1/54. ‘Abdullah ibn Mas’ud (Allah să-l aibă în mila Sa!) relatează că Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: Adevărul conduce la credinţă şi credinţa conduce spre Paradis. Omul care vorbeşte adevărul cu statornicie, va şedea lângă Allah ca unul demn de încredere. Minciuna duce spre păcat, iar păcatul duce la Iad, iar cel ce persistă în minciună, în faţa lui Allah va trece drept mincinos.
(hadith convenit)
2/55. Hasan ibn ‘Ali (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că şi-a amintit (cele ce urmează) de la Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): Îndepărtaţi de la voi lucrurile de care vă îndoiţi, căci adevărul înseamnă pacea sufletului, iar minciuna înseamnă îndoială.
(relatat de Tirmidhi)
3/56. Abu Sufyan (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat un fragment al declaraţiei sale amănunţite despre Hiraclius, când acesta din urmă l-a întrebat despre mărturisirile Profetului. Conform lui, Profetul a spus: Închinaţi-vă numai lui Allah şi nu asociaţi nimic cu El, renunţaţi la tot ce au spus strămoşii voştri. Profetul a poruncit să facem rugăciuni, să spunem adevărul, să fim credincioşi şi să întărim legăturile de rudenie.
(hadith convenit)
4/57. Abu Thabit, Abi Sa’id şi Abi Walid au spus că Sahl ibn Hunaif a relatat că Profetul a zis: Dacă cineva cere martiriu de la Allah, cu sinceritate, Allah îl va conduce la lăcaşurile martirilor, chiar dacă el moare în patul său.
(relatat de Muslim)
5/58. Abu Huraira (Allah să-l aibă în mila Sa!) a povestit că Trimisul lui Allah a spus: Un profet care a pornit într-o expediţie a spus oamenilor săi că nimeni dintre cei ce s-au însurat cu o femeie cu care a dorit să trăiască, dar totuşi n-a făcut-o, să nu-l urmeze; la fel, cei ce-au construit case dar n-au pus acoperişul sau cei ce au cumpărat oi sau cămile ce erau a făta. Apoi a plecat în expediţie şi a ajuns în oraş la vremea rugăciunii de după-amiază. Apoi a spus soarelui că amândoi se află sub porunca lui Allah, şi s-a rugat lui Allah să nu-l lase să răsară, astfel că soarele nu a răsărit până ce Allah nu le-a dăruit victoria. A adunat prăzile şi focul s-a iscat să le mistuie, dar nu a reuşit. Era vorba că prada nu se împărţea cinstit între ei. Le-a zis că un om din fiecare trib trebuie să-i jure supunere şi când mâna unui om s-a înţepenit într-a sa, a zis că prada se împărţea necinstit între ei. I-au adus o căpăţână de aur ce semăna cu un cap de vacă, şi când l-a pus el jos, s-a iscat un foc şi a mistuit prada.
(hadith convenit)
6/59. Hakim Ibn Hizam (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: Ambele părţi implicate într-o tranzacţie de afaceri au dreptul s-o anuleze, atâta vreme cât nu s-au despărţit; şi dacă îşi spun adevărul şi lucrează cinstit, afacerea lor va fi binecuvântată, dar dacă ascund ceva sau mint, afacerea lor va fi lipsită de binecuvântare.
(hadith convenit)
sâmbătă, noiembrie 25, 2006
Ahadeeth despre rãbdare
1/25. Abu Malik al-Harith ibn ‘Asim al-As’ari (Allah sã-l aibã în mila Sa!) relateazã cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: “Curãtenia înseamnã jumãtate din credintã. Rostirea frazei: “Toatã lauda se cuvine lui Allah!” umple spatiul dintre ceruri si pãmânt, pentru cã rugãciunea înseamnã luminã. Milostenia este încercarea credintei. Rãbdarea este o strãlucire, iar Coranul este un mijloc care te sprijinã sau care ti se opune. Fiecare om începe dimineata pregãtit sã facã un târg cu sufletul sãu, supunându-se astfel la riscuri – el îsi poate rãscumpãra sufletul sau îl poate pierde.
(relatat de Muslim)
2/26. Abu Sa’id Khudri (Allah sã-l aibã în mila Sa!) relateazã cã unii dintre Ansari au cersit de la Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) si el le-a dat. Apoi au cersit iarãsi de la el, si el le-a dat tot ce a avut si nu a mai rãmas cu nimic. Atunci Profetul a zis: “Nu voi ascunde de voi nimic dintre lucrurile bune pe care le am. Oricine va fi cumpãtat la toate, Allah îl va face sã rãmânã cumpãtat, si cine este independent, Allah îi va da în continuare independentã, iar cel ce va avea rãbdare, Allah îl va coplesi cu rãbdare. Si nici unul dintre daruri nu este mai bun ca rãbdarea.”
(hadith convenit)
3/27. Abu Yahya Suhaib ibn Sinan (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a spus cã Trimisul lui Allah a zis: “Ce minunatã este starea unui slujitor credincios: el reuseste în toate lucrurile si numai el are parte de asta. Dacã este cuprins de bunãstare, el îsi aratã recunostinta fatã de Allah, si acest lucru îi face bine; si dacã îl loveste nenorocirea, el îndurã cu rãbdare, si aceasta îi face si mai bine.”
(relatat de Muslim)
4/28. Anas (Allah sã-l aibã în mila Sa!) povesteste cã atunci când Trimisul lui Allah a cãzut în necunostintã din cauza bolii sale, Fatima (Allah sã o aibã în mila Sa!) a jelit la suferinta pãrintelui ei drag. El i-a spus: “Tatãl tãu n-o sã mai sufere dupã ce trece ziua de azi.” Când el a murit, ea a zis: “Vai, pãrinte al meu, Allah te-a chemat înapoi si tu ai rãspuns la Chemarea Sa, o, tatã! Grãdina Paradisului este lãcasul tãu. Ah, tatã! Noi înstiintãm pe Gavriil de moartea ta.”
Când a fost îngropat, ea a zis: “Cum de s-au împãcat inimile voastre sã puneti pãmânt peste Trimisul lui Allah?”
(relatat de Bukhari)
5/29. Usama ibn Zaid a povestit cã fiica Trimisului lui Allah a trimis dupã el, fiindcã pruncul ei se înãbusea. Dar Profetul l-a trimis înapoi pe mesagerul ei, împreunã cu urãrile sale de bine, spunând: “Orice ia înapoi Allah Îi apartine, si tot ce este de la El are un timp bine stabilit în aceastã lume. Deci ea sã aibã rãbdare si sã spere la rãsplata divinã.”
Ea a trimis din nou dupã el, implorându-l sã vinã. Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) s-a ridicat, iar odatã cu el si Sa’d ibn ‘Ubada, Mu’adh ibn Jabal, Ubayy ibn Ka’b, Zaid ibn Thabit si alti câtiva oameni. Copilul a fost înmânat Trimisului lui Allah în vreme ce-si trãgea cu greu rãsuflarea. Vãzând acestea, Profetul a izbucnit în lacrimi. Sa’d a spus: “O, Trimis al lui Allah! Ce înseamnã asta?” El i-a rãspuns: “Este mila pe care Allah a adãpostit-o în inimile slujitorilor Sãi, iar Allah este milostiv cu aceia dintre slujitorii Sãi care sunt milosi cu altii.”
(hadith convenit)
6/30. Suhaib (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã Trimisul lui Allah a povestit: “Înaintea noastrã trãia un rege, si la curtea sa era un mag. Când magul a îmbãtrânit, i-a spus regelui: Acum sunt bãtrân, trimite deci la mine un tânãr, ca sã-l pot învãta vrãjitoria. Regele i-a trimis un flãcãiandru. În drum spre mag, acesta s-a întâlnit cu un pustnic. Impresionat de discutia pe care a avut-o cu el, si-a fãcut un obicei ca de fiecare datã când merge la mag sã se întâlneascã si cu pustnicul, asa cã întârzia de fiecare datã la mag. Acesta îl bãtea din pricina întârzierii, încât flãcãiandrul s-a plâns pustnicului, care i-a spus: Când te cuprinde frica de mag, sã spui: “Membrii familiei mele m-au retinut”, Iar când ti-e fricã de familia ta, sã spui: “Magul m-a oprit mai mult ca de obicei.”
Într-o zi a apãrut un animal de pradã urias care atinea calea oamenilor. Tânãrul a zis în sinea sa: “Astãzi voi afla cine este mai bun, magul sau pustnicul.” Asa cã a ridicat o piatrã de jos si a zis: “O, Allah, dacã lucrurile pe care le face pustnicul sunt mai plãcute Tie decât îndeletnicirile magului, trimite moartea asupra acestui animal, astfel ca oamenii sã poatã umbla nestingheriti dupã treburile lor.” A aruncat cu piatra în bestie si a ucis-o, iar oamenii au reînceput sã umble nestingheriti pe acolo. Tânãrul a mers apoi la pustnic si i-a povestit totul, iar acesta a zis: “Fiule, astãzi ai devenit mai bun ca mine. Îndeletnicirea ta a ajuns într-un loc unde cred cã vei fi pus în curând la încercare, si în cazul ãsta sã nu mã trãdezi.”
Tânãrul a început sã lecuiascã orbii si pe cei care sufereau de leprã, printre multe alte boli. Când un însotitor al regelui care orbise a aflat despre el, a venit cu o multime de daruri si i-a spus: “Dacã mã vindeci, toate acestea sunt ale tale.” Flãcãiandrul i-a rãspuns: “Eu însumi nu pot vindeca pe nimeni. Allah este cel care vindecã, si dacã ai credintã în Allah, Îl voi implora sã te vindece.” Omul si-a declarat credinta, iar Allah l-a vindecat, dupã care s-a dus la rege, lângã care s-a asezat ca mai înainte. Regele i-a zis: “Cine ti-a redat vederea?” Dregãtorul i-a rãspuns: “Stãpânul meu.” Regele a mai spus: “Asta înseamnã cã Domnul tãu este cel de lângã tine.” Dregãtorul l-a contrazis: “Domnul meu si Domnul tãu este numai Allah.” La care regele l-a înhãtat si l-a supus la cazne, pânã când i-a spus despre tânãr. A fost si acesta chemat, si regele i-a zis: “O, tinere, am fost înstiintat cã ai devenit atât de priceput în magie încât îi vindeci pe orbi si pe cei suferinzi de leprã, si mai faci cutare si cutare lucruri.” Tânãrul i-a spus: “Eu nu vindec pe nimeni, Allah este Acela care vindecã.” Dar regele l-a prins, si l-a dat la cazne. În cele din urmã, tânãrul a spus despre pustnic. A fost chemat si acesta, iar regele i-a spus: “Trebuie sã renunti la religia ta.” Însã el a refuzat. Regele a poruncit sã i se aducã un ferestrãu pe care i l-a asezat în mijlocul capului, si a început sã taie pânã ce o bucatã a cãzut jos.
Apoi a fost adus flãcãiandrul, si i-a zis si acestuia: “Renuntã la religia ta.” Acesta a refuzat, si atunci când i s-a asezat ferestrãul pe mijlocul capului, i-a zis din nouã: “Renuntã la religia ta”. El iarãsi a refuzat, si atunci a fost predat unui grup de curteni, cãrora regele le-a spus: “Duceti-l la cutare munte, obligati-l sã urce pe muntele acela si când ajunge în vârf, cereti-i rã renunte la credinta lui, iar dacã refuzã aruncati-l în prãpastie.” Acestia l-au luat si l-au dus la locul stabilit, dar tânãrul a zis: “O, Allah, salveazã-mã de ei pe calea pe care voiesti Tu”, si muntele a început sã se cutremure si însotitorii au cãzut cu totii pe jos, asa încât prinsul a putut sã se întoarcã la rege pe picioare.
Regele l-a întrebat: “Ce s-a întâmplat cu însotitorii sãi?” Tânãrul a rãspuns: “Allah m-a scãpat de ei.” Regele l-a dat iar în seama unor curteni de-ai lui, si le-a zis: “Luati-l si puneti-l într-o barcã micã, iar când ajungeti în mijlocul mãrii, cereti-i sã renunte la religia lui, dar dacã nu vrea, aruncati-l în apã.” Asa cã acestia l-au luat, iar ajunsi în locul cu pricina tânãrul a zis: “O, Allah, scapã-mã de ei si de ce vor sã-mi facã. La putin timp, barca s-a rãsturnat si curtenii s-au înecat, în vreme ce tânãrul s-a putut întoarce la rege.
Acesta l-a întrebat din nou: “Ce s-a întâmplat cu însotitorii tãi?” Flãcãul a rãspuns: “Allah m-a scãpat din mâinile lor”, dupã care a adãugat: “Nu mã poti ucide înainte de a împlini ceea ce-ti spun eu.” Regele l-a întrebat: “Care este acest lucru?” Si tânãrul a rãspuns: “Adunã lumea pe o câmpie si leagã-mã de trunchiul unui copac. Apoi sã iei o sãgeatã din tolbã si sã spui: În numele lui Allah, Stãpânul lumilor, dupã care sã o slobozi înspre mine.” Asa a si fãcut regele, si sãgeata l-a lovit pe ucenicul pustnicului în tâmplã.
Acesta l-a întrebat din nou: “Ce s-a întâmplat cu însotitorii tãi?” Flãcãul a rãspuns: “Allah m-a scãpat din mâinile lor”, dupã care a adãugat: “Nu mã poti ucide înainte de a împlini ceea ce-ti spun eu.” Regele l-a întrebat: “Care este acest lucru?” Si tânãrul a rãspuns: “Adunã lumea pe o câmpie si leagã-mã de trunchiul unui copac. Apoi sã iei o sãgeatã din tolbã si sã spui: În numele lui Allah, Stãpânul lumilor, dupã care sã o slobozi înspre mine.” Asa a si fãcut regele, si sãgeata l-a lovit pe ucenicul pustnicului în tâmplã, astfel încât acesta a murit. Oamenii au spus: “Ne mãrturisim credinta în Domnul acestuia.” Curtenii au mers la rege si i-au spus: “Sã stii cã Allah ti-a fãcut voia doar ca s te previnã. Oamenii si-au mãrturisit credinta în Domnul.” Supãrat, regele a poruncit sã se sape gropi în care au fost aprinse focuri, si le-a zis credinciosilor: “Cei care nu renuntã la religia bãiatului, va fi azvârlit în foc.” Oamenii au preferat însã moartea, pânã când o femeie a venit cu copilul ei, condindu-se sã sarã în foc. Însã acesta i-a zis mamei sale: “O, maicã! Îndurã, pentru cã este bine ceea ce faci.”
(relatat de Muslim)
7/31. Anas (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) trecea pe lângă o femeie ce plângea lângă un mormânt şi a zis: Teme-te de Allah şi ai răbdare. Ea a spus: Nu te apropia de mine! Nenorocirea mea nu s-a întins asupra capului tău şi tu nu ai cunoştinţă de ea. Mai târziu, femeii i s-a spus că acela a fost Profetul şi atunci ea a venit la uşa lui, dar n-a găsit nici un păzitor. Ea a zis: O, Profet al lui Allah! N-am ştiut de tine. Trimisul lui Allah a zis: Răbdarea este primită cum se cuvine doar atunci când durerea loveşte pentru prima oară.
(hadith convenit)
Într-o altă versiune a acestui hadith, oferită de Muslim, femeia plângea după fiul ei.
8/32. Abu Huraira povesteşte că Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: Allah Preaînaltul spune: Pentru un slujitor credincios al Meu care rămâne răbdător când îl chem la Mine pe cei dragi ai lui dintre cele pământeşti, nu am altă răsplată decât Paradisul.
(relatat de Bukhari)
9/33. A’işa (Allah să o aibă în mila sa!) a zis: L-am întrebat pe Trimisul lui Allah despre ciumă şi el mi-a răspuns că este o pedeapsă pe care Allah o trimite cui voieşte El, dar a făcut-o o binecuvântare pentru credincioşi. Când vine ciuma, cel care rămâne răbdător în oraşul său, aşteptându-şi răsplata de la Allah, ştiind că doar ceea ce i-a hărăzit Allah i se poate întâmpla, va avea parte de o răsplată egală cu aceea a unui martir.
(relatat de Bukhari)
10/34. Anas (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că l-a auzit pe Trimisul lu Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) declarând că Allah, care este Glorios şi Preaînalt, zice: Când Eul îl fac pe slujitorul Meu să sufere pentru cele două lucruri dragi lui (ochii săi) şi el îndură cu răbdare, îl voi răsplăti în loc cu Paradisul.
(relatat de Bukhari)
11/35. ‘Ata’ ibn Abu Rabah a zis: Ibn ‘Abbas (Allah să-l aibă în mila Sa!) l-a rugat să-i arate o femeie care va merge în Paradis. După ce i-a răspuns că da, îi va arăta, a continuat: Această negresă a venit la Trimisul lui Allah şi i-a zis: Trimis al lui Allah, eu sufăr de epilepsie şi atunci rămân descoperită (de haine); roagă-te lui Allah pentru mine. El i-a răspuns: Cum ai dori, să poţi îndura şi apoi să fii răsplătită cu Paradisul sau ai vrea să mă rog lui Allah să te vindece? Ea a zis: Voi îndura. Apoi ea a adăugat: dar din pricină că mă descopăr, roagă-te lui Allah să nu se mai întâmple acest lucru. Atunci Profetul s-a rugat pentru ea.
(hadith convenit)
12/36. ‘Abdullah ibn Mas’ud (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat: Am simţirea că-l văd înaintea ochilor pe Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) care relata despre un profet dintre profeţi. Cei din poporul său îl batjocoreau şi îi vărsau sângele. În vreme ce-şi ştergea sângele de pe faţă, el spunea: O, Allah! iartă poporului meu, căci nu ştie ce face.
(hadith convenit)
[Aluzia este desigur la Iisus Hristos. – R. I.]
13/37. Abu Sa’id şi Abu Huraira (Allah să-i aibă în mila Sa!) au relatat că l-au auzit pe Profet spunând: Un credincios nu este lovit niciodată de nenorocire: greutăţi, boli, supărare sau chiar griji, fără ca păcatele să-i fie ispăşite.
(hadith convenit)
14/38. Ibn Mas’ud (Allah să-l aibă în mila Sa!) a zis: Am mers în vizită la Profet (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) pe când suferea de febră şi, atingându-l cu mâna, i-am zis: Eşti grav bolnav de febră, Trimis al lui Allah. Profetul a răspuns: Da, sunt de două ori mai chinuit de febră decât oricare dintre voi. Eu am zis: Asta din pricină că răsplata ta este îndoită. El a răspuns că aşa era şi apoi a zis: Nici un musulman nu suferă dintr-o pricină, fie ea boală sau altceva, fără ca Allah să-i şteargă păcatele, aşa cum un copac îşi leapădă frunzele.
(hadith convenit)
15/39. Abu Huraira (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că Trimisul lui Allah a spus: Cel căruia Allah îi hărăzeşte binele, trebuie să sufere vreo nenorocire.
(relatat de Bukhari)
16/40. Anas (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că Trimisul lui Allah a spus: Nici unul dintre voi nu trebuie să-şi dorească moartea din cauza nenorocirilor ce cad asupra capului tău. Dacă totuşi nu se poate înfrâna, atunci să spună: O, Allah, ţine-mă în viaţă atâta vreme cât viaţa este bună pentru mine, dar trimite moartea să mă ia, dacă pentru mine aceasta este mai bună.
(hadith convenit)
17/41. Khabab ibn al-Art (Allah să-l aibă în mila Sa!) a povestit: Ne-am prezentat la Trimisul lui Allah cu o plângere împotriva persecuţiilor ce le sufeream de pe urma necredincioşilor. El era întins la umbra Ka’b-ei, având sub cap o pernă făcută din pânza sa. Noi am spus: De ce nu te rogi pentru izbânda noastră (asupra potrivnicilor). El a răspuns: Între cei dinaintea noastră era un om care a fost prins şi aruncat într-o groapă care fusese săpată în pământ pentru el, apoi capul i-a fost despicat în două şi carnea i-a fost sfâşiată de pe oase cu un pieptene de fier, şi cu toate acestea nu a renunţat la credinţa sa. Pe Allah, El nu va pune capăt acestei pricini până ce un călăreţ nu va merge de la San’a şi până la Hadamaut, fără să aibă frică decât de Allah şi de lupul ce-i pândeşte oile, dar voi sunteţi prea grăbiţi.
(relatat de Bukhari)
18/42. Ibn Mas’ud (Allah să-l aibă în mila Sa!) a povestit: După bătălia de la Hunain, Trimisul lui Allah a ales câţiva oameni ca să împartă prăzile. El a dat lui Aqra’ ibn Habis şi lui ‘Uyaina ibn Hissn câte o sută de cămile şi a arătat bunăvoinţă şi faţă de câteva alte persoane onorabile dintre arabi. Cineva a zis: Această împărţire nu este dreaptă, pentru a face voia lui Allah. M-am hotărât să aduc la cunoştinţa Trimisului lui Allah această (nemulţumire). Am mers deci la el şi l-am informat. Faţa i s-a înroşit şi a zis: Dacă Trimisul lui Allah nu face dreptate, atunci cine face astfel? Apoi a adăugat: Allah să aibă milă de Moise (pacea fie asupra lui!), căruia i s-a făcut mai mult rău decât acesta, dar a rămas răbdător. Când am auzit aceste cuvinte, mi-am zis în sine: Niciodată nu o să-i mai dezvălui lucruri de acest fel de acum încolo.
(hadith convenit)
19/43. Anas (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că Trimisul lui Allah a spus: Când Allah are un scop bun cu slujitorul Său, îi dă pedeapsă dinainte, în lumea aceasta, iar când are un scop rău cu slujitorul Său, se înfrânează să-i cerceteze păcatul până ce nu îi plăteşte pe deplin pentru acesta în Ziua Judecăţii.
(relatat de Tirmidhi)
20/44. Anas (Allah să-l aibă în mila Sa!) a povestit: Unul dintre fiii lui Abu Talha era suferind. El a ieşit afară şi în lipsa lui băiatul a murit. Când s-a întors, a întrebat: Cum se simte băiatul? Umm Sullaim, mama copilului, a răspuns: Mai bine ca înainte. Apoi i-a adus cina şi omul a mâncat, iar în cele din urmă s-a culcat cu ea. L-a sfârşit femeia a zis: Fă pregătirile pentru îngropăciunea băiatului. Dimineaţa, Abu Talha a mers la Trimisul lui Allah şi i-a spus despre întâmplare. El a întrebat: Aţi fost împreună noaptea trecută? Abu Talha a aprobat, la care Profetul s-a rugat: Allah să vă binecuvânteze pe amândoi. Mai târziu femeia a dat naştere unui alt băiat. Abu Talha i-a zis: ia copilul în braţe, să-l ducem Profetului, iar el a lut cu sine şi nişte curmale. Profetul a întrebat: Aţi adus ceva cu voi? Iar Abu Talha i-a răspuns: Da, nişte curmale. Profetul a luat o curmală, şi, după ce a mestecat-o, a pus-o în gura copilului şi l-a numit ‘Abdullah.
(hadith convenit)
Versiunea lui Bukhari completează: Ibn ‘Uyaina relatează că unul dintre Ansari i-a spus că a văzut nouă fii ai acestui ‘Abdullah şi că toţi deveniseră recitatori ai Sfântului Coran.
21/45. Abu Huraira (Allah să-l aibă în mila Sa!) povesteşte că Trimisul lui Allah a spus: Omul puternic nu este acela care se luptă, ci acela care se stăpâneşte când îl cuprinde mânia.
(hadith convenit)
22/46. Sulaiman ibn Surad (Allah să-l aibă în mila Sa!) relatează că doi oameni au început să se certe înaintea Profetului, iar faţa unuia dintre ei s-a înroşit de mânie, în timp ce venele gâtului i se umflaseră. La care Trimisul lui Allah a zis: Cunosc o zicere, dacă el ar rosti-o, mânia i s-ar risipi. Zicerea este: La Allah caut adăpost de Satana, cel blestemat. Tovarăşii omului i-au spus: Trimisul lui Allah îţi spune să rosteşti: La Allah caut adăpost de Satana, cel blestemat.
(hadith convenit)
23/47. Mu’adh ibn Anas (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat despre cuvintele Profetului: Cel ce-şi înghite mânia, chiar dacă are puterea de a-şi lăsa mânia să se manifeste, va fi chemat de Allah Preaînaltul, în faţa tuturor, în Ziua Judecăţii, şi va putea să aleagă orice fecioară cu ochii limpezi, care îi va fi lui pe plac.
(relatat de Abu Dawud şi Tirmidhi)
24/48. Abu Huraira (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că un om a cerut de la Trimisul lui Allah să-i dea nişte sfaturi şi el a zis: Nu te mânia. Omul a repetat rugămintea de mai multe ori şi Profetul a răspuns: Nu te mânia.
(relatat de Bukhari)
25/49. Abu Huraira (Allah să-l aibă în mila Sa!) relatează că Trimisul lui Allah a spus: Un musulman, fie că este bărbat sau femeie, este pus la încercare în privinţa vieţii sale, a averii sale şi a copiilor săi până ce ajunge înaintea lui Allah Preaînaltul în starea în care toate păcatele îi sunt ispăşite.
(relatat de Tirmidhi)
26/50. A spus Ibn ‘Abbas (Allah să-l aibă în mila Sa!) că ‘Uyaina ibn Hissn a venit la Medina şi a stat la nepotul său Hurr ibn Qais, ce făcea parte dintre cei care aveau cale deschisă la ‘Umar (Allah să-l aibă în mila Sa!). El obişnuia să le ceară sfaturi. ‘Uyaina i-a zis lui Hurr: Nepoate al meu, tu ai acces la căpetenia credincioşilor. N-ai vrea să obţii pentru mine îngăduinţa să intru la el? Hurr a cerut îngăduinţa şi ‘Umar i-a acordat-o. Când ‘Uyaina a ajuns înaintea lui ‘Umar, i s-a adresat astfel: O, fiu al lui Khattab, nici nu ne dăruieşti multe, nici nu ne faci dreptate. ‘Umar (Allah să-l aibă în mila Sa!) s-a înfuriat şi a vrut să-l pedepsească pe ‘Uyaina, când Hurr i-a zis: O, Căpetenie a Credincioşilor, Allah a spus Profetului său (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): Fii cu iertare, porunceşte ceea ce este bun şi îndepărtează-te de neştiutori! (7: 199). Acesta este unul dintre cei neştiutori. ‘Umar a rămas pironit pe locul său, căci el acţiona întotdeauna cu stricteţe după Cartea lui Allah.
(relatat de Bukhari)
27/51. Ibn Mas’ud (Allah să-l aibă în mila Sa!) povesteşte că Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: După mine, veţi vedea deosebire şi veţi vedea lucruri cu care nu veţi fi de acord. Ei i-au zis: Ce ne porunceşti să facem (în astfel de împrejurări)? El le-a răspuns: Achitaţi-vă de datoriile voastre şi cereţi-vă drepturile de la Allah.
(hadith convenit)
28/52. Usaid ibn Hudair (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că un om dintre Ansari a zis: O, Trimis al lui Allah! Tu ai numit pe cutare şi cutare persoană, dar de ce nu m-ai ales pe mine? Profetul i-a zis: După mine vei vedea deosebire (alţii vor ajunge la putere în prezenţa ta), dar trebuie să ai răbdare, până ce mă vei întâlni la Kauthar, în Paradis.
(hadith convenit)
28/53. ‘Abdullah ibn Abi Aufa (Alllah să-l aibă în mila Sa!) relatează că Trimisul lui Allah conducea o bătălie împotriva duşmanilor şi aştepta să apună soarele, când s-a ridicat în picioare şi a zis: O, oameni! Nu tânjiţi după o înfruntare cu duşmanul şi rugaţi-vă lui Allah să vă apere. Aşadar, atunci când trebuie să daţi fuga cu duşmanul, înarmaţi-vă cu răbdare şi gândiţi-vă că Paradisul se întinde sub umbra sabiilor. Apoi el i-a s-a rugat: Allah, cel care ai dezvăluit Cartea, Cel care risipeşti norii şi pui pe fugă pe cei nepoftiţi, alungă-i pe duşmanii noştri şi ajută-ne să-i învingem.
(hadith convenit)
(relatat de Muslim)
2/26. Abu Sa’id Khudri (Allah sã-l aibã în mila Sa!) relateazã cã unii dintre Ansari au cersit de la Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) si el le-a dat. Apoi au cersit iarãsi de la el, si el le-a dat tot ce a avut si nu a mai rãmas cu nimic. Atunci Profetul a zis: “Nu voi ascunde de voi nimic dintre lucrurile bune pe care le am. Oricine va fi cumpãtat la toate, Allah îl va face sã rãmânã cumpãtat, si cine este independent, Allah îi va da în continuare independentã, iar cel ce va avea rãbdare, Allah îl va coplesi cu rãbdare. Si nici unul dintre daruri nu este mai bun ca rãbdarea.”
(hadith convenit)
3/27. Abu Yahya Suhaib ibn Sinan (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a spus cã Trimisul lui Allah a zis: “Ce minunatã este starea unui slujitor credincios: el reuseste în toate lucrurile si numai el are parte de asta. Dacã este cuprins de bunãstare, el îsi aratã recunostinta fatã de Allah, si acest lucru îi face bine; si dacã îl loveste nenorocirea, el îndurã cu rãbdare, si aceasta îi face si mai bine.”
(relatat de Muslim)
4/28. Anas (Allah sã-l aibã în mila Sa!) povesteste cã atunci când Trimisul lui Allah a cãzut în necunostintã din cauza bolii sale, Fatima (Allah sã o aibã în mila Sa!) a jelit la suferinta pãrintelui ei drag. El i-a spus: “Tatãl tãu n-o sã mai sufere dupã ce trece ziua de azi.” Când el a murit, ea a zis: “Vai, pãrinte al meu, Allah te-a chemat înapoi si tu ai rãspuns la Chemarea Sa, o, tatã! Grãdina Paradisului este lãcasul tãu. Ah, tatã! Noi înstiintãm pe Gavriil de moartea ta.”
Când a fost îngropat, ea a zis: “Cum de s-au împãcat inimile voastre sã puneti pãmânt peste Trimisul lui Allah?”
(relatat de Bukhari)
5/29. Usama ibn Zaid a povestit cã fiica Trimisului lui Allah a trimis dupã el, fiindcã pruncul ei se înãbusea. Dar Profetul l-a trimis înapoi pe mesagerul ei, împreunã cu urãrile sale de bine, spunând: “Orice ia înapoi Allah Îi apartine, si tot ce este de la El are un timp bine stabilit în aceastã lume. Deci ea sã aibã rãbdare si sã spere la rãsplata divinã.”
Ea a trimis din nou dupã el, implorându-l sã vinã. Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) s-a ridicat, iar odatã cu el si Sa’d ibn ‘Ubada, Mu’adh ibn Jabal, Ubayy ibn Ka’b, Zaid ibn Thabit si alti câtiva oameni. Copilul a fost înmânat Trimisului lui Allah în vreme ce-si trãgea cu greu rãsuflarea. Vãzând acestea, Profetul a izbucnit în lacrimi. Sa’d a spus: “O, Trimis al lui Allah! Ce înseamnã asta?” El i-a rãspuns: “Este mila pe care Allah a adãpostit-o în inimile slujitorilor Sãi, iar Allah este milostiv cu aceia dintre slujitorii Sãi care sunt milosi cu altii.”
(hadith convenit)
6/30. Suhaib (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã Trimisul lui Allah a povestit: “Înaintea noastrã trãia un rege, si la curtea sa era un mag. Când magul a îmbãtrânit, i-a spus regelui: Acum sunt bãtrân, trimite deci la mine un tânãr, ca sã-l pot învãta vrãjitoria. Regele i-a trimis un flãcãiandru. În drum spre mag, acesta s-a întâlnit cu un pustnic. Impresionat de discutia pe care a avut-o cu el, si-a fãcut un obicei ca de fiecare datã când merge la mag sã se întâlneascã si cu pustnicul, asa cã întârzia de fiecare datã la mag. Acesta îl bãtea din pricina întârzierii, încât flãcãiandrul s-a plâns pustnicului, care i-a spus: Când te cuprinde frica de mag, sã spui: “Membrii familiei mele m-au retinut”, Iar când ti-e fricã de familia ta, sã spui: “Magul m-a oprit mai mult ca de obicei.”
Într-o zi a apãrut un animal de pradã urias care atinea calea oamenilor. Tânãrul a zis în sinea sa: “Astãzi voi afla cine este mai bun, magul sau pustnicul.” Asa cã a ridicat o piatrã de jos si a zis: “O, Allah, dacã lucrurile pe care le face pustnicul sunt mai plãcute Tie decât îndeletnicirile magului, trimite moartea asupra acestui animal, astfel ca oamenii sã poatã umbla nestingheriti dupã treburile lor.” A aruncat cu piatra în bestie si a ucis-o, iar oamenii au reînceput sã umble nestingheriti pe acolo. Tânãrul a mers apoi la pustnic si i-a povestit totul, iar acesta a zis: “Fiule, astãzi ai devenit mai bun ca mine. Îndeletnicirea ta a ajuns într-un loc unde cred cã vei fi pus în curând la încercare, si în cazul ãsta sã nu mã trãdezi.”
Tânãrul a început sã lecuiascã orbii si pe cei care sufereau de leprã, printre multe alte boli. Când un însotitor al regelui care orbise a aflat despre el, a venit cu o multime de daruri si i-a spus: “Dacã mã vindeci, toate acestea sunt ale tale.” Flãcãiandrul i-a rãspuns: “Eu însumi nu pot vindeca pe nimeni. Allah este cel care vindecã, si dacã ai credintã în Allah, Îl voi implora sã te vindece.” Omul si-a declarat credinta, iar Allah l-a vindecat, dupã care s-a dus la rege, lângã care s-a asezat ca mai înainte. Regele i-a zis: “Cine ti-a redat vederea?” Dregãtorul i-a rãspuns: “Stãpânul meu.” Regele a mai spus: “Asta înseamnã cã Domnul tãu este cel de lângã tine.” Dregãtorul l-a contrazis: “Domnul meu si Domnul tãu este numai Allah.” La care regele l-a înhãtat si l-a supus la cazne, pânã când i-a spus despre tânãr. A fost si acesta chemat, si regele i-a zis: “O, tinere, am fost înstiintat cã ai devenit atât de priceput în magie încât îi vindeci pe orbi si pe cei suferinzi de leprã, si mai faci cutare si cutare lucruri.” Tânãrul i-a spus: “Eu nu vindec pe nimeni, Allah este Acela care vindecã.” Dar regele l-a prins, si l-a dat la cazne. În cele din urmã, tânãrul a spus despre pustnic. A fost chemat si acesta, iar regele i-a spus: “Trebuie sã renunti la religia ta.” Însã el a refuzat. Regele a poruncit sã i se aducã un ferestrãu pe care i l-a asezat în mijlocul capului, si a început sã taie pânã ce o bucatã a cãzut jos.
Apoi a fost adus flãcãiandrul, si i-a zis si acestuia: “Renuntã la religia ta.” Acesta a refuzat, si atunci când i s-a asezat ferestrãul pe mijlocul capului, i-a zis din nouã: “Renuntã la religia ta”. El iarãsi a refuzat, si atunci a fost predat unui grup de curteni, cãrora regele le-a spus: “Duceti-l la cutare munte, obligati-l sã urce pe muntele acela si când ajunge în vârf, cereti-i rã renunte la credinta lui, iar dacã refuzã aruncati-l în prãpastie.” Acestia l-au luat si l-au dus la locul stabilit, dar tânãrul a zis: “O, Allah, salveazã-mã de ei pe calea pe care voiesti Tu”, si muntele a început sã se cutremure si însotitorii au cãzut cu totii pe jos, asa încât prinsul a putut sã se întoarcã la rege pe picioare.
Regele l-a întrebat: “Ce s-a întâmplat cu însotitorii sãi?” Tânãrul a rãspuns: “Allah m-a scãpat de ei.” Regele l-a dat iar în seama unor curteni de-ai lui, si le-a zis: “Luati-l si puneti-l într-o barcã micã, iar când ajungeti în mijlocul mãrii, cereti-i sã renunte la religia lui, dar dacã nu vrea, aruncati-l în apã.” Asa cã acestia l-au luat, iar ajunsi în locul cu pricina tânãrul a zis: “O, Allah, scapã-mã de ei si de ce vor sã-mi facã. La putin timp, barca s-a rãsturnat si curtenii s-au înecat, în vreme ce tânãrul s-a putut întoarce la rege.
Acesta l-a întrebat din nou: “Ce s-a întâmplat cu însotitorii tãi?” Flãcãul a rãspuns: “Allah m-a scãpat din mâinile lor”, dupã care a adãugat: “Nu mã poti ucide înainte de a împlini ceea ce-ti spun eu.” Regele l-a întrebat: “Care este acest lucru?” Si tânãrul a rãspuns: “Adunã lumea pe o câmpie si leagã-mã de trunchiul unui copac. Apoi sã iei o sãgeatã din tolbã si sã spui: În numele lui Allah, Stãpânul lumilor, dupã care sã o slobozi înspre mine.” Asa a si fãcut regele, si sãgeata l-a lovit pe ucenicul pustnicului în tâmplã.
Acesta l-a întrebat din nou: “Ce s-a întâmplat cu însotitorii tãi?” Flãcãul a rãspuns: “Allah m-a scãpat din mâinile lor”, dupã care a adãugat: “Nu mã poti ucide înainte de a împlini ceea ce-ti spun eu.” Regele l-a întrebat: “Care este acest lucru?” Si tânãrul a rãspuns: “Adunã lumea pe o câmpie si leagã-mã de trunchiul unui copac. Apoi sã iei o sãgeatã din tolbã si sã spui: În numele lui Allah, Stãpânul lumilor, dupã care sã o slobozi înspre mine.” Asa a si fãcut regele, si sãgeata l-a lovit pe ucenicul pustnicului în tâmplã, astfel încât acesta a murit. Oamenii au spus: “Ne mãrturisim credinta în Domnul acestuia.” Curtenii au mers la rege si i-au spus: “Sã stii cã Allah ti-a fãcut voia doar ca s te previnã. Oamenii si-au mãrturisit credinta în Domnul.” Supãrat, regele a poruncit sã se sape gropi în care au fost aprinse focuri, si le-a zis credinciosilor: “Cei care nu renuntã la religia bãiatului, va fi azvârlit în foc.” Oamenii au preferat însã moartea, pânã când o femeie a venit cu copilul ei, condindu-se sã sarã în foc. Însã acesta i-a zis mamei sale: “O, maicã! Îndurã, pentru cã este bine ceea ce faci.”
(relatat de Muslim)
7/31. Anas (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) trecea pe lângă o femeie ce plângea lângă un mormânt şi a zis: Teme-te de Allah şi ai răbdare. Ea a spus: Nu te apropia de mine! Nenorocirea mea nu s-a întins asupra capului tău şi tu nu ai cunoştinţă de ea. Mai târziu, femeii i s-a spus că acela a fost Profetul şi atunci ea a venit la uşa lui, dar n-a găsit nici un păzitor. Ea a zis: O, Profet al lui Allah! N-am ştiut de tine. Trimisul lui Allah a zis: Răbdarea este primită cum se cuvine doar atunci când durerea loveşte pentru prima oară.
(hadith convenit)
Într-o altă versiune a acestui hadith, oferită de Muslim, femeia plângea după fiul ei.
8/32. Abu Huraira povesteşte că Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: Allah Preaînaltul spune: Pentru un slujitor credincios al Meu care rămâne răbdător când îl chem la Mine pe cei dragi ai lui dintre cele pământeşti, nu am altă răsplată decât Paradisul.
(relatat de Bukhari)
9/33. A’işa (Allah să o aibă în mila sa!) a zis: L-am întrebat pe Trimisul lui Allah despre ciumă şi el mi-a răspuns că este o pedeapsă pe care Allah o trimite cui voieşte El, dar a făcut-o o binecuvântare pentru credincioşi. Când vine ciuma, cel care rămâne răbdător în oraşul său, aşteptându-şi răsplata de la Allah, ştiind că doar ceea ce i-a hărăzit Allah i se poate întâmpla, va avea parte de o răsplată egală cu aceea a unui martir.
(relatat de Bukhari)
10/34. Anas (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că l-a auzit pe Trimisul lu Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) declarând că Allah, care este Glorios şi Preaînalt, zice: Când Eul îl fac pe slujitorul Meu să sufere pentru cele două lucruri dragi lui (ochii săi) şi el îndură cu răbdare, îl voi răsplăti în loc cu Paradisul.
(relatat de Bukhari)
11/35. ‘Ata’ ibn Abu Rabah a zis: Ibn ‘Abbas (Allah să-l aibă în mila Sa!) l-a rugat să-i arate o femeie care va merge în Paradis. După ce i-a răspuns că da, îi va arăta, a continuat: Această negresă a venit la Trimisul lui Allah şi i-a zis: Trimis al lui Allah, eu sufăr de epilepsie şi atunci rămân descoperită (de haine); roagă-te lui Allah pentru mine. El i-a răspuns: Cum ai dori, să poţi îndura şi apoi să fii răsplătită cu Paradisul sau ai vrea să mă rog lui Allah să te vindece? Ea a zis: Voi îndura. Apoi ea a adăugat: dar din pricină că mă descopăr, roagă-te lui Allah să nu se mai întâmple acest lucru. Atunci Profetul s-a rugat pentru ea.
(hadith convenit)
12/36. ‘Abdullah ibn Mas’ud (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat: Am simţirea că-l văd înaintea ochilor pe Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) care relata despre un profet dintre profeţi. Cei din poporul său îl batjocoreau şi îi vărsau sângele. În vreme ce-şi ştergea sângele de pe faţă, el spunea: O, Allah! iartă poporului meu, căci nu ştie ce face.
(hadith convenit)
[Aluzia este desigur la Iisus Hristos. – R. I.]
13/37. Abu Sa’id şi Abu Huraira (Allah să-i aibă în mila Sa!) au relatat că l-au auzit pe Profet spunând: Un credincios nu este lovit niciodată de nenorocire: greutăţi, boli, supărare sau chiar griji, fără ca păcatele să-i fie ispăşite.
(hadith convenit)
14/38. Ibn Mas’ud (Allah să-l aibă în mila Sa!) a zis: Am mers în vizită la Profet (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) pe când suferea de febră şi, atingându-l cu mâna, i-am zis: Eşti grav bolnav de febră, Trimis al lui Allah. Profetul a răspuns: Da, sunt de două ori mai chinuit de febră decât oricare dintre voi. Eu am zis: Asta din pricină că răsplata ta este îndoită. El a răspuns că aşa era şi apoi a zis: Nici un musulman nu suferă dintr-o pricină, fie ea boală sau altceva, fără ca Allah să-i şteargă păcatele, aşa cum un copac îşi leapădă frunzele.
(hadith convenit)
15/39. Abu Huraira (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că Trimisul lui Allah a spus: Cel căruia Allah îi hărăzeşte binele, trebuie să sufere vreo nenorocire.
(relatat de Bukhari)
16/40. Anas (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că Trimisul lui Allah a spus: Nici unul dintre voi nu trebuie să-şi dorească moartea din cauza nenorocirilor ce cad asupra capului tău. Dacă totuşi nu se poate înfrâna, atunci să spună: O, Allah, ţine-mă în viaţă atâta vreme cât viaţa este bună pentru mine, dar trimite moartea să mă ia, dacă pentru mine aceasta este mai bună.
(hadith convenit)
17/41. Khabab ibn al-Art (Allah să-l aibă în mila Sa!) a povestit: Ne-am prezentat la Trimisul lui Allah cu o plângere împotriva persecuţiilor ce le sufeream de pe urma necredincioşilor. El era întins la umbra Ka’b-ei, având sub cap o pernă făcută din pânza sa. Noi am spus: De ce nu te rogi pentru izbânda noastră (asupra potrivnicilor). El a răspuns: Între cei dinaintea noastră era un om care a fost prins şi aruncat într-o groapă care fusese săpată în pământ pentru el, apoi capul i-a fost despicat în două şi carnea i-a fost sfâşiată de pe oase cu un pieptene de fier, şi cu toate acestea nu a renunţat la credinţa sa. Pe Allah, El nu va pune capăt acestei pricini până ce un călăreţ nu va merge de la San’a şi până la Hadamaut, fără să aibă frică decât de Allah şi de lupul ce-i pândeşte oile, dar voi sunteţi prea grăbiţi.
(relatat de Bukhari)
18/42. Ibn Mas’ud (Allah să-l aibă în mila Sa!) a povestit: După bătălia de la Hunain, Trimisul lui Allah a ales câţiva oameni ca să împartă prăzile. El a dat lui Aqra’ ibn Habis şi lui ‘Uyaina ibn Hissn câte o sută de cămile şi a arătat bunăvoinţă şi faţă de câteva alte persoane onorabile dintre arabi. Cineva a zis: Această împărţire nu este dreaptă, pentru a face voia lui Allah. M-am hotărât să aduc la cunoştinţa Trimisului lui Allah această (nemulţumire). Am mers deci la el şi l-am informat. Faţa i s-a înroşit şi a zis: Dacă Trimisul lui Allah nu face dreptate, atunci cine face astfel? Apoi a adăugat: Allah să aibă milă de Moise (pacea fie asupra lui!), căruia i s-a făcut mai mult rău decât acesta, dar a rămas răbdător. Când am auzit aceste cuvinte, mi-am zis în sine: Niciodată nu o să-i mai dezvălui lucruri de acest fel de acum încolo.
(hadith convenit)
19/43. Anas (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că Trimisul lui Allah a spus: Când Allah are un scop bun cu slujitorul Său, îi dă pedeapsă dinainte, în lumea aceasta, iar când are un scop rău cu slujitorul Său, se înfrânează să-i cerceteze păcatul până ce nu îi plăteşte pe deplin pentru acesta în Ziua Judecăţii.
(relatat de Tirmidhi)
20/44. Anas (Allah să-l aibă în mila Sa!) a povestit: Unul dintre fiii lui Abu Talha era suferind. El a ieşit afară şi în lipsa lui băiatul a murit. Când s-a întors, a întrebat: Cum se simte băiatul? Umm Sullaim, mama copilului, a răspuns: Mai bine ca înainte. Apoi i-a adus cina şi omul a mâncat, iar în cele din urmă s-a culcat cu ea. L-a sfârşit femeia a zis: Fă pregătirile pentru îngropăciunea băiatului. Dimineaţa, Abu Talha a mers la Trimisul lui Allah şi i-a spus despre întâmplare. El a întrebat: Aţi fost împreună noaptea trecută? Abu Talha a aprobat, la care Profetul s-a rugat: Allah să vă binecuvânteze pe amândoi. Mai târziu femeia a dat naştere unui alt băiat. Abu Talha i-a zis: ia copilul în braţe, să-l ducem Profetului, iar el a lut cu sine şi nişte curmale. Profetul a întrebat: Aţi adus ceva cu voi? Iar Abu Talha i-a răspuns: Da, nişte curmale. Profetul a luat o curmală, şi, după ce a mestecat-o, a pus-o în gura copilului şi l-a numit ‘Abdullah.
(hadith convenit)
Versiunea lui Bukhari completează: Ibn ‘Uyaina relatează că unul dintre Ansari i-a spus că a văzut nouă fii ai acestui ‘Abdullah şi că toţi deveniseră recitatori ai Sfântului Coran.
21/45. Abu Huraira (Allah să-l aibă în mila Sa!) povesteşte că Trimisul lui Allah a spus: Omul puternic nu este acela care se luptă, ci acela care se stăpâneşte când îl cuprinde mânia.
(hadith convenit)
22/46. Sulaiman ibn Surad (Allah să-l aibă în mila Sa!) relatează că doi oameni au început să se certe înaintea Profetului, iar faţa unuia dintre ei s-a înroşit de mânie, în timp ce venele gâtului i se umflaseră. La care Trimisul lui Allah a zis: Cunosc o zicere, dacă el ar rosti-o, mânia i s-ar risipi. Zicerea este: La Allah caut adăpost de Satana, cel blestemat. Tovarăşii omului i-au spus: Trimisul lui Allah îţi spune să rosteşti: La Allah caut adăpost de Satana, cel blestemat.
(hadith convenit)
23/47. Mu’adh ibn Anas (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat despre cuvintele Profetului: Cel ce-şi înghite mânia, chiar dacă are puterea de a-şi lăsa mânia să se manifeste, va fi chemat de Allah Preaînaltul, în faţa tuturor, în Ziua Judecăţii, şi va putea să aleagă orice fecioară cu ochii limpezi, care îi va fi lui pe plac.
(relatat de Abu Dawud şi Tirmidhi)
24/48. Abu Huraira (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că un om a cerut de la Trimisul lui Allah să-i dea nişte sfaturi şi el a zis: Nu te mânia. Omul a repetat rugămintea de mai multe ori şi Profetul a răspuns: Nu te mânia.
(relatat de Bukhari)
25/49. Abu Huraira (Allah să-l aibă în mila Sa!) relatează că Trimisul lui Allah a spus: Un musulman, fie că este bărbat sau femeie, este pus la încercare în privinţa vieţii sale, a averii sale şi a copiilor săi până ce ajunge înaintea lui Allah Preaînaltul în starea în care toate păcatele îi sunt ispăşite.
(relatat de Tirmidhi)
26/50. A spus Ibn ‘Abbas (Allah să-l aibă în mila Sa!) că ‘Uyaina ibn Hissn a venit la Medina şi a stat la nepotul său Hurr ibn Qais, ce făcea parte dintre cei care aveau cale deschisă la ‘Umar (Allah să-l aibă în mila Sa!). El obişnuia să le ceară sfaturi. ‘Uyaina i-a zis lui Hurr: Nepoate al meu, tu ai acces la căpetenia credincioşilor. N-ai vrea să obţii pentru mine îngăduinţa să intru la el? Hurr a cerut îngăduinţa şi ‘Umar i-a acordat-o. Când ‘Uyaina a ajuns înaintea lui ‘Umar, i s-a adresat astfel: O, fiu al lui Khattab, nici nu ne dăruieşti multe, nici nu ne faci dreptate. ‘Umar (Allah să-l aibă în mila Sa!) s-a înfuriat şi a vrut să-l pedepsească pe ‘Uyaina, când Hurr i-a zis: O, Căpetenie a Credincioşilor, Allah a spus Profetului său (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): Fii cu iertare, porunceşte ceea ce este bun şi îndepărtează-te de neştiutori! (7: 199). Acesta este unul dintre cei neştiutori. ‘Umar a rămas pironit pe locul său, căci el acţiona întotdeauna cu stricteţe după Cartea lui Allah.
(relatat de Bukhari)
27/51. Ibn Mas’ud (Allah să-l aibă în mila Sa!) povesteşte că Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: După mine, veţi vedea deosebire şi veţi vedea lucruri cu care nu veţi fi de acord. Ei i-au zis: Ce ne porunceşti să facem (în astfel de împrejurări)? El le-a răspuns: Achitaţi-vă de datoriile voastre şi cereţi-vă drepturile de la Allah.
(hadith convenit)
28/52. Usaid ibn Hudair (Allah să-l aibă în mila Sa!) a relatat că un om dintre Ansari a zis: O, Trimis al lui Allah! Tu ai numit pe cutare şi cutare persoană, dar de ce nu m-ai ales pe mine? Profetul i-a zis: După mine vei vedea deosebire (alţii vor ajunge la putere în prezenţa ta), dar trebuie să ai răbdare, până ce mă vei întâlni la Kauthar, în Paradis.
(hadith convenit)
28/53. ‘Abdullah ibn Abi Aufa (Alllah să-l aibă în mila Sa!) relatează că Trimisul lui Allah conducea o bătălie împotriva duşmanilor şi aştepta să apună soarele, când s-a ridicat în picioare şi a zis: O, oameni! Nu tânjiţi după o înfruntare cu duşmanul şi rugaţi-vă lui Allah să vă apere. Aşadar, atunci când trebuie să daţi fuga cu duşmanul, înarmaţi-vă cu răbdare şi gândiţi-vă că Paradisul se întinde sub umbra sabiilor. Apoi el i-a s-a rugat: Allah, cel care ai dezvăluit Cartea, Cel care risipeşti norii şi pui pe fugă pe cei nepoftiţi, alungă-i pe duşmanii noştri şi ajută-ne să-i învingem.
(hadith convenit)
Modesta călătorie a unui occidental spre Islam (de Roger Du Pasquier)
În ochii occidentalilor, a căror ignoranţă în privinţa lumii musulmane se combină în general cu enorme prejudecăţi, puţine lucruri sunt necesare pentru ca cineva să fie considerat un “expert” în Islam sau, mai grav, simpatizant şi chiar convertit. În urmă cu treizeci şi şase de ani un eveniment decisiv al vieţii mele profesionale m-a propulsat brusc în prezenţa umanităţii musulmane, apoi a altor popoare de tradiţie non-creştină.
O anume curiozitate, normală fără îndoială pentru meseria de jurnalist, mi-a adus încă de atunci nevoia extraordinară de a căuta să înţeleg natura veritabilă a ceea ce diferenţiază popoarele orientale de Occidentul modern. Aceasta m-a condus în mod natural la investigaţii asupra credinţelor lor religioase, faţă de care ei erau cu mult mai ataşaţi decât noi europenii.
De altminteri un om experimentat avertizase tânărul reporter care eram: “Dacă vreţi cu adevărat să înţelegeţi ceva despre Orient, trebuie neapărat să-i studiaţi religiile.” M-am străduit, şi am descoperit astfel orizonturi nebănuite şi adesea strălucitoare.
Asemenea descoperiri, care se s-au eşalonat de-a lungul mai multor ani, trebuiau evident să-şi exercite influenţa asupra a ceea ce scriam ca ziarist, înainte de a-mi furniza materia câtorva altor publicaţii, acestea din urmă privind în special Islamul. Simpatia şi înţelegerea pe care le-am mărturisit încă de atunci faţă de această religie au suscitat în mod clar uimiri, care mi-au adus deja întrebări mai mult sau mai puţin indiscrete asupra poziţiei mele faţă de ea şi faţă de ceea ce unii gândesc că a fost “convertirea” mea. Dar mi s-a părut întotdeauna inoportun să le răspund, în măsura în care n-ar fi fost vorba decât de consideraţii personale fără valoare generală. Totuşi, odată cu trecerea anilor şi pentru că solicitarea s-a făcut din nou, admit că poate exista un interes real în relatarea manierei în care unii intelectuali ieşiţi din universitate în perioada celui de-al doilea război mondial au ajuns să se desolidarizeze de modernitatea occidentală al cărei faliment cataclismic bulversa întreaga lume, şi să-şi caute certitudinile şi raţiunea de a trăi în doctrine şi valori tradiţionale care păreau să-şi fi găsit refugiul în Orient. În această privinţă datorez traseului neprevăzut al activităţii mele jurnalistice o experienţă poate semnificativă.
Războiul era încă departe de a fi fost terminat atunci când am fost trimis la Stockholm în calitate de corespondent al Agenţiei telegrafice suedeze şi a Tribunei Genevei. Suedia îmi inspira atunci un fel de entuziasm, părea în ochii mei o ţară model care, reconciliind progres şi tradiţie, propunea cele mai bune soluţii marilor probleme, mai ales cele sociale, care se pun în mare urgenţă în faţa unei lumi în reconstrucţie.
În timpul anilor mei suedezi am văzut statul-providenţă întărindu-se şi câştigând în eficacitate, în vreme ce condiţiile de viaţă şi puterea de cumpărare a populaţiei erau în plin progres. Totuşi, era imposibil să nu remarci în acelaşi timp că, pe un plan non cantitativ, viaţa însăşi nu părea să se amelioreze – s-ar fi spus, dimpotrivă, că tindea să-şi piardă savoarea. Satisfacţia revendicărilor muncitoreşti părea fără efect pozitiv asupra calităţii propriu-zis umane a celor care beneficiau de ele, le alimenta mai degrabă exigenţele materialiste închizându-i în rolul lor de producători-consumatori. În acelaşi timp începea să se manifeste o anume demoralizare care se combina în mod curios cu o libertate a moravurilor din ce în ce mai mare. Peste tot se vedeau feţe plictisite şi încruntate. Oricine se plângea de totul şi de orice, ba chiar primele raze ale soarelui de primăvară nu mai erau primite ca promisiuni ale fericirii, aşa cum fuseseră ele la ieşirea din iarna nordică.
Poate acestea erau semne premergătoare ale crizei civilizaţiei care, mai târziu, trebuiau să conducă la mai 68 şi la contestarea tumultoasă a “societăţii de consum”. Orice ar fi, credinţa mea în virtuţile “modelului suedez” era de acum puternic zguduită. Totuşi, am renunţat repede să caut soluţii, căci, asemeni noilor maîtres à penser, începusem şi eu să consider că suntem într-o lume “absurdă”. Era, într-adevăr, epoca de glorie a lui Sartre şi a lui Camus. Ei aveau un prestigiu şi o influenţă cărora un tânăr ziarist atent la modele intelectuale putea în mod dificil să scape.
Schimbând complet direcţia, am plecat să fac o serie de reportaje, la început în Indonezia iar apoi în alte regiuni ale Asiei, în principal în India, asupra căreia am fost însărcinat să să anchetez din a doua zi în care şi-a obţinut independenţa. După cinci ani de Scandinavia, nimic nu mă pregătea să abordez o lume atât de diferită, ceea ce nu mă împiedica de altminteri câtuşi de puţin să debarc acolo cu certitudinea de a reprezenta o civilizaţie poate absurdă, dar totuşi superioară şi mai avansată. Îmi părea dincolo de orice îndoială că aceste popoare încă împietrite în credinţele lor primitive şi superstiţiile lor trăiau în cea mai deplorabilă “arierare”.
Totuşi nu puteam să nu fiu sedus de căldura, farmecul, surâsul şi seninătatea acestei umanităţi orientale, chiar dacă ea trăia în sărăcie şi în ignoranţa progresului nostru. Mi-am găsit prieteni în Indonezia şi apoi în India şi am putut să compar mentalitatea lor cu a noastră. Am o avut în curând convingerea că ei posedau în general o trăsătură de spirit, poate înţelepciunea, pe care noi am pierdut-o şi care le dădea capacitatea de a suporta situaţii de “subdezvoltare”, cum se spune, care nouă ne-ar fi părut intolerabile. După Suedia, ţara cu nivelul de viaţă atunci cel mai ridicat din Europa dar unde oamenii se plângeau tot timpul, căzusem în regiunile unde acesta era printre cele mai joase din lume, dar unde, totuşi, nimeni nu părea să se îndoiască de faptul că viaţa este încă demnă de a fi trăită. E evident că, pentru claritate, schematizez puţin. Realitatea nu s-a prezentat probabil într-un mod atât de tranşant, dar trebuie luat în calcul că este vorba de o experienţă directă a acestei probleme majore a timpului nostru care este confruntarea dintre Orient şi Occident, între două tranşe de umanitate, una statică şi încă puternic fidelă valorilor trecutului, alta dinamică, îndreptată spre viitor şi dedicată achiziţiei bunăstării materiale, devenită singurul criteriu al progresului.
Într-o primă fază a reflecţiei, ideea nu mi-ar fi venit să mă desolidarizez de Occidentul căruia, în ciuda decepţiilor suedeze, nu-i puneam încă în dubiu superioritatea. Şi fără să vad vreo contradicţie cu ideile existenţialiste la care pretindeam că ader, persistam în a considera creştinismul preferabil religiilor orientale, inclusiv Islamul, pentru că mi se părea mai apt să aducă fericirea popoarelor, mai deschis progresului. Aceasta era de altminteri opinia aproape unanimă a mediilor europene despre aceste ţări orientale, chiar a celor mai distanţate de orice preocupare religioasă.
Deşi sceptic, am descoperit seninătatea acestui continent şi, la René Guénon, cheia unui atât de orbitor mister
Acestea erau dispoziţiile mele spirituale atunci când am plecat de la Delhi cu trenul spre Bénarès, oraşul sfânt al hinduismului, care merita un reportaj. Aveam atunci în bagajul meu, singura expresie a culturii occidentale, un exemplar al Mitului lui Sisif al lui Camus. Dar o altă carte, a cărei lectură îmi era rezervată de destin tocmai la malul Gangelui, avea să mă vindece în mod definitiv de gustul literaturii existenţialiste: Introducere generală la studiul doctrinelor hinduse, a lui René Guénon. A fost o iluminare şi ca o sfâşiere a unui voal în faţa unor orizonturi nelimitate.
Era fără îndoială vorba de hinduism în această lucrare decisivă pe care Alain Daniélou, care locuia pe atunci la Bénarès, mi-o pusese în mâini. Dar descopeream în ea mai mult decât simpla introducere anunţată prin titlu, o viziune asupra lumii şi a vieţii total diferită de cea a Europei occidentale care mă crescuse şi mă formase. Toată India, tot Orientul îmi apărură din acel moment sub o nouă lumină. Ceea ce considerasem până atunci drept arierare, superstiţie sau refuz al progresului căpăta, în lumina demonstraţiei strălucitoare a lui Guénon, o cu totul altă semnificaţie: era vorba mai degrabă de expresiile, chiar micşorate şi decadente, ale unei ordini a lucrurilor procedând din tradiţia universală, care, până la bulversările aduse de ceea ce numim Renaştere, fusese, sub diverse forme, inspiratoare a tuturor marilor civilizaţii, inclusiv cea a Evului Mediu creştin, şi le sacralizase. În ciuda evoluţiei cosmice descendente, de care hinduşii sunt deosebit de conştienţi de vreme ce desemnează perioada de timp în care ne aflăm cu numele de “Kali Yuga”, vârsta sumbră, Orientul rămăsese în general fidel acestei tradiţii, în timp ce Occidentul, ocupat cu revoluţii şi cu iluziile întreţinute de ideea de “progres”, îşi pierduse dimensiunea verticală a lumii şi a naturii umane pentru a dezvolta o civilizaţie orizontală, materială şi cantitativă, abolind valorile sacre în folosul unei totale secularizări.
De atunci, opera lui Guénon, dispărut în 1951, s-a răspândit considerabil într-un public foarte divers dar în general străin mediilor universitare a căror mentalitate o critică fără jumătăţi de măsură. Ea a suscitat desigur opoziţii puternice în Occident, ceea ce era inevitabil din momentul în care făcea procesul modernităţii, dar influenţa sa a contribuit totuşi la crearea unei apropieri mai binevoitoare faţă de Orient şi civilizaţiile sale. În ce mă priveşte m-am străduit să-mi completez cunoaşterea acestei opere, care aducea noi perspective asupra realităţii indiene, obiect al anchetelor mele. Hârtiile mele o mărturisesc, iar reacţiile lectorilor îmi arătară că apreciau noul ton şi atitudinea mai înţelegătoare. Nu se poate nega într-adevăr că Guénon, mai bine decât mulţi orientalişti recunoscuţi, furnizează “chei” pentru o înţelegere în profunzime a Orientului.
Totuşi, nu era vorba doar de aspectul profesional al lucrurilor. Purtam deja o vie recunoştinţă lui Guénon care mă vindecase cu promptitudine de nihilismul absurd al existenţialismului, denunţând agnosticismul modern ca pe o formă elaborată şi voit agresivă a ignoranţei. Dar el a insistat întotdeauna şi asupra faptului că teoria este puţin lucru dacă nu e însoţită de un angajament personal în cadrul unei tradiţii veritabile sau la învăţămintele unui maestru spiritual autentic. În consecinţă, şi cum mă găseam în India, ţară privilegiată în această privinţă, începui să caut un guru.
Investigaţiile mele fură interesante dar adesea la fel de uimitoare şi dezamăgitoare. Am putut, în diverse ashram-uri, să întâlnesc personalităţile remarcabile printre care cea mai eminentă a fost poate swami Sivananda, la Rishikesh, pe pantele Himalayei, dar am fost de mai multe ori dezgustat de graba exagerată cu care stăpânul locului şi discipolii săi o avea de a reţine vizitatorul european. Aşa a fost cazul în celebrul ashram de la Pondichery pe care l-am vizitat în compania soţiei mele, şi unde Shri Aurobindo îşi trăia ultimele luni ale existenţei terestre. “Mama”, celebră şi ea, care guverna comunitatea, ne acordă o lungă întrevedere în cursul căreia dezvoltă o vastă argumentaţie pentru a ne convinge să rămânem şi să ne alăturăm discipolilor. Dar mai multe puncte din discursul ei nu corespundeau criteriilor guénoniene şi reacţia noastră, fără îndoială bine inspirată, a fost să plecăm după saluturi politicoase.
La întoarecere în Elveţia, după o nouă serie de reportaje în regiuni ale Orientului la fel de extreme ca şi Coreea aflată pe atunci în război, nu găsisem nici cale spirituală nici guru. Atunci Jean Herbert, de care mă apropia un interes comun pentru India, îmi aduse la cunoştinţă că Guénon aderase la Islam de ani buni şi practica asiduu calea contemplativă a sufiţilor. Am fost cu atât mai surprins cu cât, la Bénarès, auzisem din gura unui cărturar indian foarte ortodox opinia că Guénon, dintre toţi autorii occidentali care scriseseră despre hinduism, era singurul care îi sesizase deplin sensul şi profunzimea. Mi s-a părut dificil la început să înţeleg cum de putuse să practice o altă religie.
Sobra sa disciplină, dacă îl ţine pe credincios departe de lumea modernă, îi dă cel puţin pacea sufletească
Câteva săptămâni mai târziu, de altminteri, parvenea de la Cairo noutatea că scriitorul francez tocmai murise. Primul purtător de cuvânt european a gândirii “tradiţionale” nu mai era, dar curentul intelectual căruia îi fusese iniţiator rămânea plin de viaţă şi tindea chiar să se amplifice. La editura Gallimard continua apariţia colecţiei intitulate “Tradiţia” în cadrul căreia, după Guénon, se afirmau doi autori încă necunoscuţi lectorilor de limbă franceză, Ananda Coomaraswamy, eminent critic de artă anglo-indian care era o autoritate în Statele Unite, şi Frithjof Schuon căruia îi apăreau primele titluri (Despre unitatea transcendentală a religiilor şi Ochiul inimii) dintr-o operă considerabilă. Continuau să apară la Paris Etudes traditionnelles, “publicaţie exclusiv consacrată doctrinelor metafizice şi esoterice ale Orientului şi Occidentului”, aşa cum se definea ea însăşi, şi căreia René Guénon îi fusese animator timp de mai mult de douăzeci de ani.
Revista publica articole, în general de ţinută bună, raportându-se în principiu la toate tradiţiile sacre şi tratând, de exemplu, atât şintoismul japonez cât şi cultul Marelui Spirit la Pieile Roşii din America. Islamul şi spiritualitatea sa nu păreau să ocupe un loc privilegiat, şi totuşi diverse studii asupra sufismului permiteau presimţirea că autorii lor vorbesc ca despre o realitate trăită.
Aşa cum au arătat-o într-adevăr multe exemple, opera lui Guénon i-a condus pe mulţi dintre cititorii ei la Islam şi la calea sufită în care el însuşi i-a precedat. Iar alţii, în mod sigur, îi datorează regăsirea credinţei în cadrul religiei în care s-au născut, mai ales creştinismul, dar uneori şi iudaismul sau chiar buddhismul. Şi această diversitate a căilor este importantă de notat pentru a situa curentul “tradiţional” în raport cu alte mişcări intelectuale, religioase şi spirituale ale timpului nostru. Este perfect evident că, prin universalismul său, el este la antipodul mentalităţii care prezidă fojgăiala sectelor.
Adeziunea la gândirea “tradiţională” ilustrată de Guénon, apoi de alţi autori ca Schuon, Titus Burckhardt sau Seyyed Hossein Nasr, a suscitat în general o dublă reacţie: prima, negativă, împinge la desolidarizarea de o modernitate apărând de acum ca revoltă împotriva oricărei ordini de sorginte divină, ca inamică a valorilor spiritului şi ca sursă a unor iluzii conducând umanitatea spre pierdere. A doua, pozitivă, impune urgenţa în a regăsi o cale autentică, deci tradiţională, a salvării şi a realizării spirituale. Or, în această privinţă, maeştrii acestui curent intelectual n-au scris niciodată ceva care, de aproape sau de departe, să fi putut semăna propagandei. Ceea ce ei proclamă este nu necesitatea de a reveni la cutare religie, ci la religie ca atare.
Cei care au urmat o asemenea cale n-au trecut prin ceea ce se numeşte în mod curent o cale. Ar fi mai just să li se aplice această formulă frecvent întâlnită în India: nu omul alege calea, ci calea alege omul.
Acum, dacă ei s-au îndreptat adesea spre Islam şi spiritualitatea sa, există diverse raţiuni pentru acest lucru. Întâi, în perspectiva universalistă a gândirii tradiţionale, islamul apare ca ceea ce este după propria sa doctrină: concluzia şi sinteza Revelaţiei universale. Aşadar, faptul de a adera la Islam nu implică ruptura ce s-ar putea crede cu religia în care omul s-a născut, al cărui adevăr fundamental nu este pus sub semnul întrebării. Vom vedea mai apoi că Islamul, a treia tradiţie de sorginte abrahamică după iudaism şi creştinism, aparţine aceluiaşi univers spiritual “monoteist”, astfel încât un occidental nu s-ar simţi înstrăinat în el.
În sfârşit, în ciuda tuturor aparenţelor contrarii, Islamul rămâne depozitarul unor imense comori de intelectualitate tradiţională şi de înţelepciune, iar moştenirea marilor maeştri spirituali ai trecutului, ca Junayd, Ghazâlî, Jîlânî, Ibn Arabî, Rûmî şi atâţia alţii, poartă în continuare fructe. Dar este vorba aici, la nivele diverse, de un esoterism care, prin definitie, scapă mai mult sau mai puţin privirilor exterioare. Se poate afirma totuşi că tradiţia sa se perpetuează în cadrul tasawwuf, sufismul, sau “mistica musulmană” cum se spune în mod curent, şi a confreriilor care emană din ea. Şi mai există încă, printre shaikh-ii care le dirijează, câtiva maestri autentici care se situează fără îndoială la nivelul celor mai eminenţi guru din India.
Acest aspect al Islamului nu corespunde cu sigurantă deloc imaginii ce o dă despre sine în lume. Dar poate acesta este un motiv în plus să-i semnalăm imaginea ascunsă.
Chiar în mediile cultivate, se concepe cu dificultate astăzi că europeni cu aparenţă aproape normală pot împinge extravaganţa până la a practica Islamul şi a-şi impune datoriile şi constrângerile sale. Occidentalii s-ar mira mai puţin fără îndoială dacă s-ar informa puţin mai mult asupra acestei religii care, în cele din urmă, nu este la fel de străină continentului nostru cum se consideră în mod obişnuit. Fără să vorbim de mulţimile de musulmani veniţi recent în Europa în urma prăbuşirii colonialismului, Spania, cândva, a fost pământ islamic timp de şapte secole. Şi Sicilia a fost, deşi mai puţin timp, iar la ora actuală milioane de musulmani trăiesc în Balkani unde, incontestabil, sunt la ei acasă.
Riturile islamice nu se pot cu siguranţă compara cu cele ale creştinismului şi totuşi nu prezintă nimic mai extraordinar, dimpotrivă, pentru că nu cer fidelului să creadă în “mistere” ci îî impun pur şi simplu o atitudine de adorare şi de supunere Dumnezeului unic. Diferenţa fundamentală între un occidental mediu şi un musulman practicant nu se situează probabil la nivelul moştenirilor culturale, ci corespund mai degrabă contradicţiei care opune inevitabil civilizaţiei secularizate actuale orice om ataşat unei tradiţii sacre. În această privinţă musulmanul fidel credinţei sale rămâne întotdeauna mai mult sau mai puţin străin lumii moderne.
O asemenea situaţie îi pune în mod clar probleme şi-l supune unei discipline foarte puţin conforme spiritului secolului, dar îi aduce multe compensaţii printre care cea mai mică nu este pacea sufletească. Pentru că, acceptând această disciplină, nu numai că are sentimentul de a se reconcilia cu Creatorul său, faţă de care face act de supunere în îndeplinirea fiecăreia dintre obligaţiile sale religioase, dar regăseşte şi o stare de armonie cu creaţia. Într-adevăr, riturile islamice au o legătură evidentă cu marile ritmuri cosmice, îndeosebi cu mişcarea soarelui care determină orele rugăciunilor cotidiane, la fel cu cea a lunii care rămâne baza calendarului musulman. Simbolismul lor aminteşte omului că el ocupă un loc central în universul în care a fost făcut “vicar al lui Dumnezeu”, ceea ce îl face solidar cu natura şi toată ordinea lucrurilor create, dar îl desolidarizează de o civilizaţie responsabilă de criza ecologică şi alte cataclisme ameninţătoare.
Poate trebui să adăugăm că practia islamului nu favorizează câtuşi de puţin exaltarea religioasă, ci este însoţită mai degrabă de sobrietate şi de seninătate. Căci credinţa care o motivează este făcută din certitudine şi înţelepciune, certitudine a Absolutului, a Realităţii divine, a înţelepciunii recunoscând că tot restul, tot ceea ce constituie nivelul lumii noastre, este relativ şi contingent, “divertisment şi joc” după termenii Coranului.
Este foarte evident că în epoca noastră toate religiile sunt mai mult sau mai puţin în declin sau în criză. Islamul nu scapă acestei reguli, dar în ciuda decadenţei sale, a turbulenţelor şi a exceselor nejustificabile comise în numele său, el este, în realitatea trăită de sute de milioane de credincioşi, foarte diferit de ceea ce actualitatea face să apară, şi rămâne un extraordinar rezervor de credinţă şi de rugăciune. Şi dacă este în continuare capabil să atragă occidentali în căutarea esenţialului, “singurul lucru necesar”, pe care li-l refuză propria lor civilizaţie, nu-l datorează evident khomeinismului nici altor forme mai mult sau mai puţin aberante de integrism şi de îngustime de spirit, ci spiritualităţii sale întotdeauna vii şi faptului fundamental că rămâne expresia directă a Adevărului transcendent, fără de care nu ar putea să existe o adevărată religie.
Acest text a apărut în Le Temps stratégique, no 22, toamna 1987.
O anume curiozitate, normală fără îndoială pentru meseria de jurnalist, mi-a adus încă de atunci nevoia extraordinară de a căuta să înţeleg natura veritabilă a ceea ce diferenţiază popoarele orientale de Occidentul modern. Aceasta m-a condus în mod natural la investigaţii asupra credinţelor lor religioase, faţă de care ei erau cu mult mai ataşaţi decât noi europenii.
De altminteri un om experimentat avertizase tânărul reporter care eram: “Dacă vreţi cu adevărat să înţelegeţi ceva despre Orient, trebuie neapărat să-i studiaţi religiile.” M-am străduit, şi am descoperit astfel orizonturi nebănuite şi adesea strălucitoare.
Asemenea descoperiri, care se s-au eşalonat de-a lungul mai multor ani, trebuiau evident să-şi exercite influenţa asupra a ceea ce scriam ca ziarist, înainte de a-mi furniza materia câtorva altor publicaţii, acestea din urmă privind în special Islamul. Simpatia şi înţelegerea pe care le-am mărturisit încă de atunci faţă de această religie au suscitat în mod clar uimiri, care mi-au adus deja întrebări mai mult sau mai puţin indiscrete asupra poziţiei mele faţă de ea şi faţă de ceea ce unii gândesc că a fost “convertirea” mea. Dar mi s-a părut întotdeauna inoportun să le răspund, în măsura în care n-ar fi fost vorba decât de consideraţii personale fără valoare generală. Totuşi, odată cu trecerea anilor şi pentru că solicitarea s-a făcut din nou, admit că poate exista un interes real în relatarea manierei în care unii intelectuali ieşiţi din universitate în perioada celui de-al doilea război mondial au ajuns să se desolidarizeze de modernitatea occidentală al cărei faliment cataclismic bulversa întreaga lume, şi să-şi caute certitudinile şi raţiunea de a trăi în doctrine şi valori tradiţionale care păreau să-şi fi găsit refugiul în Orient. În această privinţă datorez traseului neprevăzut al activităţii mele jurnalistice o experienţă poate semnificativă.
Războiul era încă departe de a fi fost terminat atunci când am fost trimis la Stockholm în calitate de corespondent al Agenţiei telegrafice suedeze şi a Tribunei Genevei. Suedia îmi inspira atunci un fel de entuziasm, părea în ochii mei o ţară model care, reconciliind progres şi tradiţie, propunea cele mai bune soluţii marilor probleme, mai ales cele sociale, care se pun în mare urgenţă în faţa unei lumi în reconstrucţie.
În timpul anilor mei suedezi am văzut statul-providenţă întărindu-se şi câştigând în eficacitate, în vreme ce condiţiile de viaţă şi puterea de cumpărare a populaţiei erau în plin progres. Totuşi, era imposibil să nu remarci în acelaşi timp că, pe un plan non cantitativ, viaţa însăşi nu părea să se amelioreze – s-ar fi spus, dimpotrivă, că tindea să-şi piardă savoarea. Satisfacţia revendicărilor muncitoreşti părea fără efect pozitiv asupra calităţii propriu-zis umane a celor care beneficiau de ele, le alimenta mai degrabă exigenţele materialiste închizându-i în rolul lor de producători-consumatori. În acelaşi timp începea să se manifeste o anume demoralizare care se combina în mod curios cu o libertate a moravurilor din ce în ce mai mare. Peste tot se vedeau feţe plictisite şi încruntate. Oricine se plângea de totul şi de orice, ba chiar primele raze ale soarelui de primăvară nu mai erau primite ca promisiuni ale fericirii, aşa cum fuseseră ele la ieşirea din iarna nordică.
Poate acestea erau semne premergătoare ale crizei civilizaţiei care, mai târziu, trebuiau să conducă la mai 68 şi la contestarea tumultoasă a “societăţii de consum”. Orice ar fi, credinţa mea în virtuţile “modelului suedez” era de acum puternic zguduită. Totuşi, am renunţat repede să caut soluţii, căci, asemeni noilor maîtres à penser, începusem şi eu să consider că suntem într-o lume “absurdă”. Era, într-adevăr, epoca de glorie a lui Sartre şi a lui Camus. Ei aveau un prestigiu şi o influenţă cărora un tânăr ziarist atent la modele intelectuale putea în mod dificil să scape.
Schimbând complet direcţia, am plecat să fac o serie de reportaje, la început în Indonezia iar apoi în alte regiuni ale Asiei, în principal în India, asupra căreia am fost însărcinat să să anchetez din a doua zi în care şi-a obţinut independenţa. După cinci ani de Scandinavia, nimic nu mă pregătea să abordez o lume atât de diferită, ceea ce nu mă împiedica de altminteri câtuşi de puţin să debarc acolo cu certitudinea de a reprezenta o civilizaţie poate absurdă, dar totuşi superioară şi mai avansată. Îmi părea dincolo de orice îndoială că aceste popoare încă împietrite în credinţele lor primitive şi superstiţiile lor trăiau în cea mai deplorabilă “arierare”.
Totuşi nu puteam să nu fiu sedus de căldura, farmecul, surâsul şi seninătatea acestei umanităţi orientale, chiar dacă ea trăia în sărăcie şi în ignoranţa progresului nostru. Mi-am găsit prieteni în Indonezia şi apoi în India şi am putut să compar mentalitatea lor cu a noastră. Am o avut în curând convingerea că ei posedau în general o trăsătură de spirit, poate înţelepciunea, pe care noi am pierdut-o şi care le dădea capacitatea de a suporta situaţii de “subdezvoltare”, cum se spune, care nouă ne-ar fi părut intolerabile. După Suedia, ţara cu nivelul de viaţă atunci cel mai ridicat din Europa dar unde oamenii se plângeau tot timpul, căzusem în regiunile unde acesta era printre cele mai joase din lume, dar unde, totuşi, nimeni nu părea să se îndoiască de faptul că viaţa este încă demnă de a fi trăită. E evident că, pentru claritate, schematizez puţin. Realitatea nu s-a prezentat probabil într-un mod atât de tranşant, dar trebuie luat în calcul că este vorba de o experienţă directă a acestei probleme majore a timpului nostru care este confruntarea dintre Orient şi Occident, între două tranşe de umanitate, una statică şi încă puternic fidelă valorilor trecutului, alta dinamică, îndreptată spre viitor şi dedicată achiziţiei bunăstării materiale, devenită singurul criteriu al progresului.
Într-o primă fază a reflecţiei, ideea nu mi-ar fi venit să mă desolidarizez de Occidentul căruia, în ciuda decepţiilor suedeze, nu-i puneam încă în dubiu superioritatea. Şi fără să vad vreo contradicţie cu ideile existenţialiste la care pretindeam că ader, persistam în a considera creştinismul preferabil religiilor orientale, inclusiv Islamul, pentru că mi se părea mai apt să aducă fericirea popoarelor, mai deschis progresului. Aceasta era de altminteri opinia aproape unanimă a mediilor europene despre aceste ţări orientale, chiar a celor mai distanţate de orice preocupare religioasă.
Deşi sceptic, am descoperit seninătatea acestui continent şi, la René Guénon, cheia unui atât de orbitor mister
Acestea erau dispoziţiile mele spirituale atunci când am plecat de la Delhi cu trenul spre Bénarès, oraşul sfânt al hinduismului, care merita un reportaj. Aveam atunci în bagajul meu, singura expresie a culturii occidentale, un exemplar al Mitului lui Sisif al lui Camus. Dar o altă carte, a cărei lectură îmi era rezervată de destin tocmai la malul Gangelui, avea să mă vindece în mod definitiv de gustul literaturii existenţialiste: Introducere generală la studiul doctrinelor hinduse, a lui René Guénon. A fost o iluminare şi ca o sfâşiere a unui voal în faţa unor orizonturi nelimitate.
Era fără îndoială vorba de hinduism în această lucrare decisivă pe care Alain Daniélou, care locuia pe atunci la Bénarès, mi-o pusese în mâini. Dar descopeream în ea mai mult decât simpla introducere anunţată prin titlu, o viziune asupra lumii şi a vieţii total diferită de cea a Europei occidentale care mă crescuse şi mă formase. Toată India, tot Orientul îmi apărură din acel moment sub o nouă lumină. Ceea ce considerasem până atunci drept arierare, superstiţie sau refuz al progresului căpăta, în lumina demonstraţiei strălucitoare a lui Guénon, o cu totul altă semnificaţie: era vorba mai degrabă de expresiile, chiar micşorate şi decadente, ale unei ordini a lucrurilor procedând din tradiţia universală, care, până la bulversările aduse de ceea ce numim Renaştere, fusese, sub diverse forme, inspiratoare a tuturor marilor civilizaţii, inclusiv cea a Evului Mediu creştin, şi le sacralizase. În ciuda evoluţiei cosmice descendente, de care hinduşii sunt deosebit de conştienţi de vreme ce desemnează perioada de timp în care ne aflăm cu numele de “Kali Yuga”, vârsta sumbră, Orientul rămăsese în general fidel acestei tradiţii, în timp ce Occidentul, ocupat cu revoluţii şi cu iluziile întreţinute de ideea de “progres”, îşi pierduse dimensiunea verticală a lumii şi a naturii umane pentru a dezvolta o civilizaţie orizontală, materială şi cantitativă, abolind valorile sacre în folosul unei totale secularizări.
De atunci, opera lui Guénon, dispărut în 1951, s-a răspândit considerabil într-un public foarte divers dar în general străin mediilor universitare a căror mentalitate o critică fără jumătăţi de măsură. Ea a suscitat desigur opoziţii puternice în Occident, ceea ce era inevitabil din momentul în care făcea procesul modernităţii, dar influenţa sa a contribuit totuşi la crearea unei apropieri mai binevoitoare faţă de Orient şi civilizaţiile sale. În ce mă priveşte m-am străduit să-mi completez cunoaşterea acestei opere, care aducea noi perspective asupra realităţii indiene, obiect al anchetelor mele. Hârtiile mele o mărturisesc, iar reacţiile lectorilor îmi arătară că apreciau noul ton şi atitudinea mai înţelegătoare. Nu se poate nega într-adevăr că Guénon, mai bine decât mulţi orientalişti recunoscuţi, furnizează “chei” pentru o înţelegere în profunzime a Orientului.
Totuşi, nu era vorba doar de aspectul profesional al lucrurilor. Purtam deja o vie recunoştinţă lui Guénon care mă vindecase cu promptitudine de nihilismul absurd al existenţialismului, denunţând agnosticismul modern ca pe o formă elaborată şi voit agresivă a ignoranţei. Dar el a insistat întotdeauna şi asupra faptului că teoria este puţin lucru dacă nu e însoţită de un angajament personal în cadrul unei tradiţii veritabile sau la învăţămintele unui maestru spiritual autentic. În consecinţă, şi cum mă găseam în India, ţară privilegiată în această privinţă, începui să caut un guru.
Investigaţiile mele fură interesante dar adesea la fel de uimitoare şi dezamăgitoare. Am putut, în diverse ashram-uri, să întâlnesc personalităţile remarcabile printre care cea mai eminentă a fost poate swami Sivananda, la Rishikesh, pe pantele Himalayei, dar am fost de mai multe ori dezgustat de graba exagerată cu care stăpânul locului şi discipolii săi o avea de a reţine vizitatorul european. Aşa a fost cazul în celebrul ashram de la Pondichery pe care l-am vizitat în compania soţiei mele, şi unde Shri Aurobindo îşi trăia ultimele luni ale existenţei terestre. “Mama”, celebră şi ea, care guverna comunitatea, ne acordă o lungă întrevedere în cursul căreia dezvoltă o vastă argumentaţie pentru a ne convinge să rămânem şi să ne alăturăm discipolilor. Dar mai multe puncte din discursul ei nu corespundeau criteriilor guénoniene şi reacţia noastră, fără îndoială bine inspirată, a fost să plecăm după saluturi politicoase.
La întoarecere în Elveţia, după o nouă serie de reportaje în regiuni ale Orientului la fel de extreme ca şi Coreea aflată pe atunci în război, nu găsisem nici cale spirituală nici guru. Atunci Jean Herbert, de care mă apropia un interes comun pentru India, îmi aduse la cunoştinţă că Guénon aderase la Islam de ani buni şi practica asiduu calea contemplativă a sufiţilor. Am fost cu atât mai surprins cu cât, la Bénarès, auzisem din gura unui cărturar indian foarte ortodox opinia că Guénon, dintre toţi autorii occidentali care scriseseră despre hinduism, era singurul care îi sesizase deplin sensul şi profunzimea. Mi s-a părut dificil la început să înţeleg cum de putuse să practice o altă religie.
Sobra sa disciplină, dacă îl ţine pe credincios departe de lumea modernă, îi dă cel puţin pacea sufletească
Câteva săptămâni mai târziu, de altminteri, parvenea de la Cairo noutatea că scriitorul francez tocmai murise. Primul purtător de cuvânt european a gândirii “tradiţionale” nu mai era, dar curentul intelectual căruia îi fusese iniţiator rămânea plin de viaţă şi tindea chiar să se amplifice. La editura Gallimard continua apariţia colecţiei intitulate “Tradiţia” în cadrul căreia, după Guénon, se afirmau doi autori încă necunoscuţi lectorilor de limbă franceză, Ananda Coomaraswamy, eminent critic de artă anglo-indian care era o autoritate în Statele Unite, şi Frithjof Schuon căruia îi apăreau primele titluri (Despre unitatea transcendentală a religiilor şi Ochiul inimii) dintr-o operă considerabilă. Continuau să apară la Paris Etudes traditionnelles, “publicaţie exclusiv consacrată doctrinelor metafizice şi esoterice ale Orientului şi Occidentului”, aşa cum se definea ea însăşi, şi căreia René Guénon îi fusese animator timp de mai mult de douăzeci de ani.
Revista publica articole, în general de ţinută bună, raportându-se în principiu la toate tradiţiile sacre şi tratând, de exemplu, atât şintoismul japonez cât şi cultul Marelui Spirit la Pieile Roşii din America. Islamul şi spiritualitatea sa nu păreau să ocupe un loc privilegiat, şi totuşi diverse studii asupra sufismului permiteau presimţirea că autorii lor vorbesc ca despre o realitate trăită.
Aşa cum au arătat-o într-adevăr multe exemple, opera lui Guénon i-a condus pe mulţi dintre cititorii ei la Islam şi la calea sufită în care el însuşi i-a precedat. Iar alţii, în mod sigur, îi datorează regăsirea credinţei în cadrul religiei în care s-au născut, mai ales creştinismul, dar uneori şi iudaismul sau chiar buddhismul. Şi această diversitate a căilor este importantă de notat pentru a situa curentul “tradiţional” în raport cu alte mişcări intelectuale, religioase şi spirituale ale timpului nostru. Este perfect evident că, prin universalismul său, el este la antipodul mentalităţii care prezidă fojgăiala sectelor.
Adeziunea la gândirea “tradiţională” ilustrată de Guénon, apoi de alţi autori ca Schuon, Titus Burckhardt sau Seyyed Hossein Nasr, a suscitat în general o dublă reacţie: prima, negativă, împinge la desolidarizarea de o modernitate apărând de acum ca revoltă împotriva oricărei ordini de sorginte divină, ca inamică a valorilor spiritului şi ca sursă a unor iluzii conducând umanitatea spre pierdere. A doua, pozitivă, impune urgenţa în a regăsi o cale autentică, deci tradiţională, a salvării şi a realizării spirituale. Or, în această privinţă, maeştrii acestui curent intelectual n-au scris niciodată ceva care, de aproape sau de departe, să fi putut semăna propagandei. Ceea ce ei proclamă este nu necesitatea de a reveni la cutare religie, ci la religie ca atare.
Cei care au urmat o asemenea cale n-au trecut prin ceea ce se numeşte în mod curent o cale. Ar fi mai just să li se aplice această formulă frecvent întâlnită în India: nu omul alege calea, ci calea alege omul.
Acum, dacă ei s-au îndreptat adesea spre Islam şi spiritualitatea sa, există diverse raţiuni pentru acest lucru. Întâi, în perspectiva universalistă a gândirii tradiţionale, islamul apare ca ceea ce este după propria sa doctrină: concluzia şi sinteza Revelaţiei universale. Aşadar, faptul de a adera la Islam nu implică ruptura ce s-ar putea crede cu religia în care omul s-a născut, al cărui adevăr fundamental nu este pus sub semnul întrebării. Vom vedea mai apoi că Islamul, a treia tradiţie de sorginte abrahamică după iudaism şi creştinism, aparţine aceluiaşi univers spiritual “monoteist”, astfel încât un occidental nu s-ar simţi înstrăinat în el.
În sfârşit, în ciuda tuturor aparenţelor contrarii, Islamul rămâne depozitarul unor imense comori de intelectualitate tradiţională şi de înţelepciune, iar moştenirea marilor maeştri spirituali ai trecutului, ca Junayd, Ghazâlî, Jîlânî, Ibn Arabî, Rûmî şi atâţia alţii, poartă în continuare fructe. Dar este vorba aici, la nivele diverse, de un esoterism care, prin definitie, scapă mai mult sau mai puţin privirilor exterioare. Se poate afirma totuşi că tradiţia sa se perpetuează în cadrul tasawwuf, sufismul, sau “mistica musulmană” cum se spune în mod curent, şi a confreriilor care emană din ea. Şi mai există încă, printre shaikh-ii care le dirijează, câtiva maestri autentici care se situează fără îndoială la nivelul celor mai eminenţi guru din India.
Acest aspect al Islamului nu corespunde cu sigurantă deloc imaginii ce o dă despre sine în lume. Dar poate acesta este un motiv în plus să-i semnalăm imaginea ascunsă.
Chiar în mediile cultivate, se concepe cu dificultate astăzi că europeni cu aparenţă aproape normală pot împinge extravaganţa până la a practica Islamul şi a-şi impune datoriile şi constrângerile sale. Occidentalii s-ar mira mai puţin fără îndoială dacă s-ar informa puţin mai mult asupra acestei religii care, în cele din urmă, nu este la fel de străină continentului nostru cum se consideră în mod obişnuit. Fără să vorbim de mulţimile de musulmani veniţi recent în Europa în urma prăbuşirii colonialismului, Spania, cândva, a fost pământ islamic timp de şapte secole. Şi Sicilia a fost, deşi mai puţin timp, iar la ora actuală milioane de musulmani trăiesc în Balkani unde, incontestabil, sunt la ei acasă.
Riturile islamice nu se pot cu siguranţă compara cu cele ale creştinismului şi totuşi nu prezintă nimic mai extraordinar, dimpotrivă, pentru că nu cer fidelului să creadă în “mistere” ci îî impun pur şi simplu o atitudine de adorare şi de supunere Dumnezeului unic. Diferenţa fundamentală între un occidental mediu şi un musulman practicant nu se situează probabil la nivelul moştenirilor culturale, ci corespund mai degrabă contradicţiei care opune inevitabil civilizaţiei secularizate actuale orice om ataşat unei tradiţii sacre. În această privinţă musulmanul fidel credinţei sale rămâne întotdeauna mai mult sau mai puţin străin lumii moderne.
O asemenea situaţie îi pune în mod clar probleme şi-l supune unei discipline foarte puţin conforme spiritului secolului, dar îi aduce multe compensaţii printre care cea mai mică nu este pacea sufletească. Pentru că, acceptând această disciplină, nu numai că are sentimentul de a se reconcilia cu Creatorul său, faţă de care face act de supunere în îndeplinirea fiecăreia dintre obligaţiile sale religioase, dar regăseşte şi o stare de armonie cu creaţia. Într-adevăr, riturile islamice au o legătură evidentă cu marile ritmuri cosmice, îndeosebi cu mişcarea soarelui care determină orele rugăciunilor cotidiane, la fel cu cea a lunii care rămâne baza calendarului musulman. Simbolismul lor aminteşte omului că el ocupă un loc central în universul în care a fost făcut “vicar al lui Dumnezeu”, ceea ce îl face solidar cu natura şi toată ordinea lucrurilor create, dar îl desolidarizează de o civilizaţie responsabilă de criza ecologică şi alte cataclisme ameninţătoare.
Poate trebui să adăugăm că practia islamului nu favorizează câtuşi de puţin exaltarea religioasă, ci este însoţită mai degrabă de sobrietate şi de seninătate. Căci credinţa care o motivează este făcută din certitudine şi înţelepciune, certitudine a Absolutului, a Realităţii divine, a înţelepciunii recunoscând că tot restul, tot ceea ce constituie nivelul lumii noastre, este relativ şi contingent, “divertisment şi joc” după termenii Coranului.
Este foarte evident că în epoca noastră toate religiile sunt mai mult sau mai puţin în declin sau în criză. Islamul nu scapă acestei reguli, dar în ciuda decadenţei sale, a turbulenţelor şi a exceselor nejustificabile comise în numele său, el este, în realitatea trăită de sute de milioane de credincioşi, foarte diferit de ceea ce actualitatea face să apară, şi rămâne un extraordinar rezervor de credinţă şi de rugăciune. Şi dacă este în continuare capabil să atragă occidentali în căutarea esenţialului, “singurul lucru necesar”, pe care li-l refuză propria lor civilizaţie, nu-l datorează evident khomeinismului nici altor forme mai mult sau mai puţin aberante de integrism şi de îngustime de spirit, ci spiritualităţii sale întotdeauna vii şi faptului fundamental că rămâne expresia directă a Adevărului transcendent, fără de care nu ar putea să existe o adevărată religie.
Acest text a apărut în Le Temps stratégique, no 22, toamna 1987.
Despre sufism. 2. ‘Adab-ul in timpul reuniunii sufite
Introducere
-importanta ‘adab-ului pe Cale. « Kull tasawuff adab » « Sufismul este in intregime ‘adab », (cel care te depaseste in ‘adab, te depaseste in sufism).
-fiecare lucru are propriul sau ‘adab, inclusiv reuniunea : hadith-urile XXII,23; XXII,30 : actualizarea prezentelor spirituale in timpul reuniunii cere un respect si un comportament aparte.
Perseverenta
Perseverenta = prima dovada de respect fata de reuniune ; dupa spusele lui Seyd : « sa te depasesti pe tine insuti pentru a fi prezent la reuniune », oricare ne-ar fi programul de activitate.
Reuniune = actualizarea prezentei spirituale a Seicului, stalp al Caii.
Necesitatea de a veni la reuniuni, indiferent de :
*propriile activitati
*starea noastra de spirit
*eventualele greseli pe care le-am comis.
Necesitatea respectarii orei de incepere a reuniunii. Ajungerea cu intarziere perturba concentrarea celorlalti.
Comportamentul care trebuie respectat
-Concentrare in timpul invocatiilor : a fi prezent nu numai corporal, ci si spiritual.
-A nu « bagateliza » reuniunea, ci a o magnifica interior si a deveni constient de faptul ca este vorba despre un timp sacru, despre orele cele mai importante din saptamana respectiva (cf. Seyd : « tot ce va ramane dupa moarte sunt actiunile voastre si dhikr-ul vostru »).
-Imbracaminte adecvata : fara haine murdarite, blugi, tinute elegante. Fara haine mulate pentru faqirat, fara hijab infasurat.
-Formarea unui cerc regulat.
-A nu se ridica din cerc decat in caz de forta majora. Sa nu se vorbeasca, sa nu se rada, sa nu se iroseasca timpul dedicat reuniunii cu timpi morti, sa nu se intinda picioarele in directia cercului, sa se inchida telefoanele mobile.
- A nu se bate din palme in timpul dhikr-ului (cu exceptia a una sau doua persoane), sa se respecte ritmul celui care conduce reuniunea - a carui voce trebuie sa se ridice putin peste cea a celorlalti fuqqara : un ritm armonios favorizeaza orientarea.
-In timpul ‘imara, a se ridica atunci cand cel care conduce reuniunea se ridica, a regrupa fuqarra in ‘imara.
-In timpul unui curs : sa nu se faca dhikr din respect pentru intervenient. Sa se astepte terminarea cursului pentru a pune intrebari ; sa nu se intrerupa intervenientul.
-Ahwal (pluralul de la hal = stare) : sa fie acceptate (de către cei care nu manifesta stari) fara sa se rada. Sa fie manifestate numai acele stari care nu pot fi retinute (pentru cei care manifesta stari) - cf indicatiilor lui Seyd : « sa nu se impiedice exprimarea hal-ului pentru ca inimile sa nu se raceasca ».
-Respectarea pauzelor si a ritmului in timpul recitarii Coranului, respectarea silabelor.
-In timpul unui schimb de idei : sa nu vorbeasca toata lumea in acelasi timp, sa nu se taie vorba altcuiva, sa fie ascultat cel care vorbeste la un moment dat.
Concluzie
Desfasurarea unei reuniuni este asemenea inaltarii unei catedrale ; trebuie ca regulile de baza sa fie respectate de catre toata lumea. Este suficienta o singura persoana pentru a perturba ansamblul.
-importanta ‘adab-ului pe Cale. « Kull tasawuff adab » « Sufismul este in intregime ‘adab », (cel care te depaseste in ‘adab, te depaseste in sufism).
-fiecare lucru are propriul sau ‘adab, inclusiv reuniunea : hadith-urile XXII,23; XXII,30 : actualizarea prezentelor spirituale in timpul reuniunii cere un respect si un comportament aparte.
Perseverenta
Perseverenta = prima dovada de respect fata de reuniune ; dupa spusele lui Seyd : « sa te depasesti pe tine insuti pentru a fi prezent la reuniune », oricare ne-ar fi programul de activitate.
Reuniune = actualizarea prezentei spirituale a Seicului, stalp al Caii.
Necesitatea de a veni la reuniuni, indiferent de :
*propriile activitati
*starea noastra de spirit
*eventualele greseli pe care le-am comis.
Necesitatea respectarii orei de incepere a reuniunii. Ajungerea cu intarziere perturba concentrarea celorlalti.
Comportamentul care trebuie respectat
-Concentrare in timpul invocatiilor : a fi prezent nu numai corporal, ci si spiritual.
-A nu « bagateliza » reuniunea, ci a o magnifica interior si a deveni constient de faptul ca este vorba despre un timp sacru, despre orele cele mai importante din saptamana respectiva (cf. Seyd : « tot ce va ramane dupa moarte sunt actiunile voastre si dhikr-ul vostru »).
-Imbracaminte adecvata : fara haine murdarite, blugi, tinute elegante. Fara haine mulate pentru faqirat, fara hijab infasurat.
-Formarea unui cerc regulat.
-A nu se ridica din cerc decat in caz de forta majora. Sa nu se vorbeasca, sa nu se rada, sa nu se iroseasca timpul dedicat reuniunii cu timpi morti, sa nu se intinda picioarele in directia cercului, sa se inchida telefoanele mobile.
- A nu se bate din palme in timpul dhikr-ului (cu exceptia a una sau doua persoane), sa se respecte ritmul celui care conduce reuniunea - a carui voce trebuie sa se ridice putin peste cea a celorlalti fuqqara : un ritm armonios favorizeaza orientarea.
-In timpul ‘imara, a se ridica atunci cand cel care conduce reuniunea se ridica, a regrupa fuqarra in ‘imara.
-In timpul unui curs : sa nu se faca dhikr din respect pentru intervenient. Sa se astepte terminarea cursului pentru a pune intrebari ; sa nu se intrerupa intervenientul.
-Ahwal (pluralul de la hal = stare) : sa fie acceptate (de către cei care nu manifesta stari) fara sa se rada. Sa fie manifestate numai acele stari care nu pot fi retinute (pentru cei care manifesta stari) - cf indicatiilor lui Seyd : « sa nu se impiedice exprimarea hal-ului pentru ca inimile sa nu se raceasca ».
-Respectarea pauzelor si a ritmului in timpul recitarii Coranului, respectarea silabelor.
-In timpul unui schimb de idei : sa nu vorbeasca toata lumea in acelasi timp, sa nu se taie vorba altcuiva, sa fie ascultat cel care vorbeste la un moment dat.
Concluzie
Desfasurarea unei reuniuni este asemenea inaltarii unei catedrale ; trebuie ca regulile de baza sa fie respectate de catre toata lumea. Este suficienta o singura persoana pentru a perturba ansamblul.
Noi trăiam în nişte luminişuri, Islamul strălucea ca soarele… (de Maurice Lombard)
Lumea musulmană a secolelor VIII şi XI nu este numai punctul de plecare al unei lungi istorii, cea a civilizaţiilor musulmane, ea este concomitent şi punctul de sosire – întins până în zilele noastre – al apogeului unei istorii încă şi mai lungi, cea a civilizaţiilor urbane ale Orientului antic, cele mai vechi civilizaţii cunoscute ale umanităţii, regrupate deja cândva în imperiul lui Alexandru…
Să aruncăm mai întâi o privire spre epoca cuceririlor arabe (mijlocul secolului VII – mijlocul secolului VIII). Atunci s-au construit principalele trăsături ale lumii musulmane.
La început aceste cuceriri au fost făcute de arabii din Arabia, beduini crescători de cămile care constituiră prima forţă militară a Islamului, sub conducerea şefilor de la Mekkah, ei înşişi comercianţi şi armatori de mari caravane. În afara deşertului şi a zonelor de păstorit ale peninsulei arabe, arabii se vor orienta spre ţările Semilunei fertile: Mesopotamia, Siria şi Egipt.
Cuceritorii arabi? O mână de călăreţi pe cămile primiţi ca eliberatori
Dar, alături de elementul arab, armatele islamului se vor deschide contingentelor ridicate din populaţiile subjugate, contingente care vor sta în prelungirea mişcării iniţiale. În acest fel iranienii vor continua marşul spre Asia Centrală, siriano-egiptenii spre Africa de Nord, berberii Africii de Nord, la rândul lor, spre Spania şi Sicilia.
Elementul arab s-a limitat deci spre un singur val de invadatori, plecaţi dintr-un deşert şi nu din ţinuturile împădurite, cu poieni cultivate (Europa centrală) sau din stepele că păşuni (Asia) care au constituit întotdeauna rezervorul invadatorilor barbari ale căror valuri succesive au venit să se instaleze într-un Occident rural, forestier şi puţin populat. Aici, o mână de cuceritori sunt imediat absorbiţi, se dizolvă în mulţimile urbane ale civilizaţiei superioare.
Cum se poate explica uşurinţa şi rapiditatea acestei cuceriri? Arabii aveau de fapt toate şansele să fie primiţi ca nişte eliberatori de către vechile populaţii ale lumii semitice din Siria şi din Mesopotamia, precum şi de către egipteni. Aceste popoare, în afara înrudirii etnice şi lingvistice care-i lega pe unii dintre ei cu arabii, erau supuse de mult timp Romei, apoi Bizanţului în vest, Imperiului persan sassanid în est. Erau în stare de revoltă permanentă împotriva administraţiilor de la Constantiopole şi de la Ctesifon – revoltă, ca întotdeauna în Orient, cu coloratură religioasă şi fond social. Domeniul bizantin este zguduit de erezii – mai cu seamă nestorianismul şi erezia monofizită se opun ortodoxiei dominante. În domeniul sassanid se dezvoltă maniheismul, iudaismul şi creştinismul, confesiuni îndreptate împotriva religiei oficiale, mazdeismul.
Or, tendinţele democratice, egalitare şi cosmopolite ale mesajului islamic răspundeau mişcărilor de revoltă socială şi religioasă. De unde, parţial cel puţin, uşurinţa cu care s-a făcut cucerirea.
Nevoia de ordine şi de pace împinge şi ea populaţiile citadine să se ralieze de partea cuceritorului, de la care aşteaptă o protecţie împotriva anarhiei şi a incursiunilor pentru pradă ale nomazilor. Singura rezistenţă încăpăţânată va veni în cele din urmă de la berberi care, aşa cum se răsculaseră cândva împotriva Cartaginei şi a Romei, şi cum se vor răscula mai târziu împotriva turcilor, vor rămâne întotdeauna, faţă de dominaţia musulmană, în stare de rezistenţă deschisă sau larvară.
Raporturile cu popoarele supuse au fost, în toate cazurile, facilitate de toleranţa invadatorilor, oameni destul de indiferenţi religios, chiar sceptici. Aşadar, nu există persecuţii, nici convertiri forţate. Singura exigenţă manifestată de cuceritori este de ordin fiscal: un tratat de capitulare semnat de ambele părţi, recunoscut de autorităţile religioase, garantează, în schimbul colectării unui impozit, libertatea cultului şi continuarea activităţilor economice.
Cucerirea a fost atât de rapidă încât nu a existat un hiatus, o ruptură, ci continuarea statului preexistent, în toate domeniile sale de activitate: instituţii, rotiţe şi personal administrativ, proceduri, birouri, impozite şi, în sfârşit, monedă.
Cucerirea nu se traduce nici prin distrugeri. N-au existat oraşe arse sau şterse de pe faţa pământului, singura excepţie notabilă fiind jefuirea palatelor sassanide bogate în aur. Deci, n-a fost nici o dezorganizare, populaţiile supuse vor furniza în continuare personalul necesar administraţiei, instrumentul mental al popoarelor cultivate. Noii convertiţi creştini, evrei sau persani, mawali (clienţi) aşa cum se numeau ei atunci, vor juca un rol decisiv în elaborarea civilizaţiei sincretice care este civilizaţia “musulmană”. Chiar şi în codificarea gramaticii arabe, chiar şi în stabilirea textului definitiv al Coranului, vor interveni non-arabi, fii ai vechilor popoare ale Orientului versate în tehnici intelectuale.
Orientul musulman, adică fostele teritorii sassanide (Mesopotamia şi Iranul) şi bizantine (Siria şi Egiptul), se comportă astfel ca creuzetul unei civilizaţii de sinteză care se va întinde apoi asupra întregului domeniu al Islamului: partea orientală, spre Asia centrală, partea occidentală, spre Ifriqiya (Tunisia şi estul algerian), Maghrib al-aqsa (Extremul Occident), Berberia, Spania şi Sicilia.
În realitate, cucerirea musulmană a salvat Occidentul de noaptea barbară în care era scufundat!
Contrariu tezei lui Henri Pirenne, Occidentul a reluat contactul cu civilizaţiile orientale şi, prin ele, cu marile curente mondiale ale comerţului şi ale culturii exact graţie cuceririi musulmane. În timp ce marile invazii barbare din secolele IV şi V antrenaseră regresiunea economică a Occidentului merovingian, apoi carolingian, crearea noului imperiul islamic antrenează, pentru acelaşi Occident, o uimitoare dezvoltare şi o relansare a civilizaţiei proprii.
Dacă luăm în considerare consecinţele profunde ale cuceririi, trei probleme trebuie să fie puse în mod clar şi separat: islamizarea, arabizarea şi semitizarea.
Islamizarea este convertirea vechilor populaţii la noua religie, Islam, convertire favorizată de avantajele fiscale care-i exceptau pe noii convertiţi: suprimarea impozitului jizya sau capitaţia.
Arabizarea trebuie să fie înţeleasă numai în sens lingvistic. Nu a exista o infuzie notabilă de sânge “arab”. Foarte puţine tradiţii propriu-zis “arabe” au fost implantate în ţările cucerite. Ceea ce este numit adesea în mod greşit arabizare, este de fapt semitizarea, orientalizarea, adică adoptarea unui ansamblu de concepte morale, de tabu-uri, de cosmogonii, de cadre mentale şi de practici, care este cel al popoarelor semitice (sau, mai bine zis, semitizate) ale Siriei-Mesopotamiei, şi mai ales a acelei părţi din aceste populaţii care este forţa motrice, pilot: populaţiile urbane, în cadrul cărora s-au acumulat straturile tuturor vechilor civilizaţii de la antichitatea cea mai depărtată încoace, civilizaţii care le-au comunicat fineţea şi rafinamentul, tehnicile intelectuale şi comerciale, nevoia unei ordini sociale stabilite solid, dar şi lipsa de “virtuţi războinice” – atât de răspândită printre populaţiile antichităţii timpurii – care necesită adoptarea mercenarilor.
Civilizaţia musulmană? Un creuzet în care s-au contopit arabi, creştini, evrei şi persani
Cuceririle musulmane sunt la început bătălii câştigate de beduinii Arabiei ieşiţi din deşerturi pe drumuri deja trasate clar şi care se aruncă asupra aglomeraţiilor citadine, ajutaţi de un cerc de fellahi a căror misiune ra aceea de a-i asista în treburile domestice. Mai apoi, vor fi opera berberilor, nomazi Sanhaja sau solizi munteni Kutâma, şi, mai târziu, ocupaţia turcilor, a kurzilor, a daylemiţilor. Islamul şi-a extras forţa militară din acest rezervor de războinici mercenari.
Semitizarea este cu totul altceva, ea este civilizaţia urbană a vechiului Orient sincretic – imperiul persan apoi regatele eleniste -, difuzată în afara domeniului semitic prin mai multe canale şi mai multe mijloace. Întâi de toate prin intermediul limbii arabe, limbă religioasă a Coranului, limbă a guvernării, limbă oficială şi de birou, limbă a marelui comerţ şi a schimburilor îndepărtate, limbă a civilizaţiei literare şi ştiinţifice. Gândirile greacă, iraniană, indiană, chineză, ne-au fost transmise în mare parte prin intermediul traducerilor în arabă, adică printr-un instrument semitic. Semitizarea a avut loc de asemenea prin rutele diasporei comerciale levantine, pornind de la regiunea istmurilor, graţie, în cele din urmă, dispersării, migraţiei de mici efective şi constituirii de comunităţi religioase în punctele strategice ale marelui comerţ. Micile grupuri de pionieri iau amploare încetul cu încetul graţie noilor sosiţi. În acelaşi timp, proliferează, înaintează, prospectează, stabilesc noi centre conservând în spate poziţii de repliere prin intermediul cărora menţin legături din ce în ce mai slabe, uneori rupte din cauza schismelor, uneori întărite de regrupări sau de reluarea legăturii cu acelaşi centru. Aşa iau naştere comunităţile evreieşti a căror limbă scrisă este ebraica sau aramaica, iar limba vorbită araba, comunităţile nestoriene a căror limbă scrisă este siriana, iar limba vorbită araba.
Prin poziţia sa centrală în inima Lumii Vechi, prin dominaţia asupra regiunii istmurilor între două mari domenii maritime – Oceanul Indian şi Mediterana -, prin posedarea marei rute continentale, ruta stepelor, a deşerturilor şi a oazelor care din Asia Centrală duce spre Africa Occidentală, lumea musulmană se afla atunci în raport direct cu alte mari centre urbane şi civilizate. Ea întreţine schimburi fructuoase, de la egal la egal, cu India, China şi Bizanţul. Dar se află de asemeni în raport direct cu lumile tinere – nomade sau forestier – încă barbare sau barbarizate: stepele turceşti, regiunile fluviilor ruseşti, lumea neagră, Occidentul creştin, asupra cărora îşi va face simţită strălucirea, împrumutându-le din forţele ei vii. Este o punte între lumi periferice.
De unde importanţa drumurilor de care depind înaintarea, progresul rapid sau lent, continuu sau întrerupt, influenţele în interiorul zonei de trecere privilegiate pe care o constituie lumea musulmană până în secolul XI. Sunt difuzate spre vest – Occidentul musulman şi dincolo de el – invenţiile şi descoperirile obţinute de vechile ţări ale Orientului, modificate şi îmbogăţite de confruntarea în interiorul unei aceleaşi arii spaţiale, noile influenţe vin pe rutele comerţului îndepărtat, din India, Asia centrală şi China.
De unde reiese şi mai bine importanţa reţelei urbane. Din oraş în oraş se ţes legături economice şi culturale. Drumul serveşte transportului influenţelor urbane. Armatura economică, socială, culturală a lumii musulmane o constituie reţeaua de metropole. Din secolul VIII şi până în secolul XI, punctele cele mai fierbinţi ale acestei mari axe sunt: Baghdad, Damasc, Cairo, Kairuan Fès, Palermo, tot atâtea puncte de popas pe marea rută care leagă Samarkand de Cordoba, mărturisind extraordinara unitate a unei civilizaţii sincretice, în cadrul căreia circulă oameni, mărfuri şi idei ce se suprapun vechiului fond regional rural sau nomad.
De unde, în cele din urmă, importanţa economiei monetare. Se bate din plin monedă datorită afluxului de aur din Africa de sud-est şi din Sudan, explodează creditul, care dublează circulaţia valorilor. În secolul IX, Ibn Khurdadhbeh notează că dezvoltarea bogăţiei şi a tranzacţiilor comerciale este atât de mare încât pot fi văzute monezi circulând în aşezările mici, acolo unde până atunci trocul fusese singura practică. Astfel, pe măsură ce zona de circulaţie monetară creşte, puterea oraşelor asupra ruralităţii creşte şi ea.
În secolul XI, criza economică (deja!) duce la explozia lumii musulmane. Timpul Europei venise…
Dar economia dinarului are nu numai forţa ei, ci şi slăbiciunile corespunzătoare. Ea depinde de comerţ. Supravieţuieşte prin menţinerea drumurilor, prin dominaţia asupra reţelei de relaţii îndepărtate graţie căreia lumea musulmană poate şi trebuie să-şi procure produsele care-i lipsesc şi care-i sunt indispensabile economiei şi civilizaţiei ei aflate în expansiune – aur, înainte de toate, lemn, metale şi arme, sclavi – economie şi civilizaţie obişnuite să cumpere totul în schimbul aurului şi de departe. Atunci când relaţiile îndepărtate încep să se estompeze, drumurile sunt deturnate sau întrerupte, aurul soseşte mai puţin regulat, iar tonusul general scade, crizele încep să se succeadă una alteia, se face simţit regresul oraşelor şi, din acel moment, imposibilitate rezistenţei în faţa poftelor Barbarilor, legată de introducerea mercenarilor în armate, ruperea completă a rutelor comerciale din cauza invaziilor, dislocarea ansamblului.
Şi, într-adevăr, în a doua jumătate a secolului XI, survin crizele, tulburările, invaziile şi, odată cu ele, declinul urban şi întreruperea curentelor economice. Cartiere întregi din Baghdad şi Cairo sunt în ruine, Kairuan este abandonat pentru Mahdiyya, Qal’a al Banu Hammad pentru Bugie, Fes cade sub stăpânirea Almoravizilor. Califatului dezmembrat de la Cordoba îi succed Reyes de Taifas. Rupturii rutelor îi corespunde fărâmiţarea lumii musulmane într-un islam turc, un islam egiptean, un islam maghrebin, un islam spaniol. Particularităţile subadiacente ies la suprafaţă şi vechile fonduri, preexistente cuceririi musulmane dar topite de aceasta, conduc la apariţia civilizaţiilor musulmane.
După secolul XI, centrul de gravitate a Lumii Vechi basculează. De acum, centrele motorii ale unei economii în expansiune continuă nu se mai află în Orient, în marile oraşe ale lumii islamice. Ele au emigrat în Occident şi s-au fixat în oraşele negustoreşti ale Italiei şi ale Flandrei şi, la jumătatea drumului care le leagă, în târgurile din Champagne, unde se schimbă produsele ţărilor nordice şi ale ţărilor mediteraneene. Cu sincope, întreruperi, perioade triumfale şi momente de depresie, puterea economică, forţa de expansiune materială, activitatea creatoare vor fi din acel moment – pentru secole – privilegiul Europei occidentale.
Totuşi, chiar în declinul ei economic, lumea musulmană va continua încă mult timp să strălucească intelectual prin ştiinţele şi filosofia ei. Mai cu seamă în medicină, va juca un rol important nu doar în mişcarea Renaşterii, ci până în secolul XIX.
Între China, India, Bizanţ şi barbarii medievali – turci, negri şi occidentali -, de la sfârşitul imperiilor antice şi până la naşterea statelor moderne, civilizaţia musulmană în prima sa grandoare va fi un creuzet cronologic şi geografic, un plan de intersecţie, o imensă conjunctură, o întâlnire fabuloasă.
Acest text a fost publicat în Le Temps stratégique, no 20, primăvara lui 1987.
Maurice Lombard (1904-1965) a predat istoria economică a Evului Mediu mediteranean la Şcoala Practică de Înalte Studii şi la Şcoala Normală Superioară (ENA) din Paris. Textul tradus aici este un extras din lucrarea sa postumă L’Islam dans sa première grandeur (Paris, Flammarion, 1971). Printre celelalte lucrări importante scrise de el vom nota Espaces et réseaux du haut Moyen Age (Paris, Mouton, 1972) şi Monnaie et Histoire d’Alexandre à Mahomet (Paris, Mouton, 1971).
Să aruncăm mai întâi o privire spre epoca cuceririlor arabe (mijlocul secolului VII – mijlocul secolului VIII). Atunci s-au construit principalele trăsături ale lumii musulmane.
La început aceste cuceriri au fost făcute de arabii din Arabia, beduini crescători de cămile care constituiră prima forţă militară a Islamului, sub conducerea şefilor de la Mekkah, ei înşişi comercianţi şi armatori de mari caravane. În afara deşertului şi a zonelor de păstorit ale peninsulei arabe, arabii se vor orienta spre ţările Semilunei fertile: Mesopotamia, Siria şi Egipt.
Cuceritorii arabi? O mână de călăreţi pe cămile primiţi ca eliberatori
Dar, alături de elementul arab, armatele islamului se vor deschide contingentelor ridicate din populaţiile subjugate, contingente care vor sta în prelungirea mişcării iniţiale. În acest fel iranienii vor continua marşul spre Asia Centrală, siriano-egiptenii spre Africa de Nord, berberii Africii de Nord, la rândul lor, spre Spania şi Sicilia.
Elementul arab s-a limitat deci spre un singur val de invadatori, plecaţi dintr-un deşert şi nu din ţinuturile împădurite, cu poieni cultivate (Europa centrală) sau din stepele că păşuni (Asia) care au constituit întotdeauna rezervorul invadatorilor barbari ale căror valuri succesive au venit să se instaleze într-un Occident rural, forestier şi puţin populat. Aici, o mână de cuceritori sunt imediat absorbiţi, se dizolvă în mulţimile urbane ale civilizaţiei superioare.
Cum se poate explica uşurinţa şi rapiditatea acestei cuceriri? Arabii aveau de fapt toate şansele să fie primiţi ca nişte eliberatori de către vechile populaţii ale lumii semitice din Siria şi din Mesopotamia, precum şi de către egipteni. Aceste popoare, în afara înrudirii etnice şi lingvistice care-i lega pe unii dintre ei cu arabii, erau supuse de mult timp Romei, apoi Bizanţului în vest, Imperiului persan sassanid în est. Erau în stare de revoltă permanentă împotriva administraţiilor de la Constantiopole şi de la Ctesifon – revoltă, ca întotdeauna în Orient, cu coloratură religioasă şi fond social. Domeniul bizantin este zguduit de erezii – mai cu seamă nestorianismul şi erezia monofizită se opun ortodoxiei dominante. În domeniul sassanid se dezvoltă maniheismul, iudaismul şi creştinismul, confesiuni îndreptate împotriva religiei oficiale, mazdeismul.
Or, tendinţele democratice, egalitare şi cosmopolite ale mesajului islamic răspundeau mişcărilor de revoltă socială şi religioasă. De unde, parţial cel puţin, uşurinţa cu care s-a făcut cucerirea.
Nevoia de ordine şi de pace împinge şi ea populaţiile citadine să se ralieze de partea cuceritorului, de la care aşteaptă o protecţie împotriva anarhiei şi a incursiunilor pentru pradă ale nomazilor. Singura rezistenţă încăpăţânată va veni în cele din urmă de la berberi care, aşa cum se răsculaseră cândva împotriva Cartaginei şi a Romei, şi cum se vor răscula mai târziu împotriva turcilor, vor rămâne întotdeauna, faţă de dominaţia musulmană, în stare de rezistenţă deschisă sau larvară.
Raporturile cu popoarele supuse au fost, în toate cazurile, facilitate de toleranţa invadatorilor, oameni destul de indiferenţi religios, chiar sceptici. Aşadar, nu există persecuţii, nici convertiri forţate. Singura exigenţă manifestată de cuceritori este de ordin fiscal: un tratat de capitulare semnat de ambele părţi, recunoscut de autorităţile religioase, garantează, în schimbul colectării unui impozit, libertatea cultului şi continuarea activităţilor economice.
Cucerirea a fost atât de rapidă încât nu a existat un hiatus, o ruptură, ci continuarea statului preexistent, în toate domeniile sale de activitate: instituţii, rotiţe şi personal administrativ, proceduri, birouri, impozite şi, în sfârşit, monedă.
Cucerirea nu se traduce nici prin distrugeri. N-au existat oraşe arse sau şterse de pe faţa pământului, singura excepţie notabilă fiind jefuirea palatelor sassanide bogate în aur. Deci, n-a fost nici o dezorganizare, populaţiile supuse vor furniza în continuare personalul necesar administraţiei, instrumentul mental al popoarelor cultivate. Noii convertiţi creştini, evrei sau persani, mawali (clienţi) aşa cum se numeau ei atunci, vor juca un rol decisiv în elaborarea civilizaţiei sincretice care este civilizaţia “musulmană”. Chiar şi în codificarea gramaticii arabe, chiar şi în stabilirea textului definitiv al Coranului, vor interveni non-arabi, fii ai vechilor popoare ale Orientului versate în tehnici intelectuale.
Orientul musulman, adică fostele teritorii sassanide (Mesopotamia şi Iranul) şi bizantine (Siria şi Egiptul), se comportă astfel ca creuzetul unei civilizaţii de sinteză care se va întinde apoi asupra întregului domeniu al Islamului: partea orientală, spre Asia centrală, partea occidentală, spre Ifriqiya (Tunisia şi estul algerian), Maghrib al-aqsa (Extremul Occident), Berberia, Spania şi Sicilia.
În realitate, cucerirea musulmană a salvat Occidentul de noaptea barbară în care era scufundat!
Contrariu tezei lui Henri Pirenne, Occidentul a reluat contactul cu civilizaţiile orientale şi, prin ele, cu marile curente mondiale ale comerţului şi ale culturii exact graţie cuceririi musulmane. În timp ce marile invazii barbare din secolele IV şi V antrenaseră regresiunea economică a Occidentului merovingian, apoi carolingian, crearea noului imperiul islamic antrenează, pentru acelaşi Occident, o uimitoare dezvoltare şi o relansare a civilizaţiei proprii.
Dacă luăm în considerare consecinţele profunde ale cuceririi, trei probleme trebuie să fie puse în mod clar şi separat: islamizarea, arabizarea şi semitizarea.
Islamizarea este convertirea vechilor populaţii la noua religie, Islam, convertire favorizată de avantajele fiscale care-i exceptau pe noii convertiţi: suprimarea impozitului jizya sau capitaţia.
Arabizarea trebuie să fie înţeleasă numai în sens lingvistic. Nu a exista o infuzie notabilă de sânge “arab”. Foarte puţine tradiţii propriu-zis “arabe” au fost implantate în ţările cucerite. Ceea ce este numit adesea în mod greşit arabizare, este de fapt semitizarea, orientalizarea, adică adoptarea unui ansamblu de concepte morale, de tabu-uri, de cosmogonii, de cadre mentale şi de practici, care este cel al popoarelor semitice (sau, mai bine zis, semitizate) ale Siriei-Mesopotamiei, şi mai ales a acelei părţi din aceste populaţii care este forţa motrice, pilot: populaţiile urbane, în cadrul cărora s-au acumulat straturile tuturor vechilor civilizaţii de la antichitatea cea mai depărtată încoace, civilizaţii care le-au comunicat fineţea şi rafinamentul, tehnicile intelectuale şi comerciale, nevoia unei ordini sociale stabilite solid, dar şi lipsa de “virtuţi războinice” – atât de răspândită printre populaţiile antichităţii timpurii – care necesită adoptarea mercenarilor.
Civilizaţia musulmană? Un creuzet în care s-au contopit arabi, creştini, evrei şi persani
Cuceririle musulmane sunt la început bătălii câştigate de beduinii Arabiei ieşiţi din deşerturi pe drumuri deja trasate clar şi care se aruncă asupra aglomeraţiilor citadine, ajutaţi de un cerc de fellahi a căror misiune ra aceea de a-i asista în treburile domestice. Mai apoi, vor fi opera berberilor, nomazi Sanhaja sau solizi munteni Kutâma, şi, mai târziu, ocupaţia turcilor, a kurzilor, a daylemiţilor. Islamul şi-a extras forţa militară din acest rezervor de războinici mercenari.
Semitizarea este cu totul altceva, ea este civilizaţia urbană a vechiului Orient sincretic – imperiul persan apoi regatele eleniste -, difuzată în afara domeniului semitic prin mai multe canale şi mai multe mijloace. Întâi de toate prin intermediul limbii arabe, limbă religioasă a Coranului, limbă a guvernării, limbă oficială şi de birou, limbă a marelui comerţ şi a schimburilor îndepărtate, limbă a civilizaţiei literare şi ştiinţifice. Gândirile greacă, iraniană, indiană, chineză, ne-au fost transmise în mare parte prin intermediul traducerilor în arabă, adică printr-un instrument semitic. Semitizarea a avut loc de asemenea prin rutele diasporei comerciale levantine, pornind de la regiunea istmurilor, graţie, în cele din urmă, dispersării, migraţiei de mici efective şi constituirii de comunităţi religioase în punctele strategice ale marelui comerţ. Micile grupuri de pionieri iau amploare încetul cu încetul graţie noilor sosiţi. În acelaşi timp, proliferează, înaintează, prospectează, stabilesc noi centre conservând în spate poziţii de repliere prin intermediul cărora menţin legături din ce în ce mai slabe, uneori rupte din cauza schismelor, uneori întărite de regrupări sau de reluarea legăturii cu acelaşi centru. Aşa iau naştere comunităţile evreieşti a căror limbă scrisă este ebraica sau aramaica, iar limba vorbită araba, comunităţile nestoriene a căror limbă scrisă este siriana, iar limba vorbită araba.
Prin poziţia sa centrală în inima Lumii Vechi, prin dominaţia asupra regiunii istmurilor între două mari domenii maritime – Oceanul Indian şi Mediterana -, prin posedarea marei rute continentale, ruta stepelor, a deşerturilor şi a oazelor care din Asia Centrală duce spre Africa Occidentală, lumea musulmană se afla atunci în raport direct cu alte mari centre urbane şi civilizate. Ea întreţine schimburi fructuoase, de la egal la egal, cu India, China şi Bizanţul. Dar se află de asemeni în raport direct cu lumile tinere – nomade sau forestier – încă barbare sau barbarizate: stepele turceşti, regiunile fluviilor ruseşti, lumea neagră, Occidentul creştin, asupra cărora îşi va face simţită strălucirea, împrumutându-le din forţele ei vii. Este o punte între lumi periferice.
De unde importanţa drumurilor de care depind înaintarea, progresul rapid sau lent, continuu sau întrerupt, influenţele în interiorul zonei de trecere privilegiate pe care o constituie lumea musulmană până în secolul XI. Sunt difuzate spre vest – Occidentul musulman şi dincolo de el – invenţiile şi descoperirile obţinute de vechile ţări ale Orientului, modificate şi îmbogăţite de confruntarea în interiorul unei aceleaşi arii spaţiale, noile influenţe vin pe rutele comerţului îndepărtat, din India, Asia centrală şi China.
De unde reiese şi mai bine importanţa reţelei urbane. Din oraş în oraş se ţes legături economice şi culturale. Drumul serveşte transportului influenţelor urbane. Armatura economică, socială, culturală a lumii musulmane o constituie reţeaua de metropole. Din secolul VIII şi până în secolul XI, punctele cele mai fierbinţi ale acestei mari axe sunt: Baghdad, Damasc, Cairo, Kairuan Fès, Palermo, tot atâtea puncte de popas pe marea rută care leagă Samarkand de Cordoba, mărturisind extraordinara unitate a unei civilizaţii sincretice, în cadrul căreia circulă oameni, mărfuri şi idei ce se suprapun vechiului fond regional rural sau nomad.
De unde, în cele din urmă, importanţa economiei monetare. Se bate din plin monedă datorită afluxului de aur din Africa de sud-est şi din Sudan, explodează creditul, care dublează circulaţia valorilor. În secolul IX, Ibn Khurdadhbeh notează că dezvoltarea bogăţiei şi a tranzacţiilor comerciale este atât de mare încât pot fi văzute monezi circulând în aşezările mici, acolo unde până atunci trocul fusese singura practică. Astfel, pe măsură ce zona de circulaţie monetară creşte, puterea oraşelor asupra ruralităţii creşte şi ea.
În secolul XI, criza economică (deja!) duce la explozia lumii musulmane. Timpul Europei venise…
Dar economia dinarului are nu numai forţa ei, ci şi slăbiciunile corespunzătoare. Ea depinde de comerţ. Supravieţuieşte prin menţinerea drumurilor, prin dominaţia asupra reţelei de relaţii îndepărtate graţie căreia lumea musulmană poate şi trebuie să-şi procure produsele care-i lipsesc şi care-i sunt indispensabile economiei şi civilizaţiei ei aflate în expansiune – aur, înainte de toate, lemn, metale şi arme, sclavi – economie şi civilizaţie obişnuite să cumpere totul în schimbul aurului şi de departe. Atunci când relaţiile îndepărtate încep să se estompeze, drumurile sunt deturnate sau întrerupte, aurul soseşte mai puţin regulat, iar tonusul general scade, crizele încep să se succeadă una alteia, se face simţit regresul oraşelor şi, din acel moment, imposibilitate rezistenţei în faţa poftelor Barbarilor, legată de introducerea mercenarilor în armate, ruperea completă a rutelor comerciale din cauza invaziilor, dislocarea ansamblului.
Şi, într-adevăr, în a doua jumătate a secolului XI, survin crizele, tulburările, invaziile şi, odată cu ele, declinul urban şi întreruperea curentelor economice. Cartiere întregi din Baghdad şi Cairo sunt în ruine, Kairuan este abandonat pentru Mahdiyya, Qal’a al Banu Hammad pentru Bugie, Fes cade sub stăpânirea Almoravizilor. Califatului dezmembrat de la Cordoba îi succed Reyes de Taifas. Rupturii rutelor îi corespunde fărâmiţarea lumii musulmane într-un islam turc, un islam egiptean, un islam maghrebin, un islam spaniol. Particularităţile subadiacente ies la suprafaţă şi vechile fonduri, preexistente cuceririi musulmane dar topite de aceasta, conduc la apariţia civilizaţiilor musulmane.
După secolul XI, centrul de gravitate a Lumii Vechi basculează. De acum, centrele motorii ale unei economii în expansiune continuă nu se mai află în Orient, în marile oraşe ale lumii islamice. Ele au emigrat în Occident şi s-au fixat în oraşele negustoreşti ale Italiei şi ale Flandrei şi, la jumătatea drumului care le leagă, în târgurile din Champagne, unde se schimbă produsele ţărilor nordice şi ale ţărilor mediteraneene. Cu sincope, întreruperi, perioade triumfale şi momente de depresie, puterea economică, forţa de expansiune materială, activitatea creatoare vor fi din acel moment – pentru secole – privilegiul Europei occidentale.
Totuşi, chiar în declinul ei economic, lumea musulmană va continua încă mult timp să strălucească intelectual prin ştiinţele şi filosofia ei. Mai cu seamă în medicină, va juca un rol important nu doar în mişcarea Renaşterii, ci până în secolul XIX.
Între China, India, Bizanţ şi barbarii medievali – turci, negri şi occidentali -, de la sfârşitul imperiilor antice şi până la naşterea statelor moderne, civilizaţia musulmană în prima sa grandoare va fi un creuzet cronologic şi geografic, un plan de intersecţie, o imensă conjunctură, o întâlnire fabuloasă.
Acest text a fost publicat în Le Temps stratégique, no 20, primăvara lui 1987.
Maurice Lombard (1904-1965) a predat istoria economică a Evului Mediu mediteranean la Şcoala Practică de Înalte Studii şi la Şcoala Normală Superioară (ENA) din Paris. Textul tradus aici este un extras din lucrarea sa postumă L’Islam dans sa première grandeur (Paris, Flammarion, 1971). Printre celelalte lucrări importante scrise de el vom nota Espaces et réseaux du haut Moyen Age (Paris, Mouton, 1972) şi Monnaie et Histoire d’Alexandre à Mahomet (Paris, Mouton, 1971).
vineri, noiembrie 24, 2006
sâmbătă, noiembrie 18, 2006
Aspiraţia la rugăciune (de Ahmed Rachik)
“Ce rugă ar fi aceea în care, fiind în preajma Ta
În moscheie, inima mi-ar rămâne în bazar?
Adevărata rugă ne aseamănă îngerilor.
Dar eu sunt încă prada animalelor şi a demonilor.
Mi-e ruşine de rugăciunea mea ipocrită
Şi nu îndrăznesc să-mi ridic ochii spre tine.”
(Djalal ud Din Rûmi)
După frumosul testament spiritual al lui Sidi Hajj al-Abbas, iată-ne din nou meditând în cadrul unei întâlniri a Tarîqa al-Qâdiriyya al-Buchîchiyya. Tema abordată azi este cea a rugăciunii. Aspiraţia discipolului sufi la rugăciune nu se reduce doar la îndeplinirea unei obligaţii. Este vorba de realizarea sensurilor acestei prescripţii, împlinirea singurei rugăciuni adevărate, cea a proximităţii [1]. Pentru un sufi, toate celelalte acte de devoţiune (dhikr, postul, rugăciunile suplimentare) nu au decât un singur ţel: pregătirea trăirii adevăratei rugăciuni…
După moartea sfântului sufi al-Junayd (anul 910 al erei creştine), supranumit “sultanul adunărilor spirituale”, unul dintre discipolii săi, Ja’far Khuldî, îl văzu în vis şi-l întrebă ce a făcut Dumnezeu cu el. Junayd îi răspunse: “Toate aluziile esoterice au fost date deoparte, toate discursurile teoretice au dispărut, toate cunoştinţele dobândite s-au stins, tot formalismul s-a dus. Singurul lucru care m-a ajutat a fost cele câteva ra’ka făcute în zorii zilei.”
Se pare că aceste cuvinte înseamnă că sensul este în acceptare (al-qabul). Acest lucru ne arată că pentru cele două acte rituale (rak’ât) pe care le îndeplinea, el se pregătea din tot sufletul său: cu toate acţiunile, eforturile sale de pietate, postul continuu, invocaţiile al căror scop era purificarea inimii. Toate acestea în scopul pregătirii pentru împlinirea unei rugăciuni în care să fie cel mai aproape de Domnul său. Să punem în perspectivă aceste cuvinte alături de minunatul hadith qudsî (vă reamintesc că hadith-urile qudsî, alături de hadith-urile şarîf, sunt acelea în care Dumnezeu Însuşi vorbeşte prin gura Profetului): “Servitorul meu nu se apropie de mine prin ceva mai agreabil (ochilor Mei) decât îndeplinirea a ceea ce am prescris…” (relatat de Bukhârî). Cu alte cuvinte, nu există nimic mai bun pentru credinciosul care doreşte să se apropie de Mine ca ceea ce Eu i-am prescris. Aceste prescripţii sunt cunoscute: rugăciunea (as-salat), zakat, postul, pelerinajul (pentru cel care poate) şi mărturisirea de credinţă.
Am vorbit de toate acestea pentru că am vrut să mă opresc asupra chestiunii rugăciunii. Rugăciunea practicată de ansamblul credincioşilor este o obligaţie. Dar rugăciunea pentru care se pregătesc discipolii unui maestru viu cu rugăciunile lor constante are ceva în plus: ea vizează proximitatea. Datorită acestui lucru, este de datoria celor care-l invocă în mod constant pe Dumnezeu neîncetat este să-şi protejeze rugăciunea (altfel spus momentele acordate), şi să considere că toate invocaţiile lor nu constituie decât un ansamblu de practici preparatorii pentru rugăciunea veritabilă la care aspiră. Să înţelegem bine că nu este vorba de pregătirea practicării a ceea ce este o obligaţie. Nu! căci nimic nu este mai bun ca această obligaţie, ci de transformarea acestei rugăciuni obligatorii într-o rugăciune veritabilă, una a proximităţii.
Printre pericolele care-i pândesc pe cei care-l invocă pe Dumnezeu, este ca ei să acorde o importanţă primordială dhikr-ului, neglijând de exemplu rugăciunea la timpul ei. Acest lucru nu poate fi acceptat şi este în contradicţie totală cu ceea ce presupune practica spirituală sufită.
Rugăciunea este fundamentul actelor de devoţiune, chiar în forma sa aparentă (ritual, mişcare a corpului, ore fixe, etc.). Este indispensabil ca discipolul să-şi facă în bună ordine rugăciunea. Acest lucru înseamnă înainte de toate să se roage la timpul stabilit, iar în al doilea rând să vegheze asupra convenienţelor (adab) acestei rugăciuni. Printre regulile acestei convenienţe, trebuie citat faptul de a nu fi enervat atunci când se roagă, de a nu fi grăbit, etc. Şi apoi există o rugăciune în care credinciosul intră fără calcul, chiar din care nu doreşte să mai iasă vreodată… Este important ca intrarea în rugăciune să se facă cu emoţie… Se povesteşte că ginerele şi companionul Profetului (rugăciunea şi pacea lui Dumnezeu fie asupra lui), Ali Ibn Talib (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el), mort în 661 după Hristos, era cuprins de o emoţie puternică de fiecare dată când îşi făcea abluţiunile preparatorii premergătoare rugăciunii.
În fiecare zi credinciosul are cinci ocazii să se pregătească pentru concentrare, pentru ceea ce omul modern numeşte “relaxare” şi este gata să plătească cu orice preţ. Nu este întru totul acesta scopul, dar corectitudinea rugăciunii cere ca, în măsura în care orantul [2] se află în faţa Domnului său, el trebuie să fie cel mai liniştit şi cel mai concentrat cu putinţă… Seninătatea, pacea supremă (sakîna) este indispensabilă în rugăciune… De cinci ori pe zi credinciosul se antrenează pentru realizarea preţioasei sakîna… şi în acelaşi timp se orientează către Atotputernicul cu toate simţurile sale (organele externe) şi-şi expulzează din spirit toate preocupările lumeşti… până ce în cele din urmă se realizează acest scop.
Dacă cei şi cele care-l invocă pe Dumnezeu îşi măresc eforturile regulate pentru a obţine această sakîna, vor constata fără îndoială că rugăciunea lor se ameliorează de la o zi la alta. De ce? Pentru că rugăciunea lor adună de acum elementele împrăştiate ale spiritului lor.
În discuţiile precendente, am spus de mai multe ori că scopul dhikr-ului este de a realiza unitatea (tawhîd) şi că rugăciunea este comoara ascunsă (bu’ratu) a tawhid. Din această cauză profetul a spus că “rugăciunea este lumina ochilor mei”. În arabă, ochiul unui lucru este locul în care se situează lucrul respectiv. Iar lumina ochiului, e încă şi mai frumos, este bijuteria bijuteriei, este poarta deschisă în spre Dumnezeu pentru ca, în faţa Lui, să se găsească servitorii Săi…
Cel ce invocă trebuie deci să înţeleagă bine că dhikr-ul săù îl pregăteşte pentru ziua în care se va afla în faţa Domnului său, îl pregăteşte în scopul rugăciunii: contactul (asila)…
Se spune despre Abbas al-Mursî (maestru al Şahiliyya, sheikh al celebrului autor al lucrării Hikam, Ibn Ata Allah, dar şi al lui Bussiri, autor al faimoasei Burda) că era prompt în rugăciune. Dar să băgăm de seamă! Să nu spunem despre noi, ceilalţi: “dacă acest gnostic [3] făcea cutare lucru, atunci şi eu pot s-o fac”. De ce? Pentru că aceşti oameni (sfinţii) atunci când se scufundă în Dumnezeu, trăiesc sensul rugăciunii într-un mod permanent. Ca şi cum s-ar ruga în mod permanent, fără întrerupere… Să încercăm să vedem mai clar!
Noi ceilalţi, gloata credincioşilor, cum trăim rugăciunea? Ei bine, suntem absorbiţi de treburile lumeşti până ce vine momentul rugăciunii. Încercăm atunci, de bine de rău, să ne orientăm spre sens, să “adunăm” elementele risipite ale spiritului nostru [4]. În general nu izbutim deloc sau foarte greu, într-atât ne este spiritul agitat de multiplele griji ale lumii, risipit între multe preocupări… Nu acesta este cazul celor care-L invocă pe Dumnezeu în mod constant, gnosticii, sfinţii lui Dumnezeu. Ei sunt atât de cuprinşi de starea de servitute încât nu sunt distraşi de nimic. Luminile dhikr-ului le-au iluminat toate simţurile, aşa încât sunt într-o rugăciune permanentă.
Discipolul să nu se sumeţească spunându-şi: “Îl invoc pe Dumnezeu, până când voi realiza sensul rugăciunii.” Dacă acest lucru trebuie să se întâmple, ţine de el şi Domnul său. Nu trebuie sacrificate aspectele aparente ale rugăciunii (ritul, practicarea ei la timp, etc) precipitând-o, de exemplu.
În ceea ce-i priveşte pe gnostici, aceasta este starea lor (hâl)… Să nu ne înşelăm deci şi să ţinem cont de faptul că, ajutat de dhikr, discipolul se pregăteşte de adevărata rugăciune, dar, că încă de acum, el trebuie să acorde rugăciunii toată importanţa pe care o cere. Cel care-L invocă pe Dumnezeu trebuie, înainte celorlalţi, să respecte toate regulile de corectitudine ale rugăciunii, aşa cum sunt ele descrise de Profet, în cărţile de fiqh… Şi în general regulile corectitudinii exterioare rugăciunii pregătesc regulile corectitudinii interioare.
Să ne ajute Dumnezeu să ameliorăm în noi respectarea acestor reguli, până când se realizează în noi sensul grandios al rugăciunii!
Notele traducătorului:
[1] Am tradus termenul arab as-salat prin “rugăciune”, deşi sensul este acela de “rugăciune rituală”. Invocaţia Numelui lui Dumnezeu a fost cel mai adesea păstrată cu termenul arab dhikr. Prin “rugăciunea proximităţii” se are în vedere rugăciunea care a depăşit aspectul pur formal, dimensiunea interioară dominând. Proximitatea este o trăsătură prezentă atât în as-salat cât şi în dhikr.
[2] Forţând poate puţin limitele unei traduceri, am adaptat termenul francez “orant” în locul substantivului românesc “rugător”, corect din punct de vedere lexical dar inuzitat. Orantul ar rezona pe undeva cu “oraţia” folklorică, al cărei semnificaţie tradiţională nu trebuie să ne scape.
[3] Cititorul român nu trebuie să facă vreo apropiere între titulatura sufită “gnostic” şi gnosticismul creştin. Gnosticul islamic este cel ce posedă Gnoza, deci Cunoaşterea lui Dumnezeu, în vreme ce gnosticul antichităţii creştine era cel mai adesea un eretic ce visa absurd să caute adevărul în afara Bisericii.
[4] Aici nu trebuie să se creadă că folosim cuvântul “spirit” cu sensul cuvântului arab “ar-ruh”. Desigur, scânteia divină nu poate fi risipită, nici nu este alcătuită din elemente. Ce se poate împrăştia în om este până la urmă mentalul…
În moscheie, inima mi-ar rămâne în bazar?
Adevărata rugă ne aseamănă îngerilor.
Dar eu sunt încă prada animalelor şi a demonilor.
Mi-e ruşine de rugăciunea mea ipocrită
Şi nu îndrăznesc să-mi ridic ochii spre tine.”
(Djalal ud Din Rûmi)
După frumosul testament spiritual al lui Sidi Hajj al-Abbas, iată-ne din nou meditând în cadrul unei întâlniri a Tarîqa al-Qâdiriyya al-Buchîchiyya. Tema abordată azi este cea a rugăciunii. Aspiraţia discipolului sufi la rugăciune nu se reduce doar la îndeplinirea unei obligaţii. Este vorba de realizarea sensurilor acestei prescripţii, împlinirea singurei rugăciuni adevărate, cea a proximităţii [1]. Pentru un sufi, toate celelalte acte de devoţiune (dhikr, postul, rugăciunile suplimentare) nu au decât un singur ţel: pregătirea trăirii adevăratei rugăciuni…
După moartea sfântului sufi al-Junayd (anul 910 al erei creştine), supranumit “sultanul adunărilor spirituale”, unul dintre discipolii săi, Ja’far Khuldî, îl văzu în vis şi-l întrebă ce a făcut Dumnezeu cu el. Junayd îi răspunse: “Toate aluziile esoterice au fost date deoparte, toate discursurile teoretice au dispărut, toate cunoştinţele dobândite s-au stins, tot formalismul s-a dus. Singurul lucru care m-a ajutat a fost cele câteva ra’ka făcute în zorii zilei.”
Se pare că aceste cuvinte înseamnă că sensul este în acceptare (al-qabul). Acest lucru ne arată că pentru cele două acte rituale (rak’ât) pe care le îndeplinea, el se pregătea din tot sufletul său: cu toate acţiunile, eforturile sale de pietate, postul continuu, invocaţiile al căror scop era purificarea inimii. Toate acestea în scopul pregătirii pentru împlinirea unei rugăciuni în care să fie cel mai aproape de Domnul său. Să punem în perspectivă aceste cuvinte alături de minunatul hadith qudsî (vă reamintesc că hadith-urile qudsî, alături de hadith-urile şarîf, sunt acelea în care Dumnezeu Însuşi vorbeşte prin gura Profetului): “Servitorul meu nu se apropie de mine prin ceva mai agreabil (ochilor Mei) decât îndeplinirea a ceea ce am prescris…” (relatat de Bukhârî). Cu alte cuvinte, nu există nimic mai bun pentru credinciosul care doreşte să se apropie de Mine ca ceea ce Eu i-am prescris. Aceste prescripţii sunt cunoscute: rugăciunea (as-salat), zakat, postul, pelerinajul (pentru cel care poate) şi mărturisirea de credinţă.
Am vorbit de toate acestea pentru că am vrut să mă opresc asupra chestiunii rugăciunii. Rugăciunea practicată de ansamblul credincioşilor este o obligaţie. Dar rugăciunea pentru care se pregătesc discipolii unui maestru viu cu rugăciunile lor constante are ceva în plus: ea vizează proximitatea. Datorită acestui lucru, este de datoria celor care-l invocă în mod constant pe Dumnezeu neîncetat este să-şi protejeze rugăciunea (altfel spus momentele acordate), şi să considere că toate invocaţiile lor nu constituie decât un ansamblu de practici preparatorii pentru rugăciunea veritabilă la care aspiră. Să înţelegem bine că nu este vorba de pregătirea practicării a ceea ce este o obligaţie. Nu! căci nimic nu este mai bun ca această obligaţie, ci de transformarea acestei rugăciuni obligatorii într-o rugăciune veritabilă, una a proximităţii.
Printre pericolele care-i pândesc pe cei care-l invocă pe Dumnezeu, este ca ei să acorde o importanţă primordială dhikr-ului, neglijând de exemplu rugăciunea la timpul ei. Acest lucru nu poate fi acceptat şi este în contradicţie totală cu ceea ce presupune practica spirituală sufită.
Rugăciunea este fundamentul actelor de devoţiune, chiar în forma sa aparentă (ritual, mişcare a corpului, ore fixe, etc.). Este indispensabil ca discipolul să-şi facă în bună ordine rugăciunea. Acest lucru înseamnă înainte de toate să se roage la timpul stabilit, iar în al doilea rând să vegheze asupra convenienţelor (adab) acestei rugăciuni. Printre regulile acestei convenienţe, trebuie citat faptul de a nu fi enervat atunci când se roagă, de a nu fi grăbit, etc. Şi apoi există o rugăciune în care credinciosul intră fără calcul, chiar din care nu doreşte să mai iasă vreodată… Este important ca intrarea în rugăciune să se facă cu emoţie… Se povesteşte că ginerele şi companionul Profetului (rugăciunea şi pacea lui Dumnezeu fie asupra lui), Ali Ibn Talib (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el), mort în 661 după Hristos, era cuprins de o emoţie puternică de fiecare dată când îşi făcea abluţiunile preparatorii premergătoare rugăciunii.
În fiecare zi credinciosul are cinci ocazii să se pregătească pentru concentrare, pentru ceea ce omul modern numeşte “relaxare” şi este gata să plătească cu orice preţ. Nu este întru totul acesta scopul, dar corectitudinea rugăciunii cere ca, în măsura în care orantul [2] se află în faţa Domnului său, el trebuie să fie cel mai liniştit şi cel mai concentrat cu putinţă… Seninătatea, pacea supremă (sakîna) este indispensabilă în rugăciune… De cinci ori pe zi credinciosul se antrenează pentru realizarea preţioasei sakîna… şi în acelaşi timp se orientează către Atotputernicul cu toate simţurile sale (organele externe) şi-şi expulzează din spirit toate preocupările lumeşti… până ce în cele din urmă se realizează acest scop.
Dacă cei şi cele care-l invocă pe Dumnezeu îşi măresc eforturile regulate pentru a obţine această sakîna, vor constata fără îndoială că rugăciunea lor se ameliorează de la o zi la alta. De ce? Pentru că rugăciunea lor adună de acum elementele împrăştiate ale spiritului lor.
În discuţiile precendente, am spus de mai multe ori că scopul dhikr-ului este de a realiza unitatea (tawhîd) şi că rugăciunea este comoara ascunsă (bu’ratu) a tawhid. Din această cauză profetul a spus că “rugăciunea este lumina ochilor mei”. În arabă, ochiul unui lucru este locul în care se situează lucrul respectiv. Iar lumina ochiului, e încă şi mai frumos, este bijuteria bijuteriei, este poarta deschisă în spre Dumnezeu pentru ca, în faţa Lui, să se găsească servitorii Săi…
Cel ce invocă trebuie deci să înţeleagă bine că dhikr-ul săù îl pregăteşte pentru ziua în care se va afla în faţa Domnului său, îl pregăteşte în scopul rugăciunii: contactul (asila)…
Se spune despre Abbas al-Mursî (maestru al Şahiliyya, sheikh al celebrului autor al lucrării Hikam, Ibn Ata Allah, dar şi al lui Bussiri, autor al faimoasei Burda) că era prompt în rugăciune. Dar să băgăm de seamă! Să nu spunem despre noi, ceilalţi: “dacă acest gnostic [3] făcea cutare lucru, atunci şi eu pot s-o fac”. De ce? Pentru că aceşti oameni (sfinţii) atunci când se scufundă în Dumnezeu, trăiesc sensul rugăciunii într-un mod permanent. Ca şi cum s-ar ruga în mod permanent, fără întrerupere… Să încercăm să vedem mai clar!
Noi ceilalţi, gloata credincioşilor, cum trăim rugăciunea? Ei bine, suntem absorbiţi de treburile lumeşti până ce vine momentul rugăciunii. Încercăm atunci, de bine de rău, să ne orientăm spre sens, să “adunăm” elementele risipite ale spiritului nostru [4]. În general nu izbutim deloc sau foarte greu, într-atât ne este spiritul agitat de multiplele griji ale lumii, risipit între multe preocupări… Nu acesta este cazul celor care-L invocă pe Dumnezeu în mod constant, gnosticii, sfinţii lui Dumnezeu. Ei sunt atât de cuprinşi de starea de servitute încât nu sunt distraşi de nimic. Luminile dhikr-ului le-au iluminat toate simţurile, aşa încât sunt într-o rugăciune permanentă.
Discipolul să nu se sumeţească spunându-şi: “Îl invoc pe Dumnezeu, până când voi realiza sensul rugăciunii.” Dacă acest lucru trebuie să se întâmple, ţine de el şi Domnul său. Nu trebuie sacrificate aspectele aparente ale rugăciunii (ritul, practicarea ei la timp, etc) precipitând-o, de exemplu.
În ceea ce-i priveşte pe gnostici, aceasta este starea lor (hâl)… Să nu ne înşelăm deci şi să ţinem cont de faptul că, ajutat de dhikr, discipolul se pregăteşte de adevărata rugăciune, dar, că încă de acum, el trebuie să acorde rugăciunii toată importanţa pe care o cere. Cel care-L invocă pe Dumnezeu trebuie, înainte celorlalţi, să respecte toate regulile de corectitudine ale rugăciunii, aşa cum sunt ele descrise de Profet, în cărţile de fiqh… Şi în general regulile corectitudinii exterioare rugăciunii pregătesc regulile corectitudinii interioare.
Să ne ajute Dumnezeu să ameliorăm în noi respectarea acestor reguli, până când se realizează în noi sensul grandios al rugăciunii!
Notele traducătorului:
[1] Am tradus termenul arab as-salat prin “rugăciune”, deşi sensul este acela de “rugăciune rituală”. Invocaţia Numelui lui Dumnezeu a fost cel mai adesea păstrată cu termenul arab dhikr. Prin “rugăciunea proximităţii” se are în vedere rugăciunea care a depăşit aspectul pur formal, dimensiunea interioară dominând. Proximitatea este o trăsătură prezentă atât în as-salat cât şi în dhikr.
[2] Forţând poate puţin limitele unei traduceri, am adaptat termenul francez “orant” în locul substantivului românesc “rugător”, corect din punct de vedere lexical dar inuzitat. Orantul ar rezona pe undeva cu “oraţia” folklorică, al cărei semnificaţie tradiţională nu trebuie să ne scape.
[3] Cititorul român nu trebuie să facă vreo apropiere între titulatura sufită “gnostic” şi gnosticismul creştin. Gnosticul islamic este cel ce posedă Gnoza, deci Cunoaşterea lui Dumnezeu, în vreme ce gnosticul antichităţii creştine era cel mai adesea un eretic ce visa absurd să caute adevărul în afara Bisericii.
[4] Aici nu trebuie să se creadă că folosim cuvântul “spirit” cu sensul cuvântului arab “ar-ruh”. Desigur, scânteia divină nu poate fi risipită, nici nu este alcătuită din elemente. Ce se poate împrăştia în om este până la urmă mentalul…
Despre sufism. 1. Excelenta în comportament
“Sufismul este in intregime excelenta in comportament (al ihsan). Cel ce te depaseste in excelenta comportamentului, te depaseste in sufism.”
Asa spun sufitii. Rezuma toata stiinta cunoasterii lui Dumnezeu la o unica atitudine. Ce sa intelegem dintr-o asemenea afirmatie, care ne infatiseaza desavarsirea spirituala a fiintei umane drept perfectiune in actiune ? Sa vrea sa insemne ca orizontul spiritual al Caii Sufite se limiteaza la planul exterior? La faptele noastre?
Bineinteles ca nu. Cand se afirma ca intreg sufismul este cuprins in excelenta in comportament, aceasta aluzie arata ca excelenta in comportament reprezinta traducerea pe plan exterior a unui eveniment spiritual situat in afara oricarei comparatii : prezenta divina din inima omului sfant al lui Dumnezeu (a sufitului).
Este asa cum a descris si Ibn Ata Allah : “Frumusetea actiunilor precede frumusetea starilor sufletesti (hal), iar frumusetea acestor stari vine din confirmarea in statiunile spirituale (maqamat) unde coboara, in inimi, favorurile divine.”
Calea este, in intregime, pura experienta spirituala, ea se inscrie in experienta traita intim si profund a fiecaruia din cei ce o parcurg. Calea nu inseamna un construct ipotetic si, cu atat mai putin, eruditie. Ea este intelegerea directa a luminii divine prin inima.
“Stiinta utila este aceea ale carei raze se raspandesc in piept si aceea care ridica voalurile de pe inima.” (Ibn Ata Allah)
Nimic surprinzator, prin urmare, atunci cand Calea se prezinta - in exterior - ca orientare catre un model de comportament, adica spre o experienta de viata pentru care singurele instrumente necesare sunt de genul : spontaneitate, intentie pura si sinceritate, nu coeficient de inteligenta si capacitate de gandire. Simplitatea este esentiala pe drumul spre Dumnezeu.
Din perspectiva sufita, calitatea actelor transcende individul care le infaptuieste si se repercuteaza direct asupra planului Fiintei. Calea initiatica vie, pentru ca aceasta se plaseaza in optica unei transformari interioare, nu poate sa fie restransa la cercul simplei morale. Calea transcende aceasta morala fara a-i nega, insa, virtutile sociale. Diferenta sta in faptul ca, in acest caz, un bun comportament nu este o norma sociala ci, pur si simplu, un mijloc de educare spirituala.
Intr-adevar, in masura in care cautarea excelentei in comportament nu se mai limiteaza la o simpla atitudine mentala si la actele corespunzatoare acesteia, intreaga Fiinta a discipolului se gaseste implicata, depasind infinit cadrul simplei individualitati psihologice pentru a atinge ceea ce este universal in fiecare dintre noi.
Cautand cu sinceritate binele semenului sau, discipolul isi plaseaza constiinta intr-o orientare care il sustrage de la perceperea propriei sale individualitati, fie si pentru o clipa. In aceasta clipa scurta situata in afara timpului, el nu-si mai are atentia fixata asupra sa sau asupra altuia. Intreaga sa aspiratie se concentreaza atunci spre o constiinta superioara care duce la depasirea limitelor propriei individualitati.
Aceasta excelenta in comportament consta in a se afla constant in serviciul celuilalt (al oricui altcuiva, nu numai in serviciul fuqqara - al fratilor si al surorilor din tariqah) si in a practica generozitatea fata de semenul sau. Inseamna a da intaietate celuilalt, nu tie insuti. Este ceea ce sufitii numesc al ithar. Ei compara aceasta atitudine cu o lumanare : aceasta lumineaza in exterior, consumandu-se pe ea insasi.
Astfel, conformandu-se acestei stari de a fi si intensificand-o pana cand devine un veritabil elan al inimii, discipolul pune in el insusi bazele reflexului unei atitudini interioare care contine in germene potentialitatea de a-l elibera complet de ego-ul sau, adica de constiinta iluzorie a existentei individualitatii sale in calitate de realitate autonoma care-si este suficienta siesi. Dar, cum s-a mai spus deja, nu este vorba decat de o potentialitate, o conditie necesara dar nu si suficienta. Atitudinea de cautare a excelentei in comportament este ca o samanta semanata in pamant, primul stadiu al cresterii fiind spargerea cojii.
Ca sa creasca, insa, o samanta are nevoie de apa de ploaie datatoare de viata. In lipsa ei, nu va exista crestere, nu va exista copac, nu vor exista fructe. Aceasta apa din ceruri ne este adusa de ghidul spiritual viu. Prin prezenta sa sfintita si autorizata este insufletita inima discipolului. Fiecare dintre actele discipolului aflat pe drumul spre Dumnezeu - adica in cautarea excelentei de comportament - este atunci invaluit de o apa binefacatoare si transformatoare : Gratia divina foarte speciala care emana de la cel care detine Sirr-ul, secretul spiritual.
Aceasta Gratie cu totul speciala trezeste inima si vederea discipolului la Prezenta divina aflata in orice lucru. Cei care urmeaza Calea cu inima sunt precum “cei care isi cheltuiesc averile, cautand sa-i placa lui Dumnezeu si sa-si intareasca sufletele, sunt asemenea unei gradini sadite pe un deal : daca o ploaie zdravana o atinge, ea va da de doua ori mai multe roade, insa daca nu o atinge nici o ploaie zdravana, atunci si roua ii este de ajuns.” (Cor II, 265)
Ghidul spiritual viu este ca acest deal de care ni se vorbeste in Coran. Solurile de pe el sunt, datorita prezentei sale, inaltate intr-un loc deosebit de bine expus si favorabil irigatiilor celeste. Ariditatea pamantului a devenit imposibila si el rodeste abundent, pentru ca dealul pune capat uscaciunii desertului.
Pe Cale, legatura stransa existenta intre frumusetea actelor si realizarea spirituala isi gaseste sursa originala in insasi persoana Profetului Muhammad (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa), asa cum o atesta acest hadith : “Eu nu am fost trimis decat pentru a desavarsi nobletea in comportament.”
Prin intermediul influentei realitatii spirituale a lui Muhammad se infaptuieste iluminarea Inimii. Este o transformare care se poate rezuma, in interior si la exterior, la atingerea nobletei in comportament.
Un alt aspect important este ca aceasta excelenta in comportament care infloreste in inimi este cea a lui Muhammad insusi. Intr-adevar, asa cum a enuntat si Ibn Arabi, realitatea spirituala a Profetului (El Haqiqah El Muhammadyah) este modelul prin excelenta al tipului de realizare spirituala proprie unui sufi. In Coran se spune : “Voi aveti in trimisul lui Dumnezeu o frumoasa pilda” (Cor XXXIII, 21).
Astfel, avansarea spirituala pe o Cale vie dupa modelul excelentei in comportament conduce la mostenirea cu adevarat a calitatilor proprii Profetului Muhammad, adica la o perfectiune interioara prin proximitatea divina si la una exterioara prin manifestarea calitatilor servitorului sincer, pios si recunoscator. Discipolul, pe masura ce progreseaza, actualizeaza in el insusi aceasta lumina a Profetului.
Este de retinut de aici faptul ca apropierea de Dumnezeu trece prin apropierea de aceasta realitate spirituala a Profetului. Fiecare ajunge sa-l cunoasca pe Dumnezeu in functie de gradul sau de participare la aceasta din urma. Allah i-a spus lui Muhammad : “Cei care iti jura tie credinta, Ii jura credinta lui Dumnezeu.” (Cor. XLVIII, 10).
Asadar, problema cruciala care se pune este aceea de a avea acces la aceasta realitate spirituala a lui Muhammad. Pentru aceasta nu exista decat o singura solutie : gasirea unui om la care aceasta apropiere s-a realizat deja, pentru ca prin mijlocirea prezentei sale si cu conditia ca el sa fi obtinut autorizatia divina, acest om sa fie intermediarul (al wassita) prin care vor strabate Calea cei care aspira la Uniunea cu Dumnezeu.
In concluzie, excelenta in comportament este in acelasi timp un germen si un fruct al Caii. Unealta necesara in vederea progresarii, aceasta este totodata si manifestarea realitatii spirituale a Profetului Muhammad (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa).
Revenind, deci, la adagiul sufit din introducerea acestui text, putem afirma ca sufismul este, in intregime, manifestarea si prezenta luminii Profetului Muhammad (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa).
Asa spun sufitii. Rezuma toata stiinta cunoasterii lui Dumnezeu la o unica atitudine. Ce sa intelegem dintr-o asemenea afirmatie, care ne infatiseaza desavarsirea spirituala a fiintei umane drept perfectiune in actiune ? Sa vrea sa insemne ca orizontul spiritual al Caii Sufite se limiteaza la planul exterior? La faptele noastre?
Bineinteles ca nu. Cand se afirma ca intreg sufismul este cuprins in excelenta in comportament, aceasta aluzie arata ca excelenta in comportament reprezinta traducerea pe plan exterior a unui eveniment spiritual situat in afara oricarei comparatii : prezenta divina din inima omului sfant al lui Dumnezeu (a sufitului).
Este asa cum a descris si Ibn Ata Allah : “Frumusetea actiunilor precede frumusetea starilor sufletesti (hal), iar frumusetea acestor stari vine din confirmarea in statiunile spirituale (maqamat) unde coboara, in inimi, favorurile divine.”
Calea este, in intregime, pura experienta spirituala, ea se inscrie in experienta traita intim si profund a fiecaruia din cei ce o parcurg. Calea nu inseamna un construct ipotetic si, cu atat mai putin, eruditie. Ea este intelegerea directa a luminii divine prin inima.
“Stiinta utila este aceea ale carei raze se raspandesc in piept si aceea care ridica voalurile de pe inima.” (Ibn Ata Allah)
Nimic surprinzator, prin urmare, atunci cand Calea se prezinta - in exterior - ca orientare catre un model de comportament, adica spre o experienta de viata pentru care singurele instrumente necesare sunt de genul : spontaneitate, intentie pura si sinceritate, nu coeficient de inteligenta si capacitate de gandire. Simplitatea este esentiala pe drumul spre Dumnezeu.
Din perspectiva sufita, calitatea actelor transcende individul care le infaptuieste si se repercuteaza direct asupra planului Fiintei. Calea initiatica vie, pentru ca aceasta se plaseaza in optica unei transformari interioare, nu poate sa fie restransa la cercul simplei morale. Calea transcende aceasta morala fara a-i nega, insa, virtutile sociale. Diferenta sta in faptul ca, in acest caz, un bun comportament nu este o norma sociala ci, pur si simplu, un mijloc de educare spirituala.
Intr-adevar, in masura in care cautarea excelentei in comportament nu se mai limiteaza la o simpla atitudine mentala si la actele corespunzatoare acesteia, intreaga Fiinta a discipolului se gaseste implicata, depasind infinit cadrul simplei individualitati psihologice pentru a atinge ceea ce este universal in fiecare dintre noi.
Cautand cu sinceritate binele semenului sau, discipolul isi plaseaza constiinta intr-o orientare care il sustrage de la perceperea propriei sale individualitati, fie si pentru o clipa. In aceasta clipa scurta situata in afara timpului, el nu-si mai are atentia fixata asupra sa sau asupra altuia. Intreaga sa aspiratie se concentreaza atunci spre o constiinta superioara care duce la depasirea limitelor propriei individualitati.
Aceasta excelenta in comportament consta in a se afla constant in serviciul celuilalt (al oricui altcuiva, nu numai in serviciul fuqqara - al fratilor si al surorilor din tariqah) si in a practica generozitatea fata de semenul sau. Inseamna a da intaietate celuilalt, nu tie insuti. Este ceea ce sufitii numesc al ithar. Ei compara aceasta atitudine cu o lumanare : aceasta lumineaza in exterior, consumandu-se pe ea insasi.
Astfel, conformandu-se acestei stari de a fi si intensificand-o pana cand devine un veritabil elan al inimii, discipolul pune in el insusi bazele reflexului unei atitudini interioare care contine in germene potentialitatea de a-l elibera complet de ego-ul sau, adica de constiinta iluzorie a existentei individualitatii sale in calitate de realitate autonoma care-si este suficienta siesi. Dar, cum s-a mai spus deja, nu este vorba decat de o potentialitate, o conditie necesara dar nu si suficienta. Atitudinea de cautare a excelentei in comportament este ca o samanta semanata in pamant, primul stadiu al cresterii fiind spargerea cojii.
Ca sa creasca, insa, o samanta are nevoie de apa de ploaie datatoare de viata. In lipsa ei, nu va exista crestere, nu va exista copac, nu vor exista fructe. Aceasta apa din ceruri ne este adusa de ghidul spiritual viu. Prin prezenta sa sfintita si autorizata este insufletita inima discipolului. Fiecare dintre actele discipolului aflat pe drumul spre Dumnezeu - adica in cautarea excelentei de comportament - este atunci invaluit de o apa binefacatoare si transformatoare : Gratia divina foarte speciala care emana de la cel care detine Sirr-ul, secretul spiritual.
Aceasta Gratie cu totul speciala trezeste inima si vederea discipolului la Prezenta divina aflata in orice lucru. Cei care urmeaza Calea cu inima sunt precum “cei care isi cheltuiesc averile, cautand sa-i placa lui Dumnezeu si sa-si intareasca sufletele, sunt asemenea unei gradini sadite pe un deal : daca o ploaie zdravana o atinge, ea va da de doua ori mai multe roade, insa daca nu o atinge nici o ploaie zdravana, atunci si roua ii este de ajuns.” (Cor II, 265)
Ghidul spiritual viu este ca acest deal de care ni se vorbeste in Coran. Solurile de pe el sunt, datorita prezentei sale, inaltate intr-un loc deosebit de bine expus si favorabil irigatiilor celeste. Ariditatea pamantului a devenit imposibila si el rodeste abundent, pentru ca dealul pune capat uscaciunii desertului.
Pe Cale, legatura stransa existenta intre frumusetea actelor si realizarea spirituala isi gaseste sursa originala in insasi persoana Profetului Muhammad (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa), asa cum o atesta acest hadith : “Eu nu am fost trimis decat pentru a desavarsi nobletea in comportament.”
Prin intermediul influentei realitatii spirituale a lui Muhammad se infaptuieste iluminarea Inimii. Este o transformare care se poate rezuma, in interior si la exterior, la atingerea nobletei in comportament.
Un alt aspect important este ca aceasta excelenta in comportament care infloreste in inimi este cea a lui Muhammad insusi. Intr-adevar, asa cum a enuntat si Ibn Arabi, realitatea spirituala a Profetului (El Haqiqah El Muhammadyah) este modelul prin excelenta al tipului de realizare spirituala proprie unui sufi. In Coran se spune : “Voi aveti in trimisul lui Dumnezeu o frumoasa pilda” (Cor XXXIII, 21).
Astfel, avansarea spirituala pe o Cale vie dupa modelul excelentei in comportament conduce la mostenirea cu adevarat a calitatilor proprii Profetului Muhammad, adica la o perfectiune interioara prin proximitatea divina si la una exterioara prin manifestarea calitatilor servitorului sincer, pios si recunoscator. Discipolul, pe masura ce progreseaza, actualizeaza in el insusi aceasta lumina a Profetului.
Este de retinut de aici faptul ca apropierea de Dumnezeu trece prin apropierea de aceasta realitate spirituala a Profetului. Fiecare ajunge sa-l cunoasca pe Dumnezeu in functie de gradul sau de participare la aceasta din urma. Allah i-a spus lui Muhammad : “Cei care iti jura tie credinta, Ii jura credinta lui Dumnezeu.” (Cor. XLVIII, 10).
Asadar, problema cruciala care se pune este aceea de a avea acces la aceasta realitate spirituala a lui Muhammad. Pentru aceasta nu exista decat o singura solutie : gasirea unui om la care aceasta apropiere s-a realizat deja, pentru ca prin mijlocirea prezentei sale si cu conditia ca el sa fi obtinut autorizatia divina, acest om sa fie intermediarul (al wassita) prin care vor strabate Calea cei care aspira la Uniunea cu Dumnezeu.
In concluzie, excelenta in comportament este in acelasi timp un germen si un fruct al Caii. Unealta necesara in vederea progresarii, aceasta este totodata si manifestarea realitatii spirituale a Profetului Muhammad (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa).
Revenind, deci, la adagiul sufit din introducerea acestui text, putem afirma ca sufismul este, in intregime, manifestarea si prezenta luminii Profetului Muhammad (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa).
duminică, noiembrie 12, 2006
Cântul 4. Preceptele legale
Preceptele legale vin din Cuvântul lui Dumnezeu
Legat de acţiunile celor care urmează Legea.
Ele [preceptele] vă cer săvârşirea unei acţiuni, respingerea ei,
Sau vă cer să alegeţi sau să adoptaţi rezerva
Care stabileşte o cauza declanşatoare, sau o condiţie
Ce trebuie îndeplinită, sau care promulgă o prevenire.
Să ştiţi că aceste precepte legale sunt în număr de cinci :
Wajib, mandub, mubah, makruh şi haram.
Actele care trebuiesc săvârşite fără scuză sunt wajib.
Cele ale căror prescripţie este largă sunt mandub.
Vom vedea mai târziu cele ce ţin de mubah,
Dar makruh este blamabil. Deci, evitaţi-le [pe acestea].
Actele care nu sunt legale sunt haram.
Evitaţi-le, şi veţi fi astfel sinceri faţă de Dumnezeu.
Veţi avea o recompensă, dacă faceţi [o acţiune] wajib,
Să vă temeţi de pedeapsa divină dacă o abandonaţi.
Veţi avea o recompensă, dacă faceţi [o acţiune] mandub,
Dar nici o pedeapsă nu vă aşteaptă dacă o abandonaţi.
Cele mai multe dintre fapte sunt mubah. Fără pedeapsă
Nici recompensă. A le îndeplini sau nu este egal.
Dacă renunţaţi la [o acţiune] makruh, veţi avea o recompensă.
Dacă o faceţi, nici o pedeapsă nu vă va ajunge.
Dacă faceţi [o acţiune] haram, să vă temeţi de o pedeapsă reală.
Dacă o lăsaţi, veţi avea o recompensă.
[Acţiunile] wajib sunt de două feluri : cele care trebuie făcute
Şi cele făcute de unii în contul grupului.
[Acţiunile] sunnah sunt mandub, şi sunt şi ele
De două feluri, valabile pentru fiecare sau pentru unii.
Raghibah, fadilah, nafilah sunt mandub.
Când apar acte noi, să căutăm
Printre car dintre aceste cinci precepte trebuie să le situăm !
(Ibn ‘Aşir, Ghidul esenţial al ştiinţelor religioase)
Legat de acţiunile celor care urmează Legea.
Ele [preceptele] vă cer săvârşirea unei acţiuni, respingerea ei,
Sau vă cer să alegeţi sau să adoptaţi rezerva
Care stabileşte o cauza declanşatoare, sau o condiţie
Ce trebuie îndeplinită, sau care promulgă o prevenire.
Să ştiţi că aceste precepte legale sunt în număr de cinci :
Wajib, mandub, mubah, makruh şi haram.
Actele care trebuiesc săvârşite fără scuză sunt wajib.
Cele ale căror prescripţie este largă sunt mandub.
Vom vedea mai târziu cele ce ţin de mubah,
Dar makruh este blamabil. Deci, evitaţi-le [pe acestea].
Actele care nu sunt legale sunt haram.
Evitaţi-le, şi veţi fi astfel sinceri faţă de Dumnezeu.
Veţi avea o recompensă, dacă faceţi [o acţiune] wajib,
Să vă temeţi de pedeapsa divină dacă o abandonaţi.
Veţi avea o recompensă, dacă faceţi [o acţiune] mandub,
Dar nici o pedeapsă nu vă aşteaptă dacă o abandonaţi.
Cele mai multe dintre fapte sunt mubah. Fără pedeapsă
Nici recompensă. A le îndeplini sau nu este egal.
Dacă renunţaţi la [o acţiune] makruh, veţi avea o recompensă.
Dacă o faceţi, nici o pedeapsă nu vă va ajunge.
Dacă faceţi [o acţiune] haram, să vă temeţi de o pedeapsă reală.
Dacă o lăsaţi, veţi avea o recompensă.
[Acţiunile] wajib sunt de două feluri : cele care trebuie făcute
Şi cele făcute de unii în contul grupului.
[Acţiunile] sunnah sunt mandub, şi sunt şi ele
De două feluri, valabile pentru fiecare sau pentru unii.
Raghibah, fadilah, nafilah sunt mandub.
Când apar acte noi, să căutăm
Printre car dintre aceste cinci precepte trebuie să le situăm !
(Ibn ‘Aşir, Ghidul esenţial al ştiinţelor religioase)
luni, noiembrie 06, 2006
Allah este Dumnezeu
“Allah Akbar” trebuie să fie tradus prin “Dumnezeu este mai mare”.
“Allahu Akbar” trebuie să fie tradus prin “Dumnezeu este cel mai mare”.
“Allah Kabir” este “Dumnezeu este Mare”.
Din toate aceste traduceri reiese clar că Allah este Dumnezeu, iar a traduce “Allah” prin ”Allah” dă impresia greşită că Allah şi Dumnezeu ar fi două entităţi diferite.
O astfel de traducere care ar putea fi catalogată drept o eroare, dacă n-ar fi pur şi simplu o monstruozitate, este cea a crezului islamic: “Nu există Dumnezeu afară de Allah…”. În realitate, traducerea corectă este: “Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu” (sau: “Nu există divinitate, decât Divinitatea”), stabilind absenţa genului proxim şi covârşitoarele diferenţe specificice între tot şi Totul…
În lumea islamică, milioane şi milioane de creştini vorbitori de limbă arabă îl numesc pe Dumnezeu, simplu, "Allah". Aceşti arabi creştini, deveniţi creştini cu sute de ani înaintea creştinilor occidentali, ştiu cu mult mai bine!
“Allahu Akbar” trebuie să fie tradus prin “Dumnezeu este cel mai mare”.
“Allah Kabir” este “Dumnezeu este Mare”.
Din toate aceste traduceri reiese clar că Allah este Dumnezeu, iar a traduce “Allah” prin ”Allah” dă impresia greşită că Allah şi Dumnezeu ar fi două entităţi diferite.
O astfel de traducere care ar putea fi catalogată drept o eroare, dacă n-ar fi pur şi simplu o monstruozitate, este cea a crezului islamic: “Nu există Dumnezeu afară de Allah…”. În realitate, traducerea corectă este: “Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu” (sau: “Nu există divinitate, decât Divinitatea”), stabilind absenţa genului proxim şi covârşitoarele diferenţe specificice între tot şi Totul…
În lumea islamică, milioane şi milioane de creştini vorbitori de limbă arabă îl numesc pe Dumnezeu, simplu, "Allah". Aceşti arabi creştini, deveniţi creştini cu sute de ani înaintea creştinilor occidentali, ştiu cu mult mai bine!
duminică, noiembrie 05, 2006
Cântul 3. Cele trei părţi ale lui din
Să ştiţi că Islam este ceea ce faceţi cu corpul.
Iman este ceea ce aveţi în spirit şi în inimă.
Ihsan este vederea şi simţirea lui Dumnezeu cu sufletul.
Un arhanghel ne-a instruit asupra acestor trei calităţi.
Mărturisiţi, şi să ştiţi că Islamul nu este tainic.
Ceilalţi patru stâlpi sunt rugăciunea, [1]
Milostenia din surplusul celor necesare , [2]
Postul Ramadanului, dacă sunteţi sănătoş,
Pelerinajul la Meccah odată în viaţă.
Islamul stăpâneşte şi alte părţi ale vieţii voastre:
Credinţa în Dumnezeu, Cărţile Sale, trimişii şi îngerii,
Aşteptarea morţii şi întrebările celor doi îngeri.
Să credeţi în lumea dintre moarte şi viaţa de după moarte.
Oamenii sunt pedepsiţi în mormânt şi sunt întristaţi.
Să credeţi că la primul sunet al trompetei, lumea se va sfârşi.
Iar nimeni nu va rămâne pe pământul întreg.
Atunci, Dumnezeu ne va pune în corpuri noi.
Atunci, El îi va întreba pe oameni şi le va cântări acţiunile.
Toate nedreptăţile vor fi reparate, cum este prevăzut.
Şi oamenii vor primi cartea acţiunilor lor.
Să credeţi în puntea aruncată deasupra focurilor Infernului.
Unii o vor traversa spre locul dorinţei lor.
Alţii vor aluneca şi vor cădea în focurile Infernului.
Oamenii buni se vor ruga pentru cei pe care îi iubesc.
Să credeţi în râul şi în lacul Profetului binecuvântat
Din care oamenii vor bea o băutură albă, dulce,
Să credeţi în Paradis ul credincioşilor,
La fel ca în Infernul necredincioşilor.
Dar credincioşii vor merge în Infern, dacă au fost nesupuşi
Fără să se căiască. Atunci [în căinţă], Dumnezeu va ridica nivelul lor [spiritual]
Să credeţi în destin, [pentru că] ceea ce si-a atins scopul
Nu trebuia să-l rateze, iar contrariul este [la fel de] adevărat.
Să-l veneraţi pe Dumnezeu ca şi cum L-aţi vedea sau ca
Şi cum El v-ar vedea. În aceste trei principii [islam, iman, ihsan] se află religia [din].
Note:
[1] Rugăciunea rituală, numită în arabă as-salat.
[2] Milostenia obligatorie, numită în arabă az-zakat.
(Ibn ‘Aşir, Ghidul esenţial al ştiinţelor religioase)
Iman este ceea ce aveţi în spirit şi în inimă.
Ihsan este vederea şi simţirea lui Dumnezeu cu sufletul.
Un arhanghel ne-a instruit asupra acestor trei calităţi.
Mărturisiţi, şi să ştiţi că Islamul nu este tainic.
Ceilalţi patru stâlpi sunt rugăciunea, [1]
Milostenia din surplusul celor necesare , [2]
Postul Ramadanului, dacă sunteţi sănătoş,
Pelerinajul la Meccah odată în viaţă.
Islamul stăpâneşte şi alte părţi ale vieţii voastre:
Credinţa în Dumnezeu, Cărţile Sale, trimişii şi îngerii,
Aşteptarea morţii şi întrebările celor doi îngeri.
Să credeţi în lumea dintre moarte şi viaţa de după moarte.
Oamenii sunt pedepsiţi în mormânt şi sunt întristaţi.
Să credeţi că la primul sunet al trompetei, lumea se va sfârşi.
Iar nimeni nu va rămâne pe pământul întreg.
Atunci, Dumnezeu ne va pune în corpuri noi.
Atunci, El îi va întreba pe oameni şi le va cântări acţiunile.
Toate nedreptăţile vor fi reparate, cum este prevăzut.
Şi oamenii vor primi cartea acţiunilor lor.
Să credeţi în puntea aruncată deasupra focurilor Infernului.
Unii o vor traversa spre locul dorinţei lor.
Alţii vor aluneca şi vor cădea în focurile Infernului.
Oamenii buni se vor ruga pentru cei pe care îi iubesc.
Să credeţi în râul şi în lacul Profetului binecuvântat
Din care oamenii vor bea o băutură albă, dulce,
Să credeţi în Paradis ul credincioşilor,
La fel ca în Infernul necredincioşilor.
Dar credincioşii vor merge în Infern, dacă au fost nesupuşi
Fără să se căiască. Atunci [în căinţă], Dumnezeu va ridica nivelul lor [spiritual]
Să credeţi în destin, [pentru că] ceea ce si-a atins scopul
Nu trebuia să-l rateze, iar contrariul este [la fel de] adevărat.
Să-l veneraţi pe Dumnezeu ca şi cum L-aţi vedea sau ca
Şi cum El v-ar vedea. În aceste trei principii [islam, iman, ihsan] se află religia [din].
Note:
[1] Rugăciunea rituală, numită în arabă as-salat.
[2] Milostenia obligatorie, numită în arabă az-zakat.
(Ibn ‘Aşir, Ghidul esenţial al ştiinţelor religioase)
Cântul 2. Credinţele fundamentale şi probele lor
Să ştiţi că Dumnezeu există dintotdeauna şi pentru totdeauna
Fără să fi început ceea ce El nu va sfârşi niciodată.
Să ştiţi că este absolut independent
Şi complet diferit de creaţia Sa.
El este dincolo de ochii noştri în această lume şi în spiritul nostru.
El este Unul, Unicul, şi aşa este definit.
El este Unitar în calităţile şi acţiunile Sale,
Nu are fiu, femeie sau asociat.
Are toată puterea şi cunoaşterea,
Voinţa acţiunilor Sale, viaţa reală,
Vederea, auzul, discursul etern şi imuabil,
Indicate prin literele Cărţii ce vă învăţ.
Ceva care să se opună acestor calităţi este o imposibilitate,
Astfel încât este potrivit să-L declarăm liber de vreo incapacitate.
El poate face totul, nimic nefiindu-i cu neputinţă.
Totuşi, el poate alege şi să nu facă.
Proba că El există este sărăcirea
Concepţiei care are nevoie de Cineva.
Lumea nu ar fi putut să se producă singură
Căci ştim din reguli că orice efect are o cauză.
Universul a avut un adevărat început în timp
Căci lucrurile sunt supuse unei continue schimbări.
Dacă Dumnezeu ar fi avut început, ar avea loc o regresiune infinită
Sau o buclă continuă, un veritabil cerc vicios.
El nu poate avea vreodată sfârşit, dat fiind că a fost întotdeauna acolo.
Doar calităţile lucrurilor care încep, cunosc schimbarea.
Dacă n-ar fi independent, El ar avea nevoie de o cauză
Sau [ar fi avut nevoie] să nu fi avut calităţi care să distrugă regulile.
Dacă ar fi o creaţie, El ar avea nevoie de un început
Căci totul are unul şi ştiţi că El nu poate avea [un început].
Dacă ar mai fi şi alţii în plus, şi El n-ar fi singurul
Atunci El n-ar putea face mare lucru.
Dacă n-ar avea puterea, cunoaşterea, viaţa, voinţa,
Atunci n-aţi putea să-i vedeţi minunata creaţie.
Dacă El n-ar Asculta, n-ar Vorbi şi n-ar Putea Vedea,
Aceasta ar fi o imperfecţiune, Cartea vorbeşte despre ea.
Dacă n-ar putea face sau ignora cel mai mic lucru,
Aceasta ar schimba realitatea şi regulile.
Şi mai există încă probe şi mai detaliate.
Aşadar, înapoi! Filosofule, nu este bine să cauţi defecte.
Trimişii nobili erau oneşti şi au transmis
Mesajul cu inteligenţă. Ei s-au supus.
Ei nu puteau minţi, ascunde, sau să nu priceapă.
Sau să fie nesupuşi, odată ce au început.
Cunoşteau toate stările omeneşti normale,
Ca somnul, dar nu şi marile vicii.
Dacă n-ar fi fost oneşti, atunci Dumnezeu ar fi minţit
Susţinându-i cu săvârşirea miracolelor Sale.
Regulile adevărului şi ale falsului s-ar fi schimbat dacă ei n-ar fi
Transmis [Mesajul lui Dumnezeu]. La fel ar fi fost şi dacă ar fi fost nesupuşi.
Dacă ei n-ar fi fost capabili de pricepere, n-ar fi transmis
Mesajul popoarelor lor într-un mod corect.
Ei aveau stările omeneşti normale, permise.
Pe aceste stări s-a sprijinit înţelepciunea perfectă a lui Allah.
Toate acestea se găsesc în mărturie.
Este un semn de credinţă. Deci spuneţi cu convingere:
"Nu există divinitate, afarã de Divinitate. Muhammad este
Ultimul profet şi mesager."
Ceea ce invocaţi este cel mai bun lucru cu putinţă.
Deci ocupaţi-vă viaţa cu asta, şi veţi descoperi o comoară.
(Ibn ‘Aşir, Ghidul esenţial al ştiinţelor religioase)
Fără să fi început ceea ce El nu va sfârşi niciodată.
Să ştiţi că este absolut independent
Şi complet diferit de creaţia Sa.
El este dincolo de ochii noştri în această lume şi în spiritul nostru.
El este Unul, Unicul, şi aşa este definit.
El este Unitar în calităţile şi acţiunile Sale,
Nu are fiu, femeie sau asociat.
Are toată puterea şi cunoaşterea,
Voinţa acţiunilor Sale, viaţa reală,
Vederea, auzul, discursul etern şi imuabil,
Indicate prin literele Cărţii ce vă învăţ.
Ceva care să se opună acestor calităţi este o imposibilitate,
Astfel încât este potrivit să-L declarăm liber de vreo incapacitate.
El poate face totul, nimic nefiindu-i cu neputinţă.
Totuşi, el poate alege şi să nu facă.
Proba că El există este sărăcirea
Concepţiei care are nevoie de Cineva.
Lumea nu ar fi putut să se producă singură
Căci ştim din reguli că orice efect are o cauză.
Universul a avut un adevărat început în timp
Căci lucrurile sunt supuse unei continue schimbări.
Dacă Dumnezeu ar fi avut început, ar avea loc o regresiune infinită
Sau o buclă continuă, un veritabil cerc vicios.
El nu poate avea vreodată sfârşit, dat fiind că a fost întotdeauna acolo.
Doar calităţile lucrurilor care încep, cunosc schimbarea.
Dacă n-ar fi independent, El ar avea nevoie de o cauză
Sau [ar fi avut nevoie] să nu fi avut calităţi care să distrugă regulile.
Dacă ar fi o creaţie, El ar avea nevoie de un început
Căci totul are unul şi ştiţi că El nu poate avea [un început].
Dacă ar mai fi şi alţii în plus, şi El n-ar fi singurul
Atunci El n-ar putea face mare lucru.
Dacă n-ar avea puterea, cunoaşterea, viaţa, voinţa,
Atunci n-aţi putea să-i vedeţi minunata creaţie.
Dacă El n-ar Asculta, n-ar Vorbi şi n-ar Putea Vedea,
Aceasta ar fi o imperfecţiune, Cartea vorbeşte despre ea.
Dacă n-ar putea face sau ignora cel mai mic lucru,
Aceasta ar schimba realitatea şi regulile.
Şi mai există încă probe şi mai detaliate.
Aşadar, înapoi! Filosofule, nu este bine să cauţi defecte.
Trimişii nobili erau oneşti şi au transmis
Mesajul cu inteligenţă. Ei s-au supus.
Ei nu puteau minţi, ascunde, sau să nu priceapă.
Sau să fie nesupuşi, odată ce au început.
Cunoşteau toate stările omeneşti normale,
Ca somnul, dar nu şi marile vicii.
Dacă n-ar fi fost oneşti, atunci Dumnezeu ar fi minţit
Susţinându-i cu săvârşirea miracolelor Sale.
Regulile adevărului şi ale falsului s-ar fi schimbat dacă ei n-ar fi
Transmis [Mesajul lui Dumnezeu]. La fel ar fi fost şi dacă ar fi fost nesupuşi.
Dacă ei n-ar fi fost capabili de pricepere, n-ar fi transmis
Mesajul popoarelor lor într-un mod corect.
Ei aveau stările omeneşti normale, permise.
Pe aceste stări s-a sprijinit înţelepciunea perfectă a lui Allah.
Toate acestea se găsesc în mărturie.
Este un semn de credinţă. Deci spuneţi cu convingere:
"Nu există divinitate, afarã de Divinitate. Muhammad este
Ultimul profet şi mesager."
Ceea ce invocaţi este cel mai bun lucru cu putinţă.
Deci ocupaţi-vă viaţa cu asta, şi veţi descoperi o comoară.
(Ibn ‘Aşir, Ghidul esenţial al ştiinţelor religioase)
Cântul 1. Introducere
Laudă lui Allah Care ne-a învăţat cunoaşterea
Şi binecuvântaţi fie Profetul, familia sa şi urmaşii săi.
Allah, ajută-ne să compunem versuri utile care să-i conducă
Pe toţi oamenii, chiar dacă nu ştiu nici să citească nici să scrie.
Ajută-ne să-i urmăm pe trei oameni în aceste cântări
Pe Abu Bishr Ishaq, cel care a scris cărţi despre Credinţă,
Pe Malik, eruditul care ne-a învăţat Regulile Legii,
Pe Junayd, care a vorbit de Calea spre Dumnezeu.
Cunoaşterea nu schimbă realitatea lucrurilor.
Ea ne informează despre aceasta în starea de imobilitate.
Cunoaşterea este transmisă cu subiecte
Şi predicate pe care le numim constatări.
Acestea sunt de trei tipuri: cele ale spiritului, cele
Ale experienţei, şi cele care sunt revelate şi definite.
Cele ale spiritului sunt divizate în trei: cele care trebuie să fie,
Cele care nu pot fi, şi cele care sunt libere.
A fi sau a nu fi, aceasta depinde de ce este căutat.
Fiecare lucru este cunoscut prin gândire sau în absenţa gândirii.
Acelea pe care le ştiţi prin experienţă ajută la descoperirea
Legăturilor precum aceasta: când apa invadează un vas, acesta se scufundă.
Totuşi, Allah este Cel Care provoacă efectele.
Şi El poate distruge legăturile cunoscute atunci când doreşte.
Acelea care sunt revelate ne vin prin Dătătorul de Lege, precum:
Puteţi mânca peşte sau carne.
Sunteţi responsabili şi întregi la spirit iar când atingeţi
Maturitatea, aveţi ciclu, păr sau sarcină.
Ceea ce trebuie să faceţi, dacă aveţi minte,
Este să-l cunoaşteţi pe Dumnezeu, după dovezile pe care le-a dat,
La fel ca şi după trimişii Săi, cu toate calităţile lor,
Ce este pentru ei cu putinţă sau nu, şi ce este preferabil.
Apoi, învăţarea religiei este o sursă autentică
Pentru a putea să-L adoraţi pe Dumnezeu
Aşa cum El a considerat potrivit.
(Ibn ‘Aşir, Ghidul esenţial al ştiinţelor religioase)
Şi binecuvântaţi fie Profetul, familia sa şi urmaşii săi.
Allah, ajută-ne să compunem versuri utile care să-i conducă
Pe toţi oamenii, chiar dacă nu ştiu nici să citească nici să scrie.
Ajută-ne să-i urmăm pe trei oameni în aceste cântări
Pe Abu Bishr Ishaq, cel care a scris cărţi despre Credinţă,
Pe Malik, eruditul care ne-a învăţat Regulile Legii,
Pe Junayd, care a vorbit de Calea spre Dumnezeu.
Cunoaşterea nu schimbă realitatea lucrurilor.
Ea ne informează despre aceasta în starea de imobilitate.
Cunoaşterea este transmisă cu subiecte
Şi predicate pe care le numim constatări.
Acestea sunt de trei tipuri: cele ale spiritului, cele
Ale experienţei, şi cele care sunt revelate şi definite.
Cele ale spiritului sunt divizate în trei: cele care trebuie să fie,
Cele care nu pot fi, şi cele care sunt libere.
A fi sau a nu fi, aceasta depinde de ce este căutat.
Fiecare lucru este cunoscut prin gândire sau în absenţa gândirii.
Acelea pe care le ştiţi prin experienţă ajută la descoperirea
Legăturilor precum aceasta: când apa invadează un vas, acesta se scufundă.
Totuşi, Allah este Cel Care provoacă efectele.
Şi El poate distruge legăturile cunoscute atunci când doreşte.
Acelea care sunt revelate ne vin prin Dătătorul de Lege, precum:
Puteţi mânca peşte sau carne.
Sunteţi responsabili şi întregi la spirit iar când atingeţi
Maturitatea, aveţi ciclu, păr sau sarcină.
Ceea ce trebuie să faceţi, dacă aveţi minte,
Este să-l cunoaşteţi pe Dumnezeu, după dovezile pe care le-a dat,
La fel ca şi după trimişii Săi, cu toate calităţile lor,
Ce este pentru ei cu putinţă sau nu, şi ce este preferabil.
Apoi, învăţarea religiei este o sursă autentică
Pentru a putea să-L adoraţi pe Dumnezeu
Aşa cum El a considerat potrivit.
(Ibn ‘Aşir, Ghidul esenţial al ştiinţelor religioase)
miercuri, noiembrie 01, 2006
Abonați-vă la:
Postări (Atom)