Mercan Dede

Jesus in Islam - Yusuf Estes

Iisus

('Issâ)

Numit 'Issâ de către arabi, Hristos beneficiază de o imagine pozitivă în Islam şi îndeosebi în Coran. Într-adevăr, unul dintre aspectele cele mai hotărâtoare ale mariologiei - procrearea divină a lui Iisus - respins de evrei, este recunoscut în Textul Sacru al musulmanilor:

"Îngerii au zis: O, Maria, Allah îţi vesteşte un Cuvânt [ce vine] de la El. [Verbul incarnat - Logosul - n.t.] Numele lui va fi Al-Massih, Iisus, fiul Mariei, măreţ în această lume ca şi în Lumea de Apoi. [...]
Ea a zis: Doamne, cum să am copil fără să mă fi atins un bărbat?
El a răspuns: Întocmai aşa! Allah creează ce voieşte. Dacă a hotărât un lucru şi spune doar "Fii!" şi el este de îndată" (Cor III, 45-47).

Versiunea naşterii virginale este coroborată în sura meccană din 98 de versete care poartă numele Sfintei Fecioare (Maria). (...)

În afară de naşterea sa, Coranul insistă mult pe atributele lui Iisus, de Profet şi Trimis exemplar al lui Dumnezeu:

"Dumnezeu îl va învăţa scrierea şi înţelepciunea, Tora şi Evanghelia şi-l va trimite la fiii lui Israel" (Cor III, 48).

Urmează mai apoi enumerarea miracolelor înfăptuite de 'Issâ, fiul Mariei:

"Eu vin la voi cu un semn de la Domnul vostru. Eu plăsmuiesc din lut ca un chip de pasăre şi suflu asupra sa şi se va face o pasăre vie, cu voia lui Allah. Şi-i voi tămădui pe orbi şi pe leproşi şi îi voi învia pe cei morţi cu voia lui Allah. (Cor III, 49)."

Din cele citate se desprinde un fel de hristologie coranică destul de complexă. Într-adevăr, Iisus este unul dintre prodromii Judecăţii de Apoi, fiind şi unul dintre cei care au anticipat sosirea Profetului Muhammad (Cor LXI, 6).
Iisus este venerat şi admirat în calitatea lui de Mesager al Atotputernicului Dumnezeu dar, în nici un caz, nu este considerat Dumnezeu încarnat şi nici ca fiul Său direct. Totuşi, prin minunile pe care Coranul i le recunoaşte, el are o superioritate asupra unei părţi a Creaţei. În sfârşit, deşi Iisus se bucură de un mare prestigiu pe lângă musulmanii ortodocşi, el este şi mai venerat în unele ordine mistice.

Muhammad (570-632)

Profetul Islamului şi prototipul omului atât din punct de vedere psihologic, caracterologic, uman cât şi spiritual.

Este numele cel mai sfânt al musulmanilor, după cel al lui Allah:
"Numele prin care Profetul obişnuia să se prezinte el însuşi erau: Muhammad; Ahmed; al-'Aqib, cu sensul că este ultimul dintre profeţi. Unii dau, în locul acestora, pe Mu'qib, dar tradiţia recunoaşte ca mult mai frecvent pe cel de Aqib...", notează Tabari (838-923) în Cronica sa.

Nume simbol, acest apelativ de al-'Aqib nu este decât partea vizibilă a unui întreg edificiu ezoteric construit în jurul profetului Muhammad şi slăvindu-i calităţile:
"Muhammad a fost cel mai evident simbol al Domnului său, scrie Ibn 'Arabi, la fel cum fiecare parte a universului -Muhammad reprezentând sinteza sa calitativă - este simbolul originii sale, care este Domnul său."

Coranul reaminteşte cum îngerii au deschis pieptul Omului Sfânt pentru a-i curăţi inima de orice păcat. Sinteza acestei exegeze este concentrată într-o formulă: as-Sura al-Muhamaddiya, "Forma mahomedană", în care misticii văd identificarea cu "Germenele de Lumină" (An-Nur, uneori Nur Muhamaddiya, lit. "Lumina lui Muhammad") de la care plecând a fost creat Cosmosul.

Profetul mai reprezintă şi Arhetipul nedepăşit de la care se desfăşoară energiile virtuale ale Omului Desăvârşit (al-Insan al-Kamil).

Considerat ca "pecetea Profeţiei", Muhammad se spune a fi Trimisul lui Dumnezeu (rasul Allah) pentru a propovădui ultimul cult pe pământ.

Nasheed: About Muhammad - Dawud Wharnsby

Imam al-Junayd al-Baghdadi (d. 297)

Imamul lumii în vremea sa, al-Junayd al-Baghdadi a spus, definind un sufi:

al-sufi man labisa al-sufa `ala al-safa wa ittaba`a tariq al-mustafa wa athaqa al-jasada ta`m al-jafa wa kanat al-dunya minhu `ala qafa

Sufitul este cel care-şi poartă haina din lână deasupra purităţii, urmează calea Profetului, îndură vicisitudini trupeşti - dedicându-şi viaţa pioşeniei şi retrăgându-se din faţa plăcerilor -, [este cel care] a lăsat în urma sa tot ceea ce ţine de lume. (1)

Lucrarea lui al-Junayd, Kitab dawa’ al-arwah (“Cartea vindecării sufletelor”) a fost redactată în arabă şi tradusă în limba engleză de eruditul A. J. Arberry.(2)


Note:
(1) În `Afif al-Din Abu Muhammad `Abd Allah Ibn As`ad al-Yafi`i (d. 768), Nashr al- mahasin al-ghaliya fi fadl mashayikh al- sufiyya (Beirut : Dar Sadir, 1975).
(2) al-Junayd, Kitab dawa’ al-arwah, ed. & trad. A.J. Arberry în “Journal of the Royal Asiatic Society” (1937).

Limba arabă

(lugha 'arabiya)

Suport unic al Coranului inimitabil şi veritabil liant al comunităţii arabe în diversitatea sa, limba arabă a fost totodată vârful de lance al cuceririi islamice şi vehiculul privilegiat al unei civilizaţii care se întinde de la marginile Guadalquivirului până la Eufrat şi, de aici, până în Comore, trecând prin oraşele şi satele Semilunii fertile, Egiptului şi Maghrebului.

Araba este, astfel, fermentul unei identităţi iniţiale, care a fost convulsivă prin interiorizarea unor contribuţii exterioare, şi liniştitoare prin forţa şi claritatea ei; ea se află, în plus, în strânsă ecuaţie cu perfecţiunea minunatului text pe care îl vehiculează, Coranul.
Limbă a elocvenţei, limba arabă este aşadar limba revelaţiei:
"Alif, Lam, Ra. Acestea sunt versetele Cărţii limpezi. Noi l-am pogorât un Coran arab, poate că voi veţi pricepe." (Cor XII, 1-2)

Acest idiom este cel al Kuraishiţilor, tribul Profetului, dar şi al triburilor vecine: Thaqîf, Hudail, Khuza'a, Banu Kinana, Ghatafân, Lakhm, Judham, Ghassan, Iyad şi Quda'a citate de Ibn Khaldun în lucrarea Muqad şi dintre care unii (lakhmizii, gassanizii) erau creştini. Alţii mai adaugă şi Banu Asad, Banu Harith, Tamim şi triburile din Yemen.

Din acest punct de vedere, limba arabă, "limba clară", este o limbă spirituală prin excelenţă, cea a ideii de Creaţie, cea liturgică, cea a credinţei. "Limba arabă coagulează şi condensează cu o anumită înăsprire metalică, uneori cu o transparenţă de cristal, ideea pe care vrea să o exprime", scrie Louis Massignon, adăugând imediat că astfel "ideea ţâşneşte din încorsetarea frazei ca scânteia silexului".
O atare opinie este în conformitate cu poezia şi literatura veche şi mai ales cu Coranul.

"Simbolismul fonetic care subîntinde limba arabă, apreciază la rândul lui Titus Burckhardt, se revelă în special în permutarea sunetelor radicale: rădăcina RHM, de exemplu, are sensul de "fiinţă mărinimoasă", "a avea milă de", în timp ce rădăcina HRM semnifică "a interzice", "a face inaccesibil", sacrum facere; tot aşa, rădăcina QBL are sensul de "a face faţă", de "a primi", în timp ce rădăcina QLB comportă semnificaţia de "a înapoia", "a vărsa". Să mai menţionăm ca exemplu rădăcina FRQ - "a separa", "a scinda" şi permutarea RFQ cu sensul de "a acompania", "a însoţi", "a lega", pe când grupul FQR semnifică "a fi sărac", "nevoiaş"".

Calligraphy workshop