marți, septembrie 30, 2008
luni, septembrie 29, 2008
O zi cu Profetul - Predarea si invatarea
'Uthman ibn 'Affan a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Cel mai bun dintre voi este cel care a invatat Coranul si apoi i-a invatat si pe altii."
(Bukhari, Muslim)
Abu Huraira a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Niciodata nu se aduna oamenii intr-una din casele lui Allah, pentru a recita Cartea Sa si pentru a-i invata pe altii din ea, fara ca pacea lui Allah sa nu coboare peste ei, fara ca binecuvantarea Lui sa nu ii invaluie, fara ca ingerii sa nu ii inconjoare si fara ca Allah sa nu vorbeasca despre ei cu cei care sunt in preajma Lui."
(Muslim)
Malik ibn Hawarith a relatat ca Profetul (slaws) le-a spus: "Intoarceti-va la ai vostri si invatati-i!"
(Bukhari)
Anas a relatat ca Profetul (slaws) a spus:
"Usurati lucrurile - nu le ingreunati, dati vesti bune si nu faceti oamenii sa se indeparteze! "
(Bukhari)
(Bukhari, Muslim)
Abu Huraira a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Niciodata nu se aduna oamenii intr-una din casele lui Allah, pentru a recita Cartea Sa si pentru a-i invata pe altii din ea, fara ca pacea lui Allah sa nu coboare peste ei, fara ca binecuvantarea Lui sa nu ii invaluie, fara ca ingerii sa nu ii inconjoare si fara ca Allah sa nu vorbeasca despre ei cu cei care sunt in preajma Lui."
(Muslim)
Malik ibn Hawarith a relatat ca Profetul (slaws) le-a spus: "Intoarceti-va la ai vostri si invatati-i!"
(Bukhari)
Anas a relatat ca Profetul (slaws) a spus:
"Usurati lucrurile - nu le ingreunati, dati vesti bune si nu faceti oamenii sa se indeparteze! "
(Bukhari)
sâmbătă, septembrie 20, 2008
Inteleptul Tierno Bokar
Invatatura lui Tierno Bokar nu putea decat sa-l seduca pe protestantul Monod, care nutrea o imensa admiratie fata de "Inteleptul de la Bandiagara", de care se simtea spiritual foarte apropiat.
Ceea ce-l tulbura cel mai tare era faptul ca Tierno Bokar, care traise izolat intr-o provincie indepartata din Mali, expunea idei similare cu cele ale unor autori crestini din Europa cu care nu se aflase niciodata in legatura.
„Nu ma entuziasmeaza decat lupta care are ca obiectiv invingerea in noi insine a propriilor defecte. Aceasta lupta nu are, vai, nimic de-a face cu razboiul pe care-l poarta intre ei fiii lui Adam in numele unui Dumnezeu pe care pretind ca-l iubesc din toata fiinta, insa pe care il iubesc stramb din moment ce distrug o parte din Opera Sa."
Sau, inca:
„In realitate, o intalnire intre adevarurile esentiale ale diverselor credinte care-si impart pamantul s-ar putea dovedi de o vasta si universala utilitate religioasã. Poate ca aceasta ar fi mai conforma cu Unitatea lui Dumnezeu, cu unitatea spiritului uman si cu aceea a intregii Creatii."
„Aceste apropieri spirituale, spunea el, sunt mai presus de imaginatie si dovedesc ca progresul moral si spiritual nu este apanajul unui anumit secol sau al unei anumite rase."
Ceea ce-l tulbura cel mai tare era faptul ca Tierno Bokar, care traise izolat intr-o provincie indepartata din Mali, expunea idei similare cu cele ale unor autori crestini din Europa cu care nu se aflase niciodata in legatura.
„Nu ma entuziasmeaza decat lupta care are ca obiectiv invingerea in noi insine a propriilor defecte. Aceasta lupta nu are, vai, nimic de-a face cu razboiul pe care-l poarta intre ei fiii lui Adam in numele unui Dumnezeu pe care pretind ca-l iubesc din toata fiinta, insa pe care il iubesc stramb din moment ce distrug o parte din Opera Sa."
Sau, inca:
„In realitate, o intalnire intre adevarurile esentiale ale diverselor credinte care-si impart pamantul s-ar putea dovedi de o vasta si universala utilitate religioasã. Poate ca aceasta ar fi mai conforma cu Unitatea lui Dumnezeu, cu unitatea spiritului uman si cu aceea a intregii Creatii."
„Aceste apropieri spirituale, spunea el, sunt mai presus de imaginatie si dovedesc ca progresul moral si spiritual nu este apanajul unui anumit secol sau al unei anumite rase."
Manastirea magica - Idries Shah
Vom zabovi din cand in cand, incepand din momentul de fata, asupra culegerii de povestiri si pilde traditionale - majoritatea inedite - si istorioare sufite compuse chiar de Idries Shah, publicata sub titlul de "Manastirea magica" si alcatuind un esantion reprezentativ al invataturii sufite.
Titlul original al lucrarii: "The Magic Monastery", The Octagon Press, POB 227, London.
***
Manastirea magica
Un dervis taciturn de felul lui isi facuse obiceiul de a asista la mesele oferite in fiecare saptamana de catre un om generos si cultivat. Dervisul nu lua niciodata parte la conversatie. Intra, strangea mana, surazand, tuturor celor prezenti, se ducea sa se aseze intr-un colt al incaperii si manca ceea ce i se oferea. Cand reuniunea lua sfarsit, se ridica, rostea cateva cuvinte de multumire si de ramas bun si se indrepta spre usa.
Nimeni nu stia nimic despre acest dervis. Prima oara cand se prezentase, unii soptisera:
- Se spune dspre el ca ar fi un sfant...
Cei care faceau parte din respectivul cerc - Adunarea Literatilor, cum i se spunea - crezura multa vreme ca aveau de-a face cu un om devotat cunoasterii si sacrului, si asteptasera cu nerabdare momentul in care dervisul le va transmite ceva din propria sa intelepciune. Unii chiar se laudau fata de prietenii lor ca dervisul alesese sa
participe la reuniunile lor, lasand sa se inteleaga ca simpla sa prezenta reprezenta pentru ei o mare onoare.
Neconstatand, insa, niciun progres in raporturile lor cu el, ajunsera sa-l considere, putin cate putin, drept un impostor. Mai multi dintre ei incepura sa se simta stingheriti in prezenta dervisului. Este adevarat ca acesta nu facea nimic sa intre in atmosfera, ca nu era preocupat sa contribuie la conversatie nici macar cu vreun proverb - aceasta conversatie instructiva pe care o apreciau intr-atat incat le devenise indispensabila. Altii, in schimb, nici macar nu observau ca se afla acolo, fiindca dervisul nu atragea atentia asupra lui.
Intr-o zi, dervisul le spuse:
- Va invit pe toti maine seara sa-mi vizitati manastirea si sa luati masa impreuna cu mine.
Aceasta invitatie neasteptata prilejui diverse schimbari bruste de opinie. Dervisul fiind imbracat extrem de modest, unii il crezura nebun si cu totul incapabil sa le ofere ceva. Dupa altii, comportamentul lui din trecut nu avusese alt scop decat sa-i puna la incercare: acum dervisul avea sa le rasplateasca rabdarea de a fi suportat atata vreme o companie atat de plictisitoare.
Altii murmurara:
- Aveti grija1 Poate ca incearca sa ne farmece ca sa ne aiba in puterea sa.
Curiozitatea ii impinse insa pe toti, inclusiv pe gazda, sa-i accepte invitatia.
In seara urmatoare, dervisul ii conduse de la casa gazdei lor pana la o manastire ascunsa ale carei dimensiuni si splendoare ii uluira. Cladirile erau intesate de discipoli ocupati cu tot felul de sarcini si practici spirituale. Strabatura o sala de meditatie plina de intelepti avand un aer distins, care se ridicara si se inclinara la trecerea dervisului.
In ceea ce priveste festinul care urma, cuvintele care sa-l descrie lipsesc cu desavarsire. Vizitatorii erau coplesiti si cu totii il implorara pe stapanul locului sa ii accepte pe data drept discipoli. Tuturor rugamintilor lor, insa, nu le dadu decat un singur raspuns:
- Asteptati pana maine.
A doua zi dimineata, in loc sa se trezeasca in paturile somptuoase in care fusesera condusi noaptea anterioara, imbracati in haine de ceremonie, invitatii se regasira culcati de-a valma pe pamant, chirciti, langa zidul unei cladiri in ruina ridicata pe coasta arida a unui deal.
Nici urma de dervis, nici de biblioteci, de arabescuri magnifice, de covoare, de fantani.
- Mizerabilul asta si-a batut joc de noi, cu magia lui perfida! strigara ei. Rand pe rand, se compatimeau reciproc pentru tot ce indurasera si se felicitau unii pe ceilalti ca descoperisera, in sfarsit, adevaratele intentii ale sceleratului ale carui vraji se destramasera, dupa cate se parea, inainte ca el sa fi reusit sa-si
duca la indeplinire necuratele urzezli.
Multi considerau ca scapasera numai si numai datorita puritatii sufletului lor.
Ceea ce ignorau, era faptul ca dervisul se folosise de acelasi procedeu pentru a face sa apara manastirea, iar mai apoi pentru a-i determina sa creada ca fusesera abandonati printre ruine. De fapt, nu se gaseau in nici unul dintre aceste locuri.
Facandu-si parca aparitia de nicaieri, dervisul se indrepta spre ei si le spuse:
- Sa ne intoarcem la manastire.
Si facu un gest din mana. Toti se regasira in salile monumentale si atunci se caira, fiindca se convinsesera pe data ca ruinele trebuie sa fi fost o incercare, iar manastirea reprezenta adevarata realitate.
Unii spusera cu voce soptita:
- Ce bine ca nu ne-a auzit criticile. Chiar daca nu ne va invata decat aceasta arta necunoscuta, si tot nu ne vom fi pierdut timpul degeaba!
Dervisul facu un alt gest din mana si se regasira la masa gazdei lor, pe care, de altfel, nici nu o parasisera in tot acest rastimp. El era asezat in locul lui obisnuit si manca in tacere, tot ca de obicei, portia lui de orez cu mirodenii.
In timp ce-l urmareau cu ingrijorare, toti ii auzira vocea adresandu-li-se, ca si cand ar fi venit din propriul lor piept. Buzele dervisului nu se miscau:
- Atat timp cat lacomia va impiedica sa deosebiti iluzia de realitate, un dervis nu va poate arata nimic real. Nu va poate arata decat ceva iluzoriu. Celor care se hranesc cu iluzii si vise, nu li se poate da drept hrana decat iluzoriul si imaginarul.
Toti participantii continuara sa frecventeze masa omului cel generos. Dervisul, insa, nu li se mai adresa niciodata. Membrii Adunarii Literatilor observara curand ca locul in care dervisul obisnuia sa se aseze ramanea, de la o vreme, tot timpul
gol.
Titlul original al lucrarii: "The Magic Monastery", The Octagon Press, POB 227, London.
***
Manastirea magica
Un dervis taciturn de felul lui isi facuse obiceiul de a asista la mesele oferite in fiecare saptamana de catre un om generos si cultivat. Dervisul nu lua niciodata parte la conversatie. Intra, strangea mana, surazand, tuturor celor prezenti, se ducea sa se aseze intr-un colt al incaperii si manca ceea ce i se oferea. Cand reuniunea lua sfarsit, se ridica, rostea cateva cuvinte de multumire si de ramas bun si se indrepta spre usa.
Nimeni nu stia nimic despre acest dervis. Prima oara cand se prezentase, unii soptisera:
- Se spune dspre el ca ar fi un sfant...
Cei care faceau parte din respectivul cerc - Adunarea Literatilor, cum i se spunea - crezura multa vreme ca aveau de-a face cu un om devotat cunoasterii si sacrului, si asteptasera cu nerabdare momentul in care dervisul le va transmite ceva din propria sa intelepciune. Unii chiar se laudau fata de prietenii lor ca dervisul alesese sa
participe la reuniunile lor, lasand sa se inteleaga ca simpla sa prezenta reprezenta pentru ei o mare onoare.
Neconstatand, insa, niciun progres in raporturile lor cu el, ajunsera sa-l considere, putin cate putin, drept un impostor. Mai multi dintre ei incepura sa se simta stingheriti in prezenta dervisului. Este adevarat ca acesta nu facea nimic sa intre in atmosfera, ca nu era preocupat sa contribuie la conversatie nici macar cu vreun proverb - aceasta conversatie instructiva pe care o apreciau intr-atat incat le devenise indispensabila. Altii, in schimb, nici macar nu observau ca se afla acolo, fiindca dervisul nu atragea atentia asupra lui.
Intr-o zi, dervisul le spuse:
- Va invit pe toti maine seara sa-mi vizitati manastirea si sa luati masa impreuna cu mine.
Aceasta invitatie neasteptata prilejui diverse schimbari bruste de opinie. Dervisul fiind imbracat extrem de modest, unii il crezura nebun si cu totul incapabil sa le ofere ceva. Dupa altii, comportamentul lui din trecut nu avusese alt scop decat sa-i puna la incercare: acum dervisul avea sa le rasplateasca rabdarea de a fi suportat atata vreme o companie atat de plictisitoare.
Altii murmurara:
- Aveti grija1 Poate ca incearca sa ne farmece ca sa ne aiba in puterea sa.
Curiozitatea ii impinse insa pe toti, inclusiv pe gazda, sa-i accepte invitatia.
In seara urmatoare, dervisul ii conduse de la casa gazdei lor pana la o manastire ascunsa ale carei dimensiuni si splendoare ii uluira. Cladirile erau intesate de discipoli ocupati cu tot felul de sarcini si practici spirituale. Strabatura o sala de meditatie plina de intelepti avand un aer distins, care se ridicara si se inclinara la trecerea dervisului.
In ceea ce priveste festinul care urma, cuvintele care sa-l descrie lipsesc cu desavarsire. Vizitatorii erau coplesiti si cu totii il implorara pe stapanul locului sa ii accepte pe data drept discipoli. Tuturor rugamintilor lor, insa, nu le dadu decat un singur raspuns:
- Asteptati pana maine.
A doua zi dimineata, in loc sa se trezeasca in paturile somptuoase in care fusesera condusi noaptea anterioara, imbracati in haine de ceremonie, invitatii se regasira culcati de-a valma pe pamant, chirciti, langa zidul unei cladiri in ruina ridicata pe coasta arida a unui deal.
Nici urma de dervis, nici de biblioteci, de arabescuri magnifice, de covoare, de fantani.
- Mizerabilul asta si-a batut joc de noi, cu magia lui perfida! strigara ei. Rand pe rand, se compatimeau reciproc pentru tot ce indurasera si se felicitau unii pe ceilalti ca descoperisera, in sfarsit, adevaratele intentii ale sceleratului ale carui vraji se destramasera, dupa cate se parea, inainte ca el sa fi reusit sa-si
duca la indeplinire necuratele urzezli.
Multi considerau ca scapasera numai si numai datorita puritatii sufletului lor.
Ceea ce ignorau, era faptul ca dervisul se folosise de acelasi procedeu pentru a face sa apara manastirea, iar mai apoi pentru a-i determina sa creada ca fusesera abandonati printre ruine. De fapt, nu se gaseau in nici unul dintre aceste locuri.
Facandu-si parca aparitia de nicaieri, dervisul se indrepta spre ei si le spuse:
- Sa ne intoarcem la manastire.
Si facu un gest din mana. Toti se regasira in salile monumentale si atunci se caira, fiindca se convinsesera pe data ca ruinele trebuie sa fi fost o incercare, iar manastirea reprezenta adevarata realitate.
Unii spusera cu voce soptita:
- Ce bine ca nu ne-a auzit criticile. Chiar daca nu ne va invata decat aceasta arta necunoscuta, si tot nu ne vom fi pierdut timpul degeaba!
Dervisul facu un alt gest din mana si se regasira la masa gazdei lor, pe care, de altfel, nici nu o parasisera in tot acest rastimp. El era asezat in locul lui obisnuit si manca in tacere, tot ca de obicei, portia lui de orez cu mirodenii.
In timp ce-l urmareau cu ingrijorare, toti ii auzira vocea adresandu-li-se, ca si cand ar fi venit din propriul lor piept. Buzele dervisului nu se miscau:
- Atat timp cat lacomia va impiedica sa deosebiti iluzia de realitate, un dervis nu va poate arata nimic real. Nu va poate arata decat ceva iluzoriu. Celor care se hranesc cu iluzii si vise, nu li se poate da drept hrana decat iluzoriul si imaginarul.
Toti participantii continuara sa frecventeze masa omului cel generos. Dervisul, insa, nu li se mai adresa niciodata. Membrii Adunarii Literatilor observara curand ca locul in care dervisul obisnuia sa se aseze ramanea, de la o vreme, tot timpul
gol.
O zi cu Profetul - Vizitarea bolnavilor
Abu Musa a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Vizitati bolnavii, hraniti-i pe cei flamanzi si eliberati captivii."
(Bukhari)
Abu Huraira a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Celui care viziteaza bolnavii sau isi viziteaza fratele de dragul lui Allah i se va spune: "Sa fii bine, trecerea ta sa fie usoara si sa ocupi un loc un Rai!"."
(Tirmidhi)
(Bukhari)
Abu Huraira a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Celui care viziteaza bolnavii sau isi viziteaza fratele de dragul lui Allah i se va spune: "Sa fii bine, trecerea ta sa fie usoara si sa ocupi un loc un Rai!"."
(Tirmidhi)
Fiul cersetorului - Idries Shah
Cand maestrul sufi Salim din Ispahan veni la Hyderabad, in India, numerosi locuitori din acest oras se intrecura in a fi admisi ca discipoli ai sai.
Unii dintre ei erau bogati, altii cunosteau traditiile pe dinafara, toti vroiau sa urmeze invatatura lui Salim.
Cand sederea sa acolo lua sfarsit, Salim nu lasa pe nimeni in locul lui care sa-i indrume si nu lua cu el decat un singur discipol: fiul unui cersetor.
Peste vreo zece ani, Muzaffar, reprezentantul lui Salim, veni la Hyderabad sa reia predarea invataturii acestuia. Cand oamenii isi dadura seama de valoarea lui, Muzaffar le dezvalui ca el era fiul cersetorului, discipolul pe care-l alesese Salim.
Povestea aceasta circula prin tot orasul. Era relatata cu uimire si se tragea lectia necesara. Doar ca nu se lua in considerare decat un aspect.
Intr-una din zile, cand Muzaffar tinea o cuvantare publica, cineva ii spuse:
- Este drept si cat se poate de poetic ca cel mai umil dintre noi sa fi devenit seful nostru, al tuturor! Dar nu ti-era greu sa traiesti in anturajul maestrului, tie, care nu erai decat fiul unui cersetor? Trebuie sa fi avut de indurat incercari aspre, inainte de a fi atins starea de seic sufi!
- Pentru mine, raspunse Muzaffar, a fost destul de greu. Pentru unul dintre tovarasii mei a fost, insã, cu adevarat dificil. Metamorfoza prin care a trebuit sa treaca a fost inca si mai radicala decat in cazul meu.
- Dar care erau originile sale? Era, fara indoiala, vreun eretic...
- Nu, zise Muzaffar, era fiul regelui.
Unii dintre ei erau bogati, altii cunosteau traditiile pe dinafara, toti vroiau sa urmeze invatatura lui Salim.
Cand sederea sa acolo lua sfarsit, Salim nu lasa pe nimeni in locul lui care sa-i indrume si nu lua cu el decat un singur discipol: fiul unui cersetor.
Peste vreo zece ani, Muzaffar, reprezentantul lui Salim, veni la Hyderabad sa reia predarea invataturii acestuia. Cand oamenii isi dadura seama de valoarea lui, Muzaffar le dezvalui ca el era fiul cersetorului, discipolul pe care-l alesese Salim.
Povestea aceasta circula prin tot orasul. Era relatata cu uimire si se tragea lectia necesara. Doar ca nu se lua in considerare decat un aspect.
Intr-una din zile, cand Muzaffar tinea o cuvantare publica, cineva ii spuse:
- Este drept si cat se poate de poetic ca cel mai umil dintre noi sa fi devenit seful nostru, al tuturor! Dar nu ti-era greu sa traiesti in anturajul maestrului, tie, care nu erai decat fiul unui cersetor? Trebuie sa fi avut de indurat incercari aspre, inainte de a fi atins starea de seic sufi!
- Pentru mine, raspunse Muzaffar, a fost destul de greu. Pentru unul dintre tovarasii mei a fost, insã, cu adevarat dificil. Metamorfoza prin care a trebuit sa treaca a fost inca si mai radicala decat in cazul meu.
- Dar care erau originile sale? Era, fara indoiala, vreun eretic...
- Nu, zise Muzaffar, era fiul regelui.
miercuri, septembrie 17, 2008
Maladia - Idries Shah
O privighetoare ii spuse intr-o zi unui paun:
- Cand imi aud trilurile, oamenii dau fuga, atrasi de frumusetea si de puritatea cantecului meu. Oamenii pot fi ei asasini, dar nu sunt, din aceasta cauza, si lipsiti de simtul estetic.
Paunul, dupa ce o ascultase cu atentie, vru sa faca lumea sa-i admire penajul splendid. Ce-i drept, privighetoarea nu avea cum sã arate ceva atat de incantator!
Se duse, deci, intr-un loc frecventat de oameni si incepu sa se umfle in pene, strangandu-si si desfacandu-si coada, zburlindu-si si aratandu-si penele.
- Saraca pasare, nu e-n apele ei, spuse cineva. E tare agitata. Este, fara-ndoiala, bolnava...
Oamenii prinsera atunci paunul si-l omorara, de teama ca pasarile lor sa nu se molipseasca de aceeasi maladie.
- Cand imi aud trilurile, oamenii dau fuga, atrasi de frumusetea si de puritatea cantecului meu. Oamenii pot fi ei asasini, dar nu sunt, din aceasta cauza, si lipsiti de simtul estetic.
Paunul, dupa ce o ascultase cu atentie, vru sa faca lumea sa-i admire penajul splendid. Ce-i drept, privighetoarea nu avea cum sã arate ceva atat de incantator!
Se duse, deci, intr-un loc frecventat de oameni si incepu sa se umfle in pene, strangandu-si si desfacandu-si coada, zburlindu-si si aratandu-si penele.
- Saraca pasare, nu e-n apele ei, spuse cineva. E tare agitata. Este, fara-ndoiala, bolnava...
Oamenii prinsera atunci paunul si-l omorara, de teama ca pasarile lor sa nu se molipseasca de aceeasi maladie.
luni, septembrie 15, 2008
Raspunsul lui Humanyun Adil - Idries Shah
Humanyun Adil auzi pe cineva zicand:
- Dacã invataturile impartasite de maestrul cutare ar contine mai multe elemente, daca ar fi mai dense, am profita mai mult de ele!
El raspunse numaidecat:
- Asta imi aduce aminte de istorioara cu omul care gasise un manuscris de patru pagini. Ar fi vrut sa nu mai existe deloc spatii albe in el, considerand ca asta insemna o risipa de hartie.
Dintr-odata, ca prin farmec, cerneala literelor incepu sa se intinda. Curand, cele patru foi devenira complet negre.
- Dacã invataturile impartasite de maestrul cutare ar contine mai multe elemente, daca ar fi mai dense, am profita mai mult de ele!
El raspunse numaidecat:
- Asta imi aduce aminte de istorioara cu omul care gasise un manuscris de patru pagini. Ar fi vrut sa nu mai existe deloc spatii albe in el, considerand ca asta insemna o risipa de hartie.
Dintr-odata, ca prin farmec, cerneala literelor incepu sa se intinda. Curand, cele patru foi devenira complet negre.
duminică, septembrie 14, 2008
Muhammad ibn al-Husayn Sulamî, Luciditatea implacabilă (Epistola Oamenilor Blamului) (IV)
Abû Ahmad ibn ‘Isâ m-a adus la cunoştinţă aceste cuvinte pe care le auzise din gura lui Abû Zakariyyâ al-Sinjî: “Stările mistice, pentru cei miluiţi cu ele, sunt ca nişte valori încredinţate păstrării lor, şi dacă ei le arată, ies din limitele desemnate păstrătorilor.” Pe tema aceasta, Mihammad ibn al-Hasan [1] a citat versurile următoare:
1. Cuiva căruia i s-ar fi comunicat un secret şi care l-ar dezvălui public, şi-ar atrage neîncrederea şi nu i s-ar mai face confidenţe.
2. Ar fi ţinut deoparte, şi nu s-ar mai bucura de fericire în familie, în timp ce intimitatea s-ar schimba pentru el în răceală distantă.
3. Cel ce divulgă secrete n-ar mai putea fi ales; afecţiunea pentru el ar fi aşadar exclusă, cu totul exclusă! [2]
Ştiu de la Abû Tâhir Ahmad ibn Tâhir, conform lui Abû-l-Hasan al-Şarkî şi Mahfûz [3], că Abû Hafs considera ca fiind de evitat pentru discipolii săi obiceiul călătoriilor, cu excepţia obligaţiei Pelerinajului (la Makkah), a participării la expediţiile militare, a vizitei făcute unui maestru spiritual, a căutării cunoaşterii [tradiţiilor Profetului]. Deci considera că trebuie evitate călătoriile care răspund unei dorinţe (de satisfacţie pur personală). El spunea că “virilitatea spirituală” implica clarviziunea în privinţa dorinţelor. Hamdûn al-Qassâr îi obiectă: “Dumnezeu n-a spus cumva: “N-au parcurs ei pământul şi nu s-au gândit [la sfârşitul celor care erau înaintea lor]?” (de şase ori în Coran, de exemplu, XXX, 9). Abu Hafs îi răspunse: “Acest parcurs nu este destinat decât celor care nu pot reflecta decât în acest fel, dar pentru cel căruia calea [spirituală] i-a fost deschisă rămânând acasă, călătoria ar însemna să părăsească drumul şi să se rătăcească.”
‘Abd Allâh al-Hajjâm (“bărbierul, cel care punea ventuze”) îl întrebase pe Hamdûn al-Qassâr dacă trebuie să renunţe la câştigurile materiale (kasb). Răspunsul fu următorul: “Păstrează-ţi mijloacele de existenţă! Îmi place mai mult să fii numit ‘Abd Allâh “bărbierul” decât “gnosticul” sau “ascetul”.”
Un maestru malâmatî a fost întrebat despre umilinţă (khushû), şi interlocutorul lui îi spuse: “Tu consideri ca fiind condamnabil să araţi ceva din stările tale spirituale, dar umilinţa poate face altceva decât să se manifeste fizic?” – “Aceasta este, nefericitule, o concepţie foarte îndepărtată de adevărurile spirituale, aşa cum sunt ele realizate! Există umilinţă atunci când harul divin acoperă partea cea mai secretă a fiinţei, care îl primeşte în supunere, şi tot ceea ce este exterior în om se pliază disciplinei harului. Gândeşte-te la acest cuvânt al Profetului: “Atunci când Dumnezeu se manifestă unui lucru, acela I se supune cu umilinţă.” [4] Cumva rolul revelaţiei divine este să se adreseze părţii secrete a fiinţei? În realitate, atunci când ea se supune cu umilinţă teofaniei (tajallî), ea dă naştere în tot ce este exterior omului la respectul a ceea ce convine într-un asemenea caz.”
Unul dintre ei a mai spus: “Cel mai bun tovarăş al omului este ştiinţa spirituală (‘ilm), constituită din exemple demne de urmat, şi în care sufletul egoist n-ar putea găsi în nici un fel exemple care să-l satisfacă, pentru că ştiinţa aceasta contracarează tendinţele naturale. Şi cel mai rău tovarăş al omului este devoţiunea afişată (nisk), căci ea nu încetează să se împodobească şi să facă mare caz de ea însăşi, în vreme ce nu este decât orgoliu şi glorificare a sinelui. Iată în ce fel îngerii, care însoţeau actele de supunere, scăpară oricărei ostentaţii prin aceste cuvinte: “Noi glorificăm lauda Ta şi proclamăm sfinţenia Ta” (Coran, II, 30). Şi, atunci când atinseseră nivelul ştiinţei spirituale, iată ce spuseră: “Noi nu avem nici o ştiinţă (în afară de ce Tu ne-ai învăţat)” (II, 32). Iată de ce cel mai bun tovarăş al omului este ştiinţa, şi cel mai rău tovarăş este devoţiunea care se afişează.”
Abû Yazîd fu întrebat când cineva a atins nivelul “oamenilor veritabili” (rijâl): “Atunci când îşi cunoaşte defectele sufletului şi precauţiile pe care le are faţă de ele sunt fără slăbiciune”, răspunse el.
După un alt malâmatî: “Oricine vrea să se sustragă definitiv sentimentului de mândrie pe care îl încearcă în raport cu sine sau de consideraţia pe care o acordă la ceea ce posedă, să fie deci conştient de aceasta: de unde vine, unde este, cum este, cui îi aparţine, din cine a ieşit şi unde merge. Când va avea o adevărată cunoaştere a acestor diverse situaţii, care îl privesc, propria sa persoană nu va mai conta în ochii săi şi îi va părea nedemnă de interes. Mai mult, va vedea că ea are o natură blamabilă şi că toate acţiunile pe care le îndeplineşte sunt pline de greşeli. Nimic din ceea ce este exterior nu-l va mai umple atunci de mândrie şi nimic din ceea ce este în el nu-i va mai conferi iluzii seducătoare.”
Unul dintre ei a mai spus: “În materie de credinţă (îmân), servitorul lui Dumnezeu nu va atinge nivelul oamenilor spiritualitţii decât atunci când va înceta să se gândească la trecut şi la viitor şi va trăi în momentul prezent în conformitate cu voinţa Celui căruia îi aparţine. Şi acest comportament are ca efect suspendarea responsabilităţii (taklîf) servitorului lui Dumnezeu în faţa Legii.”
Note:
[1] Muhammad ibn al-Hasan ar putea fi juristul hanafit şi savantul al-Şaybânî, mort la Rayy în 805/189. Cf. Ibn Khallikân, IV, nr. 567, pp. 184-185.
[2] Acest poem este citat de către Ibn ‘Arabî, Viaţa minunată a lui Dhû-l-Nûn Egipteanul, pp. 231-232.
[3] Textul este prea puţin sigur în acest loc în ceea ce priveşte numele transmiţătorilor.
[4] Această tradiţie este făcută cunoscută de către Ibn Hanbal în volumul său Musnad, IV, 267 şi 269, cu ocazia unei eclipse de soare.
1. Cuiva căruia i s-ar fi comunicat un secret şi care l-ar dezvălui public, şi-ar atrage neîncrederea şi nu i s-ar mai face confidenţe.
2. Ar fi ţinut deoparte, şi nu s-ar mai bucura de fericire în familie, în timp ce intimitatea s-ar schimba pentru el în răceală distantă.
3. Cel ce divulgă secrete n-ar mai putea fi ales; afecţiunea pentru el ar fi aşadar exclusă, cu totul exclusă! [2]
Ştiu de la Abû Tâhir Ahmad ibn Tâhir, conform lui Abû-l-Hasan al-Şarkî şi Mahfûz [3], că Abû Hafs considera ca fiind de evitat pentru discipolii săi obiceiul călătoriilor, cu excepţia obligaţiei Pelerinajului (la Makkah), a participării la expediţiile militare, a vizitei făcute unui maestru spiritual, a căutării cunoaşterii [tradiţiilor Profetului]. Deci considera că trebuie evitate călătoriile care răspund unei dorinţe (de satisfacţie pur personală). El spunea că “virilitatea spirituală” implica clarviziunea în privinţa dorinţelor. Hamdûn al-Qassâr îi obiectă: “Dumnezeu n-a spus cumva: “N-au parcurs ei pământul şi nu s-au gândit [la sfârşitul celor care erau înaintea lor]?” (de şase ori în Coran, de exemplu, XXX, 9). Abu Hafs îi răspunse: “Acest parcurs nu este destinat decât celor care nu pot reflecta decât în acest fel, dar pentru cel căruia calea [spirituală] i-a fost deschisă rămânând acasă, călătoria ar însemna să părăsească drumul şi să se rătăcească.”
‘Abd Allâh al-Hajjâm (“bărbierul, cel care punea ventuze”) îl întrebase pe Hamdûn al-Qassâr dacă trebuie să renunţe la câştigurile materiale (kasb). Răspunsul fu următorul: “Păstrează-ţi mijloacele de existenţă! Îmi place mai mult să fii numit ‘Abd Allâh “bărbierul” decât “gnosticul” sau “ascetul”.”
Un maestru malâmatî a fost întrebat despre umilinţă (khushû), şi interlocutorul lui îi spuse: “Tu consideri ca fiind condamnabil să araţi ceva din stările tale spirituale, dar umilinţa poate face altceva decât să se manifeste fizic?” – “Aceasta este, nefericitule, o concepţie foarte îndepărtată de adevărurile spirituale, aşa cum sunt ele realizate! Există umilinţă atunci când harul divin acoperă partea cea mai secretă a fiinţei, care îl primeşte în supunere, şi tot ceea ce este exterior în om se pliază disciplinei harului. Gândeşte-te la acest cuvânt al Profetului: “Atunci când Dumnezeu se manifestă unui lucru, acela I se supune cu umilinţă.” [4] Cumva rolul revelaţiei divine este să se adreseze părţii secrete a fiinţei? În realitate, atunci când ea se supune cu umilinţă teofaniei (tajallî), ea dă naştere în tot ce este exterior omului la respectul a ceea ce convine într-un asemenea caz.”
Unul dintre ei a mai spus: “Cel mai bun tovarăş al omului este ştiinţa spirituală (‘ilm), constituită din exemple demne de urmat, şi în care sufletul egoist n-ar putea găsi în nici un fel exemple care să-l satisfacă, pentru că ştiinţa aceasta contracarează tendinţele naturale. Şi cel mai rău tovarăş al omului este devoţiunea afişată (nisk), căci ea nu încetează să se împodobească şi să facă mare caz de ea însăşi, în vreme ce nu este decât orgoliu şi glorificare a sinelui. Iată în ce fel îngerii, care însoţeau actele de supunere, scăpară oricărei ostentaţii prin aceste cuvinte: “Noi glorificăm lauda Ta şi proclamăm sfinţenia Ta” (Coran, II, 30). Şi, atunci când atinseseră nivelul ştiinţei spirituale, iată ce spuseră: “Noi nu avem nici o ştiinţă (în afară de ce Tu ne-ai învăţat)” (II, 32). Iată de ce cel mai bun tovarăş al omului este ştiinţa, şi cel mai rău tovarăş este devoţiunea care se afişează.”
Abû Yazîd fu întrebat când cineva a atins nivelul “oamenilor veritabili” (rijâl): “Atunci când îşi cunoaşte defectele sufletului şi precauţiile pe care le are faţă de ele sunt fără slăbiciune”, răspunse el.
După un alt malâmatî: “Oricine vrea să se sustragă definitiv sentimentului de mândrie pe care îl încearcă în raport cu sine sau de consideraţia pe care o acordă la ceea ce posedă, să fie deci conştient de aceasta: de unde vine, unde este, cum este, cui îi aparţine, din cine a ieşit şi unde merge. Când va avea o adevărată cunoaştere a acestor diverse situaţii, care îl privesc, propria sa persoană nu va mai conta în ochii săi şi îi va părea nedemnă de interes. Mai mult, va vedea că ea are o natură blamabilă şi că toate acţiunile pe care le îndeplineşte sunt pline de greşeli. Nimic din ceea ce este exterior nu-l va mai umple atunci de mândrie şi nimic din ceea ce este în el nu-i va mai conferi iluzii seducătoare.”
Unul dintre ei a mai spus: “În materie de credinţă (îmân), servitorul lui Dumnezeu nu va atinge nivelul oamenilor spiritualitţii decât atunci când va înceta să se gândească la trecut şi la viitor şi va trăi în momentul prezent în conformitate cu voinţa Celui căruia îi aparţine. Şi acest comportament are ca efect suspendarea responsabilităţii (taklîf) servitorului lui Dumnezeu în faţa Legii.”
Note:
[1] Muhammad ibn al-Hasan ar putea fi juristul hanafit şi savantul al-Şaybânî, mort la Rayy în 805/189. Cf. Ibn Khallikân, IV, nr. 567, pp. 184-185.
[2] Acest poem este citat de către Ibn ‘Arabî, Viaţa minunată a lui Dhû-l-Nûn Egipteanul, pp. 231-232.
[3] Textul este prea puţin sigur în acest loc în ceea ce priveşte numele transmiţătorilor.
[4] Această tradiţie este făcută cunoscută de către Ibn Hanbal în volumul său Musnad, IV, 267 şi 269, cu ocazia unei eclipse de soare.
sâmbătă, septembrie 13, 2008
Pisica si iepurele - Idries Shah
"Iepurii, spuse pisica, nu merita sa fie invatati nimic! Eu sunt cat se poate de dispusa sa-i invat, fara sa-i coste mare lucru, arta prinderii soarecilor si nici macar unul nu este interesat de asta!"
Muhammad ibn al-Husayn Sulamî, Luciditatea implacabilă (Epistola Oamenilor Blamului) (III)
Ahmad ibn Ahmad, malamati [1], m-a spus aceasta de la Ibrâhîm al-Qannâd: “L-am întrebat pe Hamdûn al-Qassâr ce era “Calea Blamului”, şi iată care a fost răspunsul său: “Este, în toate împrejurările, renunţarea la a plăcea lumii şi a nu căuta aprobarea ei în domeniul moralei şi a comportamentului, fără totuşi să prilejuiască cel mai mic blam în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu.”
Întrebat în privinţa Oamenilor Blamului, ‘Abd Allâh ibn Manâzil îi defineşte astfel: “Sunt oameni a căror spiritualitate nu lasă să apară pentru lume nici un semn exterior, care în interiorul lor înşişi nu au nici o pretenţie în privinţa lui Dumnezeu, şi al căror secret privind relaţiile lor cu El scapă cunoaşterii [limitate] a sufletului lor şi a inimii lor [2].”
L-am auzit pe bunicul meu Ismâ’îl ibn Nujayd spunând despre ei: “Nimeni nu va atinge nici pe departe nivelul lor spiritual, atât timp cât în propriii săi ochi toate acţiunile sale nu vor părea ipocrizie şi toate stările sale interioare pretenţii deşarte.”
Unul dintre maeştrii lor fusese întrebat cum trebuia început pentru a fi unul dintre ei lor, şi iată ce a răspuns: “Stăpâneşte-ţi sufletul, tratează-l cu dispreţ, interzi-i tot ceea ce-i aduce liniştea, odihna sau încrederea, şi să ai stimă pentru aproapele tău şi o părere bună despre el, dă dovadă de bunăvoinţă în privinţa a tot ceea ce poate fi neplăcut în el, considerându-te în acelaşi timp pe tine însuţi drept mizerabil şi demn de dispreţ.”
După cum povestea un şeic care îl însoţea pe Hamdun al-Qassâr într-o reuniune, oamenii să vorbească despre unul dintre tovarăşii lor, ale cărui abundente invocaţii ale lui Dumnezeu (dhikr) erau menţionate adesea. “Da, dar se gândeşte constant aiurea, spuse atunci Hamdun. – Nu trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care i le acordă, şi în modul cel mai potrivit care este acela de a-L invoca? remarcă unul dintre cei de faţă. – Nu trebuie înainte de orice să fie conştient de imperfecţiunea de care se face vinovat prin lipsa de atenţie a inimii sale în invocaţie?, replică Hamdun.”
Într-o scrisoare adresată de Abû Hafs lui Şah al-Kirmânî, am descoperit acest pasaj: “Să ştii, frate, că cel care ignoră nevrednicia şi slăbiciunea sufletului său în îndeplinirea tuturor actelor de supunere le îmbibă cu ipocrizie! Îi lipseşte în egală măsură perspicacitatea la adresa sufletului său, dacă nu se îngrijeşte să se apere de el strunindu-l fără milă în orice circumstanţă. Ştie totuşi foarte bine că sub aparenţe de docilitate, sufletul incită prin natura lui la rău (Coran, XII, 53) şi că admite actul de supunere decât disimulându-şi rebeliunea, lucru care necesită să i se opună blamul în orice moment şi să nu-l lase niciodată în pace.”
S-a păstrat această maximă rostită de Yahyâ ibn Mu’âdh: “Celui a cărui sinceritate faţă de Dumnezeu este pură până la capăt, nu-i place să i se vadă persoana, nici să i se repete cuvintele.”
Întrebat despre situaţia spirituală a Oamenilor Blamului, unul dintre ei a răspuns: “Dumnezeu s-a însărcinat să le apere secretele şi să-i ascundă pe ei în spatele voalului aparenţei exterioare. Atunci când sunt cu lumea, sunt ţinând cont de punctul de vedere al lumii, şi nu se disting de alţi oameni [amestecându-se cu ei] în pieţe şi în mijloacele lor de existenţă, iar când sunt cu Dumnezeu, aceasta este ţinându-se cont de punctul de vedere al adevărului profund (haqîqa) şi de investitura divină (tawallî) căreia îi sunt obiect. Ceea ce este interior, în ei, reproşează atunci persoanei lor aparenta ei complezenţă faţă de oameni şi de lume, luând trăsaturile credincioşilor obişnuiţi, în timp ce fiinţa lor exterioară faptul că rămâne în vecinătatea Fiinţei Divine fără să acorde atenţie realităţilor ostile înconjurătoare. Aceasta este situaţia celor mai mari maeştri şi a domnilor spiritualităţii.”
Abû Yazîd a fost întrebat care este semnul cel mai remarcabil al adevăratului gnostic (‘ârif): “Îl vezi mâncând şi bând în tovărăşia ta, glumind cu tine, vânzându-ţi sau cumpărând ceva de la tine, în timp ce inima lui este în Regatul Sfinţeniei Divine (Malakût al-Quds). Acesta este semnul cel mai minunat”, spuse el.
Conform altor cuvinte ale lui Abû Yazîd: “Cel care a realizat cu adevărat libertatea (hurriyya) în uniunea perfectă (‘ayn al-jam’) îşi menţine constant membrele în respectul regulilor pe care le impune condiţia de sclav (‘ubûdiyya), în vreme ce viziunea interioară (basîra) contemplă Fiinţa Divină, în vreme ce acela care este în stare de separaţie totală (‘ayn al-iftirâq), pentru a realiza această sclavie [în raport cu Domnul], degeaba şi-ar concentra toate eforturile asceţilor, nu ar fi decât pură pierdere.”
Ştiu că ‘Abd al-Rahmân ibn Muhammad, întrebându-l pe ‘Abd Allâh al-Khayyât în privinţa “Blamului”, obţinuse răspunsul următor: “Cel care face o diferenţă între blamul pe care şi-l adresează el însuşi şi blamul pe care i-l adresează ceilalţi, şi a cărui reacţie interioară şi instantanee nu este aceeaşi într-un asemenea caz, este încă în orbirea grosolană care-l ţine de natura proprie, şi nu ar putea să fi atins nivelul oamenilor spirituali.”
Unul dintre ei, întrebat care om ar merita să i se atribuie virtuţile “cavaleriei credinţei” (al-futuwwa), îl defini astfel: “Este acela în care se găseşte căinţa imploratoare a lui Adam, integritatea lui Noe în pietate, fidelitatea lui Abraham în cuvântul dat, sinceritatea lui Ismael, puritatea totală în intenţie a lui Moise, răbdarea lui Iov, lacrimile lui David, generozitatea lui Muhammad, bunătatea lui Abû Bakr, ardoarea lui Omar, pudoarea lui Othmân şi ştiinţa lui Ali. Este cel care, pe lângă toate acestea, îşi dispreţuieşte propria persoană, care consideră derizoriu ceea ce îl priveşte şi care nici cu gândul cel mai slab nu consideră că situaţia în care se găseşte are vreo importanţă sau că ea ar putea fi un motiv de satisfacţie. Este cel care vede defectele sufletului său şi imperfecţiunile actelor sale şi, în acelaşi timp, superioritatea pe care aproapele său o are asupra lui în orice situaţie.”
Abû Hafs îl surprinse pe unul dintre discipolii săi criticând viaţa din lumea aceasta şi pe oameni. Îi răspunse atunci: “Tocmai ai arătat ceea ce ar fi fost cuviincios pentru tine să ascunzi. În aceste condiţii, nu vei mai participa la adunările noastre şi nu vei mai fi discipolul nostru.”
Note:
[1] Probabil Muhammad ibn Ahmad al-Farrâ’.
[2] Numele ‘Abd Allâh ibn Manâzil este ortografiat frecvent ibn al-Mubârak, ca urmare a unei erori.
[3] Credem, odată cu ‘Afîfî, că este vorba despre o nouă eroare a copiştilor şi că informatorul lui Sulamî este în realitate şeicul ‘Abd Allâh ibn Muhammad ibn ‘Abd al-Rahmân al Râzî al-Şa’rânî, căruia i-a acordat o notiţă în Tabaqât.
[4] ‘Abd Allâh al-Khayyât = Abû Bişr ibn Mahmûyam, conform lui Sam’ânî, Ansâb, II, p. 425, care precizează că era un ascet din Nîşâpur “ale cărui rugăciuni erau îndeplinite”. A murit în 998/388. Aserţiunea citată de Sulamî se regăseşte în Tahdhîb al-Asrâr al lui Kharkûshî, fila 13a, cu varianta: “Principiul Blamului este să nu se facă diferenţă între...”.
Întrebat în privinţa Oamenilor Blamului, ‘Abd Allâh ibn Manâzil îi defineşte astfel: “Sunt oameni a căror spiritualitate nu lasă să apară pentru lume nici un semn exterior, care în interiorul lor înşişi nu au nici o pretenţie în privinţa lui Dumnezeu, şi al căror secret privind relaţiile lor cu El scapă cunoaşterii [limitate] a sufletului lor şi a inimii lor [2].”
L-am auzit pe bunicul meu Ismâ’îl ibn Nujayd spunând despre ei: “Nimeni nu va atinge nici pe departe nivelul lor spiritual, atât timp cât în propriii săi ochi toate acţiunile sale nu vor părea ipocrizie şi toate stările sale interioare pretenţii deşarte.”
Unul dintre maeştrii lor fusese întrebat cum trebuia început pentru a fi unul dintre ei lor, şi iată ce a răspuns: “Stăpâneşte-ţi sufletul, tratează-l cu dispreţ, interzi-i tot ceea ce-i aduce liniştea, odihna sau încrederea, şi să ai stimă pentru aproapele tău şi o părere bună despre el, dă dovadă de bunăvoinţă în privinţa a tot ceea ce poate fi neplăcut în el, considerându-te în acelaşi timp pe tine însuţi drept mizerabil şi demn de dispreţ.”
După cum povestea un şeic care îl însoţea pe Hamdun al-Qassâr într-o reuniune, oamenii să vorbească despre unul dintre tovarăşii lor, ale cărui abundente invocaţii ale lui Dumnezeu (dhikr) erau menţionate adesea. “Da, dar se gândeşte constant aiurea, spuse atunci Hamdun. – Nu trebuie să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru binefacerile pe care i le acordă, şi în modul cel mai potrivit care este acela de a-L invoca? remarcă unul dintre cei de faţă. – Nu trebuie înainte de orice să fie conştient de imperfecţiunea de care se face vinovat prin lipsa de atenţie a inimii sale în invocaţie?, replică Hamdun.”
Într-o scrisoare adresată de Abû Hafs lui Şah al-Kirmânî, am descoperit acest pasaj: “Să ştii, frate, că cel care ignoră nevrednicia şi slăbiciunea sufletului său în îndeplinirea tuturor actelor de supunere le îmbibă cu ipocrizie! Îi lipseşte în egală măsură perspicacitatea la adresa sufletului său, dacă nu se îngrijeşte să se apere de el strunindu-l fără milă în orice circumstanţă. Ştie totuşi foarte bine că sub aparenţe de docilitate, sufletul incită prin natura lui la rău (Coran, XII, 53) şi că admite actul de supunere decât disimulându-şi rebeliunea, lucru care necesită să i se opună blamul în orice moment şi să nu-l lase niciodată în pace.”
S-a păstrat această maximă rostită de Yahyâ ibn Mu’âdh: “Celui a cărui sinceritate faţă de Dumnezeu este pură până la capăt, nu-i place să i se vadă persoana, nici să i se repete cuvintele.”
Întrebat despre situaţia spirituală a Oamenilor Blamului, unul dintre ei a răspuns: “Dumnezeu s-a însărcinat să le apere secretele şi să-i ascundă pe ei în spatele voalului aparenţei exterioare. Atunci când sunt cu lumea, sunt ţinând cont de punctul de vedere al lumii, şi nu se disting de alţi oameni [amestecându-se cu ei] în pieţe şi în mijloacele lor de existenţă, iar când sunt cu Dumnezeu, aceasta este ţinându-se cont de punctul de vedere al adevărului profund (haqîqa) şi de investitura divină (tawallî) căreia îi sunt obiect. Ceea ce este interior, în ei, reproşează atunci persoanei lor aparenta ei complezenţă faţă de oameni şi de lume, luând trăsaturile credincioşilor obişnuiţi, în timp ce fiinţa lor exterioară faptul că rămâne în vecinătatea Fiinţei Divine fără să acorde atenţie realităţilor ostile înconjurătoare. Aceasta este situaţia celor mai mari maeştri şi a domnilor spiritualităţii.”
Abû Yazîd a fost întrebat care este semnul cel mai remarcabil al adevăratului gnostic (‘ârif): “Îl vezi mâncând şi bând în tovărăşia ta, glumind cu tine, vânzându-ţi sau cumpărând ceva de la tine, în timp ce inima lui este în Regatul Sfinţeniei Divine (Malakût al-Quds). Acesta este semnul cel mai minunat”, spuse el.
Conform altor cuvinte ale lui Abû Yazîd: “Cel care a realizat cu adevărat libertatea (hurriyya) în uniunea perfectă (‘ayn al-jam’) îşi menţine constant membrele în respectul regulilor pe care le impune condiţia de sclav (‘ubûdiyya), în vreme ce viziunea interioară (basîra) contemplă Fiinţa Divină, în vreme ce acela care este în stare de separaţie totală (‘ayn al-iftirâq), pentru a realiza această sclavie [în raport cu Domnul], degeaba şi-ar concentra toate eforturile asceţilor, nu ar fi decât pură pierdere.”
Ştiu că ‘Abd al-Rahmân ibn Muhammad, întrebându-l pe ‘Abd Allâh al-Khayyât în privinţa “Blamului”, obţinuse răspunsul următor: “Cel care face o diferenţă între blamul pe care şi-l adresează el însuşi şi blamul pe care i-l adresează ceilalţi, şi a cărui reacţie interioară şi instantanee nu este aceeaşi într-un asemenea caz, este încă în orbirea grosolană care-l ţine de natura proprie, şi nu ar putea să fi atins nivelul oamenilor spirituali.”
Unul dintre ei, întrebat care om ar merita să i se atribuie virtuţile “cavaleriei credinţei” (al-futuwwa), îl defini astfel: “Este acela în care se găseşte căinţa imploratoare a lui Adam, integritatea lui Noe în pietate, fidelitatea lui Abraham în cuvântul dat, sinceritatea lui Ismael, puritatea totală în intenţie a lui Moise, răbdarea lui Iov, lacrimile lui David, generozitatea lui Muhammad, bunătatea lui Abû Bakr, ardoarea lui Omar, pudoarea lui Othmân şi ştiinţa lui Ali. Este cel care, pe lângă toate acestea, îşi dispreţuieşte propria persoană, care consideră derizoriu ceea ce îl priveşte şi care nici cu gândul cel mai slab nu consideră că situaţia în care se găseşte are vreo importanţă sau că ea ar putea fi un motiv de satisfacţie. Este cel care vede defectele sufletului său şi imperfecţiunile actelor sale şi, în acelaşi timp, superioritatea pe care aproapele său o are asupra lui în orice situaţie.”
Abû Hafs îl surprinse pe unul dintre discipolii săi criticând viaţa din lumea aceasta şi pe oameni. Îi răspunse atunci: “Tocmai ai arătat ceea ce ar fi fost cuviincios pentru tine să ascunzi. În aceste condiţii, nu vei mai participa la adunările noastre şi nu vei mai fi discipolul nostru.”
Note:
[1] Probabil Muhammad ibn Ahmad al-Farrâ’.
[2] Numele ‘Abd Allâh ibn Manâzil este ortografiat frecvent ibn al-Mubârak, ca urmare a unei erori.
[3] Credem, odată cu ‘Afîfî, că este vorba despre o nouă eroare a copiştilor şi că informatorul lui Sulamî este în realitate şeicul ‘Abd Allâh ibn Muhammad ibn ‘Abd al-Rahmân al Râzî al-Şa’rânî, căruia i-a acordat o notiţă în Tabaqât.
[4] ‘Abd Allâh al-Khayyât = Abû Bişr ibn Mahmûyam, conform lui Sam’ânî, Ansâb, II, p. 425, care precizează că era un ascet din Nîşâpur “ale cărui rugăciuni erau îndeplinite”. A murit în 998/388. Aserţiunea citată de Sulamî se regăseşte în Tahdhîb al-Asrâr al lui Kharkûshî, fila 13a, cu varianta: “Principiul Blamului este să nu se facă diferenţă între...”.
vineri, septembrie 12, 2008
Setea de castig, amabilitatea si imposibilitatea - Idries Shah
- Cel care nu observa raportul dintre setea de castig, amabilitate si imposibilitate nu poate cunoaste omul, declara un maestru sufi.
- Vorbesti in sarade, spuse discipolul sau, nu inteleg.
- Nu cauta niciodata sa intelegi incercand sã patrunzi enigme, cand poti reusi acest lucru prin intermediul experientei, ii spuse maestrul sufi.
Apoi il duse pe discipolul sau in bazarul cel mai apropiat si intrara impreuna intr-o pravalie cu haine.
- Arata-mi haina cea mai frumoasa pe care o ai, ii spuse maestrul sufi vanzatorului. Azi sunt dispus sa cheltuiesc o avere.
Vanzatorul ii arata o haina superba. La un pret exorbitant.
- Este exact ceea ce-mi trebuie, declara maestrul sufi. Dar mi-ar placea niste paiete in jurul gulerului si un mic tiv din blana.
- Nimic mai usor, il asigura vanzatorul: am tot ce-ti doresti in atelierul meu.
Se facu nevazut pentru cateva minute si reveni cu aceeasi haina, la care adaugase tivul din blana si paietele.
- Si asta cat costa? intreba maestrul sufi.
- De douazeci de ori mai mult decat prima, raspunse vanzatorul.
- Perfect! raspunse maestrul sufi, le iau pe amandoua.
- Vorbesti in sarade, spuse discipolul sau, nu inteleg.
- Nu cauta niciodata sa intelegi incercand sã patrunzi enigme, cand poti reusi acest lucru prin intermediul experientei, ii spuse maestrul sufi.
Apoi il duse pe discipolul sau in bazarul cel mai apropiat si intrara impreuna intr-o pravalie cu haine.
- Arata-mi haina cea mai frumoasa pe care o ai, ii spuse maestrul sufi vanzatorului. Azi sunt dispus sa cheltuiesc o avere.
Vanzatorul ii arata o haina superba. La un pret exorbitant.
- Este exact ceea ce-mi trebuie, declara maestrul sufi. Dar mi-ar placea niste paiete in jurul gulerului si un mic tiv din blana.
- Nimic mai usor, il asigura vanzatorul: am tot ce-ti doresti in atelierul meu.
Se facu nevazut pentru cateva minute si reveni cu aceeasi haina, la care adaugase tivul din blana si paietele.
- Si asta cat costa? intreba maestrul sufi.
- De douazeci de ori mai mult decat prima, raspunse vanzatorul.
- Perfect! raspunse maestrul sufi, le iau pe amandoua.
O zi cu Profetul - Rugaciunea de seara (Maghrib)
Salama a spus:
"Obisnuiam sa implinim rugaciunea de seara cu Profetul atunci cand soarele disparea la apus."
(Bukhari)
"Obisnuiam sa implinim rugaciunea de seara cu Profetul atunci cand soarele disparea la apus."
(Bukhari)
joi, septembrie 11, 2008
Muhammad ibn al-Husayn Sulamî, Luciditatea implacabilă (Epistola Oamenilor Blamului) (II)
Când cei care aspiră la Dumnezeu (murîdûn) devin discipolii Oamenilor Blamului, aceştia le recomandă comportamentul pe care ei înşişi îl adoptă pe dinafară: îndeplinirea fără zăbavă a actelor de supunere [faţă de Dumnezeu], acţionarea în conformitate cu prescripţiile Tradiţiei în toate momentele şi respectarea atât exterior cât şi interior a bunelor reguli, constant şi în toate circumstanţele. Ei nu le lasă posibilitatea să aibă pretenţii spirituale (da’âwâ), să vorbească despre semne miraculoase sau despre charisme [al căror obiect ar putea ei să fie], nici să se încreadă în acestea pentru a le folosi drept argumente, dar le sugerează să vegheze mai degrabă la corectitudinea practicilor lor spirituale şi să-şi continue mortificările. În felul acesta novicele urmează calea lor şi se educă in funcţie de propriile lor reguli. Dacă ei constată că el acordă o importanţă exagerată vreuneia dintre acţiuni sau vreunei stări mistice, ei îi arată cu claritate defectele care le înjosesc, şi-i recomandă să le abandoneze. În acest fel, discipolii nu se pot nici complace, nici odihni în vreuna din acţiunile lor. Când un novice pretinde, în faţa lor, o anume stare interioară sau o anumită “staţiune spirituală” (maqâm), îl aduc în situaţia de a le minimiza importanţa cât timp sinceritatea voinţei nu este cu adevărat confirmată şi stările spirituale nu au apărut realmente în el. Ei îi recomandă atunci să adopte ceea ce este propriul lor comportament, să ţină secrete stările interioare şi să nu arate decât respectul pentru regulile care privesc poruncile lui Dumnezeu şi interdicţiile Sale, căci aşa se poate verifica realitatea staţiunilor spirituale la discipol în timpul perioadei sale de noviciat (irâda). În ochii lor, din rectitudinea noviciatului decurge corectitudinea staţiunilor spirituale, fără să vorbim despre “staţiunea cunoaşterii” (maqâm al-ma’rifa).
Când cel care aspiră la Dumnezeu este educat de către alţi maeştri, aceştia îl abandonează liber pretenţiilor sale în timpul noviciatului său. El îşi atribuie atunci pe ascuns stările interioare ale celor mai mari şeici, apoi le revendică. Iar zilele care trec nu fac decât să-l întoarcă şi să-l rătăcească din ce în ce mai mult de la căile adevărului divin. Acesta este motivul pentru care Abu Hafs din Nîşâpur, şeicul acestui grup de credincioşi, declara: “Discipolii Oamenilor Blamului fac experienţa “virilităţii spirituale” (rujûliyya) făra cel mai mic pericol pentru el, şi le este imposibil să arate orice din această “staţiune”, căci comportamentul lor exterior este vizibil în vreme ce realizarea lor interioară (haqâ’iq), ea, rămâne ascunsă. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu discipolii sufiţilor care-şi manifestă iluziile grosolane ale pretenţiilor şi ale charismelor lor, rizibile pentru orice credincios avertizat. Pretenţiile lor sunt mari dar nu este în cazul lor nici o realizare veritabilă.” Aceste cuvinte mi-au fost spuse de către Muhammad ibn Ahmad ibn Hamdan, care şi el le ştia de la tatăl său [1], care le auzise din gura însuşi a lui Abu Hafs. Ştiu de la Ahmad ibn ‘Isâ [2], conform lui Abû-l-Hasan al-Qannâd [3] că i se pusese lui Abû Hafs întrebarea: “De ce sunteţi numiţi astfel?” Iar acesta răspunsese: “Oamenii Blamului, sunt fiinţe care s-au îngrijit de momentele privilegiate (awqât) în care sunt cu Dumnezeu şi păstrează controlul secretelor lor cele mai intime, blamându-se ei înşişi pentru manifestarea fie şi a celor mai mici lucruri dintre gradele lor de “apropiere” şi din stările lor de adoraţie. În consecinţă, ei nu arată din ale lor lumii decât aparenţe neplăcute şi ascund ceea ce lumea ar putea aproba.
Astfel lumea le blamează la rândul său în privinţa semnelor pur exterioare, în vreme ce propriul lor blam nu vizează decât realităţile interioare pe care doar ei le cunosc. Dumnezeu i-a binecuvântat cu dezvăluirea misterelor, cunoaşterea diferitelor realităţi ascunse, darul clarviziunii (firâsa) în privinţa creaturilor şi cu manifestarea favorurilor sale excepţionale în ceea ce-i priveşte. Dar ei au ţinut ascuns tot ceea ce le venea astfel de la Dumnezeu, nearătând la început decât blamarea propriului lor suflet şi opoziţia lor faţă de dorinţe, iar apoi, special pentru ceilalţi oameni, ceea ce putea să-i ţină deoparte, pentru ca toată lumea să-i respingă şi atunci să rămână pentru ei starea lor de intimitate cu Dumnezeu. Aceasta este calea Oamenilor Blamului.”
Note:
[1] Muhammad ibn Ahmad ibn Hamdân, cel mai cunoscut sbun numele de Abû ‘Amr ibn Hamdân, informator al lui Sulamî dar mai ales al hagiografului Abû Nu’aym din Ispahan, care îl citează de două sute şaptezeci de ori în volumul său Hilya. A murit în Nîşâpur în 987/376, conform lui Ibn al-‘Imâd, Şadharât, III, p. 87. Tatăl său, Abû Ja’far ibn Sinân, era un şeic malâmatî.
[2] Este vorba fără îndoială despre Abû Ahmad ibn ‘Îsâ, informator al lui Sulamî menţionat în volumul Tabaqât, în Risâla a lui Quuşayrí şi în Ta’rîkh Baghdâd a lui al-Khatîb.
[3] Abû-l-Hasan al Qannâd din Wâsit, mort în 921 ?/309 (Louis Massignon dă cele două date 325 şi 340), cunoscut mai ales pentru informaţiile sale despre Hallâj. Cf. Sam’ânî, Ansâb, V, p. 545, care nu indică nici o dată.
Când cel care aspiră la Dumnezeu este educat de către alţi maeştri, aceştia îl abandonează liber pretenţiilor sale în timpul noviciatului său. El îşi atribuie atunci pe ascuns stările interioare ale celor mai mari şeici, apoi le revendică. Iar zilele care trec nu fac decât să-l întoarcă şi să-l rătăcească din ce în ce mai mult de la căile adevărului divin. Acesta este motivul pentru care Abu Hafs din Nîşâpur, şeicul acestui grup de credincioşi, declara: “Discipolii Oamenilor Blamului fac experienţa “virilităţii spirituale” (rujûliyya) făra cel mai mic pericol pentru el, şi le este imposibil să arate orice din această “staţiune”, căci comportamentul lor exterior este vizibil în vreme ce realizarea lor interioară (haqâ’iq), ea, rămâne ascunsă. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu discipolii sufiţilor care-şi manifestă iluziile grosolane ale pretenţiilor şi ale charismelor lor, rizibile pentru orice credincios avertizat. Pretenţiile lor sunt mari dar nu este în cazul lor nici o realizare veritabilă.” Aceste cuvinte mi-au fost spuse de către Muhammad ibn Ahmad ibn Hamdan, care şi el le ştia de la tatăl său [1], care le auzise din gura însuşi a lui Abu Hafs. Ştiu de la Ahmad ibn ‘Isâ [2], conform lui Abû-l-Hasan al-Qannâd [3] că i se pusese lui Abû Hafs întrebarea: “De ce sunteţi numiţi astfel?” Iar acesta răspunsese: “Oamenii Blamului, sunt fiinţe care s-au îngrijit de momentele privilegiate (awqât) în care sunt cu Dumnezeu şi păstrează controlul secretelor lor cele mai intime, blamându-se ei înşişi pentru manifestarea fie şi a celor mai mici lucruri dintre gradele lor de “apropiere” şi din stările lor de adoraţie. În consecinţă, ei nu arată din ale lor lumii decât aparenţe neplăcute şi ascund ceea ce lumea ar putea aproba.
Astfel lumea le blamează la rândul său în privinţa semnelor pur exterioare, în vreme ce propriul lor blam nu vizează decât realităţile interioare pe care doar ei le cunosc. Dumnezeu i-a binecuvântat cu dezvăluirea misterelor, cunoaşterea diferitelor realităţi ascunse, darul clarviziunii (firâsa) în privinţa creaturilor şi cu manifestarea favorurilor sale excepţionale în ceea ce-i priveşte. Dar ei au ţinut ascuns tot ceea ce le venea astfel de la Dumnezeu, nearătând la început decât blamarea propriului lor suflet şi opoziţia lor faţă de dorinţe, iar apoi, special pentru ceilalţi oameni, ceea ce putea să-i ţină deoparte, pentru ca toată lumea să-i respingă şi atunci să rămână pentru ei starea lor de intimitate cu Dumnezeu. Aceasta este calea Oamenilor Blamului.”
Note:
[1] Muhammad ibn Ahmad ibn Hamdân, cel mai cunoscut sbun numele de Abû ‘Amr ibn Hamdân, informator al lui Sulamî dar mai ales al hagiografului Abû Nu’aym din Ispahan, care îl citează de două sute şaptezeci de ori în volumul său Hilya. A murit în Nîşâpur în 987/376, conform lui Ibn al-‘Imâd, Şadharât, III, p. 87. Tatăl său, Abû Ja’far ibn Sinân, era un şeic malâmatî.
[2] Este vorba fără îndoială despre Abû Ahmad ibn ‘Îsâ, informator al lui Sulamî menţionat în volumul Tabaqât, în Risâla a lui Quuşayrí şi în Ta’rîkh Baghdâd a lui al-Khatîb.
[3] Abû-l-Hasan al Qannâd din Wâsit, mort în 921 ?/309 (Louis Massignon dă cele două date 325 şi 340), cunoscut mai ales pentru informaţiile sale despre Hallâj. Cf. Sam’ânî, Ansâb, V, p. 545, care nu indică nici o dată.
O zi cu Profetul - Vecinii
'Abdullah ibn 'Umar a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Cel mai bun companion al lui Allah Preainaltul este cel care se comporta cel mai bine cu companionii sai si cel mai bun vecin al lui Allah Preainaltul este acela care se poarta cel mai bine cu vecinul sau."
(Tirmidhi)
Abu Dharr a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Cand faceti supa, adaugati mai multa apa, amintindu-va si de vecinii vostri."
(Muslim)
(Tirmidhi)
Abu Dharr a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Cand faceti supa, adaugati mai multa apa, amintindu-va si de vecinii vostri."
(Muslim)
Iluzia - Idries Shah
Un murid ii spuse unui intelept:
- Iata cateva zile de cand te aud condamnand atitudini, idei si chiar un mod de a actiona care nu sunt nicidecum ale mele si care nici nu au fost vreodata. In ce scop vorbesti in felul acesta?
- Scopul, raspunse inteleptul, este acela ca tu sa incetezi intr-o buna zi sa-ti inchipui ca toate acestea nu au fost niciodata ale tale si sa iesi din iluzia ca nu sunt ale tale chiar in momentul de fata.
- Iata cateva zile de cand te aud condamnand atitudini, idei si chiar un mod de a actiona care nu sunt nicidecum ale mele si care nici nu au fost vreodata. In ce scop vorbesti in felul acesta?
- Scopul, raspunse inteleptul, este acela ca tu sa incetezi intr-o buna zi sa-ti inchipui ca toate acestea nu au fost niciodata ale tale si sa iesi din iluzia ca nu sunt ale tale chiar in momentul de fata.
miercuri, septembrie 10, 2008
Muhammad ibn al-Husayn Sulamî, Luciditatea implacabilă. Epistola Oamenilor Blamului (I)
Laudă lui Dumnezeu, care a ales printre Servitorii săi bărbaţi pe care i-a sortit ghizi spirituali (imâm) pe pământul Său! Ca efect al adoraţiei pe care I-o dăruiesc, El le-a dat frumuseţea a ceea ce ei arată din persoana lor în comportament, şi graţie cunoaşterii (ma’rifa) pe care o au despre El şi dragostei (mahabba) pe care I-o poartă, El le-a făcut să strălucească fiinţa intimă. I-a făcut să înţeleagă ce este propriul lor suflet (nafs), făcându-i capabili să-l stăpânească şi instruindu-i în privinţa vicleniilor sale, şi i-a ajutat să-l trateze cu dispreţ. Astfel, ei sunt savanţii (‘ulamâ’), în tot ceea ce este legat de Dumnezeu şi regulile (ahkâm) pe care El le-a instituit, şi ei sunt cei care menţin ordinea (amr) pe care El a stabilit-o şi care-i înţeleg binefacerile, “şi Dumnezeu alege pentru milostivenia Sa pe cine voieşte” (Coran, II, 105 şi III, 74).
Îmi ceruseşi – şi fie ca Dumnezeu să te aibă în grijă! – să-ţi expun care este calea spirituală a Oamenilor Blamului (Malâmatiyya), precum şi principiile lor morale şi stările lor mistice (ahwâl). Trebuie să ştii că ei nu au scris nici un tratat doctrinal, nici nu au redactat vreo operă biografică. Nu se poate găsi în ceea ce-i priveşte decât morală, virtuţi şi disciplină spirituală (riyâda). Deci nu voi menţiona, în măsura mijloacelor şi a posibilităţilor mele, decât câteva elemente care ţin de toate acestea, dar susceptibile să sugereze ceea ce se află dincolo de ele şi care se învecinează cu atitudinea lor interioară şi cu stările lor mistice.
Să ştii – şi fie ca Dumnezeu să te vegheze pe drumul drept! – că maeştrii în materie de ştiinţe şi de stări spirituale se împart în trei categorii:
Prima îi cuprinde pe cei care se consacră ştiinţelor regulilor generale şi care se străduiesc să le compileze, să le pună la adăpost, să le răspândească şi să le lase moştenire [posterităţii]. Dar nu au nici o competenţă în ceea ce este domeniul elitei spirituale (al-khawass), oamenii practicilor mistice, a experienţelor interioare şi a contemplaţiilor. Ei sunt savanţi în tot ceea ce ţine de aspectul exterior al islamului, şi au devenit maeştri în ceea ce ţine de punctele de divergenţă şi chestiunile juridice. Astfel ei sunt gardienii bazelor Legii şi ai fundamentelor Religiei. La ei se face referinţă atunci când trebuie verificată corectitudinea practicilor în sânul comunităţii, şi trebuie determinate în funcţie de Cartea sfântă şi tradiţiile Profetului (sunna). Ei sunt deci savanţii Legii şi ghizii Religiei, dar atât timp cât vanităţiile lumii noastre efemere nu vin să se amestece cu actele lor şi să le murdărească în virtutea tendinţelor lor naturale, căci atunci n-ar mai trebui să-i urmăm şi ei n-ar mai fi demni de aceasta.
A doua categorie cuprinde elita celor cărora Dumnezeu le-a hărăzit în mod special să-L cunoască, şi pe care El i-a rupt definitiv de toate preocupările şi de toate dorinţele care sunt soarta altor oameni. Pentru aceşti aleşi, Dumnezeu este singura lor preocupare şî singura lor dorinţă. Spre deosebire de toţi, ei nu participă câtuşi de puţin la realităţile cele de jos, a căror valoare nu este decât relativă. Nu au nici cea mai mică aspiraţie pentru această lume în care sunt aruncaţi, sau, mai exact, aspiraţiile lor nu sunt decât una, mulţumită Lui, şi tind spre El. Tovărăşia lumii n-ar putea să le ofere nici cel mai mic răgaz, în vreme ce pentru celelalte fiinţe este imposibil să fie astfel. Ca să fim încă şi mai precişi, ei constituie “elita elitelor” (khawâss al-khawâss), cei cărora Dumnezeu le rezervă cu precădere tot felul de favorurir excepţionale (sau “charisme”, karâmât), şi cei în intimitatea cea mai profundă a cărora El i-a rupt de realităţile create, astfel că ei nu există decât pentru El, prin El şi spre El. Şi asta după ce ei au urmat perfect calea practicilor spirituale, şi s-au salvat de sufletul lor prin intermediul mortificărilor. Partea secretă a fiinţei lor priveşte spre Realitatea divină (al-Haqq) şi se întoarce spre misterele divine (al-ghuyub), în timp ce membrele lor sunt îmbrăcate cu frumuseţea actelor de adoraţie pe care le îndeplinesc. În exterior, nimic de-al lor nu este în dezacord cu regulile Legii, în timp ce în interior ei nu încetează să contempleze lumea ascunsă. Lor li se cuvine acest cuvânt al Profetului: “Pe cei care şi-au unit aspiraţiile într-una singură, Dumnezeu i-a compleşit cu toate” [1]. Iată care sunt “oamenii cunoaşterii lui Dumnezeu”.
A treia categorie este reprezentată de cei cărora li s-a dat numele de Malâmatiyya (Oamenii Blamului), pe care Dumnezeu i-a îmbrăcat cu frumuseţea interioară a favorurilor Sale excepţionale, ca faptul de a fi răsplătiţi cu “proximitatea” Sa (qurba), cu onoarea însemnată de a fi admişi în prezenţa Sa (zulfa), şi de a fi reuniţi în El (ittisâl). În cel mai profund secret al fiinţéi lor, ei au realizat cu adevărat tot ceea ce implică noţiunea de “unire” (jam’), pentru că pentru ei orice separaţie a devenit imposibilă în orice stare se găsesc. Confirmaţi în gradele sublime ale uniunii, ale proximităţii, ale relaţiilor intime (uns) cu Dumnezeu, şi ale “legăturii” (wasla) cu El, ei sunt obiectul grijii geloase a Fiinţei divine. De aceea El i-a ascuns lumii, nearătând din ei creaturilor decât aspectul lor exterior, ceea ce implică faptul că ei apar ca fiind separaţi de Dumnezeu, dăruiţi ştiinţelor exoterice, studiului dispoziţiilor Legii şi bunelor maniere (adab), şi practicilor religioase asidue, în acelaşi timp în care este păstrată starea lor de uniune totală (jam’ al-jam’) cu Fiinţa divină şi de “apropiere”. În virtutea acestei stări spirituale sublime, realitatea interioară a fiinţei lor nu lasă nici o urmă în exterior. Aşa a fost pentru Profet, care a fost ridicat la cele mai înalte nivele ale proximităţii divine şi ale apropierii de Dumnezeu (dunû), “la distanţă de două arcuri, sau chiar încă şi mai aproape” (Coran, LIII, 9), dar care, apoi, atunci când reveni la creaturi, nu vorbi cu ele decât despre lucruri exterioare, fără ca vreo urmă a acestei apropieri şi a acestei proximităţi să fi apărut cuiva. Starea spirituală despre care am vorbit este, în ceea ce-o priveşte, comparabilă cu aceea a lui Moise, căruia nimeni nu-i putu privi chipul după ce Dumnezeu îi vorbise. Este asemănătoare cu aceea a sufiţilor, care constituie a doua categorie pe care am menţionat-o, şi care lasă să se întrevadă luminile cu care fiinţa lor intimă a fost dăruită.
Note:
[1]: Cf. culegerea de hadith-uri a lui Ibn Mâja, Sunan, capitolul 37, secţiunea 2, şi Kalâbâdhî, Tratat despre sufism, pagina 132.
Îmi ceruseşi – şi fie ca Dumnezeu să te aibă în grijă! – să-ţi expun care este calea spirituală a Oamenilor Blamului (Malâmatiyya), precum şi principiile lor morale şi stările lor mistice (ahwâl). Trebuie să ştii că ei nu au scris nici un tratat doctrinal, nici nu au redactat vreo operă biografică. Nu se poate găsi în ceea ce-i priveşte decât morală, virtuţi şi disciplină spirituală (riyâda). Deci nu voi menţiona, în măsura mijloacelor şi a posibilităţilor mele, decât câteva elemente care ţin de toate acestea, dar susceptibile să sugereze ceea ce se află dincolo de ele şi care se învecinează cu atitudinea lor interioară şi cu stările lor mistice.
Să ştii – şi fie ca Dumnezeu să te vegheze pe drumul drept! – că maeştrii în materie de ştiinţe şi de stări spirituale se împart în trei categorii:
Prima îi cuprinde pe cei care se consacră ştiinţelor regulilor generale şi care se străduiesc să le compileze, să le pună la adăpost, să le răspândească şi să le lase moştenire [posterităţii]. Dar nu au nici o competenţă în ceea ce este domeniul elitei spirituale (al-khawass), oamenii practicilor mistice, a experienţelor interioare şi a contemplaţiilor. Ei sunt savanţi în tot ceea ce ţine de aspectul exterior al islamului, şi au devenit maeştri în ceea ce ţine de punctele de divergenţă şi chestiunile juridice. Astfel ei sunt gardienii bazelor Legii şi ai fundamentelor Religiei. La ei se face referinţă atunci când trebuie verificată corectitudinea practicilor în sânul comunităţii, şi trebuie determinate în funcţie de Cartea sfântă şi tradiţiile Profetului (sunna). Ei sunt deci savanţii Legii şi ghizii Religiei, dar atât timp cât vanităţiile lumii noastre efemere nu vin să se amestece cu actele lor şi să le murdărească în virtutea tendinţelor lor naturale, căci atunci n-ar mai trebui să-i urmăm şi ei n-ar mai fi demni de aceasta.
A doua categorie cuprinde elita celor cărora Dumnezeu le-a hărăzit în mod special să-L cunoască, şi pe care El i-a rupt definitiv de toate preocupările şi de toate dorinţele care sunt soarta altor oameni. Pentru aceşti aleşi, Dumnezeu este singura lor preocupare şî singura lor dorinţă. Spre deosebire de toţi, ei nu participă câtuşi de puţin la realităţile cele de jos, a căror valoare nu este decât relativă. Nu au nici cea mai mică aspiraţie pentru această lume în care sunt aruncaţi, sau, mai exact, aspiraţiile lor nu sunt decât una, mulţumită Lui, şi tind spre El. Tovărăşia lumii n-ar putea să le ofere nici cel mai mic răgaz, în vreme ce pentru celelalte fiinţe este imposibil să fie astfel. Ca să fim încă şi mai precişi, ei constituie “elita elitelor” (khawâss al-khawâss), cei cărora Dumnezeu le rezervă cu precădere tot felul de favorurir excepţionale (sau “charisme”, karâmât), şi cei în intimitatea cea mai profundă a cărora El i-a rupt de realităţile create, astfel că ei nu există decât pentru El, prin El şi spre El. Şi asta după ce ei au urmat perfect calea practicilor spirituale, şi s-au salvat de sufletul lor prin intermediul mortificărilor. Partea secretă a fiinţei lor priveşte spre Realitatea divină (al-Haqq) şi se întoarce spre misterele divine (al-ghuyub), în timp ce membrele lor sunt îmbrăcate cu frumuseţea actelor de adoraţie pe care le îndeplinesc. În exterior, nimic de-al lor nu este în dezacord cu regulile Legii, în timp ce în interior ei nu încetează să contempleze lumea ascunsă. Lor li se cuvine acest cuvânt al Profetului: “Pe cei care şi-au unit aspiraţiile într-una singură, Dumnezeu i-a compleşit cu toate” [1]. Iată care sunt “oamenii cunoaşterii lui Dumnezeu”.
A treia categorie este reprezentată de cei cărora li s-a dat numele de Malâmatiyya (Oamenii Blamului), pe care Dumnezeu i-a îmbrăcat cu frumuseţea interioară a favorurilor Sale excepţionale, ca faptul de a fi răsplătiţi cu “proximitatea” Sa (qurba), cu onoarea însemnată de a fi admişi în prezenţa Sa (zulfa), şi de a fi reuniţi în El (ittisâl). În cel mai profund secret al fiinţéi lor, ei au realizat cu adevărat tot ceea ce implică noţiunea de “unire” (jam’), pentru că pentru ei orice separaţie a devenit imposibilă în orice stare se găsesc. Confirmaţi în gradele sublime ale uniunii, ale proximităţii, ale relaţiilor intime (uns) cu Dumnezeu, şi ale “legăturii” (wasla) cu El, ei sunt obiectul grijii geloase a Fiinţei divine. De aceea El i-a ascuns lumii, nearătând din ei creaturilor decât aspectul lor exterior, ceea ce implică faptul că ei apar ca fiind separaţi de Dumnezeu, dăruiţi ştiinţelor exoterice, studiului dispoziţiilor Legii şi bunelor maniere (adab), şi practicilor religioase asidue, în acelaşi timp în care este păstrată starea lor de uniune totală (jam’ al-jam’) cu Fiinţa divină şi de “apropiere”. În virtutea acestei stări spirituale sublime, realitatea interioară a fiinţei lor nu lasă nici o urmă în exterior. Aşa a fost pentru Profet, care a fost ridicat la cele mai înalte nivele ale proximităţii divine şi ale apropierii de Dumnezeu (dunû), “la distanţă de două arcuri, sau chiar încă şi mai aproape” (Coran, LIII, 9), dar care, apoi, atunci când reveni la creaturi, nu vorbi cu ele decât despre lucruri exterioare, fără ca vreo urmă a acestei apropieri şi a acestei proximităţi să fi apărut cuiva. Starea spirituală despre care am vorbit este, în ceea ce-o priveşte, comparabilă cu aceea a lui Moise, căruia nimeni nu-i putu privi chipul după ce Dumnezeu îi vorbise. Este asemănătoare cu aceea a sufiţilor, care constituie a doua categorie pe care am menţionat-o, şi care lasă să se întrevadă luminile cu care fiinţa lor intimă a fost dăruită.
Note:
[1]: Cf. culegerea de hadith-uri a lui Ibn Mâja, Sunan, capitolul 37, secţiunea 2, şi Kalâbâdhî, Tratat despre sufism, pagina 132.
marți, septembrie 09, 2008
Nafaqa
Nafaqa poate fi tradusă prin „dăruire de sine”. Ea se referă în special la dăruirea de bani în cadrul căii, dar mai poate îmbrăca şi forma punerii la dispoziţie a anumitor competenţe sau a timpului personal pentru lucrul în cadrul căii.
Nafaqa este considerată un instrument de purificare (mai ales atunci când este vorba despre oferirea de bani) şi de progres spiritual.
Seyyid spune: Acela care-şi face dhikrul, care lucrează pe cale şi care, în afara acestora, practică nafaqa este o „stea căzătoare”, este „inatacabil” (o altă traducere posibilă: „face parte din elita elitei sfinţilor”).
Seyyid mai spune: Există trei porţi (dhikrul, lucrul pe cale şi nafaqa). Nafaqa e singura poartă în faţa căreia este lume puţină; această poartă este calea regală.
Tot Seyyid spune şi că: Lucrul cel mai respingător este un sufi zgârcit.
Din cele de mai sus, reiese importanţa pe care Seyyidi Hamza o acordă acestui instrument de avansare pe cale numit nafaqa. De asemenea, pentru înţelegerea realei importanţe a nafaqa, este necesară practicarea dhikrului.
Nafaqa este considerată un instrument de purificare (mai ales atunci când este vorba despre oferirea de bani) şi de progres spiritual.
Seyyid spune: Acela care-şi face dhikrul, care lucrează pe cale şi care, în afara acestora, practică nafaqa este o „stea căzătoare”, este „inatacabil” (o altă traducere posibilă: „face parte din elita elitei sfinţilor”).
Seyyid mai spune: Există trei porţi (dhikrul, lucrul pe cale şi nafaqa). Nafaqa e singura poartă în faţa căreia este lume puţină; această poartă este calea regală.
Tot Seyyid spune şi că: Lucrul cel mai respingător este un sufi zgârcit.
Din cele de mai sus, reiese importanţa pe care Seyyidi Hamza o acordă acestui instrument de avansare pe cale numit nafaqa. De asemenea, pentru înţelegerea realei importanţe a nafaqa, este necesară practicarea dhikrului.
luni, septembrie 01, 2008
Inteleptul Tierno Bokar (4)
Scoala coranica
Va incepe curand sa predea el insusi, iar in 1907 deschide, cu numai cinci elevi, o modesta scoala coranica.
„Timp de treizeci de ani, viata de zi cu zi a lui Tierno Bokar va fi cat se poate de monotona in ceea priveste desfasurarea ei vizibila. Un program invariabil, o desavarsita absenta a evenimentelor, a neprevazutului, a agitatiei exterioare. Nu este nimic de povestit: un marunt marabut dintr-un sat isi insira mataniile cand afara e inca noapte, iar zilele si le imparte intre conducerea rugaciunii la moschee si invatatura pe care o preda."
Asta era tot.
„In aparenta, nu se intampla nimic, nimic mai mult decat la Ierusalim, de altfel, in vremea cand acolo traise, isi raspandise invatatura si murise un alt maestru, la fel de putin cunoscut de catre „inalta societate" si de catre „nobilime".
Sa fie, oare, asta pentru ca adevarata aventura este invizibila, interioara, fiindca adevarata maretie se ascunde mai mult in fiinta decat in fapta ei, pentru ca nu exista o alta domnie durabila si netarmurita in afara aceleia a spiritelor si ca, alaturi de un sfant, califi, sultani, viziri, capetenii de razboi sau alti conducatori nu sunt decat umbre trecatoare sau aparitii efemere?
O viata lipsita de evenimente, traita in intregime intre pereti de lut muscati de soare – intre cei ai locuintei, intre cei ai stradutelor stramte ale micutei asezari, intre cei ai umilei moschei.
O viata austera si saraca - in sensul in care intelegem noi cuvintele acestea -, lipsita de orice confort, de orice distractie, fara cinema, fara radio, fara ziare, fara reviste. Nicidecum supraumanã, bineinteles, nici macar ascetica – celibatul,
in islam, fiind ignorat pana si de oamenii de inalta spiritualitate si de mistici -, o viata limitata in cunostinte dar care poate ca se limita la esential.
Acest esential care, prin definitie, este de ajuns unei existente larg deschise - prin poarta meditatiei si a pioseniei -, asupra adancurilor vietii spirituale, asupra realitatilor invizibile, asupra problemelor fiintei - clarificate de altfel in lumina ortodoxiei coranice -, ca si asupra acelora, nu mai putin grave, ale moralei practice: eupraxie ulterior ortodoxiei si o rectitudine a conduitei care stia, atunci cand era cazul, luand-o pe scurtatura, sa dea un ghiont bland rectitudinii credintei."
Va incepe curand sa predea el insusi, iar in 1907 deschide, cu numai cinci elevi, o modesta scoala coranica.
„Timp de treizeci de ani, viata de zi cu zi a lui Tierno Bokar va fi cat se poate de monotona in ceea priveste desfasurarea ei vizibila. Un program invariabil, o desavarsita absenta a evenimentelor, a neprevazutului, a agitatiei exterioare. Nu este nimic de povestit: un marunt marabut dintr-un sat isi insira mataniile cand afara e inca noapte, iar zilele si le imparte intre conducerea rugaciunii la moschee si invatatura pe care o preda."
Asta era tot.
„In aparenta, nu se intampla nimic, nimic mai mult decat la Ierusalim, de altfel, in vremea cand acolo traise, isi raspandise invatatura si murise un alt maestru, la fel de putin cunoscut de catre „inalta societate" si de catre „nobilime".
Sa fie, oare, asta pentru ca adevarata aventura este invizibila, interioara, fiindca adevarata maretie se ascunde mai mult in fiinta decat in fapta ei, pentru ca nu exista o alta domnie durabila si netarmurita in afara aceleia a spiritelor si ca, alaturi de un sfant, califi, sultani, viziri, capetenii de razboi sau alti conducatori nu sunt decat umbre trecatoare sau aparitii efemere?
O viata lipsita de evenimente, traita in intregime intre pereti de lut muscati de soare – intre cei ai locuintei, intre cei ai stradutelor stramte ale micutei asezari, intre cei ai umilei moschei.
O viata austera si saraca - in sensul in care intelegem noi cuvintele acestea -, lipsita de orice confort, de orice distractie, fara cinema, fara radio, fara ziare, fara reviste. Nicidecum supraumanã, bineinteles, nici macar ascetica – celibatul,
in islam, fiind ignorat pana si de oamenii de inalta spiritualitate si de mistici -, o viata limitata in cunostinte dar care poate ca se limita la esential.
Acest esential care, prin definitie, este de ajuns unei existente larg deschise - prin poarta meditatiei si a pioseniei -, asupra adancurilor vietii spirituale, asupra realitatilor invizibile, asupra problemelor fiintei - clarificate de altfel in lumina ortodoxiei coranice -, ca si asupra acelora, nu mai putin grave, ale moralei practice: eupraxie ulterior ortodoxiei si o rectitudine a conduitei care stia, atunci cand era cazul, luand-o pe scurtatura, sa dea un ghiont bland rectitudinii credintei."
Reflectii de pisica - Idries Shah
Era odata o pisica.
Intr-o zi, cineva a dus-o sa vada un tigru care era de cincizeci de ori mai mare decat ea.
"O creatura de asemenea dimensiuni, gandi pisica, probabil ca nu are cine stie ce valoare. Daca era ceva de capul ei, n-ar fi avut nevoie sa fie atat de mare."
Intr-o zi, cineva a dus-o sa vada un tigru care era de cincizeci de ori mai mare decat ea.
"O creatura de asemenea dimensiuni, gandi pisica, probabil ca nu are cine stie ce valoare. Daca era ceva de capul ei, n-ar fi avut nevoie sa fie atat de mare."
O zi cu Profetul - Pomana (Sadaqa)
Anas a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Pomana stinge mania lui Allah si apara de o moarte rea."
(Tirmidhi)
Asma' bint Abu Bakr a relatat ca ea a venit la Profet (slaws), iar el a spus: "Nu strange gura pungii cu bani, caci si Allah isi va opri binecuvantarile. Cheltuieste (pe calea lui Allah) atat cat iti permiti."
(Bukhari)
Anas a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Cea mai buna pomana este hranirea unui stomac infometat."
(Baihaqi)
'Adi ibn Hatim a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Protejati-va de Foc chiar si numai oferind o curmala si, daca cineva nu isi permite nici macar atat, atunci sa spuna o vorba buna."
(Muslim)
Abu Dharr a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Nu priviti cu dispret nimic din ceea ce este bun, chiar daca asta inseamna sa il intampini pe fratele tau cu o fata vesela."
(Muslim)
(Tirmidhi)
Asma' bint Abu Bakr a relatat ca ea a venit la Profet (slaws), iar el a spus: "Nu strange gura pungii cu bani, caci si Allah isi va opri binecuvantarile. Cheltuieste (pe calea lui Allah) atat cat iti permiti."
(Bukhari)
Anas a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Cea mai buna pomana este hranirea unui stomac infometat."
(Baihaqi)
'Adi ibn Hatim a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Protejati-va de Foc chiar si numai oferind o curmala si, daca cineva nu isi permite nici macar atat, atunci sa spuna o vorba buna."
(Muslim)
Abu Dharr a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Nu priviti cu dispret nimic din ceea ce este bun, chiar daca asta inseamna sa il intampini pe fratele tau cu o fata vesela."
(Muslim)
O zi cu Profetul - Cadouri
Abu Huraira a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Oferiti-va cadouri unul altuia, caci cadourile indeparteaza ranchiuna din piept."
(Tirmidhi)
Aisha a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) obisnuia sa primeasca si sa ofere cadouri.
(Bukhari)
Abu Huraira a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Cel caruia i se ofera un parfum nu trebuie sa-l refuze, caci este usor si frumos mirositor."
(Muslim)
(Tirmidhi)
Aisha a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) obisnuia sa primeasca si sa ofere cadouri.
(Bukhari)
Abu Huraira a relatat ca Trimisul lui Allah (slaws) a spus: "Cel caruia i se ofera un parfum nu trebuie sa-l refuze, caci este usor si frumos mirositor."
(Muslim)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)