Reabilitarea Islamului (editorial)

Contrariu tuturor ideilor-de-a-gata, Islamul poate să aducă azi o dimensiune a înţelepciunii şi a reflecţiei de care lumea noastră are cea mai mare nevoie. Această înţelepciune, din nefericire foarte adesea ocultată, poate totuşi să fie percepută de-a lungul itinerariului exemplar al bărbaţilor şi al femeilor remarcabile care au putut să se inspire de la sursele tradiţiei musulmane şi care au ştiut să lanseze poduri între universuri pe care totul părea să le aşeze în opoziţie.

Să ne amintim de dimensiunea universală a sufitului andaluz Ibn Arabî. Să ne gândim la comportamentul emirului Abdelkader care a salvat, în 1860 de Damasc, viaţa mai multor mii de creştini ameninţaţi de linşaj. Să nu uităm opera Evei de Vitray-Meyerovitch (1910-1999), islamolog francez şi traducătoare a lui Rûmi. Sau Amadou Hampaté Bâ (1901-1991), cu siguranţă cea mai mare personalitate a culturii maliene. Să evocăm şi nobila figură a comandantului Massud a cărui pietate, bravură şi deschidere de spirit încă străluceau până nu demult într-un Afghanistan profund torturat şi sfâşiat.

Aceşti bărbaţi şi aceste femei, care puteau să împingă departe frontierele dintre Oameni şi să dezamorseze astfel clivajele, au ca punct comun faptul de a fi fost hrăniţi cu învăţătura sufismului şi de a fi dus-o mai departe prin acţiunea lor în lume. Sufismul, inimă a moştenirii islamice, acordă preeminenţa « spiritului » asupra « literei » şi vehiculează moştenirea Căii conducând la cunoaşterea Sinelui şi la dragostea pentru ceilalţi. În acestea se află uşa spre o adevărată comunicare de la suflet la suflet. El încarnează o şansă inestimabilă pentru a răspunde uneia dintre provocările majore ale secolului XXI : stabilirea unei mai bune înţelegeri reciproce între Islam şi Occident, condiţie prealabilă pentru pacea dintre popoare.

Departe de a fi naivă sau ideologică, viziunea sufită asupra lumii consideră că schimbările şi reformele nu se decretează, ci că ele reprezintă încoronarea muncii de profunzime care acţionează asupra vieţii interioare a oamenilor, cu toate repercusiunile pe care un asemenea efort le poate avea asupra comportamentului şi vieţii în societate. Ne regăsim aici la antipozii viziunii în care ar fi vorba de lansat, prin intermediul statului, un program ideologic de transformare a populaţiei. Pentru înţelepţii Islamului, numai transformarea individului poate permite reuşita deplină a oricărei transformări sociale, particularul fiind atunci în armonie cu universalul.

Transformarea individuală trece printr-o vigilenţă privitoare la propria sa atitudine şi prin promovarea valorilor educative aflate în ruptură cu conceptele egoiste de viaţă uşoară şi de căutare a puterii, pentru care aparenţele exterioare şi profitul imediat sunt criteriile principale. Ea procură conştientizarea propriei sale părţi de responsabilitate în înlănţuirea evenimentelor care ne ating şi care sunt în legătură directă cu mediul în care ne aflăm.

Astfel, plecând de la aceste câteva axe de activitate, ar putea să se deseneze progresiv apariţia unei conştiinţe mondializate a prezervării planetei noastre comune în care dimensiunea umană ar fi cu adevărat în centrul unei dezvoltări economice atentă la globalitatea punctelor de vedere.

Umanitatea, în lupta ei pentru păstrarea diversităţii culturale, nu se poate priva de o reabilitare a Islamului, şi această reabilitare trece prin redescoperirea înţelepciunii eterne care rămâne, intactă, neatinsă de zgâlţâirile actualităţii.

(sursa : Revue Soufisme d’Orient et d’Occident, no 10, juin 2006, La Relation de maître à disciple)

Câteva chei pentru înţelegerea textelor sacre : Dragostea şi Umilinţa. Un episod din Sîra lui Seydina Muhammad (de Kamal Abdelmajid)

Lectura sufită a textelor sacre nu seamănă cu nici o altă lectură. O predispoziţie interioară a lectorului îi va permite să “atingă sensul” textului. Se poate chiar vorbi de o metodologie sufită de abordare a textului sacru (atât Al-Qur’ân cât şi Hadith).

Primul sfat este să te opreşti asupra cuvintelor, să meditezi şi să le glorifici aşteptând ca sensurile divine “să coboare” în inima ta. Abluţiunile prealabile înainte de “atingerea textului sacru” sunt o primă formă de glorificare care pregăteşte inima lectorului pentru înţelegere. Se povesteşte că atunci când Imamul Malik (fondatorul şcolii de jurisprudenţă de care este legat islamul marocan) era întrebat asupra interpretării unui hadith, îşi făcea întâi “abluţiunile rituale” şi intra într-o stare intensă de umilinţă interioară. Al-Qur’ân spune: “Glorificarea semnelor lui Dumnezeu, cu siguranţă aceasta face parte din pietatea inimilor.”

Al doilea sfat este să fii animat de mahabba (dragoste) reală pentru Dumnezeu şi Profetul Său (rugăciunile lui Dumnezeu asupra lui) căci ea constituie cheia de acces la înţelegerea cuvântului divin. Dacă pogorârea Al-Qur’ân este înainte de toate un act de dragoste al lui Dumnezeu pentru creaturi şi venirea Profetului este “milă pentru lumi”, cum ar putea cineva gândi rezonabil că textul sacru ar putea fi înţeles altfel decât prin dragoste?

Al treilea sfat este să iubeşti textul pe care îl citeşti (de exemplu un hadith) pentru a fi iluminat de sensul ce provine din inima Profetului însuşi.

Al patrulea sfat este să fii umil în faţa textului pe care te pregăteşti să-l citeşti. Nu este nici o pretenţie sau vanitate în credinţa să crezi că deţii secretul interpretării. Texul este lumină (Dumnezeu descrie Al-Qur’an ca pe una dintre luminile Sale) şi această lumină nu este accesibilă decât celor umili.

Al cincilea sfat este să consideri textul ca fiind superior în raport cu noi. Nu suntem deasupra textului, aşa cum anumiţi lectori “modernişti” ai textului sacru dau impresia. Orice lectură care nu este animată de umilinţă şi mahabba este relativă.

Al şaselea sfat al sufiţilor este să realizezi aceste condiţii de acces graţie tovărăşiei unui maestru viu realizat spiritual. Educaţia spirituală este cea care va semăna progresiv în inima discipolului dragostea de Dumnezeu şi de Profetul său.

Să examinăm acum toate acestea în lumina unui episod important care a survenit la sfârşitul vieţii Profetului (fie ca graţia şi pacea divină să se afle asupra sa).

Puţin înaintea morţii, Profetul, care era deja suferind, ajunse la Moscheia din Medina, şi după ce a condus rugăciunea, a urcat la mihrab şi a invocat binecuvântări asupra martirilor de la Uhud ca şi cum ar fi făcut-o pentru ultima oară. A spus mai apoi: “Printre servitorii lui Dumnezeu, se află unul căruia Dumnezeu i-a dat să aleagă între această lume şi ceea ce este cu El, iar servitorul a ales ceea ce este cu Dumnezeu.” Auzind aceste cuvinte, Abu Bakr plânse cu lacrimi amare căci înţelesese că Profetul vorbea de el însuşi şi că această alegere care-i fusese propusă însemna iminenţa morţii. Abu Bakr exclamă: “O Profetule, îţi dăm ca răscumpărare mamele şi taţii noştri.” Ceilalţi companioni care erau aşezaţi aproape de Profet nu înţeleseră sensul acestor cuvinte şi fură intrigaţi atât de lacrimile lui Abu Bakr cât şi de ciudatul său răspuns.

Profetul îl acoperi pe tovarăşul său cu o privire plină de afecţiune şi declară: “O oameni, omul care mi-a fost cel mai binefăcător atât prin prezenţa lui cât şi prin ceea ce mâna lui mi-a dat este Abu Bakr. Dar compania plăcut şi frăţia întru credinţă sunt ale noastre până ce Dumnezeu ne uneşte în Prezenţa Sa.”

Şi mai spuse parcurgând cu privirea numeroasele uşi ale locuinţelor private care se deschideau direct spre Moscheie: “Priviţi aceste uşi care dau buzna în Moscheie: toate să fie zidite, mai puţin uşa lui Abu Bakr.” Înainte de a părăsi amvonul, mai spuse: “V-am luat-o înainte şi vă sunt martor. Nu mi-e teamă c-aţi putea pune idoli alături de Dumnezeu, ci mi-e teamă pentru voi de lumea asta, în care v-aţi putea întrece în goana după bunurile lumeşti." (Hadith adus de Al-Bukhari şi de Imamul Malik în lucrarea lui Muata’. Mai poate fi găsit în Sîra lui Ibn Işâq).

Avem aici un anume hadith al cărui discurs poate fi calificat drept intim, pentru că priveşte relaţia Profetului cu Domnul său. Se poate spune chiar că obiectul acestui discurs este cunoaşterea divină făcută posibilă prin intermediul Profetului.

Întrebarea este deci cum s-ar putea interveni în această intimitate, în această comunicare care nu se adresează musulmanilor, cu caracter aparte?

Limba şi raţionamentul sunt limitate când este vorba de înţeles. Dintre toţi companionii aşezaţi în faţa amvonului Profetului, doar Abu Bakr a înţeles, a avut privilegiul de a accede la sensurile acestei intimităţi. De ce? Pentru că Abu Bakr era dintre toţi cel care cunoştea cel mai bine firea Profetului. Nu este vorba de cunoaşterea lucrurilor religiei, căci profeţia era închisă, fusese transmisă, Profetul aflându-se în pragul morţii. Este vorba de cunoaşterea naturii intime a Profetului aproape până la comuniunea cu el în intimitatea lui Dumnezeu.

Atunci când ajungi la această cunoaştere totul devine derizoriu: limbaj, cuvinte, concepte… Sensul este ininteligibil tuturor celor care nu s-au cufundat într-o mahabba (dragoste) absolută.

Mahabba devine deci singura posibilitate pentru a dobândi această ştiinţă, această cunoaştere a Profetului (pacea şi graţia divină să fie asupra sa). Fiecare dintre tovarăşi avea o porţiune din această ştiinţă în proporţie cu dragostea lui, dar Abu Bakr avea cunoaşterea totală pentru că mahabba era pentru el totală.

Atunci când eşti animat de o astfel de mahabba, devii ciudat în ochii tuturor celor care te înconjoară, ciudat prin emoţii, prin lacrimi, şi chiar prin cuvintele pe care le spui.

Atunci când Abu Bakr înţelesese, a exclamat: “O Profetule, am putea să-ţi dăm ca răscumpărare mamele şi taţii noştri”, companionii erau intrigaţi. De fapt, el voia să spună: “De-am putea să sacrificăm ceea ce ne este cel mai drag, adică mamele şi taţii noştri, numai ca tu să rămâi în viaţă, printre noi.”

Sufiţii zic: “Zestrea noastră este ridicată pentru cel care doreşte să ne cunoască” şi Abu Bakr a plătit cu generozitate această zestre, aşa cum a declarat-o Profetul: “O oameni! Cel care mi-a fost cel mai binefăcător prin tovărăşia sa şi prin ceea ce mâna sa mi-a dat este Abu Bakr.”

Va spune apoi: “Zidiţi uşile care dau buzna în Moscheie, cu excepţia uşii lui Abu Bakr”, aluzie simbolică la intrarea în inima Profetului. Doar Abu Bakr putea intra în creuzetul cunoaşterii intime a ştiinţei lui Dumnezeu, inaccesibilă oamenilor obişnuiţi, inima Profetului simbolizată prin moscheia din Medina…

Kamal Abdelmajid
Departamentul de studii islamice
Facultatea de Litere şi Ştiinţe Umaniste Ben Msik
Casablanca

Fãt-Frumos era electrician

Nu-mi plac poveştile. De fapt, ce spun? Nu-mi place ce-au ajuns poveştile de azi, alea cu Betty ce-a urâtă care s-a măritat cu Jereu Ewing, pentru că doar el a fost capabil să vadă frumuseţea dinţilor ei opresaţi de măscăria aia metalică, a frunţii ei de bibilică din dosul bretonului şcolăresc stupid (semănătoare de acnee – efect garantat!) a… ş.a.m.d. Beurk! Ispirescu din fericire, n-a scris niciodată scenarii de tembeliziune. Nu, nu poveştile arhetipale îmi displac, ci povesteala de azi, aflatul în actul sacru ca musca în ţilindru şi rezultatul, scriptul, ca vai de capul ei.

De aici o crispare, de care nu pot scăpa şi pe care nu fac eforturi s-o ascund atunci când cineva încearcă să mă îmbie la povestea vieţii mele. Sintagma îmi aminteşte de un roman al lui George Sand, o pierdere de vreme fenomenală în capcana căreia am căzut în adolescenţă. Auzi acolo, să citeşti trei sute de pagini ca să afli că George era de fapt o femeie căreia îi plăcea la nebunie să poarte pantaloni! Jurnalul ca tentaţie a aburelii… “M-am născut în 6 octombrie 19…, pe o ploaie straşnică, într-o familie burgheză din orăşelul X.” Aşa începe, ieftin, abureala. De fapt, ţi s-a zis că te-ai născut în 6 octombrie 19…, pe atunci erai mult prea preocupat ca să te uiţi în calendar, şi chiar dacă biata maică-ta, cu toată burghezia ei, te-a fătat în ploaia aia straşnică, tot n-ai resurse să-ţi aminteşti pliciurile care ţi-au urat bun venit în lume. Căreia, fie vorba între noi, i se rupe că tu te tragi din orăşelul X sau cartierul Bronx, din sufragerie sau dintr-un şopron. Povestea vieţii mele e o aţă pe care sunt înşirate minciuni apologetice ca albiturile în bătaia soarelui.

Nu l-am auzit de la început, în caz c-a existat un început în sensul clasic, literaroid. O introducere, ceva. O scuza, uite, am să te bat la cap cu povestea mea, cum am devenit ceea ce sunt (ce mare şi mişto sunt!). Ceva. Nu. N-a fost nimic. Propoziţiile începuseră înainte să fiu atent, deşi eram la aceeaşi masă, împărţind aceeaşi sticlă de suc. Nici măcar scuza alcoolului nu era în noaptea aia, a vreunei dezlegări de limbi, a vreunei tirade shakespeariene declamate tembel, pentru a răscumpăra preemptiv voma dinspre ziuă. Nu. Doar aerul rece al nopţii nord-africane într-un sătuc marocan aflat într-o oază, undeva între mare şi munte.

Pleca de acasă. Asta am înţeles, îşi anunţase mama că pleacă, mamă, poate nu vei avea veşti de la mine vreo doi ani de zile, dar eu plec în deşert. Încerc să definesc cumva plecarea asta, să-i văd caracterul teatral, uşi trântite de pereţi de pe care cade imediat tencuiala, fond de dezamăgire existenţială, l’enfer c’est l’autre, şi alte abureli din care am mâncat cândva precum curcanul boabe înmuiate în lapte. Nimic declamatoriu. Dar nici firesc-firesc nu e - proba: mamă-sa plângea şi noi râdem milităreşte, ca la o amintire nostimă de cazarmă. Urcă în tren. Nu, n-a trântit uşa la plecare, a închis-o frumuşel. Pleca să afle sensul vieţii, şi nu se fac din astea când pleci să afli sensul vieţii. Coboară din tren. Nu, nu era o chestie din dragoste, era cu sensul vieţii, pe bune. Apoi urcă în vapor. Mediterana. Franţa rămăsese în urmă, sensul vieţii era în faţă, de unde deduc că Franţa e în urmă în privinţa sensului vieţii. Apoi din nou în tren, spre Sud. Spre deşert.

Problema e că staţia Sensul Vieţii nu figura pe hartă, aşa că a trebuit să se mulţumească cu Fes, punct terminus. Oraşul sfânt al Marocului. Oraşul toropit în Tradiţie, la porţile căruia modernitatea s-a oprit sfioasă, s-a îmbrăcat în djelaba şi a început să cheme disperată Numele Sacru pe-un şirag de boabe de măslin. Fireşte, el nu ştia asta, era doar un electrician care plecase în căutarea sensului vieţii. De fapt, cred că şi abureala asta cu “sensul vieţii” o bag din burtă de la mine, acum câd scriu textul ăsta, el spunea doar că aşa nu se mai poate…

Cine nu ştie că aşa nu se mai poate? Toţi ştim. Cei mai mulţi o şi zicem, unii de câteva ori pe zi. Numai că el luase decizia că ceva trebuie făcut, că nu-i suficient să-ţi dai seama că aşa nu se mai poate. De asta cobora el acuma din tren la Fes, decis să ajungă în deşert pe jos, la nevoie. Sau călare pe o cămilă, dacă nu e prea greu. Îi privesc obrajii plini, care nu şi-au pierdut “bursele nevinovăţiei” (în fapt, nişte pungi de grăsime care cică dacă se duc îs bun duse, fix ca nevinovăţia aia) şi mă întreb cum ar fi rezistat în deşert şi mai ales până unde. Dacă am aerul că anticipez, întrerup paragraful.

N-am idee dacă tocmai începuse să se întrebe ce l-a apucat, sau se umplea de veneraţie în faţa aerului decrepit al locului (asta e faza cu sacralitatea, nu arată întotdeauna ca scoasă din cutie, frezată şi parfumată), sau poate pur şi simplu se întreba dacă n-ar fi rău să repare pe undeva o instalaţie electrică bubuită, ca să nu se deprofesionalizeze până dă de sensul vieţii. Aici e o hibă, n-a zis ce gândea el exact în momentul ăla. Povestirea înregistrează o deficienţă la capitolul introspecţie psihologică a eroului principal, dar o să vedeţi că acţiunea palpitantă compensează din plin… şi nici n-avea cum să fie altfel, vorba lu’ ăla muşchiulosu’: ail bibac!

Deci, cum mergea electricianul nostru, mări mergea, dădu în drumul său de o librărie. Iar în acea librărie, fix în geam era o carte. Mă rog, erau mai mult, de bună seamă, doar că numai una era în franceză, restul în graiul locului, necunoscut voinicului nostru. Care nici una nici două, intră în librărie, întinde mâna în geam şi citeşte cartea. Bag seama că nu poţi, dacă eşti povestitor, sau chiar şi repovestitor, cum sunt eu, să reduci cititul unei cărţi la două cuvinte (şi aici mă autocitez pentru cei ai căror ochi au alunecat fără să cântărească faptele: “citeşte cartea” am încheiat citatul). Dar cam aşa fu treaba. La Voie Soufie. Calea sufită. Gallimard, sau Flammarion, sau mă rog, o editură care vorbeşte franţuzeşte. Şi citeşte, şi citeşte, şi citeşte (nu-i aşa că repetiţia e mult mai credibilă decât simpla afirmaţie fără efecte de stil? nu? ziceam şi eu aşa, trebuie să fiu atent cu cititorii mei, să-i conving prin învăluire cu verosimil, altfel se rupe relaţia, dacă cititorul renunţă la pactul narativ pe motiv că autorul e prea naiv ca să merite timpul pierdut atunci… atunci nimic). Şi pune cartea înapoi în vitrină (adică a terminat lectura, puteam să zic şi că “a terminat lectura”, dar e mult mai subtil să sugerezi asta printr-un gest exterior, în felul ăsta se simte şi cititorul solicitat şi sudează la pactul narativ, îl ţii aşa, nu-l mai scapi, puteţi să mă credeţi, dacă vă apucaţi vreodată de scris pot să vă învăţ câteva trucuri cu care îl umiliţi pe Cărtărescu la sigur, puşlamaua de Eco e mic copil…).

Ok. Deci avem un electrician care, constatând că aşa nu se mai poate, decide să vadă cum s-ar mai putea. Şi nu oriunde, ci în deşert. Nimereşte însă la Fes, unde citeşte o carte într-o librărie arabă. Cartea e însă în franceză, asta e, nu se poate învăţa araba numai pe tren, salaam alaikum, apoi pe vas, şi din nou pe tren, şukra. Recapitulez pentru cazul în care v-aţi plictisit sau, văzând că mă joc de-a digresiunile, v-a trecut cumva prin cap că sunt mult prea zăpăcit ca să mai ţin firul acţiunii.

După care a vrut să vorbească cu autorul cărţii. Nu ştiu vouă, dar mie mi-a dispărut greaţa pentru povestea vieţii mele. Aş vrea să spun că nu ştiu de ce, că o vrajă cu rază medie de acţiune m-a îmbârligat, şi alte chestii sensibile care dau bine la public, dar adevărul e că ştiu perfect de ce: pentru că nimic nu-i pare imposibil eroului meu. Asta e handicapul lui: îi lipseşte fibra neputinţei. E genul sublim care trebuie să treacă prin geam ca să-şi dea seama că a fost cândva un geam care-l împiedica să treacă dincolo. Lui i se opune tipul celălalt, care suflă în danone pentru că o rudă de-a şaptea de-a vărului prietenului lui s-a fript de la o ciorbă călduţă. Unde rămăsesem? După ce-şi face plăcerea cu cititul vrea să vorbească deci cu autorul. Din fericire nu-i căzuse în mână un volum din Ibn Arabi, ci unul al unui trăitor sub aceleaşi vremi ca şi noi, profesor cu misiuni grele pe la UNESCO şi conferinţe despre sufism mai multe decât propoziţii în textul meu.

Mărturisesc că în stupizenia mea complicată n-am vrut niciodată să vorbesc cu autorul niciunei cărţi. Şi nu ocaziile mi-au lipsit, am fost la vreo două conferinţe pentru care m-am pregătit citind nişte tomuri înainte. Ba chiar la una am vorbit cu scriitorul, ministru prin Belgia de ceva (parca industrie?) şi care scrisese nişte romane fabuloase despre viaţa cretină a funcţionarului într-o societate funcţionărească, şi l-am întrebat ceva despre Karl Marx, din confuzie, că de fapt era vorba despre Max Gallo. Dar întrebarea a fost foarte inteligentă de s-a bucurat toată lumea, inclusiv domnul ministru, numai că eu nu mai sunt capabil să-mi amintesc nimic despre ea, semn că în momentul de faţă am alunecat mult sub nivelul cerut de ea.

Aşa că pleacă electricianul nostru la poştă, să se uite în Pages Jaunes după adresa autorului despre care ştia că e în viaţă şi că locuieşte taman la Fes (unde altundeva?). Recunosc, aici povestea vieţii mele e în pericol. Să pleci de acasă ca să afli sensul vieţii pe coclauri e o pornire frumoasă şi nobilă, păcat s-o compromiţi apoi cu Pages Jaunes, dar să ne amintim că şi în Tinereţe fără bătrâneţe este unul care-o dă chics rău la final. Partea bună e că în Maroc nimănui nu i-a trecut prin cap vreodată să editeze o culegere de numere de telefon, aşa că povestirea revine pe linia de plutire, reintrăm din nou în atmosfera de basm pe care reuşisem cu chiu cu vai s-o instaurez la o vreme (sunt specialist în chestii din astea, am şi diplomă de studii ştiinţifice în literatură). Ok. La poştă discută cu un funcţionar, de fapt îi livrează un prim sampling al povestirii la care muncesc eu acum, succes total, deşi era o versiune lipsită de final, cam cât ştiţi şi voi în acest moment (eu ştiu şi partea finală, merită până la capăt, puteţi să mă credeţi pe cuvânt, dacă nu, opriţi lectura aici).

Înapoi la librărie, unde pe pagina din spate a cărţii scrie că autorul e profesor la o universitate din Fes. Merge si află că Profesorul va veni peste câteva ceasuri pentru un curs. Aşteaptă. Vine. Se întâlnesc. Subhan’allah! Electrianul nostru devine sufiyya, şi cu asta fac praf o doză puternică de povestire a vieţii mele. În trecere constat demolarea scepticismului meu clădit cu atâta trudă în anii de frecventare a literaturii exsanguinate. M-a cucerit Făt-Frumos cu firescul cu care a decis să plece în lume să-şi găsească norocul. Apoi m-a cucerit norocul cu firescul care a decis să-şi dea întâlnire cu Făt-Frumos la Fes, într-o librărie care nu vindea decât cărţi arăbeşti, şi în care Profesorul nu-şi mai văzuse cărţile până atunci, şi nici după aceea vreodată. Decid să râd de-aşa păţanie, pentru că hotărâsem să nu mai plâng de când m-am lăsat de filme indiene, de la doişpe ani.

- Şi ştii ceva? La vreo şapte ani de când am intrat în tariqah, am decis să recitesc La Voie Soufie. Am citit trei pagini cu chiu cu vai şi am lăsat-o. Asta nu-i o carte pentru mine, e pentru intelectuali…

Ahadeeth despre cãintã

1/13. Abu Huraira (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã l-a auzit pe Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spunând: Jur pe Allah cã doresc iertarea de la El si mã întorc spre El cu cãintã mai mult de saptezeci de ori pe zi.

(relatat de Bukhari)

2/14. Al-Aghar ibn Yasar al-Muzani (Allah sã-l aibã în mila Sa!) relata cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: Voi, oameni, întoarceti-vã cu credintã spre Allah si cereti îndurare de la El. Eu mã întorc spãsit cãtre El de o sutã de ori pe zi.

(relatat de Muslim)

3/15. Anas ibn Malik al-Ansari (Allah sã-l aibã în mila Sa!), slujitorul Trimisului lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: “În fata lui Allah cãinta slujitorului Sãu este mai bineplãcutã decât o persoanã care-si pierde cãmila în pustiu si apoi o regãseste pe neasteptate.”

(hadith convenit)

4/16. Abu Musa al-As’ari (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: Allah Preaînaltul îsi întinde mâna Sa în timpul zilei, iar cei care au pãcãtuit în ziua aceea, se pot cãi pânã ce soarele ajunge la apus.

(relatat de Muslim)

5/17. Abu Huraira (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã l-a auzit pe Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spunând: Dacã cineva se cãieste înainte de apusul soarelui, Allah îl va ierta.

(relatat de Muslim)

6/18. ‘Abdullah ibn ‘Umar al-Khattab (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: Allah acceptã cãinta unui credincios pânã când acesta îsi dã ultima suflare [pânã când îl cuprind fiorii mortii].

(relatat de Tirmidhi)

[Comentarii: Aparent, între hadith-urile 16 si 17, care pomenesc de o cãintã care trebuie manifestatã repede, pe cât cu putintã în cursul zilei în care s-a petrecut pãcatul, si hadith-ul 18, care vorbeste de o cea din ultimul moment, dinaintea mortii, ar exista o contradictie. Totusi, dacã suntem atenti, putem vedea cã între prima situatie si cea de-a doua cãintã, ambele primite de Allah, existã o diferentã fundamentalã: calitatea intentiei. Cel ce regretã pãcatul fãcut “înainte de apusul soarelui” cautã sã se îndrepte si sã nu mai cadã în gresealã, pe când cel ce o face “când îsi dã ultima suflare” nu mai poate spera decât în iertarea divinã. În ambele situatii, Allah iartã, dar este de presupus cã intentii de naturi diferite fac ca rezultatele sã fie diferite. – R.I.]

7/19. Zirr ibn Hubais a relatat: am mers la Safwan ibn ‘Assai (Allah sã-l aibã în mila Sa!) sã-l întreb despre gestul simbolic al trecerii mâinilor peste ciorapi în timpul ablutiunilor. El m-a întrebat: Zirr, ce te aduce aici? Am rãspuns: Am venit în cãutarea cunoasterii. El a zis: îngerii îsi întind aripile peste cel ce cautã cunoasterea, de bucurie pentru ceea ce cautã. I-am spus: În mintea mea s-au nãscut niste îndoieli în legãturã cu trecerea simbolicã a mâinilor peste ciorapi în timpul abluţiunii, dupã ce omul se usureazã. Cum tu este unul dintre companionii Trimisului lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), am venit la tine sã te întreb. Ai auzit ca Profetul sã fi spus ceva legat de acest lucru? El a rãspuns afirmativ si a adãugat: Ne-a lãmurit cã în timpul cãlãtoriei nu trebuie sã ne scoatem ciorapii ca sã ne spãlãm picioarele, chiar pânã la trei zile si nopti, decât în caz de necurãtenie gravã. În cazurile obisnuite, cum ar fi somnul sau usuratul, este suficientã trecerea simbolicã a mâinilor peste ciorapi.

Atunci l-am mai întrebat: l-ai auzit spunând ceva despre dragoste si afectiune? El a rãspuns: îl însoteam pe Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) într-o cãlãtorie si un beduin a venit strigând cu o voce rãgusitã: O, Muhammad! Trimisul lui Allah i-a rãspuns aproape pe acelasi ton: Iatã-mã! Eu i-am zis arabului: Rusine sã-ti fie, coboarã-ti glasul în prezenta acestui om, fiindcã asa ne-a poruncit Allah. El s-a rãstit: Nu vreau sã-mi cobor glasul, apoi, adresându-se Profetului, a zis: Ce se întâmplã cu o persoanã care are dragoste de oameni dar nu s-a aflat încã în compania lor? Trimisul lui Allah a rãspuns: O persoanã se va afla în compania celor pe care-i iubeste în Ziua Judecãtii. Apoi a continuat sã discute cu noi si, pe parcursul discutiei, a amintit despre o poartã înspre apus, a cãrei lãtime ar putea fi parcursã de un cãlãret în patruzeci sau saptezeci de ani.

Acest hadith, continuat de Sufyan, adaugã: Aceastã poartã se aflã în directia Siriei. Allah a creat-o odatã cu cerurile si pãmântul. Ea este deschisã pentru cãintã si nu se va închide pânã ce soarele nu apune la rãsãrit.

(relatat de Tirmidhi)

[Comentarii: Hadith-ul contine o parte “exotericã”, dedicatã unui detaliu al ablutiunii ‘wudu, si o parte “esotericã”, ce începe cu întrebarea despre dragoste, si continuã cu ceea ce putem numi “poarta cãintei” si momentul în care “soarele apune la rãsãrit”. Partea de ritual nu prezintã probleme, ea este exact ceea ce este, si nimic mai mult. Însã cele trei repere din partea finalã meritã privite în detaliu, fãrã a avea pretentia de a epuiza implicatiile pe care le contin.

Beduinul interesat de dragostea de oameni este un nomad, un om care prin traditie îsi duce viata în mijlocul desertului. Înconjurat de tribul sãu, este îndreptãtit sã fie nelinistit în privinta echivalentei dintre oamenii pe care îi cunoaste el si... oamenii, deci umanitatea. Pustnicia lui relativã, solitudinea pe care o împarte cu neamul lui, îl conduc la întrebarea: “Ce se întâmplã cu o persoanã care are dragoste de oameni dar nu s-a aflat încã în compania lor?” Altfel spus: cum poate cineva sã fie sigur de dragostea lui, când aceasta nu se poate împlini din cauza nisipurilor? Rãspunsul Profetului este simplu: la sfârsitul timpurilor lucrurile vor reveni la matcã, iar cei ce se cautã se vor gãsi, si tot ce e despãrtit se va uni.

Simbolul portii cãintei este asociat unor repere spatiale si altora temporale. În cele douã versiuni ale hadith-ului poarta cãintei este situatã în douã directii diferite: întâi spre apus, apoi spre Siria, care în raport cu Medina se aflã spre nord. Dacã suntem atenti la raportarea temporalã a celor douã directii, observãm cã poarta este deschisã înspre apus într-un prezent de mare respiratie, în timp ce originea nordicã a portii tine de crearea cerurilor si a pãmântului, deci momentul genezei. În concordantã cu alte texte sacre, conchidem cã referirea subtilã a hadith-ului se face la Hyperboreea nordicã, locul Traditiei Primordiale despre care vorbesc hindusii, în timp ce referirea la alunecarea ei spre vest trimite la traditia atlantã, secundarã celei originare. Cât priveste “dimensiunea” simbolicã a portii cãintei, pe care Profetul o mãsoarã cu distanta care “ar putea fi parcursã de un cãlãret în patruzeci sau saptezeci de ani”. “Confuzia” celor douã cifre, dintre care una este aproape dublul celeilalte, nu este deloc întâmplãtoare, si trebuie spus cã ceea ce ar fi o imprecizie catastrofalã în planul contingent este aici o marcã a elocventei: poarta cãintei este atât de mare încât izbuteste sã fie egalã cu dublul dimensiunilor sale, pe mãsura generozitãtii divine fatã de creaturi.

Momentul în care aceastã poartã simbolicã se va închide este acela în care si disponibilitatea lui Allah fatã de cãinta oamenilor va lua sfârsit: Ziua Judecãtii, momentul în care totul va fi prea târziu din acest punct de vedere, atunci când “soarele va apune la rãsãrit”. Aceastã precizare enigmaticã mai apare într-un alt hadith, care trimite în mod explicit la Apocalipsã. Teologii islamici acordã o interpretare literalã a expresiei, alãturând-o celorlalte semne ale Sfârsitului, pe care le vom comenta atunci când lectura hadith-urilor va ajunge la ele. Nu vedem nici noi vreun motiv pentru care am exclude posibilitatea cosmologicã a unui Soare care sã se ridice de la ceea ce numim îndeobste “apus”, si sã se îndrepte spre ceea ce ne-am obisnuit sã considerãm a fi “rãsãritul”. În In Ascensione, Lectio IX, Sfântul Grigorie cel Mare a dat urmãtoarea definitie: “omul are în comun cu pietrele fiinta, cu plantele viata, cu animalele senzatia, cu îngerii inteligenta”, exprimând într-un mod inspirat faptul transmis de toate religiile lumii: acela cã omul este nodul central al Creatiei divine, punctul de legãturã a tuturor „extremelor” Cosmosului. “Precum în cer asa si pe pãmânt”, a spus Iisus cândva pe un munte, subliniind legãtura dintre Om si întregul Cosmos, puterea primului de a-l influenta pe cel din urmã. Misteriosul text al lui Hermes Trismegistos, cunoscut sub numele Tabla de Smarald, reia aceeasi idee: „Tot ceea ce e jos este ca si ceea ce e sus, iar ceea ce e sus este ca si ceea ce e jos, pentru a împlini miracolele unui singur lucru.”

Putem sã ne întrebãm când anume va avea loc aceastã schimbare cosmologicã profund? Cosmosul fiind într-o relatie subtilã de corespondentã cu Omul, o rãsturnare totalã a situatiei actuale ar coincide cu nadirul decãderii Centrului Creatiei, cu îndepãrtarea maximã pe care Omul cãzut o poate atinge în raport cu centralitatea adamicã. Atunci, în momentul în care totul va pãrea a fi pierdut, se va fi sfârsit si actuala Kali-Yuga, iar odatã cu asta va începe urmãtoarea Epocã de Aur a unui nou ciclu cosmic. – R. I.]

8/20. Abu Sa’id al-Khudri (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: A fost odatã un om dintr-un popor ce a trãit înaintea noastrã, si care a omorât nouãzeci si nouã de persoane. Apoi, acest om a început sã cerceteze învãtatii lumii, pentru a afla calea izbãvirii. A fost îndreptat sã meargã la un cãlugãr. A mers la el si i-a povestit cã a omorât nouãzeci si nouã de oameni, si l-a întrebat dacã mai existã vreun motiv pentru care sã-i fie acceptatã cãinta. Cãlugãrul a rãspuns negativ si a fost si el ucis, completând astfel numãrul celor dinaintea sa, pânã la o sutã.

Apoi, a început sã caute alti învãtati, pânã a fost îndreptat spre unul dintre ei. Omul i-a povestit acestuia cã a omorât o sutã de oameni si l-a întrebat dacã mai existã vreo sansã sã-i fie acceptatã cãinta. Rãspunsul învãtatului a fost afirmativ: ce te împiedicã sã te cãiesti? Mai bine du-te în cutare si cutare tinut. Existã acolo oameni devotati rugãciunii si veneratiei, asa cã ar trebui sã te alãturi lor în rugãciune, dar sã nu te mai întorci în tinutul tãu, cãci este un loc pãcãtos pentru tine.

Atunci omul a pornit la drum, dar abia fãcuse jumãtate cãii când l-a ajuns moartea, si s-a iscat o ceartã între îngerul milei si îngerul rãzbunãrii. Îngerul milei a spus: acest om a venit spãsit la Allah, dar îngerul rãzbunãrii a spus: omul acesta nu a fãcut nici o faptã bunã. Pe urmã, a mai apãrut un înger în chipul unei fiinte omenesti, care, pentru a transa disputa, a zis: mãsurati distanta între cele douã tinuturi, pentru a sti cãruia dintre ele i-a apartinut omul. L-au mãsurat, si l-au gãsit mai aproape de tinutul spre care se îndrepta, si astfel îngeriul milei l-a luat în stãpânirea sa.

Acest hadith cunoaste câteva versiuni: într-una dintre ele se spune cã omul a fost gãsit mai aproape de asezarea credinciosilor cu un lat de palmã, si a fost astfel inclus printre ei. O alta zice chiar cã Allah a poruncit pãmântului de unde omul plecase sã se dea mai la o parte, si celuilalt sã se tragã în locul astfel fãcut, dupã care a zis: acum mãsurati.

(hadith convenit)

9/21. ‘Abdullah ibn Ka’b, care slujea drept cãlãuzã lui Ka’b ibn Malik (Allah sã-l aibã în mila Sa!) când acesta a orbit, a spus cã l-a auzit pe Ka’b ibn Malik povestind cum a rãmas el în urma Trimisului lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) dupã campania de la Tabuk. Ka’b a spus: L-am însotit pe Trimisul lui Allah în fiecare expeditie pe care a condus-o, în afarã de campania de la Tabuk si bãtãlia de la Badr. Cât priveste aceasta din urmã, nimeni nu a fost acuzat cã a rãmas în urmã, cãci Trimisul lui Allah si musulmanii nu se porniserã sã lanseze un atac, ci avuseserã de gând sã atragã în cursã caravana quraisitilor. Allah însã i-a fãcut sã-si înfrunte dusmanii pe neasteptate. Eu am avut onoarea de a-l însoti pe Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) în noaptea de la ‘Aqaba, când am jurat credintã Islamului, si aceasta a fost mai scump pentru mine decât sã iau parte la bãtãlia de la Badr, desi Badr este mai cunoscutã pentru oameni decât Tabuk. Si iatã cum am rãmas eu în urma Trimisului lui Allah cu ocazia campaniei de la Tabuk. Nu aveam mijloace materiale mai consistente si nici împrejurãri mai favorabile la vremea acestei campanii decât în orice altã ocazie. Si, pe Allah, niciodatã în aceastã expeditie nu avusesem în proprietatea mea douã cãmile deodatã.

Când Trimisul lui Allah se hotãra sã porneascã o campanie, nu-si dezvãluia principalul obiectiv decât în ultimul moment. El a pornit în aceastã expeditie pe o cãldurã foarte mare; cãlãtoria era foarte lungã si pãmântul secat de apã, iar el avea de înfruntat o armatã puternicã, asa cã i-a înstiintat pe musulmani de adevãrata situatie, pentru ca ei sã se poatã pregãti cum se cuvine pentru campanie. Musulmanii care-l însoteau pe Trimisul lui Allah la vremea aceea erau în numãr mare, dar nu s-a tinut o adevãratã socotealã a lor.

Ka’b a spus mai departe: Putini au fost cei care nu au vrut sã meargã si aveau impresia cã se pot ascunde usor, pânã când a coborât o revelatie de la Allah Cel Preaînalt si Glorios referitoare la ei. Iar Trimisul lui Allah a pornit în expeditie când fructele erau coapte si umbrele lor se alungiserã. Eu am avut o slãbiciune pentru ele si în mijlocul acestui sezon a fãcut pregãtirile Trimisul lui Allah, iar musulmanii odatã cu el. Am pornit si eu de dimineatã, ca sã mã pot pregãti odatã cu ei, dar m-am întors si n-am fãcut nimic, spunându-mi în sine: Am destul timp oricând vreau. Si am fãcut tot asa pânã când oamenii au fost gata de plecare, iar în cursul diminetii Trimisul lui Allah a pornit împreunã cu ceilalti, în timp ce eu nu fãcusem nici o pregãtire. Am plecat dis-de-dimineatã, m-am întors, si astfel nu am ajuns sã iau nici o hotãrâre. Si am constinuat astfel pânã când ei au început sã se zoreascã si au fãcut o bunã bucatã de drum. Atunci m-am hotãrât s-o iau si eu dupã ei si sã-i întâlnesc. Dacã as fi putut astfel! Dar poate cã nu îmi era sortit asa.

Dupã plecarea Trimisului lui Allah m-am amestecat printre oameni. Am fost uimit sã descopãr cã nimeni nu era ca mine, ci erau oameni cunoscuti ca si necredinciosi, sau dintre cei pe care Allah îi scutise din cauza slãbiciunii lor, iar Trimisul lui Allah nu a bãgat de seamã cã nu eram cu el pânã ce nu a ajuns la Tabuk.

Într-o zi, pe când sedea printre oamenii din Tabuk, a spus: “Ce s-a întâmplat cu Ka’b ibn Malik?” Cineva din Banu Salama a spus: “Trimis al lui Allah, frumusetea mantiei si dimensiunile ei l-au ademenit sã rãmânã acasã.” Mu’adh ibn Jabal (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a zis: “Sã-ti fie rusine pentru ceea ce sustii. Trimis al lui Allah, pe Allah, noi nu stim despre el decât de bine.” Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), oricum, n-a spus nimic. În vremea aceea Profetul a vãzut un om îmbrãcat într-un vesmânt alb, care se arãta amãgitor vederii [fiind asemeni unui miraj]. La care, Trimisul lui Allah a zis: S-ar putea sã fie Abu Khaithama si, vai! Chiar a fost Abu Khaitthama al-Ansari, cel care a contribuit cu o sa’ de curmale si a fost batjocorit de cãtre ipocriti.

Ka’b ibn Malik a relatat mai departe: Când a ajuns la mine stirea cã Trimisul lui Allah se întorcea înapoi de la Tabuk, am fost foarte tulburat. M-am gândit sã inventez tot felul de istorii si mã frãmântam cum anume sã scap de aceastã mânie. Am început, asadar, sã cer sfaturi de la înteleptii ce se aflau printre membrii familiei mele si, când mi s-a spus cã Trimisul lui Allah avea sã soseascã, toate gândurile mincinoase s-au risipit din mintea mea si am ajuns la concluzia cã nimic nu m-ar fi putut salva, afarã decât adevãrul.

În cursul diminetii, Trimisul lui Allah a ajuns [în Medina]. Obiceiul lui era, atunci când se întorcea dintr-o cãlãtorie, sã meargã mai întâi la moscheie si sã ofere douã rak’at de rugãciune [în semn de recunostintã], iar apoi sã stea cu oamenii. Dupã ce a fãcut acestea, cei care rãmãseserã în urma lui au început sã-si fluture motivele si sã facã jurãmântul de credintã, fiind cu totii mai mult de optzeci de persoane. Trimisul lui Allah le-a acceptat scuzele chiar în fata lor, precum si credinta pe care o manifestau, a cerut iertare pentru ei si a lãsat intentiile lor în seama lui Allah.

În cele din urmã am ajuns si eu în fata sa. L-am salutat, si el a zâmbit, dar cu o umbrã de mânie. Profetul mi-a zis atunci: Înainteazã. Eu am înaintat pânã am ajuns în fata lui. Mi-a zis: Ce te-a retinut? Nu ti-ai putut permite sã cãlãtoresti? Eu am spus: Trimis al lui Allah, pe Allah, dacã ar fi sã mã aflu dinaintea altcuiva dintre pãmânteni, cu sigurantã cã mi-as salva pielea de mânia ta, prin intermediul vreunui pretext, dar nu am chef sã încep vreo argumentatie, ci, pe Allah, sunt pe deplin constient de faptul cã, de-ar fi sã invoc înaintea ta vreun jalnic motiv ca sã-ti fac pe plac, Allah ti-ar stârni cu sigurantã mânia împotriva mea. Si, în cazul în care spun adevãrul, te-ai putea supãra pe mine, dar sper cã Allah va încheia totul cu bine, cãci, pe Allah, nu am nici un motiv solid. Pe Allah, n-am mai avut posibilitãti atât de bune si împrejurãri atât de favorabile mie de care sã mã bucur ca acum.

La care, Trimisul lui Allah a spus: Omul acesta spune adevãrul. Ridicã-te, asadar, pânã când Allah va da o hotãrâre legatã de capul tãu. Eu m-am ridicat si câtiva oameni din Banu Salama m-au urmat în mare grabã. Ei mi-au zis: Pe Allah, nu stiu ca tu sã fi comis vreun pãcat înainte de aceasta. Oricum, tu ti-ai arãtat neputinta de a aduce vreo scuzã dinaintea Trimisului lui Allah, ca si aceia ce au rãmas în urma lui si au adus motivatii jalnice. Ar fi fost de-ajuns pentru iertarea pãcatului tãu dacã Trimisul lui Allah ar fi cerut iertare pentru tine. Pe Allah, si au continuat sã mã atâte, pânã ce am început sã mã gândesc sã merg înapoi la Trimisul lui Allah si sã mã dezic.

Apoi le-am zis: A mai avut si altcineva aceeasi soartã? Ei au rãspuns: Da, douã persoane au avut aceeasi soartã ca si tine, au fãcut aceeasi afirmatie pe care ai fãcut-o tu si au primit acelasi verdict pe care l-ai primit si tu. Eu am zis: Cine sunt aceia? Ei au rãspuns: Murara ibn ar-Rabi’a ‘Amiri si Hilal ibn Umayya al-Waqifi. Ei au amintit de acesti doi credinciosi care luaserã parte la bãtãlia de la Badr si care pentru mine erau un exemplu. Când am auzit numele celor douã persoane, eu m-am îndepãrtat.

Trimisul lui Allah interzisese celorlalti musulmani sã vorbeascã cu trei dintre noi, cei care am rãmas în urma lor. Lumea a început sã ne ocoleascã si atitudinea lor fatã de noi s-a schimbat, pãrând cã întreaga atmosferã s-a întors împotriva noastrã. Dar era, de fapt, aceeasi de care eram pe deplin constient si în care trãisem o bunã bucatã de timp. Am petrecut cincizeci de nopti în aceastã stare si cei doi prieteni ai mei s-au închis în casele lor, petrecându-si cea mai mare parte a timpului jelind. Cum, fatã de ei, eu eram tânãr si puternic, am iesit afarã (din casa mea), am participat la rugãciunile congregationale, mi-am pierdut vremea prin bazare, dar nimeni n-a vorbit cu mine.

Am mers la Trimisul lui Allah, care sedea cu oamenii dupã rugãciune, L-am salutat si m-am întrebat dacã buzele lui s-au miscat ca rãspuns la salutul meu (sau nu). Apoi am fãcut rugãciunea alãturi de el si i-am aruncat priviri furise. Pe când îmi fãceam rugãciunea, el m-a privit, dar când mi-am aruncat ochii asupra lui, si-a luat privirea de la mine.

Dupã o bunã bucatã de vreme, de când musulmanii se purtau atât de aspru cu mine, am umblat mult si am ajuns la zidul grãdinii lui Abu Qatada, te conjur pe Allah, nu tii deloc seama de faptul cã Îl iubesc pe Allah si pe Trimisul Sãu (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) foarte mult? Si iarãsi nu a spus nimic. Eu l-am conjurat din nou, la care el a spus: Allah si Trimisul Sãu (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) stiu cel mai bine acest lucru. Din ochi au început sã-mi curgã lacrimi si m-am dat jos de pe zid.

În vreme ce mã plimbam prin bazarul din Medina, un nabateean dintre nabateenii sirieni, care venise sã vândã grâne în Medina, a rugat lumea sã-l îndrepte cãtre Ka’b ibn Malik. Oamenii l-au îndreptat arãtând spre mine. El m-a gãsit si mi-a înmânat o scrisoare de la regele din Gassan si, fiindcã eram scrib, am citit scrisoarea aceea în care erau urmãtoarele: “Ni s-a dezvãluit cã prietenul tãu (Profetul) te supune la cruzime, iar Allah nu a creat pentru tine un loc în care sã fii degradat si sã nu-ti poti afla pozitia cuvenitã; asadar, vino la noi, cãci te vom binecuvânta cu onoruri.” Cum am citit acea scrisoare, am spus: Si aceasta este o nenorocire, asa cã am pus-o pe foc, în vatrã.

Când au trecut patruzeci de zile din cincizeci, si Trimisul lui Allah nu primise nici o revelatie, a venit la mine un sol al lui Muhammad (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) care a zis: “Adevãr îti spun tie, Trimisul lui Allah a poruncit sã te desparti de nevasta ta”. Eu am zis: “Ar trebui sã divortez de ea sau ce altceva sã fac?” El a rãspuns: “Nu, doar sã stai separat de ea si sã nu te împreunezi cu ea”. Acelasi mesaj a fost trimis si tovarãsilor mei. Asa cã i-am zis nevestei mele: “Mai bine mergi la pãrintii tãi si rãmâi acolo cu ei, pânã când Allah va lua o hotãrâre pentru pricina mea.” Nevasta lui Hilal ibn Umayya a mers la Trimisul lui Allah si a zis: “Trimis al lui Allah, Hilal ibn Umayya este bãtrân si nu are nici un slujitor. Esti de acord sã-l slujesc eu?” El a rãspuns: “Da, dar nu te apropia de el.” Ea a spus: “Pe Allah, el nu mai are astfel de porniri. Pe Allah, de atunci, din ziua aceea, plânge încontinuu.”

Unii dintre membrii familiei mele mi-au spus: “Sã te duci si sã ceri îngãduintã de la Trimisul lui Allah, cu privire la nevasta ta, cãci el a îngãduit nevestei lui Hilal ibn Umayya sã-l slujeascã.” Eu le-am rãspuns: “Nu o sã cer îngãduinta Trimisului, cãci nu pot sti ce ar putea sã spunã Trimisul lui Allah, ca rãspuns la cererea mea. Mai mult decât atât, eu sunt un bãrbat tânãr.” Si în starea aceea am petrecut încã zece nopti si astfel trecurã cincizeci de nopti de când de când oamenii ne surghiunirã.

În dimineata celei de-a cincizecea zile m-am sculat sã-mi fac rugãciunea de dinainte de zorii zilei si stãteam pe unul dintre acoperisurile caselor noastre. Sedeam, de fapt, în starea aceea pe care Allah Preaînaltul si Gloriosul a descris-o cu aceste cuvinte: Viata a devenit de neîndurat pentru mine si pãmântul s-a îngustat în ciuda imensitãtii sale. Am auzit vocea unui muezin, de pe vârful dealului ‘Sal, strigând cât îl tinea gura: “Ka’b ibn Malik, iatã cã sunt vesti bune pentru tine.” Eu m-am închinat cu smerenie si mi-am dat seama cã acest mesaj era o usurare pentru mine. Trimisul lui Allah înstiintase lumea cã Allah acceptase cãinta noastrã, pe când îsi fãcea rugãciunea de dinainte de revãrsatul zorilor.

Atunci toatã lumea a început sã vinã si sã ne anunte vestea bunã, si unii oameni au mers la prietenii mei sã le spunã si lor bucuria, iar un om din tribul Aslam a venit în galop pe calul sãu, iar bidiviul a ajuns mai repede decât glasul lui. Când a ajuns la mine mi-a dat vestea bunã. Atunci mi-am scos vesmintele si l-am îmbrãcat cu ele, ca multumire pentru stirea ce mi-o adusese, si, pe Allah, nu aveam altceva decât aceste douã haine, la vremea aceea, asa cã am rugat pe cineva sã-mi împrumute douã vesminte cu care sã mã îmbrac la loc.

Am mers la Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) si pe drum am întâlnit grupuri de oameni care mi-au adresat urãri de bine datoritã acceptãrii cãintei, si care mi-au zis: Iatã urãri de bine din partea noastrã, deoarece cãinta ta a fost acceptatã de cãtre Allah. Dupã care, am ajuns la moscheie si Trimisul lui Allah sedea acolo printre oameni. Atunci Talha ibn ‘Ubaidullah s-a ridicat si a alergat cãtre mine, mi-a atins mâna si m-a salutat, însã, pe Allah, nimeni altcineva dintre emigranti nu s-a ridicat (sã mã salute). Ka’b a spus cã n-a uitat niciodatã gestul frumos al lui Talba.

Mai departe, Ka’b a spus: L-am salutat pe Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) cu Assalamu ‘Alaikum, iar fata lui strãlucea de plãcere, si a adãugat: Bucuria si binecuvântarea sã fie cu tine, cãci niciodatã nu te-ai mai bucurat si nici nu te vei mai bucura la fel cum te bucuri astãzi, de când te-a nãscut maica ta. Eu am zis: O, Trimis al lui Allah! Aceastã acceptare a cãintei este de la tine sau de la Allah? El a rãspuns: Nu, nu este de la mine, este de la Allah, si era trãsãtura obisnuitã a Trimisului lui Allah, ca atunci când era fericit sã i se lumineza fata ca si când ar fi fost o bucatã din lunã; dupã semnul acesta recunosteam noi cât de mare îi era încântarea.

Cum stãteam dinaintea lui, am zis: Trimis al lui Allah, îmi este îngãduit sã-mi dau averea milostenie de dragul lui Allah si al Trimisului Sãu? La care el mi-a rãspuns: Pãstreazã ceva pentru tine, cãci îti va prinde bine. Eu i-am zis: Voi pãstra pentru mine acea parte pe care am primit-o cu ocazia expeditiei de la Khaibar. Si am mai adãugat: Trimis al lui Allah, adevãr spun tie, Allah mi-a dãruit mântuirea cãci am spus adevãru, de aceea cãinta implicã faptul cã atâta timp cât trãiesc sã nu grãiesc altceva în afara adevãrului. Ka’b a mai adãugat: “Pe Allah, nu stiu dacã vreunul dintre musulmani a fost supus la o încercare mai grea decât mine, din cauzã cã am spus adevãrul”. Si, de când am fãcut aceastã mentiune în fata Trimisului lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) si pânã în ziua de azi, n-am mai mintit niciodatã si, pe Allah, am hotãrât sã nu mint si sper cã Allah mã va feri de încercãri pentru tot restul vietii mele, cãci Allah Cel Preaînalt si Glorios a revelat acest verset: O, voi cei care credeti! Temeti-vã de Allah si fiti cu cei iubitori de adevãr! (9: 119)

Ka’b a mai spus: Pe Allah, de când Allah m-a îndreptat cãtre Islam, n-a fost o binecuvântare mai mare pentru mine decât acest adevãr al meu pe care l-am spus Trimisului lui Allah, si dacã as fi spus vreo minciunã, as fi fost nenorocit la fel ca si cei care au mintit, cãci cu privire la acestia Allah a spus cele mai aspre cuvinte îndreptate cãtre cineva de câd a coborât El revelatia: Ei vã vor jura pe Allah, când voi vã veti întoarce la ei, pentru ca voi sã-i iertati pe ei. Îndepãrtati-vã de ei, cãci ei sunt o spurcãciune, iar sãlasul lor va fi Gheena, ca rãsplatã pentru ceea ce au agonisit. Vã vor jura vouã ca sã fiti multumiti de ei. Dar dacã voi veti fi multumiti, totusi Allah nu va fi multumit de cei nelegiuiti! (9: 95, 96)

Hotãrârea în problema noastrã, a celor trei, a fost amânatã, separat de cazul celor care aduseserã motivatii sub jurãmânt în fata Trimisului lui Allah si pe care el le-a îngãduit. El a primit noi jurãminte de credintã din partea lor si s-a rugat ca ei sã fie iertati. Profetul (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a tinut pricina noastrã în asteptare, pânã ce Allah a hotãrât în privinta ei. Cei trei, a cãror pricinã a fost cercetatã, au primit iertarea. Referirea, aici, nu se face la faptul cã nu am participat la expeditie, ci la faptul cã Profetul a amânat pricina noastrã si a tinut-o în asteptare, peste pricina celor care au adus scuze sub jurãmânt.

(hadith convenit)

10/22. Imran ibn Husain al Khaza’i (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a spus: “O femeie din tribun Juhaina, care a rãmas gravidã dupã ce a preacurvit, s-a prezentat dinaintea Trimisului lui Allah si a spus: O, Trimis al lui Allah, am fãcut un pãcat supus la Hadd, îndrumã deci executarea pedepsei. El si-a chemat straja si a zis: “Poartã-te blând cu ea. Ad-o la mine dupã ce naste pruncul.” Si omul acesta a îndeplinit poruncile. La urmã, Trimisul lui Allah a poruncit sã se execute pedeapsa si ea a fost legatã, apoi bãtutã cu pietre pânã ce a murit. Trimisul lui Allah a condus rugãciunile de la îngropãciunea ei.

‘Umar a remarcat: “O, Trimis al lui Allah! Ea a preacurvit, dar tu ai fãcut rugãciuni la îngropãciunea ei.” El i-a rãspuns: “Ea a suferit atât de mult încât cãinta ei ar fi de ajuns pentru saptezeci de oameni din Medina. Ce cãintã poate fi mai mare, decât aceea cã si-a dat viata de bunãvoie pentru a câstiga plãcerea lui Allah, Stãpânul Laudelor si a Gloriei?”

(Muslim)

[Comentarii: Este aproape imposibil pentru cel ce citeste acest hadith socant sã nu se gândeascã imediat la cea a fãcut Iisus într-o împrejurare similarã: “Si au adus la El fariseii si cãrturarii pe o femeie, prinsã în adulter si, asezând-o în mijloc, au zis lui: «Învãtãtorule, aceastã femeie a fost prinsã asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea sã le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?» Si aceasta ziceau, ispitindu-l, ca sã aibã de ce sã-l învinuiascã. Iar Iisus, plecându-se în jos, scria cu degetul pe pãmânt. Si stãruind sã-l întrebe, el s-a ridicat si le-a zis: «Cei fãrã de pãcat dintre voi sã arunce cei dintâi piatra asupra ei.» Iarãsi, plecându-se, scria pe pãmânt. Iar ei auzind acestea si mustrati fiind de cuget, ieseau unul câte unul si pânã la cel din urmã, si a rãmas Iisus singur si femeia, stând în mijloc. Si ridicându-se Iisus si nevãzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: «Femeie, unde sunt pârâsii tãi? Nu te-a osândit nici unul?» Iar ea a zis: «Nici unul, Doamne.» Si Iisus i-a zis: «Nu te osândesc nici eu. Mergi; de-acum sã nu mai pãcãtuiesti.»” Aceastã împrejurare ne-a fost relatatã de Evanghelia lui Ioan 8, 3-11.

La o primã vedere, superficialã, comportamentul lui Muhammad este contrariul celui al lui Iisus (reciproca fiind riguros valabilã). Shari’ah islamicã prevede pentru desfrânare acelasi lucru ca si Legea lui Moise: lapidarea cu pietre. Totusi, dacã Muhammad nu ezitã s-o aplice, Iisus actioneazã într-un fel paradoxal si cumva “împotriva” ei. Un neavizat, judecând pe baza unor impulsuri sentimentaloide, ar spune cã Hristos a fost milos, în timp ce Profetul a actionat cu cruzime. Dar dacã scapã neavizatilor, comportamentul celor doi se întâlneste într-un punct spre care vom îndrepta noi analiza în cele ce urmeazã.

Am spus mai sus cã este vorba de împrejurãri similare, si acest lucru trebuie avut pe deplin în vedere: nu existã douã fapte deplin identice (afirmatia contrarã frizeazã o imposibilitate metafizicã evidentã), diferentele autorizând perspective diferite asupra evenimentelor ce fac parte neîndoielnic din aceeasi clasã. Legea lui Dumnezeu, chiar si în aspectele ei cele mai vizibile, nu se aplicã asemenea unui pat al lui Procust care reduce diversitatea la câteva scheme preconcepute. Si dacã acest lucru este în mod explicit mentionat în islam (unde shari’ah se împlineste prin ijtihad, reflectia personalã), rãdãcinile se gãsesc neîndoielnic în modul în care profetii lui Allah s-au raportat la ea si ni s-a pãstrat acest lucru în textele sacre. Dacã ne-am limita la observatia cã o femeie desfrânatã este trimisã la moarte de Muhammad dar nu si de Iisus, am proceda într-un mod cu totul reductionist, si ne-am îndrepta de bunãvoie spre unul din aparentele paradoxuri de care se lovesc modernii vesnic în cãutare de contradictii...

Conteazã, fireste, faptul cã evenimentul adus în atentia noastrã de acest hadith face parte din aceeasi clasã cu cel relatat de Evanghelia lui Ioan, dar la fel de mult conteazã ceea ce face din ele douã fapte distincte, cu trãsãturi diferite. Si este vorba de cadrul în care au avut loc cele douã actiuni. Stim cã Iisus n-a fãcut niciodatã economie de apelative dure atunci când s-a adresat fariseilor si preotiulor Templului, oameni ai aparentelor goale, care în loc sã conducã poporul lui Israel spre Dumnezeu, se interpuneau ca o ligaturã între popor si Centrul Suprem. Aceasta a fost, cel putin întru început, misiunea lui Iisus: “umplerea” Legii lui Moise cu ruh al-quddus, cum ne spune Coranul, cu duhul sfinteniei. Misiunea lui pãmânteascã se desfãsoarã într-un spatiu sclerozat, tomnatec, spre deosebire de cea a lui Muhammad, care are prospetimea asprã a primãverii islamice. În perioada lui Iisus, iudaismul se îndreaptã spre perioada sa cea mai cumplitã: pierderea Templului (catastrofã ale cãrei dimensiuni sunt greu de estimat, având în vedere cã implicã pierderea ritualurilor, a succesiunii levitice si a reprezentãrii fizice a Centrului), la care se adaugã alungarea evreilor din Palestina în diaspora. La antipozi, cu Muhammad (si cumva continuat cu primii patru califi: Abu Bakr, Omar, Uthman si Ali), religia islamicã e în epoca ei de aur. Iudeul Iisus este deci îndreptãtit sã nu participe la îndeplinirea mecanicã a Legii, fãrã a o pune sub semnul îndoielii, în timp ce musulmanul Muhammad este la fel de îndreptãtit sã împlineascã Legea în litera si sufletul ei.

Dacã privim cu atentie circumstantele în care au loc cele douã actiuni observãm cã femeia adusã în fata lui Iisus este un pretext pentru a-l atrage pe Rabbi într-o capcanã: trebuie sau nu aplicatã Legea? În comparatie, în fata lui Muhammad femeia ce curvise se prezintã singurã, pradã remuscãrilor, si cere respectarea Legii cu pretul sacrificiului suprem. Celor ce vin la Iisus nu le pasã de refacerea echilibrului universal prin îndepãrtarea coruptiei din comunitatea lui Israel, scopul lor este înselãciunea si discordia, iar pentru asta nu ezitã nici mãcar sã se serveascã de Legea lui Moise împotriva lui Iisus. Pe de altã parte, femeia ce vine singurã în fata Profetului sã-si recunoascã vina, nu e cu nimic inferioarã lui romanului care, constatând cã a intrat încins cu sabia în Senat dupã ce o lege propusã de el condamna la moarte pe cei care aduceau arme în clãdirea înaltului for, nu ezitã sã se sinucidã pentru a aplica în primul rând asupra lui însusi legea. Eroismul femeii din tribul Juhaina îsi gãseste pandantul în eroismul acestui bãrbat roman...

Cât priveste ideea cã Iisus ar fi iertat-o pe desfrânata adusã lui în Templu, ea e cu nimic mai falsã. E usor de observat faptul cã Hristos a spus doar: “Pleacã si nu mai pãcãtui”, si nicidecum: “Iertate sunt pãcatele tale”, cum le spune multora... Si cum ar fi putut ierta pãcatele celei ce nu se cãieste nici o clipã? Pe de altã parte, în ciuda cãintei ei, Profetul nu acordã iertarea femeii venite la el, si asta pentru cã nicãieri si niciodatã în timpul misiunii sale Rasul n-a iertat decât rãul ce i s-a fãcut lui personal. Sunt însã aici aspecte care tin de specificul celor douã personalitãti, si în mod sigur de momentul ciclic al celor douã Revelatii. – R. I.]

11/23. Ibn ‘Abbas (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: Dacã fiinta omeneascã ar avea o vale plinã de aur, si dacã ar mai fi încã o vale plinã de aur, atunci le-ar dori pe amândouã. Nimic nu-i umple gura, în afara pãmântului din mormânt. Allah se întoarce cu milã cãtre cel care se cãieste.

[Comentariu: Natura umanã post-adamicã este prin degenerarea ei una excesivã, nemãsuratã, lacomã. Cel ce se cãieste pãrãseste însã propria fiintã umanã si porneste pe drumul spre Allah, se des-fiinteazã pe sine pentru a se umple de Allah... – R. I.]

12/24. Abu Huraira povesteste cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: Allah Preaînaltul va avea multã plãcere de douã persoane. Una dintre ele o ucide pe cealaltã, dar ambele vor ajunge totusi în Paradis. Primul este ucis de cel de-al doilea în vreme ce luptã în calea lui Allah, dupã care Allah îsi varsã mila asupra celui de-al doilea si îl cãlãuzeste sã primeascã Islamul, iar el moare luptând în calea lui Allah.

(hadith convenit)

Adhan - Muslim Prayer Call

Fatwa, sau repetabila împãcare a shariei cu lumea

Fatwa trece, în perceptia comunã occidentalã, drept un edict arbitrar dat de imamii bãrbosi care “nu stiu decât de islam si de nimic altceva”. Iar cum islamul însusi trece drept superstitie, fatwa este, pe cale de consecintã, obscurantism si arierare. Din vreme în vreme, presa raporteazã la rubrica fapte foarte diverse astfel ceea ce pentru occidentali se înfãtiseazã ca niste decizii de neînteles si socante.

Îmi amintesc anul trecut o fatwa enuntatã în Arabia Sauditã care interzicea fotbalul. Oroare, au strigat uniti în cuget ziaristii si publicul oripilati. Islamul este împotriva sportului! Deci împotriva sãnãtãtii (mã rog, greu de înteles cum contribuie galopul a vreo douãzeci de flãcãi la sãnãtatea a un milion de suporteri)! Barbarie! Conflictul dintre civilizatii! Bla-bla!...

În urmã cu câtãva vreme am avut ocazia sã fiu în preajma unor oameni calificati sã pronunte judecãtile cunoscute sub hulitul nume de fatwa. Erau doi. Unul ceva mai corpolent (în raport cu celãlalt, care era de-a dreptul de o slãbiciune asceticã, altfel dimensiunile lui ar trece drept bine proportionate), cu fatã bonomã de tãran. Sau de prãvãlias. Complet bãrbierit, fãrã mãcar cu umbra unei mustãti. Ascultã întrebãrile celor interesati de chestiuni importante privind sharia si rãspunde într-o francezã bolovãnoasã dar foarte corectã. Nu se tulburã când anumite probleme sunt evident periferice, rãspunde calm, privind în pãmânt pentru a se concentra mai bine, fãrã ca zâmbetul sã-i disparã de pe buze. Nu-l intereseazã efectul pe care concluziile sale le are asupra interlocutorilor, se simte cã referentul discutiei este non-uman, în tomurile de hadith-uri si exegeza secularã islamicã. Este amabil, fãrã dorinta de a place – bonomia lui n-are nimic negustoresc în ea.

Celãlalt e slab, tras la fatã, dar fãrã nimic exaltat sau bolnãvicios în aparitie. Poartã o barbã scurtã, care ocoperã partea inferioarã a figurii cãrunte. De fiecare datã când terminã de vorbit adaugã: “Îmi cer scuze.” Totusi, este mai informat despre ce vorbeste decât aproape toti cei care-l ascultã. Franceza lui e ceva mai aproximativã (nu foloseste niciodatã subjonctivul), dar ideile sunt clare, exprimate cu ajutorul unui vocabular vast. A publicat mai multe studii pe internet. Nu, internetul nu este împotriva islamului, cel putin nu în principiu.
Cei doi sunt lipsiti de farmecul conversatiilor de salon, spumoase si goale. Vorbesc însã dupã eforturi de reflectie autenticã, pornind de la cunoasterea interiorizatã a principiilor shariei si a unei cazuistici impresionante. Le lipseste ceea ce numim, în mod fals, “creativitate” – în fapt, o continuã improvizatie gãunoasã, simptom al bãgãrii nãroade în seamã. Europenii sunt educati sã aibã rãspuns pentru orice, sã se priceapã la orice, pânã într-acolo încât nu mai fac distinctia sãnãtoasã dintre competentã si aflat în treabã. Cei doi posedã disciplina, rarã în vremurile noastre, de a se opri în fata a ceea ce nu stiu si de a spune simplu: “Acest lucru mã depãseste.”

Ce este o fatwa? O decizie prin care traditia se armonizeazã cu mersul descendent al spiralei cosmice. Profetul si companionii sãi se deplasau cãlare pe cãmile. Trebuie sã împingem fidelitatea fatã de modelul fondator pânã acolo încât sã refuzãm trenurile, vapoarele, masinile, si sã ne cumpãrãm si noi patrupedele vremurilor legendare? Sharia distinge între intentia ce precedã fapta si instrumentele ei: este cu mult mai valoroasã intentia Profetului de a întreprinde hegira, sau dimpotrivã de a se întoarce la Makka decât cãmila Djamila care l-a purtat în spate în aceste douã situatii. Asadar, trebuie sã ne concentrãm asupra intentiilor ce ne îndeamnã la drum, lãsând vremurilor grija mijloacelor de transport. Pe de altã parte, strict în enuntarea unei cazuistici posibile, cel care posedã o cãmilã si o omoarã supunând-o la efort, comite un pãcatul grav al cruzimii fatã de animalele fãrã apãrare, deci si mijloacele cu care ne realizãm actiunile trebuie sã fie în acord cu puritatea intentiilor noastre. Exterior si interior. Semnificant si semnificat. Sharia islamicã nu este închisoarea credinciosului, ci strãdanie a reflectiei continue care precedã practica, pe mãsura dinamismului sfârsitului de ciclu pe care îl trãim.
Unul dintre cei doi este presedintele consiliului ulemalelor dintr-un oras important al tãrii sale. Functia este onorabilã, dar si onorificã, în ciuda rãspunderii spirituale cât se poate de concrete. Altfel spus, nu aduce bani, în virtutea versetului coranic care spune cã nu trebuie vândute cuvintele lui Dumnezeu pe bani putini. Si ce sumã de arginti ar putea avea pretentia sã rivalizeze cu o singurã silabã divinã, cu o singurã litera? Islamul nu este o afacere rentabilã. Studiile celor care emit fatwa aduc o calificare recunoscutã în lumea islamicã, dar fãrã echivalent financiar.

Înainte ca o fatwa sã existe, ea este precedatã de o problemã. În anumite situatii exceptionale, poate fi chiar a unui singur musulman. În Europa s-a dat recent o astfel de solutie care permite pe perioada verii cumularea ritualurilor rugãciunii asfintitului cu rugãciunea de searã. Calcule astronomice a cãror bazã îmi scapã au arãtat cã în emisfera nordicã a globului, dat fiind faptul cã în lunile iulie-august apusul are loc pe la 9-10 seara, momentul rugãciunii de searã se apropie prea mult de cel al rugãciunii de dimineata, nelãsând între ele decât 2-3 ore de somn. O bunã parte dintre ulemalele aflate la Londra au ajuns la concluzia cã este mai bine sã se facã o abatere de la exigentele valabile în tinuturile africano-asiatice ale Islamului. S-a votat, si apoi fatwa a fost fãcutã publicã. Da, este frustrant sã aflãm cã aceste decizii se supun votului într-un consiliu, în scopul obtinerii unui consens, dar realitatea tristã este cã democratia nu e inventie europeanã, poate doar în forma ei degeneratã, în care intrã automat votul lui Ion, pentru cã si el e om. Forma ei elitistã îsi are baza coranicã în Sura sfatului (ash-Shura). Este adevãrat cã cel care nu a fost dispus sã sacrifice ani din viata lui pentru a învãta în ce constã sharia este exclus de la acest vot, dar încã nu s-a inventat pânã acum, în nici o civilizatie cunoscutã, o altã metodã de a tine habarnistii deoparte decât discriminarea.

Orice fatwa se voteazã si se adoptã cu majoritatea simplã. Unii, în mod clar, voteazã împotrivã, sau se abtin. Totusi, odatã adoptatã si fãcutã public, o fatwa trebuie respectatã de cãtre toatã lumea. Dictatura majoritãtii? Opresarea individului într-o societate totalitarã? Nu. Adab, adicã politete. Trebuie sã respecti si sã urmezi în public ceva cu care nu este total de acord, din respect pentru ceilalti. “Schisma este mai rea decât moartea”. În intimitate poti continua sã faci ceea ce crezi cã este mai bun, cãutând din rãsputeri excelenta spiritualã, dar în relatiile cu ceilalti trebuie sã te porti ca si ei. Cazuistica shariei citeazã cazul lui al-Maliki, fondatorul scolii de sharia malikite, care ajuns într-un tinut în care rugãciunile se fãceau dupã ritul hanafit, s-a conformat întocmai. N-a vrut sã-i tulbure pe ceilalti, a explicat ulterior. Lumea islamicã practicã toleranta sub forma coexistentei celor patru scoli ritualice, asemeni hindusilor cu ale lor sase darshana.

Se mai citeazã si cazul unui om care, primind o fatwa de la un savant islamic, n-a fost câtusi de putin multumit de ea. Asa cã a purces sã caute un alt ulema, care sã-i o fatwa pe care s-o poatã respecta, dar dupã ce l-a gãsit n-a fost nici de data asta multumit. În cele din urmã a mai gãsit un al treilea, care i-a dat si el o fatwa, diferitã de primele douã. Deconcertant pentru gândirea dogmaticã a crestinilor, dar nimic mai firesc pentru un musulman. Acesta din urmã era în drept sã caute mai multe rãspunsuri la aceeasi întrebare, ba chiar si sã aleagã dintre ele pe acela care i se pãrea cel mai usor de practicat, în virtutea unui hadith al Profetului care spune clar cã “în religie trebuie cãutat drumul cel mai usor, pentru cã religia nu trebuie sã fie o povarã, ci o usurare”. Pentru omul cu intentia purã si cunoasterea minimã a bazelor, pericolul iesirii “in afara relgiei” în cãutarea “usorului” este neglijabil. Poate nu tocmai în mod evident, anecdota ne aratã un om care a parcurs un drum cu valente spirituale certe, într-un timp în care savantii islamici nu puteau fi contactati prin e-mail, rupându-se pentru un timp serios din universul lui obisnuit. Câti dintre contemporanii nostri si-ar lãsa baltã interesele pentru o vreme importantã, numai pentru a afla o pãrere religioasã importantã, fie ea si cea mai avantajoasã cu putintã? Pare deconcertant însã faptul cã aceeasi situatie poate primi mai multe solutii religioase, dar asta numai pentru cei care ignorã faptul cã în aceeasi broascã pot intra, pe rând, un numãr mare de chei. Cei care cunosc sharia spun cã este la fel de precisã ca si geometria, iar cei care cunosc geometrie stiu cã problemele care primesc mai multe demonstratii sunt departe de a fi rare. Anecdota citatã trece sub tãcere pe care dintre cele trei fatwa a ales-o cãutãtorul nostru. Nimic nu exclude ipoteza întoarcerii la prima decizie. Dar, oricare ar fi fost situatia, drumul a meritat, neîndoielnic…

Aminteam, la începutul acestor rânduri, de o fatwa din Arabia Sauditã care interzice fotbalul. În fapt, textul disuadeazã fotbalul ca manifestare de masã, sportul ca spectacol si nu ca sport. Nici n-ar avea cum, pentru cã sunt hadith-uri care ne spun cã Profetul încuraja practicarea sportului, în special trasul cu arcul (iubit altminteri si în anumite scoli zen) si cãlãritul. Deci nu sportul în sine este problema, ci dezlãntuirea infraumanã a pasiunilor pe care o prilejuieste circul de pe stadioane sau de la televizor. Cu greu ar putea cineva sã acorde comasãrilor din tribune scuza “socializãrii”, realitatea fiind mai degrabã o agregare, o condensare colectivã, o cristalizare a pasiunilor fãrã nimic înalt în ele. Împotriva acestor manifestãri cu care sportul a început sã se asocieze în epoca modernã s-a pronuntat fatwa ulemalelor saudite… Mai zicea relatarea din presã cã, la auzul textului shariei, trei fotbalisti au iesit fãrã discutii de pe teren. Ceilalti vor rãmas la meci, în asteptarea unor alte opinii islamice avizate, ba poate chiar anticipând si posibilitatea unei a treia… Desigur, asemenea argutii intelectuale nu se pot cere unor ziaristi europeni.

Fatwa: Despre intentia de a posti în Ramadhaan

Întrebare: Cum trebuie cineva sã formuleze intentia de a posti în Ramadhaan? Simpla cunoastere a începutului Ramadhaanului este suficientã pentru a posti în restul zilelor?

Rãspuns: Intentia ia forma deciziei de a duce la bun sfârsit postul, si este imperativ ca ea sã fie formulatã în timpul fiecãrei nopti a lunii Ramadhaan-ului.

Shaykh 'Abdul 'Azeez ibn Abdullaah ibn Baaz

Ahadeeth despre sinceritate si semnificatia intentiilor în toate actiunile

1. ‘Umar ibn al-Khattab (Allah sã-l aibã în mila Sa!) relata cã l-a auzit pe Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spunând: faptele trebuie cãlãuzite de intentii si pentru fiecare persoanã [este pus deoparte] ceea ce îsi doreste. Cel a cãrui cãutare este de dragul lui Allah si al Trimisului Sãu [va fi alãturi de Allah si Trimisul Sãu], cel care cautã cele lumesti, de aceasta va avea parte, si cel ce cautã de dragul unei femei, se însoarã cu ea si astfel fiecare gãseste ce are în minte.

(hadith convenit)

2. A’isa (Allah sã o aibã în mila Sa!) relateazã cã Trimisul lui Allah a spus: o armatã înainteazã spre Ka’ba, dar când va ajunge la câmpie, vor fi toti înghititi de pãmânt, de la primul pânã la ultimul. La care ea a întrebat: O, Trimis al lui Allah! dar de ce toti? El a rãspuns: toti vor fi îngropati, dar vor fi înviati pentru judecatã potrivit intentiilor lor.

(hadith convenit)

[Acest hadith are o bogatã încãrcãturã simbolicã: “armata” care înainteazã spre Ka’ba este multimea imensã a pelerinilor musulmani care se îndreaptã spre Centru (cãruia Ka’ba îi serveste de reper geografic).; ajungerea “la câmpie” fixeazã închierea acestei pulsatii înspre epuizarea prezentului ciclu cosmic, atunci când însãsi pãmântul îsi va pierde cele din urmã diferentieri. Sensul simbolic este: multi îsi vor îndrepta privirile spre Centru, si fiecare va primi dupã intentia sa. – R. I.]

3. A’isa (Allah sã o aibã în mila Sa!) relateazã cã Trimisul lui Allah a spus: dupã cucerirea Mekkãi nu va mai fi pribegie, ci numai Jihad (lupta pe calea lui Allah) continuã si cu bunã intentie. Deci, când sunteti chemati la luptã, rãspundeti chemãrii.

(hadith convenit)

4. Jabir ibn ‘Abdullah al-Ansari (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat: îl însoteam pe Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) într-o expeditie, când el a zis: sunt niste oameni în Medina, al cãror suflet este cu voi oriunde mergeti si prin orice vale treceti. Nu s-au alãturat nouã cu trupul din cauza bolilor ce le au; si o versiune completeazã: n-au reusit sã-si primeascã plata de rãsplatã.

(relatat de Muslim)

Versiunea lui Bukhari este: Anas (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat: ne întorceam cu Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) din campania de la Tabuk, când el a remarcat: sunt oameni ce au rãmas la Medina care au fost alãturi de noi cu sufletul, oriunde am fost si în orice vale am trecut. Ei au rãmas în urma noastrã cãci au avut pricini întemeiate.

5. Ma’an ibn Yazid ibn Akhnas (Ma’an, tatãl si bunicul sãu sunt toti companioni ai Profetului) a relatat: Tatãl meu a pus deoparte câtiva dinari pentru milostenie si i-a dat unei persoane din moscheie. Am mers la acea persoanã si am adus înapoi tatãlui meu dinarii aceia. Si atunci ne-am îndreptat spre Trimisul lui Allah si i-am prezentat cele întâmplate. El i-a spus tatãlui meu: Yazid, ai fost rãsplãtit pentru ceea ce ai avut în gând, iar mie mi-a zis: Ma’an, ai fost îndreptãtit sã faci ceea ce ai fãcut.

(relatat de Bukhari)

[Zic cei ce cunosc ‘alm al-hadith (stiinta hadith-urilor) cã aceastã ramurã a cunoasterii traditionale islamice este la fel de purã si de precisã ca si geometria. Un exemplu este tocmai hadith-ul 5, care la o lecturã superficialã îsi lasã cititorul complet descumpãnit: cum este cu putintã ca doi oameni ale cãror fapte se contrazic pe deplin sã fie la fel de îndreptãtiti în actiunile lor? Ei bine, se poate, si numai punctul de vedere moralist al europenilor împiedicã întelegerea acestui fapt. În cazul nostru, Yazid a fãcut o faptã bunã pornind de la o intentie bunã, în timp ce fapta fiului sãu se bazeazã pe o intentie care nu ne este dezvãluitã (pentru cã nu conteazã în demonstratia generalã) si doar învelisul exterior pare a fi într-o tensiune cu cele stabilite de tatãl sãu. Cu alte cuvinte, scopul scuzã mijloacele, si e pãcat cã aceastã zicalã de duh a fost folositã de cele mai multe ori pentru a armoniza un tel josnic cu singurele metode pe care josnicia le are pentru a se prolifera... – R. I.]

6. Abi Is’haq Sa’d ibn Abi Waqqas (unul dintre cei zece care au primit vestea intrãrii în Paradis) a relatat cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) m-a vizitat când am fost lovit de o boalã care m-a adus aproape de usa mortii în anul de Hajjat-ul-Wada’ (Pelerinajul de Adio). Eu am zis: Trimis al lui Allah, poti vedea prea bine suferinta în care mã aflu si cã sunt un om înstãrit, dar nu am pe nimeni care sã mã mosteneascã în afarã de unica mea fiicã. Sã dau milostenie douã treimi din averea mea? Rãspunsul sãu a fost negativ. Am zis atunci: Sã dau milostenie jumãtate? A rãspuns din nou negativ, dupã care a adãugat: Dã o treime si atât va fi de ajuns. Sã-ti lasi mostenitorii în bunãstare este mai bine decât sã-i lasi în sãrãcie, cersind de la oameni. Niciodatã sã nu faci o cheltuialã, cãutând prin aceasta plãcerea lui Allah, cãci vei fi rãsplãtit chiar pentru o îmbucãturã de hranã pe care o pui în gura nevestei tale.

Eu am zis: O, Trimis al lui Allah, voi supravietui tovarãsilor mei? El a rãspuns: Dacã le supravietuiesti, sã faci o astfel de faptã prin mijlocirea cãreia sã împlinesti plãcerea lui Allah, dar sã-ti îmbunãtãtesti statutul (în religie) si prestigiul; s-ar putea sã supravietuiesti, ca oamenii sã tragã foloase de pe urma ta, iar ceilalti sã sufere din cauza ta.

Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a mai adãugat: Allah, încheie pentru companionii mei pribegia lor si nu-i lasã sã se întoarcã înfrânti. Sa’d ibn Khaula, este totusi nefericit. Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) s-a simtit îndurerat pentru el, cãci el murise la Mekka.

(hadith convenit)

7. Abu Huraira (Allah sã-l aibã în mila Sa!) relateazã cã Trimisul lui Allah a spus: Allah nu priveste la fetele voastre si nici la averea voastrã, însã El priveste la faptele voastre si în inimile voastre.

(relatat de Muslim)

8. Abu Musa al-As’ari (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã un om a venit la Trimisul lui Allah si a spus: un om luptã pentru pradã, altul pentru a câstiga reputatia de luptãtor si altul pentru a-si arãta curajul. Care dintre acestia se aflã pe calea lui Allah? Rãspunsul a fost: cel care luptã pentru preamãrirea cuvântului lui Allah se aflã pe calea lui Allah.

(hadith convenit)

9. Abu Bakra al-Thaqfi (Allah sã-l aibã în mila Sa!) relata cã Trimisul lui Allah a zis: atunci când doi musulmani luptã unul împotriva celuilalt cu sabia si unul este ucis, amândoi sunt condamnati sã meargã în Iad. Eu i-am zis: Trimis al lui Allah! În ce priveste pe cel ce ucide, este de înteles, dar de ce si celãlalt? Profetul a rãspuns: celãlalt dorea sã-si omoare potrivnicul.

(hadith convenit)

10. Abu Huraira (Allah sã-l aibã în mila Sa!) relateazã cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: “Rãsplata rugãciunii oferite de o persoanã în adunare este de douãzeci si cinci de ori mai mare decât cea a rugãciunii oferite în propria casã sau în piatã, de unul singur. Si aceasta din pricina faptului cã, atunci când face ablutiunea si o face perfect, dupã ce porneste spre moscheie cu unicul gând de a face rugãciunea, atunci pentru fiecare pas pe care îl face pe cale, rãsplata lui creste cu un grad iar pãcatul sãu este şters de pe rãboj. Când face rugãciunea, îngerii implorã încontinuu binecuvântarea si iertarea lui Allah pentru el. Ei zic: O, Allah! revarsã binecuvântãrile Tale asupra lui, fii Milostiv si Blând cu el.

(hadith convenit)

11. Abdullah ibn ‘Abbas ibn Abdul Muttalib (Allah sã-l aibã în mila sa!) a relatat cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a transmis de la Domnul Preamãrit si Binecuvântat: Adevãrat, El a definit binele si rãul si a explicat limpede si amãnuntit progresia lor. Pentru cel care are intentia sã facã o faptã bunã, Allah înseamnã [pe rãboj] o mãsurã plinã de bine, iar dacã îsi duce intentia la îndeplinire, Puternicul si Gloriosul Allah îl rãsplãteste de la zece la sapte sute de ori si chiar mai mult. Pentru cel care este tentat sã facã o faptã rea, Allah înscrie [pe rãboj] o pedeapsã pe mãsurã. Si dacã intentioneazã sã-si transpunã gândul în faptã, Allah întoarce rãul asupra lui.

(hadith convenit)

[Comentarii: Dacã este deplin adevãrat faptul cã din punctul de vedere al Unicitãtii rãul si binele sunt iluzorii, nu e mai putin adevãrat cã în planul nostru de existentã putem vorbi de douã realitãti opuse. Este interesant faptul cã, dacã binele este rãsplãtit de Allah, rãul este suficientã pedeapsã în sine, el “întorcându-se” împotriva celui ce l-a concretizat plecând de la intentie... – R.I.]

12. ‘Abdullah ibn ‘Umar ibn Al-Khattab relateazã cã el l-a auzit pe Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spunând: Trei persoane dintr-o natie ce a fost înaintea noastrã se aflau într-o cãlãtorie, când au fost surprinse de o furtunã si s-au adãpostit într-o pesterã. O stâncã a alunecat si a blocat iesirea din ea. Una dintre cele trei persoane a zis: Amintiti-vã de faptele bune pe care le-ati fãcut cu sinceritate în numele lui Allah si implorati-L sã vã elibereze în virtutea unei astfel de fapte. La care unul dintre ei a zis: pãrintii mei erau foarte bãtrâni si eu aveam obiceiul sã le ofer lapte înainte ca pruncii mei si ceilalti membri ai familiei sã-si primeascã partea. Într-o zi, am mers mai departe în cãutarea unor copaci verzi si n-am reusit sã mã întorc la vreme acasã, înainte ca pãrintii mei sã meargã la culcare. Dupã ce am muls ca de obicei si le-am dus laptele, ei erau deja adormiti. N-am vrut sã-i deranjez, dar nici n-am vrut sã le dau copiilor mei sã bea înaintea lor. Copiii mei plângeau de foame la picioarele mele, dar am asteptat trezirea pãrintilor pânã la ivirea zorilor. Când s-au trezit au bãut lapte. O, Doamne! Tu stii dacã am procedat astfel ca sã fac voia Ta, atunci scapã-ne de nenorocirea ce s-a abãtut asupra noastrã prin aceastã stâncã. La care stânca s-a miscat putin, dar nu destul ca ei sã poatã trece.

Celãlalt a spus: O, Doamne! Eu am avut o verisoarã pe care am iubit-o cu dragostea profundã a bãrbatilor pentru femei. Am încercat sã o ademenesc, dar a refuzat. Dupã care, într-un an cu foamete, ea s-a apropiat de mine. I-am dat o sutã douãzeci de dinari, cu conditia ca ea sã mi se dea. A fost de acord, dar când am fost împreunã a spus: O, slujitor al lui Allah! teme-te de Allah si nu rupe sigiliul miseleste. De atunci încolo m-am ferit de ea, în ciuda faptului cã o iubeam înfocat; si i-am îngãduit sã pãstreze si banii pe care îi dãdusem. O, Allah! Tu stii dacã am fãcut astfel ca sã împlinesc voia Ta, atunci îndepãrteazã nenorocirea de care suferim. Din nou stânca s-a mutat putin, dar tot n-au putut iesi afarã.

Al treilea a zis: Doamne! Eu am tocmit niste muncitori sã-mi lucreze si le-am plãtit simbrie, dar unul dintre ei a plecat fãrã sã vinã si sã ia ce i se cuvenea. Eu am investit partea lui în negot, care a prosperat foarte mult. Dupã multã vreme, el a venit la mine si a zis: O, slujitor al lui Allah! Plãteste-mi ce mi se cuvine. Eu am zis: Tot ceea ce vezi este al tãu – cãmile, vite, capre si sclavi. El a zis: O, slujitor al lui Allah! Nu face glume pe seama mea. L-am asigurat cã nu glumeam. Atunci a luat toate lucrurile si a plecat. Nu a lãsat nimic. Doamne! Dacã am procedat astfel încercând sã fac voia Ta, atunci scapã-ne de nenorocirea noastrã. Stânca a alunecat într-o parte si ei au pãsit afarã liberi.

(hadith convenit)

[Comentarii: Acesta este unul dintre cele mai lungi hadith-uri din Riyad As-Salihin, cu aerul cã ar veni din O mie si una de nopti. Aspectul sãu de parabolã trebuie sã parã deconcertant, dar în realitate constructia este de o admirabilã rigurozitate.

Primul cãlãtor nu izbuteste sã miste stânca, deoarece fapta lui, desi este un exemplu superb de veneratie a pãrintilor, este oarecum “accidentalã”, nefiind precedatã de o intentie pe mãsura exemplaritãtii sale.

Încercarea celui de-al doilea cãlãtor este la fel de infructuoasã, pentru cã, desi renuntarea la un pãcat este corectã din punctul de vedere al Legii, ea este în dezacord cu intentia nefastã ce a precedat-o. Renuntarea nobilã la planurile nutrite initial se face cu regret si cumva împotriva vointei celui ce a vrut sã profite de situatia fragilã a unei femei. Desigur, este un lucru bun, dar nu suficient de bun.

În cele din urmã urneste stânca cel ce realizeazã concordanta dintre intentie si faptã, chiar una peste fire, pentru cã între decizia de a plãti un lucrãtor si plata propriu-zisã distanta temporalã este considerabilã, iar banii “lucreazã”. Situatia asta îmi aminteste basmul în care un negustor primeste de la sluga sa niste bani pe care-i investeste de mântuialã, în achizitia unei pisici. Numai cã animãlutul se dovedeste deosebit de util în cursul debarcãrii în douã porturi nãpãdite de rozãtoare împotriva cãrora pisica stie sã lupte, dar oamenii da. De douã ori stãpânul vinde bestiola la cursul zilei, si de fiecare datã ea se întoarce pe corabie când aceasta ridicã ancora, probabil înotând voiniceste în urma ei... Astfel încât ceea ce pãrea initial o investitie fãcutã prosteste, se dovedeste la scurtã vreme o afacere strãlucitã. Si negustorul se gândeste în cele din urmã sã pãstreze creatura, dovedind o inteligentã slabã într-un basm atât de profund, pentru cã la urma urmei dacã voia sã facã parale bune n-avea decât sã-si cãptuseascã barcazul cu feline si sã se întoarcã la porturile unde avusese deja exclusivitate, si unde oricum se îmbogãtea, chiar si vânzând marfa la un curs mai rezonabil. Însã ideea necinstitã lui stârneste o fortunã teribilã pe mare, care pune în pericol atât viata sa cât si cea a echipajului. Ce se întâmplã mai departe, chiar cã nu conteazã, deci nu voi povesti. Conteazã cã în hadith-ul de mai sus, un om exemplar nu-si pãrãseste intentia bunã nici atunci când banii slugii îl nãpãdesc, si nu cautã nici un subterfugiu ca sã si-i însuseascã. Perfecta congruentã dintre intentie si faptã de care a dat dovadã este absolut eroicã... – R. I.]

[Sursa: Imam An-Nawawi, Riyad As-Salihin]

Fatwa: Despre sângerarea în timpul postului

Întrebare: Care este regula privitoare la cel care sângereazã în timpul postului?

Rãspuns: Dacã o persoanã sângereazã fãrã intentie în timpul postului, atunci postul ei este valid.

Shaykh 'Abdul 'Azeez ibn Abdullaah ibn Baaz

Dumnezeu este frumos...

Am pe pereţi mai multe icoane creştine şi, fireşte, câteva tablouri cu caligrafia cufică islamică. Pe unul dintre ele este scris, complicat şi somptuos, numele lui Dumnezeu în arabă. De fiecare dată când cineva s-a aflat în faţa lui, am constatat surprins aceeaşi reacţie: "E frumos...".

Cei care au avut ocazia să-l privească ignorau complet semnificaţia, provenienţa şi valoarea (hm!) comercială a obiectului, iar atracţia pentru el era cu atât mai greu de explicat cu cât nu acordau aproape nici o importanţă unui verset coranic turnat în argint masiv, de exemplu, bine amplasat pe un alt perete. Ca şi cum criteriile curente de apreciere, banalele noastre repere ar fi amuţit...

Allah este frumos…, spune începutul unui hadith al Profetului.

Fatwa: Despre obligatia postului Ramadhaan-ului si timpul ei

Baza acestei obligatii este indicatã în Qur’ân, Sunnah si al-ijmaa’ (consensul credinciosilor), asa cum urmeazã:

1) "O, voi cei ce credeti! Si vouã vã este scris postul, precum a fost scris si leaturilor dinaintea voastrã. Poate vã veti teme! Postiti zile numãrate. Acel dintre voi, care este bolnav ori plecat în cãlãtorie, va posti apoi un numãr întocmai de zile. Acel, care poate posti, însã nu o face, trebuie, ca rãscumpãrare, sã hrãneascã un sãrman. Acel, care face bine de la sine, va avea parte de bine, iar voi, de postiti, aveti parte de bine. O, dacã ati sti! În luna Ramadhaan a fost pogorât Coranul drept cãlãuzire oamenilor, cu dovezi vãdite ale cãlãuzirii si Legii. Acel dintre voi care este prezent în aceastã lunã, s-o petreacã în post. Acel, care este bolnav ori în cãlãtorie, sã posteascã un numãr întocmai de zile altãdatã. Dumnezeu vrea pentru voi ceea ce este usor, si nu ceea ce este greu, ca voi sã împliniti numãrul de zile de post si sã-l preamãriti pe Dumnezeu care v-a cãlãuzit. Poate veti multumi!" (Surat al-Baqarah, aayaat 183-185)

Iar mentionarea acestei prescriptii indicã trãsãtura ei de obligatie:

2) Si Profetul a spus:

“Islamul este construit pe cinci stâlpi…”

… iar printre ei a mentionat postul din luna Ramadhaan.

Iar ahaadeeth indicând obligatia si excelenta dobânditã prin acest post sunt numeroase si binecunoscute.

Întelepciunea aflatã la baza legislatiei postului (Ramadhaan) este faptul cã postul implicã purificare si curãtire a sufletului de maniere si trãsãturi nefaste. Postul restrânge influenta lui Shaytaan asupra unei persoane, în conditiile în care aceastã influentã se rãspândeste în corpul omenesc asa cum se rãspândeste sângele.

Postul duce la o scãdere a interesului pentru dorintele lumesti si indeamna, în locul lor, la amintirea Lumii de Dincolo. În egalã mãsurã, aduce atentia fatã de cei sãraci si dezmosteniti, fãcând pe fiecare sã le simtã durerea asa cum postul conduce la simtirea foamei si a setei. Conform Sharee’ah, postul înseamnã abtinerea de la lucruri specifice ca mâncarea, bãutura, relatiile sexuale si alte lucruri mentionate în Sharee’ah. Interdictiile postului sunt adãugiri la interdictia generalã pentru actiunile rele si tot ce tine de sfera lor.

Obligatia postului zilnic începe de la adhaan-ul rugãciunii Fajr (zorii zilei) si se terminã la adhaan-ul rugãciunii Maghreb (asfintitul soarelui).

Allah spune:

“Împreunarea cu femeile voastre vã este îngãduitã în noptile de post, cãci ele vã sunt vouã vesmânt, precum si voi le sunteti lor vesmânt. Dumnezeu stie cã voi însivã v-ati trãda si atunci El s-a întors cãtre voi si v-a încuviintat. Împreunati-vã acum cu ele si cereti ceea ce Dumnezeu v-a scris! Mâncati si beti pânã ce veti putea deosebi în zori un fir alb de un fir negru! Apoi postiti pânã în noapte si nu vã împreunati cu ele, ci stati si chibzuiti în locurile de rugãciune.” (Surat al-Baqarah, aayah 187)

Iar semnificatia formulei “pânã când veti putea deosebi în zori un fir alb de un fir negru” înseamnã cã lumina zorilor trebuie sã fie distinctã de întunericul noptii.

Obligatia postului Ramadhaan-ului intrã în vigoare odatã cu începutul lunii. Existã trei metode pentru a stabili începutul acestei luni:

1) Pozitia lunii (vizibilã cu ochiul liber). Allah spune:

“Acela dintre voi care este prezent [acasã] în aceastã lunã [a Ramadhaan-ului], s-o petreacã în post.” (Surat al-Baqarah, aayah 185)

Iar Profetul a spus:

“Este obligatoriu pentru oricine sã posteascã atunci când pozitia lunii aratã cã a început Ramadhaan-ul”.

2) Mãrturia altora cã luna aratã începutul Ramadhaan-ului. Asadar, obligatia postului devine transantã dacã cineva demn de încredere si în deplinãtatea facultãtilor mintale a cercetat luna si mãrturiseste în privinta ei.

Acest lucru este bazat de declaratia lui Ibn ‘Umar: “Oamenii se uitau la lunã si l-am informat pe Mesagerul lui Allah cã am vãzut-o [arãtând începutul Ramadhaan-ului], asa cã el a început postul si a dat ordin oamenilor sã posteascã.” (hadith transmis de Abu Daawood si autentificat de Ibn Hibbaan si al-Haakim.)

3) Terminarea celor 30 de zile de Sha’baan. Dacã luna nu poate fi privitã în noapte celei de-a 30-a zi de Sha’baan, din cauza norilor sau a altor fenomene atmosferice, Profetul a spus: “Într-adevãr fiecare lunã are 29 de zile [sau 30], deci nu postiţi pânã când nu vedeţi luna [Ramadhaan] si nu opriti postul pânã nu o vedeti [pe cea a lunii Shawwaal], iar dacã este cer noros, calculati.”

Sensul îndemnului de a calcula este socotirea celor treizeci de zile ale lunii Sha’baan, conform cu ceea ce este confirmat de hadith-ul lui Abu Hurayrah:

“Iar dacã este cer noros, calculati treizeci de zile.”

Postul Ramadhaan-ului este o obligatie a fiecãrui musulman în stare sã-l tinã si care este deplin constient de ceea ce face (sãnãtos mintal). Asadar nu este o obligatie a kaafir (necredincios) si nici nu este acceptat de la el. Totusi, dacã un ne-musulman doreste sã intre în Islam în timpul acestei luni, este necesar sã posteascã în timpul a ceea ce a mai rãmas din Ramadhaan desi nu i se cere sã recupereze ceea ce s-a scurs în perioada în care el era în stare de kufr.

De asemenea, postul nu este obligatoriu pentru cel care este bolnav mintal sau cel care cãlãtoreste. Ei sunt obligati sã recupereze ceea ce au pierdut (zilele de post nerespectate) imediat ce situatia lor revine la normal.

Allah spune:

“Acel, care este bolnav ori în cãlãtorie, sã posteascã un numãr întocmai de zile altãdatã.” (Surat al-Baqarah, aayah 185)

Injonctiunea obligativitãtii postului îi cuprinde atât pe cãlãtor cât si pe cel ce nu cãlãtoreste, pe cel care este bolnav cât si pe cel care este sãnãtos, pe cel aflat în stare puritate cât si pe cea aflatã în timpul menstruatiei sau a sângerãrii post-natale, si pe cel neputincios. Asadar, postul este obligatoriu pentru toti acesti oameni, de vreme ce li s-a cerut sã posteascã. Dar, atunci când anumite circumstante (asa cum s-a mentionat mai sus) nu le permite sã posteascã, li se cere sã recupereze zilele de post pierdute. Cel ce nu cãlãtoreste trebuie sã posteascã toatã luna negresit, în vreme ce femeia aflatã în timpul menstruaţiei sau a sângerãrii post-natale este scuzatã atâta timp cât starea ei nu s-a sfârsit si sângele nu si-a încetat curgerea. Cel bolnav trebuie si el sã recupereze zilele de post. Totusi, dacã starea lui îi permite sã posteascã în vreme de dificultate, atunci nu este rãu sã posteascã atâta vreme cât nu este în detrimentul sãnãtãtii sale. De asemenea, cãlãtorul este cel care este abilitat dacã sã posteascã sau nu, fãrã nici o obligativitate.

Oricine este împiedicat de la post prin orice motiv acceptabil (din punct de vedere islamic) trebuie sã se abtinã de la tot ceea ce anuleazã postul atunci când circumstantele se schimbã, permitându-i sã posteascã. În aceastã categorie sunt inclusi: cãlãtorul ajuns la destinatie, femeia cãreia i s-au încheiat ciclul menstrual sau sângerarea post-parturientã, necredinciosul care a acceptat Islamul, nebunul cãruia i-au revenit mintile si copilul care a atins vârsta la care poate fi considerat adult.

În plus, sunt inclusi în aceastã prevedere toti cei care la care stirea începerii lunii Ramadhaan-ului ajunge în ziua în care postul a început deja. În acest caz, toti musulmanii trebuie sã se abtină de la tot ceea ce poate anula postul pentru restul zilei în care au primit stirea, si ziua pierdutã trebuie recuperatã.

Shaykh Ibn Fowzaan

Nota: Toate citatele din Qur'an iau in calcul traducerea lui George Grigore.