• Iubiţi toate creaturile, oricare le-ar fi religia, neamul sau opiniile! Fiecare este în locul în care l-a pus Dumnezeu, şi nu ni se cade nouă să judecăm asta.
• Nu trebuie să dezvăluim defectele cuiva şi să ne lăsăm antrenat în critică şi judecare. Dacă nu, sfârşim prin a uita propriile noastre defecte. Cum ar putea un bolnav să-i reproşeze altui bolnav că nu e sănătos? Este deci important să lăudăm. Cel care-l preamăreşte pe Şeicul său, îşi preamăreşte mai apoi fraţii.
• Priviţi-i pe fraţii voştri ca fiind perfecţi, pornind de la simplul fapt că sunt pe Cale. Puţin câte puţin, vă veţi da seama că întreaga creaţie divină este perfectă. Cel care vede un defect în altcineva, nu vede de fapt decât unul dintre propriile sale defecte. Fiţi paznicii inimii voastre şi făceţi-o mai curată şi mai pură decât un loc de rugăciune!
• Păstraţi intimitatea (‘awra – secretele, defectele, viaţa lor privată) faqirilor şi păziţi-vă să-i judecaţi.
• Prin uşa aceasta faqirul poate pierde totul. Cu toţii sunteţi copiii mei, oricare ar fi limba sau naţionalitatea voastră: “O, copiii ai stăpânului meu, printre voi niciunul nu-i cel din urmă!”
• Fraţii trebuie să se păzească să nu judece, căci asta e nefast. Două feluri de foqara nu se unesc cu Dumnezeu: cei care se întorc de la Şeicul lor, şi cei care judecă.
Cei care privesc defectele altor fraţi, sfârşesc prin a le uita pe ale lor, şi asta dăunează parcursului lor spiritual. Dimpotrivă, cei care nu judecă pot să-şi vadă defectele şi să progreseze.
• Nu desconsideraţi niciodată un frate în ochii altora. Cel care face aşa, se va trezi singur.
• Cel care-i critică pe alţii, fie nu face dhikr, fie nu e orientat. Îi cunosc pe cei care sunt bine orientaţi şi cei care nu sunt, dar nu dezvălui nimic.
Nu bârfiţi niciodată unui frate pe alt frate. Cel care face astfel, îi face jocul lui Iblis (djinul care se afla printre îngeri şi a căzut pentru că nu i s-a supus lui Dumnezeu).
• Dacă cineva îşi critică prea mult fraţii şi moqaddemul, sirr-ul îl respinge.
• Distrugeţi balanţa (judecata) între voi şi fiţi uniţi. Distrugerea balanţei este una dintre caracteristicile Căii noastre.
• (Despre faqir care făcea un compliment la adresa altuia) Sidi Hamza a spus: “Priviţi, tăceţi şi nu judecaţi.”
• Dacă îmi place cineva în ciuda comportamentului său, trebuie să-l iubiţi, căci nu ştiţi ceea ce ştiu eu despre el.
• Şi mai ales să nu dezvăluiţi defectele unora şi ale altora. Faqirul trebuie să protejeze pudoarea fraţilor săi şi trebuie să se comporte ca un infirmier: de fiecare dată când vede o rană, trebuie sa presare unguent. Exact aşa trebuie să fie între un faqir şi altul.
• Calea e ca un mare spital. Există medicul (Şeicul), dar şi infirmierii, cei care pun bandajele, etc... Trebuie să ne vindecăm unii pe alţii, graţie orientării şi frecventării discipolilor între ei.
• (Despre cel care se judecă el însuşi constant) Sidi Hamza a spus: “Când o picătură din sfinţenia lui îi atinge conştiinţa, faqirul petrece timpul judecându-se. În punctul acela, numai şari’a îl poate ajuta.”
miercuri, august 26, 2009
marți, august 25, 2009
Sidi Hamza descrie sufismul
• Nivelul Excelenţei, este atunci când tu îl adori pe Dumnezeu ca şi cum l-ai vedea, iar dacă tu nu-L vezi, El te vede. Este un stâlp printre stâlpii Islamului. Individul nu poate să acceadă acolo şi să-l guste decât graţie cunoscătorilor acestei arte.
• Nu poţi ieşi şi intra în nivelul excelenţei dacă nu eşti alături de oamenii care-l deţin. Dacă nu-ţi dai sufletul şi inima, orientându-te spre Domnul Dumnezeu, avansând spre ei şi primind educaţia lor, nu poţi gusta din acest nivel.
• Sufismul este o experienţă care necesită negarea sinelui. Omul trebuie să se ascundă în tranşee, să ia armele şi să tragă cu gloanţe ca să-şi atingă scopul. Dar dacă tu nu faci decât să vorbeşti [fără să experimentezi] despre ştiinţă, aceasta nu va fi [pentru tine] decât o cunoaştere dobândită pe care o găseşti la toţi savanţii [teoreticieni].
• Inima novicelui este ca o cameră întunecată. Primul lucru care trebuie făcut, înainte de a face ordine în această cameră, este să faci lumină. Odată ce inima iradiază, odată ce a putut “gusta” din această înfrumuseţare, este predispusă pentru cea de-a doua etapă, cea a golirii!
• Dacă Omul nu va intra în ocean şi nu se va scufunda până în adâncimile lui, nu va şti ce ascunde fundul lui. Este normal ca cel care nu recunoaşte Sufismul să spună că nu există. Oamenii care au intrat în ocean şi ştiu ce conţine, aceia îl recunosc.
• Dar eu spun că Sufismul este întotdeauna acelaşi. El este azi aşa cum a fost altădată. Acolo unde sufitul îl aducea pe discipolul său, la “marele suk” care este Adunarea lui Dumnezeu şi a Profetului Său, îl aduce şi azi. Acolo unde te-a dus primul, te duce şi cel de-al doilea.
• Altădată, o anumită categorie de sufiţi nu era în starea în care suntem noi astăzi. Sufitul era cunoscut pentru faptul că locuieşte în grote, că mănâncă iarbă ca iepurii. Se îmbrăca în haine cârpite şi-şi petrecea noaptea în peşteri. Mergea de ici colo... Şi muncile deplorabile şi dificile erau pentru el. Dar astăzi situaţia s-a schimbat. Sufiţii secolelor V şi VI s-au dus. În vremurile acelea aşa era, dar noi în epoca noastră...
Pe când trăia Sidi Abu Mediene, nu erau saltele. Era o casă în munţi. Ne aşezam pe rogojini. Oamenii nu stăteau confortabil. Rogojinile erau găurite şi nu existau perne. Lumea folosea o piatră sau papucii drept pernă.
Se mânca tchicha (fiertură de orz) şi asta fără comentarii. Mâncai ce găseai şi dacă nu găseai nimic, nu aveai a te plânge căci scopul tău era Dumnezeu.
Azi, nu! Faqirul, dacă nu găseşte saltea şi cuvertură la 300 sau 400 de dirhami, carne, mâncare bună şi alte alea, pleacă şi nu-l mai găseşti. Îţi spune: “O Sidi, nu sunt capabil să suport Calea asta.”
Trebuie să ne adaptăm la epoca asta. Şi în plus, sufismul şi Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se practică doar în haine cârpite. Nu doar exilându-te într-o grotă îl vei cunoaşte pe Dumnezeu.
Faqirul trebuie să aparţină timpului său, nu se poate izola de lume ca un ermit. Nu numai că trebuie să fie din timpul său, ci chiar în avans faţă de el, să anticipeze lucrurile.
Scopul acestei conversaţii spirituale, este ca faqirul să asculte, să devină conştient şi să fie la curent. Să cunoască diferenţa dintre Sufismul dinainte şi Sufismul de azi şi să înveţe să cunoască ceea ce este adevărul Sufismului, adevărul Cunoaşterii divine şi căile care conduc spre Dumnezeu.
Toate lucrurile despre care vă vorbesc sunt în scop educativ. În ceea ce priveşte ştiinţa, toţi sunteţi nişte savanţi. Nu suntem limitaţi la actele obligatorii ale rugăciunii, ale zakatului, ale postului şi ale pelerinajului. Acestea sunt lucruri cunoscute. Dar ştiinţa despre care vi se vorbeşte aici, nu este cunoscută şi nu este accesibilă prin studiu. Persoana o prinde de la inimă la inimă. Şi din inimă ţâşneşte lumina originară.
• Eram trei, Sidi Abu Mediene, Sidi Al Hadj Al Abbâs şi cu mine. Sidi Abu Mediene întrebă: “Sidi Al Abbâs, ai maşină sau nu?” În momentul acela, Sidi Hamza ni se adresează spunându-ne: “Ascultaţi şi meditaţi.” Deci îi spune: “Ai maşină sau nu?”, acela fiind printre cei mai bogaţi.
Sidi Al Abbâs îi răspunse: “O, Sidi, n-am.”
Sidi Abu Mediene îi spuse: “N-ai cu ce să-ţi cumperi?”
El îi răspunse: “Aş putea să-mi cumpăr chiar şi zece.”
Sidi Abu Mediene ştia, dar îl întreba pentru că scopul lui era să-l ridice [spiritual]. Îl întrebă: “Şi de ce, atunci?”
Acesta îi răspunse: “Noi urmăm calea Domnului Dumnezeu, Sidi rabbi, calea strămoşilor noştri, care era o cale a umilinţei.”
Sidi Abu Mediene îi spuse atunci: “Deci asta era, Sidi Al-Abbâs? Asta nu ţine de Cunoaşterea divină şi nu e corect.”
Şi mai zise: “Ascultă: îmbracă-te bine cu veşminte scumpe şi cumpără-ţi o maşină, sau chiar un avion. Locuieşte confortabil şi construieşte-ţi bine casa. Instalează-te în cer dacă poţi şi fă ce vrei. Ceea ce este licit e licit, şi ilicitul e ilicit. Noi, care-L căutăm pe Dumnezeu şi-L invocăm pe Dumnezeu, totul ne şade bine. Dimpotrivă, imprudenţilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu, orice ar face nu li se potriveşte. Aceasta este doctrina mea, şi nu cer Omului să se îmbrace cu haine cârpite şi să locuiască într-o grotă ca să-L cunoască pe Dumnezeu.”
Mai adăugă: “Sau să postească tot timpul, sau să mănânce pâine de orz sau pâine amară pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu.”
Îi mai spuse: “Asta este o cunoaştere defectuoasă şi nu este o cunoaştere [autentică]. Cel care ajunge la Dumnezeu, Îl cunoaşte în Maiestatea (al-jalâl) şi Frumuseţea (al-jamâl) Sa. Îl percepe în toate lucrurile.”
Sidi Hamza urmă: “Dar dacă noi începem să facem aceste lucruri [să îmbrăcăm haine cârpite şi să locuim în peşteri], Îl restrângem pe Dumnezeu, şi aceasta nu este cunoaşterea.”
• Doctrina noastră de azi este aceasta, indiferent dacă cineva îşi bate joc de voi spunând că voi faceţi cutare, sau faceţi cutare. Oamenii aceştia nu cunosc sufismul. Ei nu cunosc nimic şi mint. Fiecare epocă are ceea ce i se potriveşte!
• Invocaţi-L pe Dumnezeu, munciţi şi faceţi ceea ce toată lumea face în societate. Patriotismul este pentru toţi şi ţara este a tuturor. Trebuie să fim respectuoşi faţă de datoriile şi interdicţiile care împodobesc caracterele muhamadiene.
• Dintre numeroasele definiţii care au fost date sufismului până în prezent, sufismul este “thabat” (înrădăcinare, consecvenţă).
• Sidi Abu Mediene spunea că multe lucruri fuseseră spuse şi scrise despre sufism. Pentru el, sufismul era răbdare şi înrădăcinare.
El mai spunea că perseverând în practica dhikr-ului, discipolul obţine totul în această lume şi în cealaltă.
Mai spunea şi că shari’ah este uşa care dă spre haqiqa.
• Nu poţi ieşi şi intra în nivelul excelenţei dacă nu eşti alături de oamenii care-l deţin. Dacă nu-ţi dai sufletul şi inima, orientându-te spre Domnul Dumnezeu, avansând spre ei şi primind educaţia lor, nu poţi gusta din acest nivel.
• Sufismul este o experienţă care necesită negarea sinelui. Omul trebuie să se ascundă în tranşee, să ia armele şi să tragă cu gloanţe ca să-şi atingă scopul. Dar dacă tu nu faci decât să vorbeşti [fără să experimentezi] despre ştiinţă, aceasta nu va fi [pentru tine] decât o cunoaştere dobândită pe care o găseşti la toţi savanţii [teoreticieni].
• Inima novicelui este ca o cameră întunecată. Primul lucru care trebuie făcut, înainte de a face ordine în această cameră, este să faci lumină. Odată ce inima iradiază, odată ce a putut “gusta” din această înfrumuseţare, este predispusă pentru cea de-a doua etapă, cea a golirii!
• Dacă Omul nu va intra în ocean şi nu se va scufunda până în adâncimile lui, nu va şti ce ascunde fundul lui. Este normal ca cel care nu recunoaşte Sufismul să spună că nu există. Oamenii care au intrat în ocean şi ştiu ce conţine, aceia îl recunosc.
• Dar eu spun că Sufismul este întotdeauna acelaşi. El este azi aşa cum a fost altădată. Acolo unde sufitul îl aducea pe discipolul său, la “marele suk” care este Adunarea lui Dumnezeu şi a Profetului Său, îl aduce şi azi. Acolo unde te-a dus primul, te duce şi cel de-al doilea.
• Altădată, o anumită categorie de sufiţi nu era în starea în care suntem noi astăzi. Sufitul era cunoscut pentru faptul că locuieşte în grote, că mănâncă iarbă ca iepurii. Se îmbrăca în haine cârpite şi-şi petrecea noaptea în peşteri. Mergea de ici colo... Şi muncile deplorabile şi dificile erau pentru el. Dar astăzi situaţia s-a schimbat. Sufiţii secolelor V şi VI s-au dus. În vremurile acelea aşa era, dar noi în epoca noastră...
Pe când trăia Sidi Abu Mediene, nu erau saltele. Era o casă în munţi. Ne aşezam pe rogojini. Oamenii nu stăteau confortabil. Rogojinile erau găurite şi nu existau perne. Lumea folosea o piatră sau papucii drept pernă.
Se mânca tchicha (fiertură de orz) şi asta fără comentarii. Mâncai ce găseai şi dacă nu găseai nimic, nu aveai a te plânge căci scopul tău era Dumnezeu.
Azi, nu! Faqirul, dacă nu găseşte saltea şi cuvertură la 300 sau 400 de dirhami, carne, mâncare bună şi alte alea, pleacă şi nu-l mai găseşti. Îţi spune: “O Sidi, nu sunt capabil să suport Calea asta.”
Trebuie să ne adaptăm la epoca asta. Şi în plus, sufismul şi Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se practică doar în haine cârpite. Nu doar exilându-te într-o grotă îl vei cunoaşte pe Dumnezeu.
Faqirul trebuie să aparţină timpului său, nu se poate izola de lume ca un ermit. Nu numai că trebuie să fie din timpul său, ci chiar în avans faţă de el, să anticipeze lucrurile.
Scopul acestei conversaţii spirituale, este ca faqirul să asculte, să devină conştient şi să fie la curent. Să cunoască diferenţa dintre Sufismul dinainte şi Sufismul de azi şi să înveţe să cunoască ceea ce este adevărul Sufismului, adevărul Cunoaşterii divine şi căile care conduc spre Dumnezeu.
Toate lucrurile despre care vă vorbesc sunt în scop educativ. În ceea ce priveşte ştiinţa, toţi sunteţi nişte savanţi. Nu suntem limitaţi la actele obligatorii ale rugăciunii, ale zakatului, ale postului şi ale pelerinajului. Acestea sunt lucruri cunoscute. Dar ştiinţa despre care vi se vorbeşte aici, nu este cunoscută şi nu este accesibilă prin studiu. Persoana o prinde de la inimă la inimă. Şi din inimă ţâşneşte lumina originară.
• Eram trei, Sidi Abu Mediene, Sidi Al Hadj Al Abbâs şi cu mine. Sidi Abu Mediene întrebă: “Sidi Al Abbâs, ai maşină sau nu?” În momentul acela, Sidi Hamza ni se adresează spunându-ne: “Ascultaţi şi meditaţi.” Deci îi spune: “Ai maşină sau nu?”, acela fiind printre cei mai bogaţi.
Sidi Al Abbâs îi răspunse: “O, Sidi, n-am.”
Sidi Abu Mediene îi spuse: “N-ai cu ce să-ţi cumperi?”
El îi răspunse: “Aş putea să-mi cumpăr chiar şi zece.”
Sidi Abu Mediene ştia, dar îl întreba pentru că scopul lui era să-l ridice [spiritual]. Îl întrebă: “Şi de ce, atunci?”
Acesta îi răspunse: “Noi urmăm calea Domnului Dumnezeu, Sidi rabbi, calea strămoşilor noştri, care era o cale a umilinţei.”
Sidi Abu Mediene îi spuse atunci: “Deci asta era, Sidi Al-Abbâs? Asta nu ţine de Cunoaşterea divină şi nu e corect.”
Şi mai zise: “Ascultă: îmbracă-te bine cu veşminte scumpe şi cumpără-ţi o maşină, sau chiar un avion. Locuieşte confortabil şi construieşte-ţi bine casa. Instalează-te în cer dacă poţi şi fă ce vrei. Ceea ce este licit e licit, şi ilicitul e ilicit. Noi, care-L căutăm pe Dumnezeu şi-L invocăm pe Dumnezeu, totul ne şade bine. Dimpotrivă, imprudenţilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu, orice ar face nu li se potriveşte. Aceasta este doctrina mea, şi nu cer Omului să se îmbrace cu haine cârpite şi să locuiască într-o grotă ca să-L cunoască pe Dumnezeu.”
Mai adăugă: “Sau să postească tot timpul, sau să mănânce pâine de orz sau pâine amară pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu.”
Îi mai spuse: “Asta este o cunoaştere defectuoasă şi nu este o cunoaştere [autentică]. Cel care ajunge la Dumnezeu, Îl cunoaşte în Maiestatea (al-jalâl) şi Frumuseţea (al-jamâl) Sa. Îl percepe în toate lucrurile.”
Sidi Hamza urmă: “Dar dacă noi începem să facem aceste lucruri [să îmbrăcăm haine cârpite şi să locuim în peşteri], Îl restrângem pe Dumnezeu, şi aceasta nu este cunoaşterea.”
• Doctrina noastră de azi este aceasta, indiferent dacă cineva îşi bate joc de voi spunând că voi faceţi cutare, sau faceţi cutare. Oamenii aceştia nu cunosc sufismul. Ei nu cunosc nimic şi mint. Fiecare epocă are ceea ce i se potriveşte!
• Invocaţi-L pe Dumnezeu, munciţi şi faceţi ceea ce toată lumea face în societate. Patriotismul este pentru toţi şi ţara este a tuturor. Trebuie să fim respectuoşi faţă de datoriile şi interdicţiile care împodobesc caracterele muhamadiene.
• Dintre numeroasele definiţii care au fost date sufismului până în prezent, sufismul este “thabat” (înrădăcinare, consecvenţă).
• Sidi Abu Mediene spunea că multe lucruri fuseseră spuse şi scrise despre sufism. Pentru el, sufismul era răbdare şi înrădăcinare.
El mai spunea că perseverând în practica dhikr-ului, discipolul obţine totul în această lume şi în cealaltă.
Mai spunea şi că shari’ah este uşa care dă spre haqiqa.
duminică, august 23, 2009
Frivolitate - de Idries Shah
Referindu-se la un sufi, un print ii spuse unui savant:
- Conversatia acestui sufi este atat de frivola, de generala! Imi vine greu sa cred ca poate fi un maestru autentic.
- O, emir al seicilor! ii raspunse savantul, afla ca exista trei forme de cunoastere profunda: 1. cunoasterea profunda ignorata de toata lumea; 2. cunoasterea profunda transmisa prin efectele unui discurs complex; 3. cunoasterea profunda comunicata prin mijloace aparent frivole.
Dupa ce au ascultat o gluma desprinsa de pe buzele acestui sufi, o suta dintre discipolii sai au atins sanctitatea. Alti "maestri spirituali", cu toata infatisarea lor austera si discursurile severe, n-au reusit sa obtina decat niste momai.
"Unui om i se oferi o cupa
Plina cu Apa Vietii.
El refuza sa bea din ea: cupa avea o forma
Care ii displacea.
Tu, cel atasat de "forma",
De ce vorbesti despre "profunzime" ?"
- Conversatia acestui sufi este atat de frivola, de generala! Imi vine greu sa cred ca poate fi un maestru autentic.
- O, emir al seicilor! ii raspunse savantul, afla ca exista trei forme de cunoastere profunda: 1. cunoasterea profunda ignorata de toata lumea; 2. cunoasterea profunda transmisa prin efectele unui discurs complex; 3. cunoasterea profunda comunicata prin mijloace aparent frivole.
Dupa ce au ascultat o gluma desprinsa de pe buzele acestui sufi, o suta dintre discipolii sai au atins sanctitatea. Alti "maestri spirituali", cu toata infatisarea lor austera si discursurile severe, n-au reusit sa obtina decat niste momai.
"Unui om i se oferi o cupa
Plina cu Apa Vietii.
El refuza sa bea din ea: cupa avea o forma
Care ii displacea.
Tu, cel atasat de "forma",
De ce vorbesti despre "profunzime" ?"
Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 10
Voi nu puteţi concepe ca faqîrul să fie detaşat de toate lucrurile şi să nu fie în prezenţa lui Dumnezeu. Este imposibil, căci cel a cărui aspiraţie spirituală se ridică deasupra lucrurilor create, Îl atinge pe Creator, şi a-L atinge, este a-L cunoaşte. Părăsiţi deci fără ezitare toate lucrurile pe care vă bazaţi, oricare ar fi, şi să nu vă încredeţi în ele.
« Oricine se mulţumeşte cu altceva decât Tine, piere.
Şi cel care se îndreaptă spre ceea ce este departe de Tine, se pierde. Orice lucru pe care tu-l părăseşti, poate fi înlocuit, dar nu există pentru Dumnezeu, dacă-L înlocuieşti, un înlocuitor. »
Să ştiţi că eram cu fratele meu întru Dumnezeu, piosul şi nobilul Hassani Abul-‘Abbâs Ahmed at-Tâhir (fie ca Mila lui Dumnezeu să fie cu el) în moscheia al-Qarawiyin, şi eram amândoi intens cufundaţi în contemplaţie. Şi iată că dintr-o dată tovarăşul meu se lăsă distras, sau înmuiat – până într-acolo încât căzu în vorbăraie ca cei mai mulţi dintre oameni. Atunci îi spusei brusc şi mânios : « Dacă vrei să câştigi, loveşte şi aruncă ! »
I-am spus unui anume frate : « Nu-l lovi nici pe evreu, nici pe creştin, nici pe musulman, ci loveşte-ţi propriul suflet (nafs), şi nu înceta să loveşti până când moare ! » Şi fără teamă, fără teamă, şi voi, fraţii mei, respingeţi negreşit vorbăraia, căci este una dintre cele mai rele tentaţii şi nu convine nivelului vostru, nici stării voastre spirituale. Şi nu-i pomeniţi pe oameni decât în cele bune, căci nu are recunoştinţă faţă de Dumnezeu cel care nu are recunoştinţă faţă de oameni », cum spune Profetul (fie binecuvântarea şi pacea asupra lui). Noi mai constatăm de altfel – şi Dumnezeu ştie mai mult – că cel care nu-i ia în consideraţie pe oameni, adică cel care-i ignora, nu-L contemplă nici pe Dumnezeu în mod perfect, căci perfect este cel pentru care creatura nu-L ascunde pe Creator, nici Creatorul pe creatură. Cunoaşterea distinctivă nu-i ascunde cunoaşterea unitivă, nici aceasta pe cealaltă. Efectul nu-i ascunde cauza, nici cauza efectul, legea religioasă (shar’ia) nu-i ascunde adevărul spiritual (haqiqah), nici adevărul spiritual legea religioasă. Metoda (suluk) nu-i ascunde atracţia interioară (jadhb), nici atracţia interioară metoda, şi aşa mai departe. El este cel care a realizat scopul. El este perfect, cunoscătorul. În vreme ce opusul său e rătăcitul. Nu vorbim aici despre nebunul întru Dumnezeu (majdhûb) care a fost răpit dincolo de simţurile sale, căci acesta nu este deloc rătăcit [1].
[1] Majdhûb, cel atras de jadhb (atracţia) divină), este omul al cărui spirit este continuu absent de pe planul simţurilor şi al raţiunii, astfel încât apare ca un nebun sau ca un somnambul.
« Oricine se mulţumeşte cu altceva decât Tine, piere.
Şi cel care se îndreaptă spre ceea ce este departe de Tine, se pierde. Orice lucru pe care tu-l părăseşti, poate fi înlocuit, dar nu există pentru Dumnezeu, dacă-L înlocuieşti, un înlocuitor. »
Să ştiţi că eram cu fratele meu întru Dumnezeu, piosul şi nobilul Hassani Abul-‘Abbâs Ahmed at-Tâhir (fie ca Mila lui Dumnezeu să fie cu el) în moscheia al-Qarawiyin, şi eram amândoi intens cufundaţi în contemplaţie. Şi iată că dintr-o dată tovarăşul meu se lăsă distras, sau înmuiat – până într-acolo încât căzu în vorbăraie ca cei mai mulţi dintre oameni. Atunci îi spusei brusc şi mânios : « Dacă vrei să câştigi, loveşte şi aruncă ! »
I-am spus unui anume frate : « Nu-l lovi nici pe evreu, nici pe creştin, nici pe musulman, ci loveşte-ţi propriul suflet (nafs), şi nu înceta să loveşti până când moare ! » Şi fără teamă, fără teamă, şi voi, fraţii mei, respingeţi negreşit vorbăraia, căci este una dintre cele mai rele tentaţii şi nu convine nivelului vostru, nici stării voastre spirituale. Şi nu-i pomeniţi pe oameni decât în cele bune, căci nu are recunoştinţă faţă de Dumnezeu cel care nu are recunoştinţă faţă de oameni », cum spune Profetul (fie binecuvântarea şi pacea asupra lui). Noi mai constatăm de altfel – şi Dumnezeu ştie mai mult – că cel care nu-i ia în consideraţie pe oameni, adică cel care-i ignora, nu-L contemplă nici pe Dumnezeu în mod perfect, căci perfect este cel pentru care creatura nu-L ascunde pe Creator, nici Creatorul pe creatură. Cunoaşterea distinctivă nu-i ascunde cunoaşterea unitivă, nici aceasta pe cealaltă. Efectul nu-i ascunde cauza, nici cauza efectul, legea religioasă (shar’ia) nu-i ascunde adevărul spiritual (haqiqah), nici adevărul spiritual legea religioasă. Metoda (suluk) nu-i ascunde atracţia interioară (jadhb), nici atracţia interioară metoda, şi aşa mai departe. El este cel care a realizat scopul. El este perfect, cunoscătorul. În vreme ce opusul său e rătăcitul. Nu vorbim aici despre nebunul întru Dumnezeu (majdhûb) care a fost răpit dincolo de simţurile sale, căci acesta nu este deloc rătăcit [1].
[1] Majdhûb, cel atras de jadhb (atracţia) divină), este omul al cărui spirit este continuu absent de pe planul simţurilor şi al raţiunii, astfel încât apare ca un nebun sau ca un somnambul.
Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 9
Atunci când maestrul meu văzu că urmam calea cu sinceritate, îmi ordonă să întrerup obiceiurile sufletului meu (nafs). Îmi spuse : « La fel cum trebuie să dobândim ştiinţa Realităţii spirituale (al-baqîqah), trebuie să-i dobândim acţiunea. » Nu l-am înţeles. Atunci puse pe haik [1] nobila sa mână, îl smulse de pe capul meu, îl răsuci de mai multe ori şi-l aranjă în jurul gâtului meu. Apoi îmi zise : « Iată încercarea binelui ! ». Atunci sufletul meu se tulbură atât de mult încât ar fi preferat mai degrabă să moară decât să se arate în halul acela. [2] Şeicul mă privi fără să spună nimic, şi mă simţii opresat până peste poate. Mă ridicai înainte ca şeicul să se ridice – ceea ce era contrariu obiceiului meu – şi mersei până când zidul de la zawiyah mă ascunse vederii sale. Atunci sufletul meu (nafs) îmi spuse : ce înseamnă toate acestea ? Nu ştiui să-i răspund decât reaşezându-mi haikul pe cap ca toată lumea – nu, n-o făcui, şi i-am spus : maestrul ştie bine ce înseamnă asta. Dar tu, sufletul meu, de ce te-ai tulburat şi revoltat într-atâta ? Ţi-e teamă să fii umilit ? Cine eşti tu, şi cine te crezi, ca să nu suporţi atunci când te afli în starea asta ? Nu-ţi place decât să rămâi cu pofta şi cu plăcerile tale, tăvălindu-te fără oprelişti ? Nu, pentru Dumnezeu, nu te vei bucura cât timp voi veghea asupra ta şi a ostilităţilor tale ! Atunci, văzându-mi ochii plini de mânie, renunţă disperat la pofta lui şi ştiu că nu va avea nimic, acceptând în cele din urmă legea pe care i-o impuneam. Nefericit fie faqîrul, nefericit fie, dacă-şi vede forma propriului suflet (sau ego, nafs) aşa cum este ea, şi nu o jugulează până când aceasta moare !
[1] Haikul este o ţesătură netivită care serveşte la acoperirea capului şi a umerilor.
[2] În mediul musulman neinfluenţat de Occidentul modern, a-şi arăta capul descoperit în public este semn de vulgaritate, de indisciplină sau de nebunie.
[1] Haikul este o ţesătură netivită care serveşte la acoperirea capului şi a umerilor.
[2] În mediul musulman neinfluenţat de Occidentul modern, a-şi arăta capul descoperit în public este semn de vulgaritate, de indisciplină sau de nebunie.
sâmbătă, august 22, 2009
Cine este Omul? Răspunsul peren al islamului [1] (de Seyyed Hossein Nasr)
La o manifestare mondială cu tema „Omul şi lumea sa”, „La terre des hommes” dedicată înfăţişării diferitelor aspecte ale vieţii şi activităţilor omului, poate că nu este lipsit de interes să ne oprim un moment şi să ne întrebăm cine este omul acesta despre care se afirmă că lumea i-ar aparţine, lumea sau „pământul” pe care le-a cucerit şi care, totuşi, sunt pe punctul de a fi distruse chiar atunci când această cucerire pare a fi cel mai aproape de desăvârşire. Omul modern se simte acasă pe pământ sau, mai degrabă, i-ar plăcea să se simtă pe deplin acasă în această lume, spre deosebire de omul creştin tradiţional sau de oamenii altor civilizaţii care s-au simţit mai mereu doar călători prin lumea aceasta, nişte străini pe pământ, pe care îl considerau sălaş vremelnic. Cu toate acestea, omul modern nu se poate eschiva în întregime şi nici uita tânjirea lăuntrică după sălaşul de dincolo, imboldul care-l mână spre transcendent; nu poate ignora faptul că cu cât se străduieşte mai mult să devină o fiinţă întru totul terestră, o creatură a acestui pământ, cu atât pământul pare să-i alunece de sub picioare şi cu atât mai mult pare să intre în dezacord cu mediul terestru. Constituie un paradox faptul că cu cât a încercat omul mai straşnic în perioada post-medievală să devină „natural”, cu atât a ajuns să piardă armonia şi contactul cu natura, ajungând să-şi pericliteze până şi propria existenţă în cadrul acesteia.
Să nu uităm că în zilele noastre axa predominantă a cunoaşterii lucrurilor de către om, ştiinţa sa, este pământeană, terestră. Omul modern şi-a însuşit legile fizicii pământului plecând de la fizica celestă şi astronomie. Legile mişcării enunţate de Newton aveau la bază legile mişcării planetelor stabilite de un Kepler pitagoric, care s-a referit la ele într-un mod destul de sugestiv - la cea de-a treia lege în special -, în lucrarea intitulată Harmonice mundi. Odată ce aceste legi cereşti au ajuns la nivelul fizicii terestre, aceasta din urmă a devenit prototipul altor forme de cunoaştere. În prezent, această fizică „terestră” încearcă să lămurească alcătuirea „cerurilor” şi, astfel, să oculteze înţelesul de cer, cel puţin în sensul său fizic. În zilele noastre, deşi întreaga ştiinţă modernă a omului este una „terestră”, el nu reuşeşte să oculteze semnificaţia metafizică şi simbolică a „cerului”, a „celestului”, ale cărui amprente sunt adânc înscrise în sine însuşi. Astfel, când omul încetează să mai întreprindă zboruri sau ascensiuni spirituale în ceruri, asemenea unui Dante, el are fantezia de a zbura cu o sondă în spaţiul planetar; când nu mai surmontează înălţimile spirituale, el încearcă să profaneze şi să degradeze munţii fizici, prin „cucerirea” lor. Ori, atunci când majoritatea oamenilor a încetat să practice aceste discipline spirituale autentice care fac posibilă adevărata viziune a lumii transcendente, oamenii încep să facă apel la Mescalină şi LSD în speranţa de a atinge astfel de viziuni fără întreprinderea travaliului necesar, în lipsa negării de sine şi a disciplinei. Deşi la exterior este acum pe deplin o creatură a pământului şi stăpânul său, nemaifiind acel „jumătate înger, jumătate om” al creştinismului tradiţional, această aspiraţie este adânc gravată în textura existenţei umane şi se manifestă într-un fel sau altul, uneori chiar violent, atunci când mijloacele fireşti, normale nu sunt receptive la ea.
Omul are impresia că este deţinătorul tuturor lucrurilor, cuceritorul şi stăpânul de necontestat al întregii naturi, ca şi când ar fi însuşi creatorul ei. Dar acest sentiment al proprietăţii şi al puterii se împleteşte foarte adesea cu o remarcabilă lipsă de responsabilitate şi de înţelegere a dreptului la viaţă al celorlalte creaturi. Dominaţia omului este prea adesea un abuz asupra naturii, mai mult decât o întrebuinţare legitimă a sa. Vocile ecologiştilor se mai înalţă pe ici, pe colo, dar de obicei pier înghiţite de vocea mai puternică ce, în numele bunăstării umanităţii, doreşte să facă stăpânirea omului asupra pământului să devină absolută şi desăvârşită, indiferent de ceea ce ar putea însemna asta pentru pământul în sine şi creaturile sale. Aici ne confruntăm cu situaţia tragică în care afirmarea drepturilor nelimitate şi a puterii omului asupra pământului face ca viaţa omului pe pământ să fie încă şi mai dificilă, mai periculoasă, ducând într-o direcţie care, dacă va fi urmată în continuare, ar putea însemna sfârşitul atât al acestei dominaţii, cât şi al însăşi vieţii omului. În versetele coranice ni se aminteşte: Diavolul îl ispiti spunând: «O, Adame! Îţi voi arăta Copacul nemuririi şi-al unei împărăţii nepieritoare!» (XX; 120), cu referire la o putere faustiană care doar pare să nu fie nimicitoare, dar care prezintă întotdeauna pericolul de a-l distruge pe acela care o va mânui. Nemaifiind custodele pământului dar continuând să se prevaleze de această putere, omul se află în pericolul de a pierde şi autoritatea pe care o are asupra acestuia. S-ar părea că el nu poate trăi paşnic pe pământ, mulţumindu-se să fie o simplă creatură pământească. Pierderea dimensiunii transcendente a făcut precară însăşi vieţuirea terestră.
S-ar putea, oare, concluziona de aici că un umanism secular de tipul celui cultivat iniţial în timpul Renaşterii este fundamental contradictoriu şi greşit? Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi despre om, despre apărarea demnităţii şi a drepturilor sale, separat de „chipul divin” care l-a făcut să fie om, care i-a conferit atât demnitatea, cât şi libertatea. Altfel, umanismul nu este decât o reabilitare a concepţiei teomorfe despre om, cu infra-umanul spre care este atras în zilele noastre prin mijlocirea numeroaselor sale invenţii şi creaţii. Cel care doreşte să vorbească despre om s-ar cuveni să fie preocupat de om în ansamblul său sau să nu mai vorbească deloc despre el, iar cel care doreşte să vorbească despre om şi lumea sa trebuie musai să ia mai întâi aminte cine este omul şi a cui este, de fapt, lumea despre care se vorbeşte. Fără considerarea acestor întrebări şi descoperirea răspunsurilor potrivite, speranţa într-o relaţie armonioasă între om şi lumea sa este, într-adevăr, firavă, iar multitudinea perspectivelor viitoare ale următoarei şi încă şi mai decisivei cuceriri a naturii se transformă în himeră, în vis, fiindcă înlăuntrul omului zac puteri pe care nicio ştiinţă „pământească”, chiar de s-ar întinde până la Pleiade, nu va putea vreodată să le înţeleagă, să le dezvăluie sau să le controleze.
Ştiinţa modernă îi poate prilejui omului cunoaşterea alcătuirii sale sub aspect chimic sau biologic, ori chiar a locului din spaţiul galactic în care se situează, însă această formă a ştiinţei nu-i poate spune cine este el, unde se afla înaintea existenţei sale pe pământ şi unde va ajunge după isprăvirea acesteia. Nu-i poate dezvălui unde se situează din perspectiva a ceea ce se numeşte „spaţiu existenţial”, în ierarhia existenţei universale, aşadar nu-i poate oferi o orientare fiindcă pentru orientarea vieţii sale, omul ar trebui să ştie de unde vine, unde trebuie să ajungă şi, înainte de orice, cine este.
În situaţia aceasta, în care cunoaşterea omului este imperios necesară dar rămâne totuşi, de-a dreptul imposibil de descoperit prin mijloacele obişnuite ale învăţăturii de care dispunem în zilele noastre - când până şi învăţăturile teologice creştine tradiţionale cu privire la om au cedat, în unele cazuri, ispitei microscopului şi telescopului, ducând la apariţia unei pseudo-înţelepciuni care atacă însăşi rădăcina conceptului iudeo-creştin de om şi de demnitate a sa -, poate că nu ar fi lipsit de înţelepciune să ne îndreptăm către învăţăturile islamului. Aceasta fiindcă în islam, ca şi în alte religii revelate, se poate găsi adevărul despre natura lucrurilor şi despre om în special, dar şi pentru că islamul reafirmă explicit şi pe deplin adevărurile exprimate într-un mod diferit de creştinism şi celelalte tradiţii revelate. Mai mult decât atât, islamul, aparţinând aceluiaşi trunchi spiritual ca şi iudaismul şi creştinismul, înfăţişează o doctrină despre om nu chiar atât de îndepărtată de perspectiva lumii occidentale încât să fie considerată de cei ultra-sofisticaţi şi de aşa-zişii „realişti” drept „exotică” dar nerelevantă, fiind totodată suficient de originală şi de deosebită pentru a-i părea interesantă occidentalului care caută un răspuns la întrebarea „cine este omul”? S-ar putea spune, de fapt, că în învăţăturile diferitelor religii omul poate descoperi diverse elemente ale propriei sale naturi universale, aspecte ale „Omului Universal” pe care îl reflectă fiecare om în parte.
Dacă anumite religii sunt fundamentate pe încarnarea lui Dumnezeu în decursul istoriei umanităţii sau pe Dumnezeul-om, islamul se întemeiază pe întâlnirea dintre Dumnezeu - considerat în Absolutul său şi om – în deplina sa natură, ca teofanie a Numelor şi Calităţilor lui Dumnezeu. Toate creaturile reflectă un anumit aspect al Divinului, la fel cum o imagine se reflectă într-o oglindă. Omul, însă, este singurul care reflectă ansamblul Numelor şi Calităţilor Divine ba chiar, mai mult decât atât, face acest lucru într-un mod central/concentrat şi conştient. În virtutea acestei relaţii deţinute vis-à-vis de Dumnezeu, omul este o „fiinţă centrală” în această lume, situată întotdeauna într-un „spaţiu existenţial” în care se manifestă dimensiunea verticală, transcendentă. Fie că este conştient sau nu de acest lucru, situarea omului în acest „spaţiu” nu este doar orizontală şi materială. Axa verticală, spirituală se află tot timpul înaintea sa. Realitatea este întotdeauna tridimensională pentru om, indiferent dacă acesta alege să trăiască într-o lume bidimensională, o lume materială lipsită de dimensiunile adâncimii ori înălţimii (al-tul), sau dacă realizează pe deplin cea de-a treia dimensiune, infinită, dincolo de suprafaţa orizontală limitată, a existenţei cu care se asociază de obicei pe sine, iar în zilele noastre, mai mult decât oricând, chiar dacă-şi ia zborul spre galaxii sau se scufundă în adâncurile oceanelor. Această poziţie centrală este implicită condiţiei umane iar omul nu poate evada din ea, tot aşa cum nu poate evita să se nască într-un anumit timp şi spaţiu. De aceea este el numit reprezentantul/viceregele lui Dumnezeu pe pământ (khalifat Allah).
Omul a fost învăţat numele tuturor lucrurilor, după cum se afirmă în Coran: El l-a învăţat pe Adam toate numele făpturilor (II; 31), aceasta însemnând că i s-a înmânat puterea şi stăpânirea asupra tuturor lucrurilor în virtutea faptului de a fi reprezentantul/viceregele lui Dumnezeu (khalifah) pe pământ. Numai că acest atribut de khalifah se îmbină cu însuşirea denumită `abd, respectiv calitatea de a se afla permanent într-o deplină supunere faţă de Dumnezeu. Omul are dreptul de a domni asupra pământului ca şi khalifah doar cu condiţia să rămână într-o supuşenie deplină faţă de El, adevăratul stăpânitor asupra naturii. Autoritatea şi puterea omului asupra naturii este numai o putere de împrumut, care i-a fost dăruită fiindcă reflectă Numele şi Calităţile Divine.
Islamul nu acceptă ideea încarnării şi nici relaţia de filiaţie între Dumnezeu şi om. El accentuează, însă, natura teomorfică a omului, faptul că Dumnezeu i-a insuflat omului din Spiritul Său şi a creat o fiinţă în care se reflectă pe deplin Numele şi Calităţile Sale, pentru că, aşa cum a spus Profetul, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Islamul respinge şi ideea păcatului originar. El face apel nu la voinţa omului, care a fost distorsionată ulterior acelui eveniment sau act pe care creştinismul îl zugrăveşte atât de amănunţit ca fiind păcatul originar, ci la inteligenţa sa, cea existentă în natura primordială a omului (al-fitrah), natura interioară proprie omului înainte de căderea pe pământ (hubft) şi pe care omul încă o poartă undeva, adânc, în interiorul său.
Prin natura sa primordială omul este întotdeauna un desăvârşit khalifah al lui Dumnezeu, numai că el este uitător din fire şi, astfel, are permanent nevoie de revelaţia şi graţia divine, aşa cum o confirmă de altfel şi creştinismul. Fiind uitător, omul este înclinat să încerce să beneficieze de avantajele puterii şi ale privilegiului de care dispune în calitate de khalifah al lui Dumnezeu, omiţând totodată să rămână `abd al Său. Condiţia şi drama omului modern, din perspectiva islamică, rezidă în aceea că el doreşte să facă uz de inteligenţa şi de puterea sa ca fiinţă teomorfică pentru stăpânirea pământului şi chiar a cerului, fără să accepte faptul că este el însuşi o fiinţă teomorfică şi fără să realizeze responsabilităţile care decurg din ocuparea unei poziţii atât de centrale şi de suverane pe pământ. Omul vrea să joace rolul lui Dumnezeu, să creeze şi să distrugă, să domine şi să stăpânească fără să realizeze că nu este Dumnezeu, ci o imagine, o reflexie a Numelor şi Calităţilor Sale. Este ca şi când o umbră ar dori să joace rolul obiectului a cărui umbră este, sau ca şi când zgomotul ar fi de ajuns pentru cucerirea spaţiului. Marcantul dezechilibru din prezent dintre om şi natură, ca şi între om şi el însuşi, ar putea fi rezumat, în termeni islamici, spunând că omul doreşte să rămână khalifah - aşa cum a fost creat, fără a fi şi `abd - ceea ce a fost de asemenea creat să fie dată fiind acea enigmatică libertate de a se răzvrăti chiar împotriva a ceea ce este în realitate. De fapt, dovada cea mai vădită a naturii teomorfice a omului este, indirect, aceea că se poate răzvrăti împotriva sa însuşi, împotriva propriei sale naturi şi să înceteze de a mai fi, cel puţin pentru o vreme, ceea ce este cu adevărat.
Cu toate acestea, omul nu-şi poate uita cu totul fiinţa interioară, natura teomorfică, fiindcă, oricât de mult s-ar strădui să plutească la suprafaţa fiinţei sale şi să se îndepărteze de Centru, el poartă Centrul în interiorul său şi, mai devreme sau mai târziu, Centrul se manifestă într-un fel sau altul atât la periferie, cât şi la suprafaţă. Aceasta, deoarece a fi făcut după chipul lui Dumnezeu în sensul de a fi teofania Numelor şi Calităţilor Sale este o realitate care se regăseşte în însăşi condiţia umană. Islamul afirmă caracterul primordial al naturii teomorfice a omului şi poziţia sa aparte în univers vis-à-vis de Dumnezeu, referindu-se la un pact făcut între Dumnezeu şi om încă dinaintea creării lumii. În Coran se afirmă: Când Dumnezeu făcu să iasă o seminţie din coapsele fiilor lui Adam, El îi puse să mărturisească împotriva lor înşişi: „Nu sunt eu Domnul vostru?” Ei spuseră: „Da, aşa mărturisim!” (VII; 172). Din această încuviinţare se întrevede secretul destinului omului, fiindcă prin reiterarea sa omul a acceptat povara credinţei (amânah) pe care nicio altă creatură în afară de el nu a îndrăznit s-o accepte. Noi am înfăţişat cerurilor, pământului şi munţilor păstrarea credinţei, însă ei au refuzat să o ia asupra lor şi au fost cuprinşi de groaza ei. Numai omul a luat asupra sa această povară. (XXXIII; 72).
Această însărcinare a cărei acceptare a fost refuzată de către întreaga creaţie este chiar povara domniei lui Dumnezeu pe pământ, a credinţei însăşi în înţelesul ei cel mai profund. Acceptarea acestei însărcinări înseamnă acceptarea libertăţii şi, totodată, a responsabilităţii atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de ansamblul creaturilor. Înseamnă libertatea de a transcende toate nivelurile existenţei şi de a ajunge la Prezenţa Divină, depăşind chiar şi condiţia de înger după cum se afirmă în scrierile islamice. Mai înseamnă, însă, şi posibilitatea de a se răzvrăti, de a nega realitatea după care este reprodus chipul omului. Măreţia condiţiei umane stă tocmai în caracterul sublim al ţelului care poate fi atins şi în groaza abisală de riscul inerent al situaţiei. Oricare ar fi calea aleasă, omul nu se poate sustrage de la măreţia condiţiei sale – faptul că se situează la intersecţia dimensiunilor „orizontală” şi „verticală” ale realităţii. Chiar şi atunci când se străduieşte să uite de această natură şi se consideră pe sine doar un animal care, cine ştie cum, se întâmplă să gândească, el tot nu poate evada din dimensiunea cosmică a fiinţei sale, doar că în acest caz riscă să ducă la distrugerea întregului mediu terestru şi chiar al mediului cosmic care îl înconjoară.
Apoi, omul nu poate evita consecinţele acelui pact originar în virtutea căruia a acceptat însărcinarea (amânah) din partea lui Dumnezeu, primind anumite drepturi dar delegându-i-se şi anumite responsabilităţi. Tradiţia sau religia în sensul său universal (al-din) este, atunci, inerentă condiţiei umane. Antropologia spirituală a islamului consideră din drept condiţia necesară pentru o deplină umanitate. Ca omul să trăiască lipsit de din ar însemna să fie uman doar accidental, ar însemna să fie lipsit de o clauză absolut esenţială şi anume de acceptarea poverii (amânah) pe care o reprezintă şi care defineşte condiţia umană. Astfel s-ar putea reconfirma punctul de vedere menţionat anterior şi anume că un umanism fără realizarea naturii teomorfice a omului este, din perspectiva islamică, nici mai mult nici mai puţin decât o contradicţie, o absurditate. Şi, ca să ne exprimăm delicat, poate că experienţa ultimelor două secole din Occident nu a contrazis această considerare islamică. Desprins din arhetipul său transcendent şi spiritual, omul întâmpină cele mai mari dificultăţi în a rămâne doar uman, în a nu fi târât în infra-lumea creată de însuşi omul secularizat.
* * *
Concepţia islamică despre om este rezumată în doctrina despre al-insân al-kâmil, omul universal sau omul desăvârşit, o doctrină ale cărei esenţă şi deplină manifestare sunt întrunite în Profetul islamului şi ale cărei prezentare şi formulare au fost lăsate în seama unor înţelepţi şi sfinţi apăruţi mai târziu, precum Ibn `Arabi şi Jalâl al-Din Rûmi. De fapt, gnoza islamică (al-`irfan) gravitează mai tot timpul în jurul celor două axe ale unităţii (al-`irfan), care se ocupă de Dumnezeu, de Numele şi Calităţile Sale, şi de al-insân al-kâmil, care se ocupă de om şi de cosmos. Prima studiază Originea şi Sursa creaţiei, cea de-a doua - manifestarea şi revenirea lucrurilor la Sursă. Ori, am putea spune că cea dintâi corespunde primei „mărturisiri” sau Shahâdah din islam, La ilâha ill'-Allah [Nu există alt dumnezeu în afara lui Dumnezeu], iar cea de-a doua următoarei „mărturisiri”, Muhammadan rasul Allah [Muhammad este Mesagerul lui Dumnezeu]. Muhammad este Omul Universal par excellence şi, totodată, chintesenţa întregii creaţiei, a tot ceea ce este pozitiv în manifestarea cosmică. Deşi la exterior omul este doar o fărâmă din univers, el conţine în interiorul şi în adâncul său o realitate care constituie sursa universului însuşi – acesta fiind şi motivul pentru care, chiar şi ca om căzut, care şi-a uitat propria natură, dispune de puterea de a domina natura.
Din strălucirea pură a stelelor, hrana sufletelor curge la nesfârşit către stelele din ceruri.
În exterior suntem conduşi de-aceste stele, însă natura noastră lăuntrică a devenit conducătorul cerurilor.
Prin forma ta exterioară tu eşti un microcosmos,
Dar, de fapt, nu eşti altceva decât un macrocosmos.
În aparenţă, ramura este cauza fructului,
Dar, în fapt, ramura există datorită fructului.
(Rumi) [2]
[Adaptare a traducerii lui Walter Fotescu din limba engleză]
Omul spiritual, deşi la exterior este dominat de propria-i fire, înlăuntru este stăpân asupra lucrurilor fiindcă, mai presus de orice altceva, a ajuns să-şi învingă natura interioară. S-ar putea adăuga şi că în zilele noastre, când omul se mândreşte atât de tare cu cucerirea naturii, are loc fenomenul opus, şi anume o cucerire aparentă şi exterioară a naturii combinată cu o completă lipsă de ascetism, disciplină spirituală şi negare de sine care, în felul acesta, fac ca omul să fie mai mult decât oricând prizonierul propriilor sale impulsii şi înclinaţii fireşti. Omul spiritual, însă, care şi-a înfrânt impulsiile, care este oglindirea Omului Universal, realizarea şi întruchiparea sa, este polul care atrage Universul însuşi, într-atât încât Jalâl al-Din Rumi, acel sublim poet al spiritului, a putut mărturisi:
În pieptul meu vinul de rând nu-şi fierbe tăria: cerşeşte fermentul.
Astrele rămân în urma mea rotindu-se ameţitor: ele cerşesc conştiinţa.
Vinul, el se-mbată de mine, nu eu mă-mbăt de el!
Lumea, din mine-şi ia fiinţă, nu eu fiinţă-mi iau din ea! [3]
[Adaptare a traducerii lui Walter Fotescu din limba engleză]
Omul Universal, a cărui doctrină metafizică nu poate fi, din păcate, expusă aici pe larg, este, atunci, suma tuturor nivelurilor existenţei, oglinda de ansamblu aşezată în faţa Prezenţei Divine şi, totodată, arhetipul suprem al creaţiei. Este prototipul omului, realitatea pe care omul o poartă în formă latentă în interiorul său şi pe care o poate realiza dacă există aspiraţie, persistenţă şi, bineînţeles, sprijin divin. Este suficient ca omul să-şi dea seama de întreaga potenţialitate a propriei sale existenţe pentru a deveni pe deplin conştient de sine însuşi, pentru a descoperi comoara adevăratei fericiri şi a păcii pe care o caută în exterior, cine ştie pe unde, şi pe care nu pare să o găsească niciodată.
Tu, cel ce rătăceşti prin pustiuri departe de propria-ţi conştiinţă,
Întoarce-te în tine să-ţi vezi întreaga existenţă.
Căci tu eşti calea şi realitatea perfecţiunii.
Tu eşti acela în care sălăşluieşte neasemuita conştiinţă a lui Dumnezeu.
(Abu' 1-Mawàhib al-Shâdhili) [4]
Ni se reaminteşte aici sfatul înţelepţilor medievali din Occident: Mai presus de orice, fii sincer cu tine însuţi.
Dimensiunea cosmică a omului poate suscita anumite proteste din partea teologilor, precum că aceasta ar şterge deosebirea dintre graţia divină şi natura umană, reducând omul la un modest „om natural”. Creştinismul, răspândindu-se într-o lume care suferea ca urmare a accentului prea intens aşezat asupra raţionalismului şi naturalismului, a trebuit, cel puţin în teologia sa oficială, să traseze o distincţie clară între natură şi graţia divină. Islamul nu a fost pus în faţa aceleiaşi situaţii. Din acest motiv şi din altele, doctrinele sale sunt astfel încât el consideră natura însăşi drept o lucrare a lui Dumnezeu, o lucrare în ale cărei vene curge graţia izvorâtoare din Creatorul Însuşi. Dintr-un anumit punct de vedere omul mai este şi o „fiinţă naturală”, fără a fi, cu toate acestea, lipsit de graţia divină. Este natural fără a fi redus la omul natural al Renaşterii sau la acela al lui Rousseau şi al enciclopediştilor francezi. Toată chestiunea referitoare la legea naturală, păcatul originar, rolul naturii umane în realizarea spirituală şi altele asemenea este abordată, în Islam, într-o lumină diferită iar aceste întrebări îşi aduc, fireşte, contribuţia la înţelegerea omului şi a rolului său în lume. Considerând omul în natura sa primordială (al-fitrah) şi conferind fiecărui musulman funcţiunea preoţească şi sacerdotală, islamul a înlăturat distincţia acută dintre religios şi secular, ori sacru şi profan, făcând din om o fiinţă naturală care este, totuşi, simbolul cel mai nemijlocit din natură al lumii spirituale şi care se află în directă legătură cu această lume.
Mai mult decât atât, în virtutea faptului că este khalifah al lui Dumnezeu pe pământ şi ocupă un loc central, omul constituie, pentru natură, conductul graţiei divine. Omul spiritual este mijlocul prin care natura se alimentează din viaţa spirituală, fiind astfel ferită de asfixiere şi de distrugere, aşa cum o confirmă de altfel şi scriitorii occidentali ai tradiţiei hermetico-alchimice Flamel şi Jacob Böhme. Dacă omul ar fi să înceteze cu totul să urmeze o viaţă spirituală şi ar pierde legătura cu lumea spirituală, el ar înceta de asemenea să mai fie o sursă de lumină pentru natură şi s-ar întoarce la distrugerea şi desconsiderarea acesteia. Relaţia dintre societăţile industriale moderne şi natura virgină ar trebui să ofere ocazia unui răgaz pentru reflectarea asupra acestei relaţii.
Constituţia omului şi relaţia sa cu Dumnezeu şi cu natura nu pot fi pe deplin înţelese fără analizarea înţelesului şi rolului inteligenţei şi ale raţiunii, prin intermediul cărora omul încearcă să domine lumea. În primul rând trebuie făcută o distincţie clară, care se uită deseori în zilele noastre, între intelect – facultatea care cunoaşte instantaneu şi în totalitate şi raţiune – a cărei rădăcină latină (ratio) îi dezvăluie funcţiunea de analiză şi de departajare. Islamul se adresează intelectului omului, al cărui rol este cunoaşterea principiilor lucrurilor şi care, în cazul în care funcţionează normal şi este sănătos (salim), va ajunge la doctrina islamică fundamentală a Unităţii (al-tawhid). De fapt, rolul revelaţiei este înlăturarea acelor obstacole care împiedică inteligenţa să funcţioneze într-un mod sănătos. Altfel, intelectul omului confirmă adevărurile religiei iar islamul se bazează pe un adevăr evident şi aflat în natura lucrurilor.
În ceea ce priveşte raţiunea, aceasta este precum umbra şi reflectarea intelectului. Dacă este utilă pentru intelect şi pentru revelaţie care, tot astfel, izvorăşte din Intelectul sau Logosul Suprem, atunci este un instrument pozitiv ce poate ajuta omul să parcurgă drumul de la multiplicitate la Unitate. Dacă, însă, se răzvrăteşte împotriva propriei surse, împotriva intelectului şi a revelaţiei, atunci raţiunea devine focar de dizarmonie şi de disoluţie. Şi alte creaturi sunt dotate cu inteligenţă în sensul că reflectă anumite aspecte ale divinului şi, de asemenea, ale inteligenţelor cosmice, însă omul este singurul care posedă această polarizare subiectivă a adevăratei inteligenţe pe care o numim raţiune, de aceea el fiind şi singurul care poate distruge armonia firească a naturii.
Dacă omul modern a putut să domine dar, în acelaşi timp, să distrugă natura şi pe sine însuşi într-o mai mare măsură decât oamenii civilizaţiilor anterioare, acest lucru a fost posibil tocmai fiindcă prin el raţiunea a fost făcută să fie independentă de principiul său. În aceste condiţii, raţiunea devine asemenea unui acid care pătrunde prin ardere ţesătura universului rămânând, totodată, neputincioasă în faţa forţelor infra-umane şi iraţionale care se răzvrătesc împotriva sa de dedesubt, tot aşa cum raţiunea s-a răzvrătit împotriva intelectului de deasupra sa. Relaţia dintre raţionalism şi moştenirea spirituală şi intelectuală împotriva cărora s-a răzvrătit pe de o parte şi iraţionalitatea timpurilor moderne pe de altă parte sunt foarte asemănătoare; sunt, de fapt, aproape acelaşi lucru ca şi umanismul care s-a răzvrătit împotriva conceptului teomorfic despre om doar pentru a sfârşi prin a fi ameninţat de forţele infra-umane pe care le-a dezlănţuit tot el. Islamul, în vreme ce-l consideră pe om ca fiind esenţialmente o inteligenţă care dispune de voinţa şi de puterea de a săvârşi acţiuni şi pune accentul pe cunoaştere ca mijloc de mântuire şi de eliberare, respinge totuşi poziţia adoptată de raţionalism şi limitarea de către ea a intelectului la propria sa oglindire constituită, aşa cum se înţelege de obicei, de raţiune. Pentru islam, universul minţii este mult mai vast decât se consideră îndeobşte. El este, în realitate, locusul Prezenţei Spiritului Divin, însă pentru a deveni conştient de această Prezenţă omul trebuie să pătrundă dincolo de suprafaţa minţii cu care se identifică de regulă pe sine. Pentru a-l cita din nou pe Rūmī:
Câte lumi îmbrăţişează principiul Raţiunii!
Cât de adânc e-oceanul nesfârşit al Raţiunii!
Pe-acest măreţ ocean formele omeneşti
Plutesc rătăcitoare, asemenea bulelor ce ies la suprafaţă;
Da, asemenea cupelor ce stau la suprafaţă până ce-s umplute;
Şi când sunt pline, aceste cupe se scufundă-n apă.
Oceanul Raţiunii nu poate fi văzut nicicând, atât e de aproape;
Impregnează-te de-această Prezenţă!
Nu fii asemenea urciorului cu fundul plin, dar uscat la buză;
Ori ca un călăreţ purtat orbeşte-n depărtări,
Ce nu poate vedea bidiviul pe care călăreşte. [5]
[Adaptare a traducerii lui Walter Fotescu din limba engleză]
Poziţia centrală şi ansamblul condiţiei umane sunt chiar cele care fac imposibilă orice evoluare „liniară” şi „orizontală”. Într-un cerc nu se poate atinge un punct mai central decât este centrul însuşi. Odată aflat în centru, te poţi deplasa fie în sus, fie în jos, însă nu mai departe decât te-ai deplasa în direcţia orizontală. Perspectiva evoluţionistă a omului ca animal, care rămâne deschisă dezbaterii până şi din punctul de vedere al biologiei, nu ne poate dezvălui prea multe despre adevărata natură a omului; nu mai multe, de altfel, decât o pot face teoriile a numeroşi antropologi care discută despre antropologie fără măcar a şti cine este omul – anthropos - şi fără a percepe totalitatea condiţiilor existenţei universale pe care omul le poartă în el aici şi acum.
`Alì, vărul şi ginerele Profetului, a fost cândva întrebat: ce era înainte de Adam? A răspuns Adam, iar la întrebarea ce era înaintea acestui Adam? el a răspuns din nou Adam, adăugând că dacă i s-ar pune această întrebare până la sfârşitul lumii, el ar continua să repete Adam. Această zicere vrea să însemne că indiferent când a apărut omul în matricea timp-spaţiu a acestei lumi, realitatea sa metafizică, Omul Universal, a existat dintotdeauna. Ea nu a putut deveni în vreun fel ci este, fiindcă transcende timpul şi devenirea. Mai mult decât atât, este arhetipul etern care determină sensul condiţiei umane, acela pe care omul îl reflectă şi îl poartă permanent, în stare latentă, în interiorul său în orice timp şi spaţiu. Cei care dezbat despre evoluţia viitoare a omului nu realizează, probabil, că cele mai înalte capacităţi ale existenţei nu se situează într-un timp viitor, ci se manifestă aici şi acum, deasupra omului şi totuşi la îndemâna sa. La drept vorbind, trebuie remarcat că modul în care omul „evoluează” în zilele noastre face încă şi mai anevoioasă atingerea acestor înalte stări de conştienţă şi de fiinţare de a căror existenţă a început, de altfel, să se îndoiască chiar el, iar alţi oameni, trăind în aceeaşi atmosferă de îndoială, se străduiesc să atingă aceste stări prin „scurtătura” oferită de droguri şi pastile mai degrabă decât prin disciplină spirituală. S-ar putea spune că natura completă şi centrală a condiţiei umane, derivând din natura teomorfică a omului, face ca relaţia sa cu alte stări ale fiinţei să nu fie una temporală, ci una spaţială. Omul şade la întretăierea dimensiunilor verticală şi orizontală cuprinzând amplitudinea şi anvergura existenţei universale în sine însuşi, aici şi acum. Lui îi revine să scormonească în adâncul său pentru a-şi da seama cine este, pentru a ajunge la realizarea acestor stări care conţin întreaga sa natură. Nicio transformare în timp, niciun proces pe parcursul căruia omul trăieşte din ce în ce mai mult la suprafaţa fiinţei sale, fugind de el însuşi şi de trebuinţele naturii sale interioare, nu va purta vreodată evoluarea speciei umane spre planurile superioare.
Problema acută din zilele noastre o constituie, în schimb, împiedicarea căderii omului în infra-lume, cu care se confruntă din cauză că şi-a respins propria origine transcendentă şi prototipul. Omul modern doreşte să ucidă zeii fără să se distrugă pe sine. Vrea să respingă divinul şi, totuşi, să rămână pe de-a-ntregul uman. Islamul a luat în considerare cu toată seriozitatea această chestiune şi a oferit un răspuns cu care vom şi încheia prezenta discuţie. În câteva locuri din Coran apare menţionată expresia „Faţa sau Chipul lui Dumnezeu” (wajh Allah), ca de exemplu în versetele: Totul de pe pământ este pieritor, numai faţa Domnului (LV; 26-27) şi Totul este pieritor în afară de Faţa Sa. (XXVIII; 88).
Aproape toţi înţelepţii musulmani au căzut de acord că „Faţa sau Chipul lui Dumnezeu”, singurele nepieritoare şi perene, reprezintă aspectul spiritual al naturii umane. În ultimă instanţă, trupul moare şi chiar elementele inferioare ale psihicului pier sau cel puţin sunt integrate într-o fiinţare la un nivel superior, respectiv în aceea a spiritului. Singurul, doar elementul spiritual este etern. El este atât faţa pe care omul a orientat-o înspre Dumnezeu, cât şi faţa pe care Dumnezeu a întors-o către om. „Faţa sau Chipul lui Dumnezeu” îmbrăţişează o realitate globală, un aspect constituit de înfăţişarea spirituală a omului şi un altul de înfăţişarea pe care Dumnezeu o arată creaţiei sale şi reprezentantului/viceregelui său pe pământ, omul. Este aceeaşi realitate care se înţelege în islamul şiit prin natura interioară a Imamului. Imamul semnifică legătura dintre Dumnezeu şi om - fiinţa spirituală în care se întâlnesc ordinele divin şi uman.
Reflectarea asupra „Feţei lui Dumnezeu” înseamnă realizarea faptului că omul nu poate distruge imaginea divină fără a se distruge pe sine. Exclamaţia poetică a lui Nietzsche, în secolul al XIX-lea, Dumnezeu a murit! - un strigăt care a fost acum transformat, în unele cercuri, într-o afirmaţie teologică şi este propagat, depăşindu-se cu mult intenţia şi înţelesul pe care-l are, de către cei care caută senzaţionalul şi care par a avea prea puţină consideraţie faţă de credinţa celor vii, dar şi a celor morţi, pentru care Dumnezeu este etern prezent şi viu – nu-şi poate avea ecoul decât în aserţiunea că omul este mort, omul ca fiinţă spirituală şi liberă. Omul nu poate distruge faţa pe care Dumnezeu a întors-o către el fără să distrugă faţa pe care omul a orientat-o înspre Dumnezeu şi, prin consecinţă, spre tot ceea ce este etern şi nepieritor în el, constituind sursa demnităţii umane, unica realitate care conferă vieţii înţeles. Inepuizabila bogăţie a simbolului „Faţa sau Chipul lui Dumnezeu” ar trebui să aibă mult înţeles pentru omul modern, care caută cu disperare un înţeles în viaţă şi aspiră la păstrarea demnităţii umane; el este, însă, prea puţin preocupat de cealaltă jumătate a acestei realităţi, şi anume de „Chipul lui Dumnezeu”, acel aspect al Divinului care s-a întors către noi, fiinţele umane.
Pentru a se cunoaşte pe sine însuşi, omul trebuie să ajungă să cunoască „Faţa lui Dumnezeu”, realitatea, aceea care îl configurează din înălţimi. Nici zborurile în spaţiul extraterestru, nici plonjările în adâncurile oceanelor, nici schimbările impuse de moda şi habitudinile vieţii exterioare nu alterează natura omului şi poziţionarea sa vis-à-vis de Real. Studiile biologice sau ale psihologiei convenţionale, care iau în considerare doar aspectele exterioare ale naturii umane, nu pot nici ele să-i dezvăluiască omului cine este şi cum ar trebui să se „orienteze” în călătoria al cărei ţel este întâlnirea cu Realul. Omul se poate cunoaşte pe sine însuşi numai prin realizarea naturii sale teomorfice. Doar rămânând conştient de amprenta divină pe care o poartă sufletul său poate omul spera să rămână uman. Numai atracţia celestului îl poate împiedica să fie târât de gravitaţie în abisul existenţei sub-umane. Şi este o trăsătură remarcabilă a condiţiei umane, aceea că indiferent unde s-ar găsi şi indiferent de condiţia în care s-ar afla, omul poate întotdeauna afla cerul de deasupra sa şi forţa de atracţie care îl antrenează către Infinit şi Etern.
NOTE
[1] A Noranda, Conferinţă susţinută la Manifestarea Universală din Montreal în 4 septembrie 1967.
[2] R. A. Nicholson, Rumi, Poet and Mystic, London, Allen and Unwin, 1950. p. 124.
[3] Ibid. p. 141.
[4] M. Smith, The Sufi Path of Love, London, Luzac and Co., 1954, p. 72.
[5] R. A. Nicholson, op. cit., p. 106.
Să nu uităm că în zilele noastre axa predominantă a cunoaşterii lucrurilor de către om, ştiinţa sa, este pământeană, terestră. Omul modern şi-a însuşit legile fizicii pământului plecând de la fizica celestă şi astronomie. Legile mişcării enunţate de Newton aveau la bază legile mişcării planetelor stabilite de un Kepler pitagoric, care s-a referit la ele într-un mod destul de sugestiv - la cea de-a treia lege în special -, în lucrarea intitulată Harmonice mundi. Odată ce aceste legi cereşti au ajuns la nivelul fizicii terestre, aceasta din urmă a devenit prototipul altor forme de cunoaştere. În prezent, această fizică „terestră” încearcă să lămurească alcătuirea „cerurilor” şi, astfel, să oculteze înţelesul de cer, cel puţin în sensul său fizic. În zilele noastre, deşi întreaga ştiinţă modernă a omului este una „terestră”, el nu reuşeşte să oculteze semnificaţia metafizică şi simbolică a „cerului”, a „celestului”, ale cărui amprente sunt adânc înscrise în sine însuşi. Astfel, când omul încetează să mai întreprindă zboruri sau ascensiuni spirituale în ceruri, asemenea unui Dante, el are fantezia de a zbura cu o sondă în spaţiul planetar; când nu mai surmontează înălţimile spirituale, el încearcă să profaneze şi să degradeze munţii fizici, prin „cucerirea” lor. Ori, atunci când majoritatea oamenilor a încetat să practice aceste discipline spirituale autentice care fac posibilă adevărata viziune a lumii transcendente, oamenii încep să facă apel la Mescalină şi LSD în speranţa de a atinge astfel de viziuni fără întreprinderea travaliului necesar, în lipsa negării de sine şi a disciplinei. Deşi la exterior este acum pe deplin o creatură a pământului şi stăpânul său, nemaifiind acel „jumătate înger, jumătate om” al creştinismului tradiţional, această aspiraţie este adânc gravată în textura existenţei umane şi se manifestă într-un fel sau altul, uneori chiar violent, atunci când mijloacele fireşti, normale nu sunt receptive la ea.
Omul are impresia că este deţinătorul tuturor lucrurilor, cuceritorul şi stăpânul de necontestat al întregii naturi, ca şi când ar fi însuşi creatorul ei. Dar acest sentiment al proprietăţii şi al puterii se împleteşte foarte adesea cu o remarcabilă lipsă de responsabilitate şi de înţelegere a dreptului la viaţă al celorlalte creaturi. Dominaţia omului este prea adesea un abuz asupra naturii, mai mult decât o întrebuinţare legitimă a sa. Vocile ecologiştilor se mai înalţă pe ici, pe colo, dar de obicei pier înghiţite de vocea mai puternică ce, în numele bunăstării umanităţii, doreşte să facă stăpânirea omului asupra pământului să devină absolută şi desăvârşită, indiferent de ceea ce ar putea însemna asta pentru pământul în sine şi creaturile sale. Aici ne confruntăm cu situaţia tragică în care afirmarea drepturilor nelimitate şi a puterii omului asupra pământului face ca viaţa omului pe pământ să fie încă şi mai dificilă, mai periculoasă, ducând într-o direcţie care, dacă va fi urmată în continuare, ar putea însemna sfârşitul atât al acestei dominaţii, cât şi al însăşi vieţii omului. În versetele coranice ni se aminteşte: Diavolul îl ispiti spunând: «O, Adame! Îţi voi arăta Copacul nemuririi şi-al unei împărăţii nepieritoare!» (XX; 120), cu referire la o putere faustiană care doar pare să nu fie nimicitoare, dar care prezintă întotdeauna pericolul de a-l distruge pe acela care o va mânui. Nemaifiind custodele pământului dar continuând să se prevaleze de această putere, omul se află în pericolul de a pierde şi autoritatea pe care o are asupra acestuia. S-ar părea că el nu poate trăi paşnic pe pământ, mulţumindu-se să fie o simplă creatură pământească. Pierderea dimensiunii transcendente a făcut precară însăşi vieţuirea terestră.
S-ar putea, oare, concluziona de aici că un umanism secular de tipul celui cultivat iniţial în timpul Renaşterii este fundamental contradictoriu şi greşit? Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi despre om, despre apărarea demnităţii şi a drepturilor sale, separat de „chipul divin” care l-a făcut să fie om, care i-a conferit atât demnitatea, cât şi libertatea. Altfel, umanismul nu este decât o reabilitare a concepţiei teomorfe despre om, cu infra-umanul spre care este atras în zilele noastre prin mijlocirea numeroaselor sale invenţii şi creaţii. Cel care doreşte să vorbească despre om s-ar cuveni să fie preocupat de om în ansamblul său sau să nu mai vorbească deloc despre el, iar cel care doreşte să vorbească despre om şi lumea sa trebuie musai să ia mai întâi aminte cine este omul şi a cui este, de fapt, lumea despre care se vorbeşte. Fără considerarea acestor întrebări şi descoperirea răspunsurilor potrivite, speranţa într-o relaţie armonioasă între om şi lumea sa este, într-adevăr, firavă, iar multitudinea perspectivelor viitoare ale următoarei şi încă şi mai decisivei cuceriri a naturii se transformă în himeră, în vis, fiindcă înlăuntrul omului zac puteri pe care nicio ştiinţă „pământească”, chiar de s-ar întinde până la Pleiade, nu va putea vreodată să le înţeleagă, să le dezvăluie sau să le controleze.
Ştiinţa modernă îi poate prilejui omului cunoaşterea alcătuirii sale sub aspect chimic sau biologic, ori chiar a locului din spaţiul galactic în care se situează, însă această formă a ştiinţei nu-i poate spune cine este el, unde se afla înaintea existenţei sale pe pământ şi unde va ajunge după isprăvirea acesteia. Nu-i poate dezvălui unde se situează din perspectiva a ceea ce se numeşte „spaţiu existenţial”, în ierarhia existenţei universale, aşadar nu-i poate oferi o orientare fiindcă pentru orientarea vieţii sale, omul ar trebui să ştie de unde vine, unde trebuie să ajungă şi, înainte de orice, cine este.
În situaţia aceasta, în care cunoaşterea omului este imperios necesară dar rămâne totuşi, de-a dreptul imposibil de descoperit prin mijloacele obişnuite ale învăţăturii de care dispunem în zilele noastre - când până şi învăţăturile teologice creştine tradiţionale cu privire la om au cedat, în unele cazuri, ispitei microscopului şi telescopului, ducând la apariţia unei pseudo-înţelepciuni care atacă însăşi rădăcina conceptului iudeo-creştin de om şi de demnitate a sa -, poate că nu ar fi lipsit de înţelepciune să ne îndreptăm către învăţăturile islamului. Aceasta fiindcă în islam, ca şi în alte religii revelate, se poate găsi adevărul despre natura lucrurilor şi despre om în special, dar şi pentru că islamul reafirmă explicit şi pe deplin adevărurile exprimate într-un mod diferit de creştinism şi celelalte tradiţii revelate. Mai mult decât atât, islamul, aparţinând aceluiaşi trunchi spiritual ca şi iudaismul şi creştinismul, înfăţişează o doctrină despre om nu chiar atât de îndepărtată de perspectiva lumii occidentale încât să fie considerată de cei ultra-sofisticaţi şi de aşa-zişii „realişti” drept „exotică” dar nerelevantă, fiind totodată suficient de originală şi de deosebită pentru a-i părea interesantă occidentalului care caută un răspuns la întrebarea „cine este omul”? S-ar putea spune, de fapt, că în învăţăturile diferitelor religii omul poate descoperi diverse elemente ale propriei sale naturi universale, aspecte ale „Omului Universal” pe care îl reflectă fiecare om în parte.
Dacă anumite religii sunt fundamentate pe încarnarea lui Dumnezeu în decursul istoriei umanităţii sau pe Dumnezeul-om, islamul se întemeiază pe întâlnirea dintre Dumnezeu - considerat în Absolutul său şi om – în deplina sa natură, ca teofanie a Numelor şi Calităţilor lui Dumnezeu. Toate creaturile reflectă un anumit aspect al Divinului, la fel cum o imagine se reflectă într-o oglindă. Omul, însă, este singurul care reflectă ansamblul Numelor şi Calităţilor Divine ba chiar, mai mult decât atât, face acest lucru într-un mod central/concentrat şi conştient. În virtutea acestei relaţii deţinute vis-à-vis de Dumnezeu, omul este o „fiinţă centrală” în această lume, situată întotdeauna într-un „spaţiu existenţial” în care se manifestă dimensiunea verticală, transcendentă. Fie că este conştient sau nu de acest lucru, situarea omului în acest „spaţiu” nu este doar orizontală şi materială. Axa verticală, spirituală se află tot timpul înaintea sa. Realitatea este întotdeauna tridimensională pentru om, indiferent dacă acesta alege să trăiască într-o lume bidimensională, o lume materială lipsită de dimensiunile adâncimii ori înălţimii (al-tul), sau dacă realizează pe deplin cea de-a treia dimensiune, infinită, dincolo de suprafaţa orizontală limitată, a existenţei cu care se asociază de obicei pe sine, iar în zilele noastre, mai mult decât oricând, chiar dacă-şi ia zborul spre galaxii sau se scufundă în adâncurile oceanelor. Această poziţie centrală este implicită condiţiei umane iar omul nu poate evada din ea, tot aşa cum nu poate evita să se nască într-un anumit timp şi spaţiu. De aceea este el numit reprezentantul/viceregele lui Dumnezeu pe pământ (khalifat Allah).
Omul a fost învăţat numele tuturor lucrurilor, după cum se afirmă în Coran: El l-a învăţat pe Adam toate numele făpturilor (II; 31), aceasta însemnând că i s-a înmânat puterea şi stăpânirea asupra tuturor lucrurilor în virtutea faptului de a fi reprezentantul/viceregele lui Dumnezeu (khalifah) pe pământ. Numai că acest atribut de khalifah se îmbină cu însuşirea denumită `abd, respectiv calitatea de a se afla permanent într-o deplină supunere faţă de Dumnezeu. Omul are dreptul de a domni asupra pământului ca şi khalifah doar cu condiţia să rămână într-o supuşenie deplină faţă de El, adevăratul stăpânitor asupra naturii. Autoritatea şi puterea omului asupra naturii este numai o putere de împrumut, care i-a fost dăruită fiindcă reflectă Numele şi Calităţile Divine.
Islamul nu acceptă ideea încarnării şi nici relaţia de filiaţie între Dumnezeu şi om. El accentuează, însă, natura teomorfică a omului, faptul că Dumnezeu i-a insuflat omului din Spiritul Său şi a creat o fiinţă în care se reflectă pe deplin Numele şi Calităţile Sale, pentru că, aşa cum a spus Profetul, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Islamul respinge şi ideea păcatului originar. El face apel nu la voinţa omului, care a fost distorsionată ulterior acelui eveniment sau act pe care creştinismul îl zugrăveşte atât de amănunţit ca fiind păcatul originar, ci la inteligenţa sa, cea existentă în natura primordială a omului (al-fitrah), natura interioară proprie omului înainte de căderea pe pământ (hubft) şi pe care omul încă o poartă undeva, adânc, în interiorul său.
Prin natura sa primordială omul este întotdeauna un desăvârşit khalifah al lui Dumnezeu, numai că el este uitător din fire şi, astfel, are permanent nevoie de revelaţia şi graţia divine, aşa cum o confirmă de altfel şi creştinismul. Fiind uitător, omul este înclinat să încerce să beneficieze de avantajele puterii şi ale privilegiului de care dispune în calitate de khalifah al lui Dumnezeu, omiţând totodată să rămână `abd al Său. Condiţia şi drama omului modern, din perspectiva islamică, rezidă în aceea că el doreşte să facă uz de inteligenţa şi de puterea sa ca fiinţă teomorfică pentru stăpânirea pământului şi chiar a cerului, fără să accepte faptul că este el însuşi o fiinţă teomorfică şi fără să realizeze responsabilităţile care decurg din ocuparea unei poziţii atât de centrale şi de suverane pe pământ. Omul vrea să joace rolul lui Dumnezeu, să creeze şi să distrugă, să domine şi să stăpânească fără să realizeze că nu este Dumnezeu, ci o imagine, o reflexie a Numelor şi Calităţilor Sale. Este ca şi când o umbră ar dori să joace rolul obiectului a cărui umbră este, sau ca şi când zgomotul ar fi de ajuns pentru cucerirea spaţiului. Marcantul dezechilibru din prezent dintre om şi natură, ca şi între om şi el însuşi, ar putea fi rezumat, în termeni islamici, spunând că omul doreşte să rămână khalifah - aşa cum a fost creat, fără a fi şi `abd - ceea ce a fost de asemenea creat să fie dată fiind acea enigmatică libertate de a se răzvrăti chiar împotriva a ceea ce este în realitate. De fapt, dovada cea mai vădită a naturii teomorfice a omului este, indirect, aceea că se poate răzvrăti împotriva sa însuşi, împotriva propriei sale naturi şi să înceteze de a mai fi, cel puţin pentru o vreme, ceea ce este cu adevărat.
Cu toate acestea, omul nu-şi poate uita cu totul fiinţa interioară, natura teomorfică, fiindcă, oricât de mult s-ar strădui să plutească la suprafaţa fiinţei sale şi să se îndepărteze de Centru, el poartă Centrul în interiorul său şi, mai devreme sau mai târziu, Centrul se manifestă într-un fel sau altul atât la periferie, cât şi la suprafaţă. Aceasta, deoarece a fi făcut după chipul lui Dumnezeu în sensul de a fi teofania Numelor şi Calităţilor Sale este o realitate care se regăseşte în însăşi condiţia umană. Islamul afirmă caracterul primordial al naturii teomorfice a omului şi poziţia sa aparte în univers vis-à-vis de Dumnezeu, referindu-se la un pact făcut între Dumnezeu şi om încă dinaintea creării lumii. În Coran se afirmă: Când Dumnezeu făcu să iasă o seminţie din coapsele fiilor lui Adam, El îi puse să mărturisească împotriva lor înşişi: „Nu sunt eu Domnul vostru?” Ei spuseră: „Da, aşa mărturisim!” (VII; 172). Din această încuviinţare se întrevede secretul destinului omului, fiindcă prin reiterarea sa omul a acceptat povara credinţei (amânah) pe care nicio altă creatură în afară de el nu a îndrăznit s-o accepte. Noi am înfăţişat cerurilor, pământului şi munţilor păstrarea credinţei, însă ei au refuzat să o ia asupra lor şi au fost cuprinşi de groaza ei. Numai omul a luat asupra sa această povară. (XXXIII; 72).
Această însărcinare a cărei acceptare a fost refuzată de către întreaga creaţie este chiar povara domniei lui Dumnezeu pe pământ, a credinţei însăşi în înţelesul ei cel mai profund. Acceptarea acestei însărcinări înseamnă acceptarea libertăţii şi, totodată, a responsabilităţii atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de ansamblul creaturilor. Înseamnă libertatea de a transcende toate nivelurile existenţei şi de a ajunge la Prezenţa Divină, depăşind chiar şi condiţia de înger după cum se afirmă în scrierile islamice. Mai înseamnă, însă, şi posibilitatea de a se răzvrăti, de a nega realitatea după care este reprodus chipul omului. Măreţia condiţiei umane stă tocmai în caracterul sublim al ţelului care poate fi atins şi în groaza abisală de riscul inerent al situaţiei. Oricare ar fi calea aleasă, omul nu se poate sustrage de la măreţia condiţiei sale – faptul că se situează la intersecţia dimensiunilor „orizontală” şi „verticală” ale realităţii. Chiar şi atunci când se străduieşte să uite de această natură şi se consideră pe sine doar un animal care, cine ştie cum, se întâmplă să gândească, el tot nu poate evada din dimensiunea cosmică a fiinţei sale, doar că în acest caz riscă să ducă la distrugerea întregului mediu terestru şi chiar al mediului cosmic care îl înconjoară.
Apoi, omul nu poate evita consecinţele acelui pact originar în virtutea căruia a acceptat însărcinarea (amânah) din partea lui Dumnezeu, primind anumite drepturi dar delegându-i-se şi anumite responsabilităţi. Tradiţia sau religia în sensul său universal (al-din) este, atunci, inerentă condiţiei umane. Antropologia spirituală a islamului consideră din drept condiţia necesară pentru o deplină umanitate. Ca omul să trăiască lipsit de din ar însemna să fie uman doar accidental, ar însemna să fie lipsit de o clauză absolut esenţială şi anume de acceptarea poverii (amânah) pe care o reprezintă şi care defineşte condiţia umană. Astfel s-ar putea reconfirma punctul de vedere menţionat anterior şi anume că un umanism fără realizarea naturii teomorfice a omului este, din perspectiva islamică, nici mai mult nici mai puţin decât o contradicţie, o absurditate. Şi, ca să ne exprimăm delicat, poate că experienţa ultimelor două secole din Occident nu a contrazis această considerare islamică. Desprins din arhetipul său transcendent şi spiritual, omul întâmpină cele mai mari dificultăţi în a rămâne doar uman, în a nu fi târât în infra-lumea creată de însuşi omul secularizat.
* * *
Concepţia islamică despre om este rezumată în doctrina despre al-insân al-kâmil, omul universal sau omul desăvârşit, o doctrină ale cărei esenţă şi deplină manifestare sunt întrunite în Profetul islamului şi ale cărei prezentare şi formulare au fost lăsate în seama unor înţelepţi şi sfinţi apăruţi mai târziu, precum Ibn `Arabi şi Jalâl al-Din Rûmi. De fapt, gnoza islamică (al-`irfan) gravitează mai tot timpul în jurul celor două axe ale unităţii (al-`irfan), care se ocupă de Dumnezeu, de Numele şi Calităţile Sale, şi de al-insân al-kâmil, care se ocupă de om şi de cosmos. Prima studiază Originea şi Sursa creaţiei, cea de-a doua - manifestarea şi revenirea lucrurilor la Sursă. Ori, am putea spune că cea dintâi corespunde primei „mărturisiri” sau Shahâdah din islam, La ilâha ill'-Allah [Nu există alt dumnezeu în afara lui Dumnezeu], iar cea de-a doua următoarei „mărturisiri”, Muhammadan rasul Allah [Muhammad este Mesagerul lui Dumnezeu]. Muhammad este Omul Universal par excellence şi, totodată, chintesenţa întregii creaţiei, a tot ceea ce este pozitiv în manifestarea cosmică. Deşi la exterior omul este doar o fărâmă din univers, el conţine în interiorul şi în adâncul său o realitate care constituie sursa universului însuşi – acesta fiind şi motivul pentru care, chiar şi ca om căzut, care şi-a uitat propria natură, dispune de puterea de a domina natura.
Din strălucirea pură a stelelor, hrana sufletelor curge la nesfârşit către stelele din ceruri.
În exterior suntem conduşi de-aceste stele, însă natura noastră lăuntrică a devenit conducătorul cerurilor.
Prin forma ta exterioară tu eşti un microcosmos,
Dar, de fapt, nu eşti altceva decât un macrocosmos.
În aparenţă, ramura este cauza fructului,
Dar, în fapt, ramura există datorită fructului.
(Rumi) [2]
[Adaptare a traducerii lui Walter Fotescu din limba engleză]
Omul spiritual, deşi la exterior este dominat de propria-i fire, înlăuntru este stăpân asupra lucrurilor fiindcă, mai presus de orice altceva, a ajuns să-şi învingă natura interioară. S-ar putea adăuga şi că în zilele noastre, când omul se mândreşte atât de tare cu cucerirea naturii, are loc fenomenul opus, şi anume o cucerire aparentă şi exterioară a naturii combinată cu o completă lipsă de ascetism, disciplină spirituală şi negare de sine care, în felul acesta, fac ca omul să fie mai mult decât oricând prizonierul propriilor sale impulsii şi înclinaţii fireşti. Omul spiritual, însă, care şi-a înfrânt impulsiile, care este oglindirea Omului Universal, realizarea şi întruchiparea sa, este polul care atrage Universul însuşi, într-atât încât Jalâl al-Din Rumi, acel sublim poet al spiritului, a putut mărturisi:
În pieptul meu vinul de rând nu-şi fierbe tăria: cerşeşte fermentul.
Astrele rămân în urma mea rotindu-se ameţitor: ele cerşesc conştiinţa.
Vinul, el se-mbată de mine, nu eu mă-mbăt de el!
Lumea, din mine-şi ia fiinţă, nu eu fiinţă-mi iau din ea! [3]
[Adaptare a traducerii lui Walter Fotescu din limba engleză]
Omul Universal, a cărui doctrină metafizică nu poate fi, din păcate, expusă aici pe larg, este, atunci, suma tuturor nivelurilor existenţei, oglinda de ansamblu aşezată în faţa Prezenţei Divine şi, totodată, arhetipul suprem al creaţiei. Este prototipul omului, realitatea pe care omul o poartă în formă latentă în interiorul său şi pe care o poate realiza dacă există aspiraţie, persistenţă şi, bineînţeles, sprijin divin. Este suficient ca omul să-şi dea seama de întreaga potenţialitate a propriei sale existenţe pentru a deveni pe deplin conştient de sine însuşi, pentru a descoperi comoara adevăratei fericiri şi a păcii pe care o caută în exterior, cine ştie pe unde, şi pe care nu pare să o găsească niciodată.
Tu, cel ce rătăceşti prin pustiuri departe de propria-ţi conştiinţă,
Întoarce-te în tine să-ţi vezi întreaga existenţă.
Căci tu eşti calea şi realitatea perfecţiunii.
Tu eşti acela în care sălăşluieşte neasemuita conştiinţă a lui Dumnezeu.
(Abu' 1-Mawàhib al-Shâdhili) [4]
Ni se reaminteşte aici sfatul înţelepţilor medievali din Occident: Mai presus de orice, fii sincer cu tine însuţi.
Dimensiunea cosmică a omului poate suscita anumite proteste din partea teologilor, precum că aceasta ar şterge deosebirea dintre graţia divină şi natura umană, reducând omul la un modest „om natural”. Creştinismul, răspândindu-se într-o lume care suferea ca urmare a accentului prea intens aşezat asupra raţionalismului şi naturalismului, a trebuit, cel puţin în teologia sa oficială, să traseze o distincţie clară între natură şi graţia divină. Islamul nu a fost pus în faţa aceleiaşi situaţii. Din acest motiv şi din altele, doctrinele sale sunt astfel încât el consideră natura însăşi drept o lucrare a lui Dumnezeu, o lucrare în ale cărei vene curge graţia izvorâtoare din Creatorul Însuşi. Dintr-un anumit punct de vedere omul mai este şi o „fiinţă naturală”, fără a fi, cu toate acestea, lipsit de graţia divină. Este natural fără a fi redus la omul natural al Renaşterii sau la acela al lui Rousseau şi al enciclopediştilor francezi. Toată chestiunea referitoare la legea naturală, păcatul originar, rolul naturii umane în realizarea spirituală şi altele asemenea este abordată, în Islam, într-o lumină diferită iar aceste întrebări îşi aduc, fireşte, contribuţia la înţelegerea omului şi a rolului său în lume. Considerând omul în natura sa primordială (al-fitrah) şi conferind fiecărui musulman funcţiunea preoţească şi sacerdotală, islamul a înlăturat distincţia acută dintre religios şi secular, ori sacru şi profan, făcând din om o fiinţă naturală care este, totuşi, simbolul cel mai nemijlocit din natură al lumii spirituale şi care se află în directă legătură cu această lume.
Mai mult decât atât, în virtutea faptului că este khalifah al lui Dumnezeu pe pământ şi ocupă un loc central, omul constituie, pentru natură, conductul graţiei divine. Omul spiritual este mijlocul prin care natura se alimentează din viaţa spirituală, fiind astfel ferită de asfixiere şi de distrugere, aşa cum o confirmă de altfel şi scriitorii occidentali ai tradiţiei hermetico-alchimice Flamel şi Jacob Böhme. Dacă omul ar fi să înceteze cu totul să urmeze o viaţă spirituală şi ar pierde legătura cu lumea spirituală, el ar înceta de asemenea să mai fie o sursă de lumină pentru natură şi s-ar întoarce la distrugerea şi desconsiderarea acesteia. Relaţia dintre societăţile industriale moderne şi natura virgină ar trebui să ofere ocazia unui răgaz pentru reflectarea asupra acestei relaţii.
Constituţia omului şi relaţia sa cu Dumnezeu şi cu natura nu pot fi pe deplin înţelese fără analizarea înţelesului şi rolului inteligenţei şi ale raţiunii, prin intermediul cărora omul încearcă să domine lumea. În primul rând trebuie făcută o distincţie clară, care se uită deseori în zilele noastre, între intelect – facultatea care cunoaşte instantaneu şi în totalitate şi raţiune – a cărei rădăcină latină (ratio) îi dezvăluie funcţiunea de analiză şi de departajare. Islamul se adresează intelectului omului, al cărui rol este cunoaşterea principiilor lucrurilor şi care, în cazul în care funcţionează normal şi este sănătos (salim), va ajunge la doctrina islamică fundamentală a Unităţii (al-tawhid). De fapt, rolul revelaţiei este înlăturarea acelor obstacole care împiedică inteligenţa să funcţioneze într-un mod sănătos. Altfel, intelectul omului confirmă adevărurile religiei iar islamul se bazează pe un adevăr evident şi aflat în natura lucrurilor.
În ceea ce priveşte raţiunea, aceasta este precum umbra şi reflectarea intelectului. Dacă este utilă pentru intelect şi pentru revelaţie care, tot astfel, izvorăşte din Intelectul sau Logosul Suprem, atunci este un instrument pozitiv ce poate ajuta omul să parcurgă drumul de la multiplicitate la Unitate. Dacă, însă, se răzvrăteşte împotriva propriei surse, împotriva intelectului şi a revelaţiei, atunci raţiunea devine focar de dizarmonie şi de disoluţie. Şi alte creaturi sunt dotate cu inteligenţă în sensul că reflectă anumite aspecte ale divinului şi, de asemenea, ale inteligenţelor cosmice, însă omul este singurul care posedă această polarizare subiectivă a adevăratei inteligenţe pe care o numim raţiune, de aceea el fiind şi singurul care poate distruge armonia firească a naturii.
Dacă omul modern a putut să domine dar, în acelaşi timp, să distrugă natura şi pe sine însuşi într-o mai mare măsură decât oamenii civilizaţiilor anterioare, acest lucru a fost posibil tocmai fiindcă prin el raţiunea a fost făcută să fie independentă de principiul său. În aceste condiţii, raţiunea devine asemenea unui acid care pătrunde prin ardere ţesătura universului rămânând, totodată, neputincioasă în faţa forţelor infra-umane şi iraţionale care se răzvrătesc împotriva sa de dedesubt, tot aşa cum raţiunea s-a răzvrătit împotriva intelectului de deasupra sa. Relaţia dintre raţionalism şi moştenirea spirituală şi intelectuală împotriva cărora s-a răzvrătit pe de o parte şi iraţionalitatea timpurilor moderne pe de altă parte sunt foarte asemănătoare; sunt, de fapt, aproape acelaşi lucru ca şi umanismul care s-a răzvrătit împotriva conceptului teomorfic despre om doar pentru a sfârşi prin a fi ameninţat de forţele infra-umane pe care le-a dezlănţuit tot el. Islamul, în vreme ce-l consideră pe om ca fiind esenţialmente o inteligenţă care dispune de voinţa şi de puterea de a săvârşi acţiuni şi pune accentul pe cunoaştere ca mijloc de mântuire şi de eliberare, respinge totuşi poziţia adoptată de raţionalism şi limitarea de către ea a intelectului la propria sa oglindire constituită, aşa cum se înţelege de obicei, de raţiune. Pentru islam, universul minţii este mult mai vast decât se consideră îndeobşte. El este, în realitate, locusul Prezenţei Spiritului Divin, însă pentru a deveni conştient de această Prezenţă omul trebuie să pătrundă dincolo de suprafaţa minţii cu care se identifică de regulă pe sine. Pentru a-l cita din nou pe Rūmī:
Câte lumi îmbrăţişează principiul Raţiunii!
Cât de adânc e-oceanul nesfârşit al Raţiunii!
Pe-acest măreţ ocean formele omeneşti
Plutesc rătăcitoare, asemenea bulelor ce ies la suprafaţă;
Da, asemenea cupelor ce stau la suprafaţă până ce-s umplute;
Şi când sunt pline, aceste cupe se scufundă-n apă.
Oceanul Raţiunii nu poate fi văzut nicicând, atât e de aproape;
Impregnează-te de-această Prezenţă!
Nu fii asemenea urciorului cu fundul plin, dar uscat la buză;
Ori ca un călăreţ purtat orbeşte-n depărtări,
Ce nu poate vedea bidiviul pe care călăreşte. [5]
[Adaptare a traducerii lui Walter Fotescu din limba engleză]
Poziţia centrală şi ansamblul condiţiei umane sunt chiar cele care fac imposibilă orice evoluare „liniară” şi „orizontală”. Într-un cerc nu se poate atinge un punct mai central decât este centrul însuşi. Odată aflat în centru, te poţi deplasa fie în sus, fie în jos, însă nu mai departe decât te-ai deplasa în direcţia orizontală. Perspectiva evoluţionistă a omului ca animal, care rămâne deschisă dezbaterii până şi din punctul de vedere al biologiei, nu ne poate dezvălui prea multe despre adevărata natură a omului; nu mai multe, de altfel, decât o pot face teoriile a numeroşi antropologi care discută despre antropologie fără măcar a şti cine este omul – anthropos - şi fără a percepe totalitatea condiţiilor existenţei universale pe care omul le poartă în el aici şi acum.
`Alì, vărul şi ginerele Profetului, a fost cândva întrebat: ce era înainte de Adam? A răspuns Adam, iar la întrebarea ce era înaintea acestui Adam? el a răspuns din nou Adam, adăugând că dacă i s-ar pune această întrebare până la sfârşitul lumii, el ar continua să repete Adam. Această zicere vrea să însemne că indiferent când a apărut omul în matricea timp-spaţiu a acestei lumi, realitatea sa metafizică, Omul Universal, a existat dintotdeauna. Ea nu a putut deveni în vreun fel ci este, fiindcă transcende timpul şi devenirea. Mai mult decât atât, este arhetipul etern care determină sensul condiţiei umane, acela pe care omul îl reflectă şi îl poartă permanent, în stare latentă, în interiorul său în orice timp şi spaţiu. Cei care dezbat despre evoluţia viitoare a omului nu realizează, probabil, că cele mai înalte capacităţi ale existenţei nu se situează într-un timp viitor, ci se manifestă aici şi acum, deasupra omului şi totuşi la îndemâna sa. La drept vorbind, trebuie remarcat că modul în care omul „evoluează” în zilele noastre face încă şi mai anevoioasă atingerea acestor înalte stări de conştienţă şi de fiinţare de a căror existenţă a început, de altfel, să se îndoiască chiar el, iar alţi oameni, trăind în aceeaşi atmosferă de îndoială, se străduiesc să atingă aceste stări prin „scurtătura” oferită de droguri şi pastile mai degrabă decât prin disciplină spirituală. S-ar putea spune că natura completă şi centrală a condiţiei umane, derivând din natura teomorfică a omului, face ca relaţia sa cu alte stări ale fiinţei să nu fie una temporală, ci una spaţială. Omul şade la întretăierea dimensiunilor verticală şi orizontală cuprinzând amplitudinea şi anvergura existenţei universale în sine însuşi, aici şi acum. Lui îi revine să scormonească în adâncul său pentru a-şi da seama cine este, pentru a ajunge la realizarea acestor stări care conţin întreaga sa natură. Nicio transformare în timp, niciun proces pe parcursul căruia omul trăieşte din ce în ce mai mult la suprafaţa fiinţei sale, fugind de el însuşi şi de trebuinţele naturii sale interioare, nu va purta vreodată evoluarea speciei umane spre planurile superioare.
Problema acută din zilele noastre o constituie, în schimb, împiedicarea căderii omului în infra-lume, cu care se confruntă din cauză că şi-a respins propria origine transcendentă şi prototipul. Omul modern doreşte să ucidă zeii fără să se distrugă pe sine. Vrea să respingă divinul şi, totuşi, să rămână pe de-a-ntregul uman. Islamul a luat în considerare cu toată seriozitatea această chestiune şi a oferit un răspuns cu care vom şi încheia prezenta discuţie. În câteva locuri din Coran apare menţionată expresia „Faţa sau Chipul lui Dumnezeu” (wajh Allah), ca de exemplu în versetele: Totul de pe pământ este pieritor, numai faţa Domnului (LV; 26-27) şi Totul este pieritor în afară de Faţa Sa. (XXVIII; 88).
Aproape toţi înţelepţii musulmani au căzut de acord că „Faţa sau Chipul lui Dumnezeu”, singurele nepieritoare şi perene, reprezintă aspectul spiritual al naturii umane. În ultimă instanţă, trupul moare şi chiar elementele inferioare ale psihicului pier sau cel puţin sunt integrate într-o fiinţare la un nivel superior, respectiv în aceea a spiritului. Singurul, doar elementul spiritual este etern. El este atât faţa pe care omul a orientat-o înspre Dumnezeu, cât şi faţa pe care Dumnezeu a întors-o către om. „Faţa sau Chipul lui Dumnezeu” îmbrăţişează o realitate globală, un aspect constituit de înfăţişarea spirituală a omului şi un altul de înfăţişarea pe care Dumnezeu o arată creaţiei sale şi reprezentantului/viceregelui său pe pământ, omul. Este aceeaşi realitate care se înţelege în islamul şiit prin natura interioară a Imamului. Imamul semnifică legătura dintre Dumnezeu şi om - fiinţa spirituală în care se întâlnesc ordinele divin şi uman.
Reflectarea asupra „Feţei lui Dumnezeu” înseamnă realizarea faptului că omul nu poate distruge imaginea divină fără a se distruge pe sine. Exclamaţia poetică a lui Nietzsche, în secolul al XIX-lea, Dumnezeu a murit! - un strigăt care a fost acum transformat, în unele cercuri, într-o afirmaţie teologică şi este propagat, depăşindu-se cu mult intenţia şi înţelesul pe care-l are, de către cei care caută senzaţionalul şi care par a avea prea puţină consideraţie faţă de credinţa celor vii, dar şi a celor morţi, pentru care Dumnezeu este etern prezent şi viu – nu-şi poate avea ecoul decât în aserţiunea că omul este mort, omul ca fiinţă spirituală şi liberă. Omul nu poate distruge faţa pe care Dumnezeu a întors-o către el fără să distrugă faţa pe care omul a orientat-o înspre Dumnezeu şi, prin consecinţă, spre tot ceea ce este etern şi nepieritor în el, constituind sursa demnităţii umane, unica realitate care conferă vieţii înţeles. Inepuizabila bogăţie a simbolului „Faţa sau Chipul lui Dumnezeu” ar trebui să aibă mult înţeles pentru omul modern, care caută cu disperare un înţeles în viaţă şi aspiră la păstrarea demnităţii umane; el este, însă, prea puţin preocupat de cealaltă jumătate a acestei realităţi, şi anume de „Chipul lui Dumnezeu”, acel aspect al Divinului care s-a întors către noi, fiinţele umane.
Pentru a se cunoaşte pe sine însuşi, omul trebuie să ajungă să cunoască „Faţa lui Dumnezeu”, realitatea, aceea care îl configurează din înălţimi. Nici zborurile în spaţiul extraterestru, nici plonjările în adâncurile oceanelor, nici schimbările impuse de moda şi habitudinile vieţii exterioare nu alterează natura omului şi poziţionarea sa vis-à-vis de Real. Studiile biologice sau ale psihologiei convenţionale, care iau în considerare doar aspectele exterioare ale naturii umane, nu pot nici ele să-i dezvăluiască omului cine este şi cum ar trebui să se „orienteze” în călătoria al cărei ţel este întâlnirea cu Realul. Omul se poate cunoaşte pe sine însuşi numai prin realizarea naturii sale teomorfice. Doar rămânând conştient de amprenta divină pe care o poartă sufletul său poate omul spera să rămână uman. Numai atracţia celestului îl poate împiedica să fie târât de gravitaţie în abisul existenţei sub-umane. Şi este o trăsătură remarcabilă a condiţiei umane, aceea că indiferent unde s-ar găsi şi indiferent de condiţia în care s-ar afla, omul poate întotdeauna afla cerul de deasupra sa şi forţa de atracţie care îl antrenează către Infinit şi Etern.
NOTE
[1] A Noranda, Conferinţă susţinută la Manifestarea Universală din Montreal în 4 septembrie 1967.
[2] R. A. Nicholson, Rumi, Poet and Mystic, London, Allen and Unwin, 1950. p. 124.
[3] Ibid. p. 141.
[4] M. Smith, The Sufi Path of Love, London, Luzac and Co., 1954, p. 72.
[5] R. A. Nicholson, op. cit., p. 106.
Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 8
Nu se ajunge la Dumnezeu decât prin poarta morţii egoului (nafs), aşa cum afirmă sufiţii. Or noi vedem – dar Dumnezeu este cel mai cunoscător – că faqîrul nu-şi va omorâ egoului înainte de a-i putea percepe forma, şi nu o va percepe decât după ce s-a despărţit de lume, de tovarăşii săi, de prietenii şi de obiceiurile sale. Un faqîr îmi spuse : « Femeia mea m-a învins », la care i-am răspuns : « Nu ea te-a învins, ci propriul tău suflet (nafs). Dacă ţi-ai fi învins sufletul, ai fi învins cosmosul întreg, în ciuda lui, cu atât mai mult pe femeia ta, căci nimic nu ne învinge în afara propriului nostru suflet (nafs). Nu avem alt duşman în afara lui. Dacă am putea să-l ucidem, ne-am ucide prin asta toţi opresorii. Fie ca blestemul lui Dumnezeu să se aşeze asupra celui care minte. »
sâmbătă, august 15, 2009
Paradisul
(Janna; Firdaws; Na'îm: "Locul de graţie"; Zakhruf: "Grădina înfloritoare"; Aden: "Eden - grădina originară a Lumii"; Duam: "Locul veşniciei"; Sidrat al-Muntaha: "Paradisul extrem" [al misticilor]).
Loc fantastic prezentat de Coran şi tradiţia islamică ca o parte a Lumii de Dincolo unde se adună sufletele musulmanilor pioşi. Ei vor găsi aici tot felul de avantaje materiale şi imateriale: pace (VI, 127; X, 25), fericire (III, 15; LVII, 20; LXXXIX, 28), adevăr (LIV, 53), veşnicie (XXV, 15), grădini, râuri, izvoare, fructe, straturi înflorite, băuturi, fecioare frumoase, Hurii, tineri, adolescenţi, paturi şi alte scaune pentru odihnă, veşminte şi podoabe.
Toate aceste bunuri se opun, în mod evident, simbolic şi concret bunurilor perisabile de Aici, de jos. Aşadar, Paradisul este o promisiune escatologică ce străbate toate surele Coranului; el apare impregnat în toate versetele.
Deşi nu este localizat cu precizie (evocarea unui loc fizic fiind strict metaforică), Paradisul simbolizează în acelaşi timp Lumea de Dincolo, dar şi Originea. Sub acest aspect, el apare drept incomensurabil şi nelimitat.
Paradisul este locul celor aleşi. Pentru a-l defini, cronicarii folosesc o terminologie specifică, împrumutată când din vocabularul arhitecturii celeste, când din limbajul mistic. "Eden", "Nemurire", "Naim" ("Locul starii complete de Bine"), "Refugiu", "Veşnicie", "Firdaws" (XVIII, 107; XXIII, 11), "Delicii" sau chiar Sidrat al-Muntaha ("Lotusul extremei limite"), echivalentul cornaic al Paradisului Suprem - sunt termenii care revin cel mai des în indicarea sa.
Loc fantastic prezentat de Coran şi tradiţia islamică ca o parte a Lumii de Dincolo unde se adună sufletele musulmanilor pioşi. Ei vor găsi aici tot felul de avantaje materiale şi imateriale: pace (VI, 127; X, 25), fericire (III, 15; LVII, 20; LXXXIX, 28), adevăr (LIV, 53), veşnicie (XXV, 15), grădini, râuri, izvoare, fructe, straturi înflorite, băuturi, fecioare frumoase, Hurii, tineri, adolescenţi, paturi şi alte scaune pentru odihnă, veşminte şi podoabe.
Toate aceste bunuri se opun, în mod evident, simbolic şi concret bunurilor perisabile de Aici, de jos. Aşadar, Paradisul este o promisiune escatologică ce străbate toate surele Coranului; el apare impregnat în toate versetele.
Deşi nu este localizat cu precizie (evocarea unui loc fizic fiind strict metaforică), Paradisul simbolizează în acelaşi timp Lumea de Dincolo, dar şi Originea. Sub acest aspect, el apare drept incomensurabil şi nelimitat.
Paradisul este locul celor aleşi. Pentru a-l defini, cronicarii folosesc o terminologie specifică, împrumutată când din vocabularul arhitecturii celeste, când din limbajul mistic. "Eden", "Nemurire", "Naim" ("Locul starii complete de Bine"), "Refugiu", "Veşnicie", "Firdaws" (XVIII, 107; XXIII, 11), "Delicii" sau chiar Sidrat al-Muntaha ("Lotusul extremei limite"), echivalentul cornaic al Paradisului Suprem - sunt termenii care revin cel mai des în indicarea sa.
marți, august 04, 2009
duminică, august 02, 2009
Cele şase aspecte ale căii: IV. Generozitatea
a) Generozitatea în Coran
- „Vesteşte-le o osândă dureroasă celor care strâng aur şi argint şi nu cheltuiesc nimic pentru calea lui Dumnezeu.” (IX, 34)
- „Ia din bunurile lor o milostenie ca să-i curăţeşti şi să-i faci fără pată.” (IX, 103)
- „El [Dumnezeu] vă va înapoia tot ceea ce voi daţi milostenie.” (XXXIV, 39)
- „Cel care trăieşte în îndestulare, să plătească după puterea sa. Cel care nu are decât cu ce trăi, să plătească după cum i-a dat Dumnezeu. Dumnezeu nu împovărează pe nimeni decât pe măsura putinţei pe care i-a dat-o.” (LXV, 7)
- „Voi nu veţi ajunge la cuvioşie, dacă nu veţi da ca milostenie din ceea ce îndrăgiţi.” (III, 92)
- „Nu vă faceţi zadarnice milosteniile voastre, alăturându-le o părere de rău ori o ocară.” (II, 264)
- „O, voi cei ce credeţi! Daţi milostenie din bunătăţile pe care le-aţi agonisit şi din roadele pe care, pentru voi, le-am făcut să iasă din pământ! Nu alegeţi ceea ce-i rău ca să-l daţi drept milostenie.” (II, 267)
- „Ceea ce daţi drept milostenie vă va fi înapoiat şi nu veţi fi nedreptăţiţi.” (II, 272)
- „Daţi milostenie din ceea ce Noi v-am înzestrat, înainte ca moartea să vină la vreunul dintre voi, iar el să spună: „Domnul meu! Dacă mi-ai fi dat încă un răgaz, până la un soroc apropiat, aş fi dat milostenie şi aş fi fost drept.”” (LXIII, 10)
- „Cei care îşi cheltuiesc averile pentru Calea lui Dumnezeu sunt asemenea unui grăunte care dă naştere la şapte spice, iar fiecare spic are o sută de grăunţe.” (II, 261)
- „Luptaţi-vă pe calea lui Dumnezeu cu averile şi făpturile voastre. Aceasta va fi bine pentru voi. O, dacă aţi şti!” (LXI, 11)
b) Generozitatea în Hadith-uri
- „Dumnezeu îl opreşte să se prăbuşească pe cel generos.”
- „Mâna care stă deasupra este mai bună decât cea care stă dedesubt; mâna care oferă este mai bună decât cea care primeşte.”
- „Nu-ţi lega băierile pungii, fiindcă atunci se va găsi cine să fie zgârcit cu tine.”
- „Nu face numărători, căci Dumnezeu va număra împreună cu tine.”
- „Acela care are un cal de prisos este bine să-l dăruiască celui care nu are niciunul şi acela care are hrană de prisos este bine s-o dăruiască celui care trăieşte în lipsuri.”
- „Dăruieşte oamenilor ceea ce ţi-ai dori să primeşti tu însuţi şi judecă-i cum ai vrea să fii tu însuţi judecat.”
- „Nu există deprindere mai dăunătoare decât zgârcenia.”
- „Dumnezeu Preaînaltul a spus: „Cheltuie, fiu al lui Adam, căci şi pentru tine se va cheltui.””
- „Orice lucru datorează un zakat, iar zakatul locuinţei înseamnă păstrarea unei încăperi pentru musafiri.”
- „Cu adevărat, iată o religie pe măsura Noastră; nu i se potrivesc decât generozitatea (sakha) şi nobleţea caracterului (husnul khuluqi). Câtă vreme o urmaţi, cinstiţi-o prin respectarea acestor două calităţi!”
- „Cheile bunăstării sunt îndreptate spre Tron, iar Dumnezeu Preaînaltul dăruieşte oamenilor pe măsura a ceea ce cheltuiesc [pe calea lui Dumnezeu]. Celui care cheltuieşte cu largheţe i se va mai da, celui care cheltuieşte cu zgârcenie, i se va mai lua.”
- „Cel darnic în milostenie este cel mai aproape de Dumnezeu, de Oamenii Paradisului, de Paradis şi cel mai departe de Iad; cel ignorant, dar generos este mai aproape de Dumnezeu decât devotul zgârcit.”
- „Nu este dimineaţă în care să nu se pogoare doi îngeri din ceruri. Unul spune: „Doamne, pe acela care cheltuieşte [pe calea Ta], miluieşte-l”, iar celălalt: „Doamne, pe acela care-şi ţine cu zgârcenie banii, pedepseşte-l”.”
- „Feriţi-vă de zgârcenie, fiindcă ea i-a pierdut pe cei dinaintea voastră, i-a făcut să se omoare unii pe ceilalţi şi să se lipsească de ceea ce li se cuvenea de drept.”
- „Raiul este lăcaşul celor generoşi.”
- „Trimisul lui Dumnezeu primise în dar un miel şi le dăruise celor din jur carnea lui. I-am zis [se referă la Aisha]: „Nu ne-a mai rămas decât gâtul!” Atunci Trimisul lui Dumnezeu răspunse: „Ne-a rămas totul, mai puţin gâtul.””
c) Generozitatea în adagii sufite
- „Binele cel mai lăudabil este acela pe care-l faci din proprie iniţiativă; dacă aştepţi să vezi un om cu mâna întinsă, îmbujorat de ruşine, neştiind dacă va întâmpina sau un refuz, atunci, pe Dumnezeu, află că chiar dacă i-ai dărui tot ceea ce ai, n-ai reuşi să-l răsplăteşti pentru tot ce a avut de îndurat.” (futuwah)
- „Dacă vă stă în putinţă să vă ajutaţi fraţii şi tergiversaţi să o faceţi, acest lucru nu reflectă nicidecum nobleţea caracterului divin.” (futuwah)
- „Bunurile pe care le contabilizaţi, nu sunt bunuri.” (futuwah)
- „Futuwah înseamnă să cheltuieşti din propriile bunuri pentru fraţii şi tovarăşii tăi.”
- „Înjosirea sufletului este un copac crescut din sămânţa cupidităţii.” (hikma)
- „Cele două porţi regale care permit accederea la Dumnezeu sunt invocaţia (dhikr) şi generozitatea. În vremea lui Sidi Abu Madyan existau mari invocatori. Cât despre Sidi Abbas, acesta invoca cu siguranţă mult, însă se caracteriza mai presus de orice prin marea sa generozitate: satisfăcea cea mai mică dorinţă a Maestrului său şi a discipolilor, străduindu-se chiar să le anticipeze nevoile. Această mare generozitate a fost cea care l-a făcut moştenitor al sirr-ului.” (Seiyyd)
- „Dumnezeu îl opreşte să se prăbuşească pe cel generos. Aceasta nu vrea să însemne că el mai întâi cade, iar Dumnezeu îl ridică, ci că El nu-l lasă să se prăbuşească.” (Seiyyd)
- „Nu poţi avea pretenţii la Iubirea Divină câtă vreme în inima ta persistă ataşamentul faţă de materialitatea acestei lumi.” (Seiyyd)
- „Nimic nu este mai respingător decât un faqir zgârcit; generozitatea şi ospitalitatea trebuie să izvorască din elanul iubirii pentru cale şi pentru fraţi.” (Seiyyd)
- „Dacă ne dorim un parcurs rapid pe cale, este important să dăm fără a ţine seama de număr, fără niciun fel de calcul (de timp, bani, ospitalitate, etc.). Discipolul primeşte în măsura în care oferă, însă numai dacă nu aşteaptă nimic în schimb. În consecinţă, nu trebuie să privim înapoi, să dăm notând ceea ce am dat într-un carnet, ci să dăm pentru Dumnezeu, să dăm ca şi cum am arunca ceva în mare, şi să nu credem a avea vreun drept oarecare asupra nimănui şi asupra niciunui lucru” (Seiyyd)
- „Vesteşte-le o osândă dureroasă celor care strâng aur şi argint şi nu cheltuiesc nimic pentru calea lui Dumnezeu.” (IX, 34)
- „Ia din bunurile lor o milostenie ca să-i curăţeşti şi să-i faci fără pată.” (IX, 103)
- „El [Dumnezeu] vă va înapoia tot ceea ce voi daţi milostenie.” (XXXIV, 39)
- „Cel care trăieşte în îndestulare, să plătească după puterea sa. Cel care nu are decât cu ce trăi, să plătească după cum i-a dat Dumnezeu. Dumnezeu nu împovărează pe nimeni decât pe măsura putinţei pe care i-a dat-o.” (LXV, 7)
- „Voi nu veţi ajunge la cuvioşie, dacă nu veţi da ca milostenie din ceea ce îndrăgiţi.” (III, 92)
- „Nu vă faceţi zadarnice milosteniile voastre, alăturându-le o părere de rău ori o ocară.” (II, 264)
- „O, voi cei ce credeţi! Daţi milostenie din bunătăţile pe care le-aţi agonisit şi din roadele pe care, pentru voi, le-am făcut să iasă din pământ! Nu alegeţi ceea ce-i rău ca să-l daţi drept milostenie.” (II, 267)
- „Ceea ce daţi drept milostenie vă va fi înapoiat şi nu veţi fi nedreptăţiţi.” (II, 272)
- „Daţi milostenie din ceea ce Noi v-am înzestrat, înainte ca moartea să vină la vreunul dintre voi, iar el să spună: „Domnul meu! Dacă mi-ai fi dat încă un răgaz, până la un soroc apropiat, aş fi dat milostenie şi aş fi fost drept.”” (LXIII, 10)
- „Cei care îşi cheltuiesc averile pentru Calea lui Dumnezeu sunt asemenea unui grăunte care dă naştere la şapte spice, iar fiecare spic are o sută de grăunţe.” (II, 261)
- „Luptaţi-vă pe calea lui Dumnezeu cu averile şi făpturile voastre. Aceasta va fi bine pentru voi. O, dacă aţi şti!” (LXI, 11)
b) Generozitatea în Hadith-uri
- „Dumnezeu îl opreşte să se prăbuşească pe cel generos.”
- „Mâna care stă deasupra este mai bună decât cea care stă dedesubt; mâna care oferă este mai bună decât cea care primeşte.”
- „Nu-ţi lega băierile pungii, fiindcă atunci se va găsi cine să fie zgârcit cu tine.”
- „Nu face numărători, căci Dumnezeu va număra împreună cu tine.”
- „Acela care are un cal de prisos este bine să-l dăruiască celui care nu are niciunul şi acela care are hrană de prisos este bine s-o dăruiască celui care trăieşte în lipsuri.”
- „Dăruieşte oamenilor ceea ce ţi-ai dori să primeşti tu însuţi şi judecă-i cum ai vrea să fii tu însuţi judecat.”
- „Nu există deprindere mai dăunătoare decât zgârcenia.”
- „Dumnezeu Preaînaltul a spus: „Cheltuie, fiu al lui Adam, căci şi pentru tine se va cheltui.””
- „Orice lucru datorează un zakat, iar zakatul locuinţei înseamnă păstrarea unei încăperi pentru musafiri.”
- „Cu adevărat, iată o religie pe măsura Noastră; nu i se potrivesc decât generozitatea (sakha) şi nobleţea caracterului (husnul khuluqi). Câtă vreme o urmaţi, cinstiţi-o prin respectarea acestor două calităţi!”
- „Cheile bunăstării sunt îndreptate spre Tron, iar Dumnezeu Preaînaltul dăruieşte oamenilor pe măsura a ceea ce cheltuiesc [pe calea lui Dumnezeu]. Celui care cheltuieşte cu largheţe i se va mai da, celui care cheltuieşte cu zgârcenie, i se va mai lua.”
- „Cel darnic în milostenie este cel mai aproape de Dumnezeu, de Oamenii Paradisului, de Paradis şi cel mai departe de Iad; cel ignorant, dar generos este mai aproape de Dumnezeu decât devotul zgârcit.”
- „Nu este dimineaţă în care să nu se pogoare doi îngeri din ceruri. Unul spune: „Doamne, pe acela care cheltuieşte [pe calea Ta], miluieşte-l”, iar celălalt: „Doamne, pe acela care-şi ţine cu zgârcenie banii, pedepseşte-l”.”
- „Feriţi-vă de zgârcenie, fiindcă ea i-a pierdut pe cei dinaintea voastră, i-a făcut să se omoare unii pe ceilalţi şi să se lipsească de ceea ce li se cuvenea de drept.”
- „Raiul este lăcaşul celor generoşi.”
- „Trimisul lui Dumnezeu primise în dar un miel şi le dăruise celor din jur carnea lui. I-am zis [se referă la Aisha]: „Nu ne-a mai rămas decât gâtul!” Atunci Trimisul lui Dumnezeu răspunse: „Ne-a rămas totul, mai puţin gâtul.””
c) Generozitatea în adagii sufite
- „Binele cel mai lăudabil este acela pe care-l faci din proprie iniţiativă; dacă aştepţi să vezi un om cu mâna întinsă, îmbujorat de ruşine, neştiind dacă va întâmpina sau un refuz, atunci, pe Dumnezeu, află că chiar dacă i-ai dărui tot ceea ce ai, n-ai reuşi să-l răsplăteşti pentru tot ce a avut de îndurat.” (futuwah)
- „Dacă vă stă în putinţă să vă ajutaţi fraţii şi tergiversaţi să o faceţi, acest lucru nu reflectă nicidecum nobleţea caracterului divin.” (futuwah)
- „Bunurile pe care le contabilizaţi, nu sunt bunuri.” (futuwah)
- „Futuwah înseamnă să cheltuieşti din propriile bunuri pentru fraţii şi tovarăşii tăi.”
- „Înjosirea sufletului este un copac crescut din sămânţa cupidităţii.” (hikma)
- „Cele două porţi regale care permit accederea la Dumnezeu sunt invocaţia (dhikr) şi generozitatea. În vremea lui Sidi Abu Madyan existau mari invocatori. Cât despre Sidi Abbas, acesta invoca cu siguranţă mult, însă se caracteriza mai presus de orice prin marea sa generozitate: satisfăcea cea mai mică dorinţă a Maestrului său şi a discipolilor, străduindu-se chiar să le anticipeze nevoile. Această mare generozitate a fost cea care l-a făcut moştenitor al sirr-ului.” (Seiyyd)
- „Dumnezeu îl opreşte să se prăbuşească pe cel generos. Aceasta nu vrea să însemne că el mai întâi cade, iar Dumnezeu îl ridică, ci că El nu-l lasă să se prăbuşească.” (Seiyyd)
- „Nu poţi avea pretenţii la Iubirea Divină câtă vreme în inima ta persistă ataşamentul faţă de materialitatea acestei lumi.” (Seiyyd)
- „Nimic nu este mai respingător decât un faqir zgârcit; generozitatea şi ospitalitatea trebuie să izvorască din elanul iubirii pentru cale şi pentru fraţi.” (Seiyyd)
- „Dacă ne dorim un parcurs rapid pe cale, este important să dăm fără a ţine seama de număr, fără niciun fel de calcul (de timp, bani, ospitalitate, etc.). Discipolul primeşte în măsura în care oferă, însă numai dacă nu aşteaptă nimic în schimb. În consecinţă, nu trebuie să privim înapoi, să dăm notând ceea ce am dat într-un carnet, ci să dăm pentru Dumnezeu, să dăm ca şi cum am arunca ceva în mare, şi să nu credem a avea vreun drept oarecare asupra nimănui şi asupra niciunui lucru” (Seiyyd)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)