurul acestor vârste procesul de memorare este stabil şi chiar dacă persoana în cauză neglijează repetarea Coranului, acesta tot nu se uită cu uşurinţă.”