Steaua şi semiluna alcătuiesc, împreună, un binecunoscut simbol care se regăseşte pe drapelele multor ţări din lumea islamică, exemplul cel mai pregnant fiind cel al Turciei, al Malaeziei sau al Pakistanului.
În pofida părerii generale, acest simbol nu este de origine musulmană. El a fost, mai degrabă, o reprezentare politeistă adoptată în timpul răspândirii Islamului, iar utilizarea sa în prezent este, uneori, controversată în lumea islamică.
Despre stea şi semilună se susţine frecvent că sunt simboluri islamice, însă istoricii afirmă că acestea erau însemnul Imperiului Otoman, nu al Islamului în ansamblul său.
Steaua şi semiluna, ca simbol, este unul foarte vechi, datând din civilizaţia Sumeriană timpurie când era asociat cu Zeul Soarelui şi cu Zeiţa Lunii (menţionat încă din 2100 î. Cr.), iar mai târziu cu Zeiţa Tanit şi, ulterior, chiar cu Diana. Acest simbol a fost utilizat aproape constant de-a lungul timpului, fiind ulterior preluat pe drapelul de luptă al Dinastiei otomane, care este "responsabilă", în mare măsură, de asocierea stelei şi semilunii cu Islamul.
De amintit şi că în Coran nu există nici o menţiune a unui astfel de simbol, neexistând nici o legătură între stea, semilună şi Profet (slaws), al cărui drapel era alb şi negru, purtând inscripţia Nasr um min Allah ("Cu ajutorul lui Allah").
Este important de reţinut că Islamul deţine puţine simboluri tradiţionale, iar semiluna şi steaua nu fac parte dintre cele recunoscute ca atare de către musulmani. Simbolul se datorează difuziunii culturale şi răspândirii Islamului printre turcii otomani, care au stăpânit o mare parte a lumii, turci care au ales semiluna şi steaua drept simboluri care să figureze pe drapelul lor naţional. În acest context, ele au ajuns să fie asociate cu Islamul.
sâmbătă, februarie 23, 2008
joi, februarie 14, 2008
miercuri, februarie 13, 2008
Moscheea Al-Azhar
Situată în El Hussein Square, Moscheea Al-Azhar (“Cea mai înfloritoare"), înfiinţată în 972 (361 H), în stil porticoid, la scurt timp după întemeierea Cairoului însuşi, a fost proiectată de generalul Fatimid Jawhar El-Sequili (Gawhara Qunqubay, Gawhar al-Sakkaly) şi construită la ordinul califului Muezz Li-Din Allah.
Aflată în centrul unei zone împânzite de cele mai frumoase monumente islamice din secolul al X-lea, a fost denumită “Al-Azhar” după Fatama al-Zahraa, fiica Profetului Muhammad (pacea şi binecuvantarea lui Dumnezeu fie asupra sa).
Se inspiră atât din moscheea Amr Ibn El-As cât şi din moscheea Ibn Tulun.
Primul monument Fatimid din Egipt, Azharul a fost un loc de întâlnire pentru studenţii Shi'a şi, de-a lungul secolelor, a rămas punctul central al universităţii de renume care s-a dezvoltat în jurul ei. Sub Yaqoub Ibn Cals moscheea a devenit un lăcaş de învăţătură.
Al-Azhar este cea mai veche universitate din lume, în care primele cursuri au fost ţinute în 975 AD. Astăzi, universitatea construită în jurul moscheii este cea mai prestigioasă dintre instituţiile de învăţământ musulmane, iar studenţii ei sunt foarte apreciaţi pentru pregătirea lor tradiţională.
Deşi cândva au învăţat aici zece mii de studenţi, cursurile universităţii se desfăşoară în zilele noastre în clădirile adiacente, moscheea fiind rezervată rugăciunilor. Studiilor religioase li s-au adăugat şcoli de medicină modernă, de ştiinţe şi de limbi străine.
Din punct de vedere arhitectural, moscheea este un palimpsest al tuturor stilurilor şi influenţelor care au străbătut în timp Egiptul, o mare parte din ea fiind renovată de Abdarrahman Khesheda. Are cinci minarete foarte frumoase, cu mici balcoane şi coloane sculptate. Are şase intrări, intrarea principală - Bab el-Muzayini (poarta bărbierului) - datând din secolul al XVIII-lea şi fiind situată chiar acolo unde studenţii erau, pe vremuri, bărbieriţi. Această poartă se deschide spre o curte interioară mică de unde se poate ajunge, la stânga, la Aqbaughawiya Madrasa, construită în 1340 şi care serveşte drept bibliotecă. La dreapta se află Taybarsiya Madrasa, construită în 1310, care are un mihrab foarte frumos. Intrarea Qaitbay datează din 1469 şi are construit un minaret în partea de sus. Înăuntru se deschide o curte interioară mare, de cca 80m/30m, înconjurată de porticuri susţinute de peste trei mii de coloane din marmură, foarte vechi. La est se află locul de rugăciune, mai mare decât curtea şi străjuit de mai multe şiruri de coloane din marmură.
Inscripţia kufică din interiorul mihrabului este originală, deşi mihrabul a suferit câteva modificări de-a lungul timpului. În spate se află o sală adăugată în 1753 de Abd el-Rahman Katkhuda. La capătul nordic se afla mormântul şi madrasa lui Jawhar El-Sequili.
Bine dotaţi cu fotografii, descrieri şi dor de ducă, nu ne rămâne, deci, decât s-o (re)vizităm.
Aflată în centrul unei zone împânzite de cele mai frumoase monumente islamice din secolul al X-lea, a fost denumită “Al-Azhar” după Fatama al-Zahraa, fiica Profetului Muhammad (pacea şi binecuvantarea lui Dumnezeu fie asupra sa).
Se inspiră atât din moscheea Amr Ibn El-As cât şi din moscheea Ibn Tulun.
Primul monument Fatimid din Egipt, Azharul a fost un loc de întâlnire pentru studenţii Shi'a şi, de-a lungul secolelor, a rămas punctul central al universităţii de renume care s-a dezvoltat în jurul ei. Sub Yaqoub Ibn Cals moscheea a devenit un lăcaş de învăţătură.
Al-Azhar este cea mai veche universitate din lume, în care primele cursuri au fost ţinute în 975 AD. Astăzi, universitatea construită în jurul moscheii este cea mai prestigioasă dintre instituţiile de învăţământ musulmane, iar studenţii ei sunt foarte apreciaţi pentru pregătirea lor tradiţională.
Deşi cândva au învăţat aici zece mii de studenţi, cursurile universităţii se desfăşoară în zilele noastre în clădirile adiacente, moscheea fiind rezervată rugăciunilor. Studiilor religioase li s-au adăugat şcoli de medicină modernă, de ştiinţe şi de limbi străine.
Din punct de vedere arhitectural, moscheea este un palimpsest al tuturor stilurilor şi influenţelor care au străbătut în timp Egiptul, o mare parte din ea fiind renovată de Abdarrahman Khesheda. Are cinci minarete foarte frumoase, cu mici balcoane şi coloane sculptate. Are şase intrări, intrarea principală - Bab el-Muzayini (poarta bărbierului) - datând din secolul al XVIII-lea şi fiind situată chiar acolo unde studenţii erau, pe vremuri, bărbieriţi. Această poartă se deschide spre o curte interioară mică de unde se poate ajunge, la stânga, la Aqbaughawiya Madrasa, construită în 1340 şi care serveşte drept bibliotecă. La dreapta se află Taybarsiya Madrasa, construită în 1310, care are un mihrab foarte frumos. Intrarea Qaitbay datează din 1469 şi are construit un minaret în partea de sus. Înăuntru se deschide o curte interioară mare, de cca 80m/30m, înconjurată de porticuri susţinute de peste trei mii de coloane din marmură, foarte vechi. La est se află locul de rugăciune, mai mare decât curtea şi străjuit de mai multe şiruri de coloane din marmură.
Inscripţia kufică din interiorul mihrabului este originală, deşi mihrabul a suferit câteva modificări de-a lungul timpului. În spate se află o sală adăugată în 1753 de Abd el-Rahman Katkhuda. La capătul nordic se afla mormântul şi madrasa lui Jawhar El-Sequili.
Bine dotaţi cu fotografii, descrieri şi dor de ducă, nu ne rămâne, deci, decât s-o (re)vizităm.
miercuri, februarie 06, 2008
Imam Abu Mansur `Abd al-Qahir al-Baghdadi (d. 429)
Unul dintre cei care deţineau o cunoaştere cuprinzătoare a perspectivelor şi convingerilor diverse ale musulmanilor şi nemusulmanilor. Scrie el în lucrarea Farq bayn al-firaq:
"Află că Ahl al-Sunna wa al-Jama`a sunt împărţiţi în opt categorii de oameni (…), cea de-a şasea categorie fiind asceţii sufiţi (al-zuhhad al-sufiyya), care au văzut lucrurile aşa cum sunt şi, ca urmare, s-au abţinut, care au cunoscut prin experienţă [directă] şi, ca urmare, au luat observarea fenomenelor în serios, care au acceptat ce le-a oferit Allah şi s-au mulţumit cu ceea ce aveau la îndemână.
Ei au înţeles că auzul, văzul şi gândirea sunt, toate, responsabile pentru binele lor şi pentru răul lor, şi că nu cântăresc nici cât un atom. Prin urmare, ei s-au înhămat cu hamul cel mai bun la pregătirea Zilei întoarcerii. Vorba lor a urmat cele două căi - a preceptelor şi a aluziilor subtile – după exemplul Oamenilor Hadith-urilor-, însă fără să urmărească ţinerea de discursuri inutile.
Ei n-au căutat să se pună în valoare făcând binele, nici n-au renunţat la facerea de bine din sfială.
Religia lor este mărturisirea unicităţii şi tăgăduirea existenţei asociaţilor. Învăţătura lor constă în încredinţarea tuturor lucrurilor lui Allah, în bizuirea pe El, în supunerea în faţa poruncilor Sale, în a se mulţumi cu ceea ce au primit de la El şi în evitarea emiterii oricărei obiecţii faţă de El. “Acesta este harul lui Dumnezeu pe care El îl dăruieşte cui voieşte. Dumnezeu este Stăpânul Harului cel Mare!” "(57:21).(1)
Imam `Abd al-Qahir al-Baghdadi scrie în Usul al-din:
"Lucrarea Tarikh al-sufiyya (“Istoria sufiţilor”, mai cunoscută ca Tabaqat al-sufiyya sau “Nivelele sufiţilor”) de Abu `Abd al-Rahman Sulami conţine biografiile a aproape o mie de şeici sufiţi, nici unul dintre aceştia neaparţinând vreunei secte eretice şi toţi aparţinând comunităţii sunnite, cu excepţia a doar trei dintre ei: Abu Hilman din Damasc, care pretindea că este sufit dar care credea, de fapt, în reîncarnare (hulul); Husayn ibn Mansur al-Hallaj, al cărui caz rămâne problematic deşi Ibn `Ata’ Allah, Ibn Khafif şi Abu al-Qasim al-Nasir Abadi erau de acord cu el [la fel ca şi hanbaliţii Ibn `Aqil, Ibn Qudama şi al-Tufi]; şi al-Qannad, pe care sufiţii l-au acuzat că era un Mu`tazilit şi l-au respins, fiindcă cei buni nu-i acceptă pe cei vicleni."(2)
Note:
(1) `Abd al-Qahir al-Baghdadi, al-Farq bayn al-firaq (Beirut: dar al-kutub al-`ilmiyya, n.d.) 242-243.
(2) `Abd al-Qahir al-Baghdadi, Usul al-din p. 315-16.
"Află că Ahl al-Sunna wa al-Jama`a sunt împărţiţi în opt categorii de oameni (…), cea de-a şasea categorie fiind asceţii sufiţi (al-zuhhad al-sufiyya), care au văzut lucrurile aşa cum sunt şi, ca urmare, s-au abţinut, care au cunoscut prin experienţă [directă] şi, ca urmare, au luat observarea fenomenelor în serios, care au acceptat ce le-a oferit Allah şi s-au mulţumit cu ceea ce aveau la îndemână.
Ei au înţeles că auzul, văzul şi gândirea sunt, toate, responsabile pentru binele lor şi pentru răul lor, şi că nu cântăresc nici cât un atom. Prin urmare, ei s-au înhămat cu hamul cel mai bun la pregătirea Zilei întoarcerii. Vorba lor a urmat cele două căi - a preceptelor şi a aluziilor subtile – după exemplul Oamenilor Hadith-urilor-, însă fără să urmărească ţinerea de discursuri inutile.
Ei n-au căutat să se pună în valoare făcând binele, nici n-au renunţat la facerea de bine din sfială.
Religia lor este mărturisirea unicităţii şi tăgăduirea existenţei asociaţilor. Învăţătura lor constă în încredinţarea tuturor lucrurilor lui Allah, în bizuirea pe El, în supunerea în faţa poruncilor Sale, în a se mulţumi cu ceea ce au primit de la El şi în evitarea emiterii oricărei obiecţii faţă de El. “Acesta este harul lui Dumnezeu pe care El îl dăruieşte cui voieşte. Dumnezeu este Stăpânul Harului cel Mare!” "(57:21).(1)
Imam `Abd al-Qahir al-Baghdadi scrie în Usul al-din:
"Lucrarea Tarikh al-sufiyya (“Istoria sufiţilor”, mai cunoscută ca Tabaqat al-sufiyya sau “Nivelele sufiţilor”) de Abu `Abd al-Rahman Sulami conţine biografiile a aproape o mie de şeici sufiţi, nici unul dintre aceştia neaparţinând vreunei secte eretice şi toţi aparţinând comunităţii sunnite, cu excepţia a doar trei dintre ei: Abu Hilman din Damasc, care pretindea că este sufit dar care credea, de fapt, în reîncarnare (hulul); Husayn ibn Mansur al-Hallaj, al cărui caz rămâne problematic deşi Ibn `Ata’ Allah, Ibn Khafif şi Abu al-Qasim al-Nasir Abadi erau de acord cu el [la fel ca şi hanbaliţii Ibn `Aqil, Ibn Qudama şi al-Tufi]; şi al-Qannad, pe care sufiţii l-au acuzat că era un Mu`tazilit şi l-au respins, fiindcă cei buni nu-i acceptă pe cei vicleni."(2)
Note:
(1) `Abd al-Qahir al-Baghdadi, al-Farq bayn al-firaq (Beirut: dar al-kutub al-`ilmiyya, n.d.) 242-243.
(2) `Abd al-Qahir al-Baghdadi, Usul al-din p. 315-16.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)