Islamul prin prisma unui intelectual

de Iulia Gheorghe

Pe Tariq Ramadan l-am ascultat prima oară din întâmplare. Impresia lăsată a fost atât de puternică încât în acea zi am ascultat toate discursurile sale pe care le-am găsit. Am rămas fermecată de talentul său oratoric desăvârşit, de eleganţa exprimării, de ciudăţenia conţinutului încât simţeam că ceea ce spune e prea frumos ca să fie adevărat: Islamul ca religie a iubirii, importanţa femeii în societate, educaţia copiilor, toleranţa religioasă. Toate aceste idei îmbrăcate impecabil, nu în siropuri şi dulcegării, nici în predici arţăgoase, nici într-o formă preţioasă, dar nici în haine simple. Cine era acest Tariq Ramadan de fapt?

Profesor de studii islamice la Oxford şi profesor colaborator la Universitatea Erasmus din Olanda, Tariq Ramadan a predat şi la Paris şi la Geneva, oraşul său adoptiv după ce tatăl său Said Ramadan a fost expulzat din Egipt. De ce familia Ramadan a fost exilată? Pentru că Tariq Ramadan este nepotul celebrului Hassan al Banna, fondatorul Frăţiei Musulmane, grupare deosebit de puternică şi controversată, acuzată de faptul că a avut legătură cu naziştii, că are ca obiectiv musulmanizarea Occidentului şi duşman al regimurilor pro-occidentale din unele ţări musulmane. De aceea, oponenţii lui Tariq Ramadan îşi concentrează argumentele pe teza potrivit căreia acesta are de fapt un dublu discurs, că în realitate Ramadan este membru de bază al Frăţiei Musulmane, că este de acord cu principiile bunicului său, dar apelează la ipocrizie şi viclenie pentru a-şi atinge scopurile şi apelează la pacifism ca mască şi paravan.

Ceea ce nu se spune niciodată este că din familia lui Hassan al Banna nu toţi au aderat la convigerile acestuia. Exemplul cel mai elocvent este fratele cel mic al lui al Banna, deci unchiul lui Tariq, Gamal al Banna, intelectual musulman liberal cunoscut pentru faptul că susţine adaptarea principiilor islamice realităţii actuale, condamnă practicile inumane încă susţinute în anumite ţări musulmane şi consideră că interpretarea greşită a religiei islamice duce spre regres, nicidecum spre iluminare.

De aceea ipoteza potrivit căreia Tariq Ramadan ar fi un fundamentalist deghizat din cauza legăturii de rudenie cu Hassan al Banna nu poate fi demonstrată exclusiv prin acest argument fiindcă familia al Banna nu s-a caracterizat prin unitate în viziune.

În plus, dacă ar fi fost aşa tradiţionalist, Ramadan nu s-ar fi căsătorit cu o elveţiancă de origine franceză, catolică la origini. E adevărat că bărbaţii musulmani au voie să se căsătorească cu evreice sau creştine, DAR familiile tradiţionaliste nu sunt adeptele căsătoriilor mixte, chiar dacă femeia respectivă s-ar converti apoi la Islam.

Revenind la discursul lui Tariq Ramadan, pe lângă ideea de iubire şi generozitate pe care o propovăduieşte în rândul audienţei musulmane sau europene, o altă idee importantă este cea a diferenţei dintre cultură şi religie şi punând barbaria pe seama culturilor ţărilor respective, nu pe seama Islamului. Unele discursuri se concentrează pe nivelul de toleranţă scăzută al occidentalilor care au o percepţie greşită despre musulmani, altele pe obligaţia musulmanilor de a fi un exemplu pozitiv şi nu unul negativ atât în comunităţile musulmane ci şi in cazul în care emigrează într-o ţară creştină.

În privinţa lapidării şi a pedepsei cu moartea, poziţia sa este contra, dar a propus un moratoriu, fiind conştient, cred eu, că în cazul în care spunea sus şi tare că trebuie interzise ar fi creat un scandal nemaipomenit între musulmanii liberali şi cei tradiţionalişti.

În emisiunile televizate a dat clasă tuturor oponenţilor săi. Mi-a rămas în memorie emisiunea în care în timp ce el explica de ce nu ar trebui interzis hijabul în şcoli, Eric Zemmour, cunoscut om de televiziune în Franţa afirma că lor li se fâlfâie dacă femeia musulmană e supusă sau nu, dar hijabul este contrar laicităţii franceze. Pe tot parcursul emisiunii, Zemmour care se autocaracterizează ca fiind francez israelit a fost umilit în cel mai elegant mod cu putinţă de Tariq Ramadan, care se autocaracterizează ca fiind musulman ca religie, european de cultură, elveţian de naţionalitate, universalist ca principii şi egiptean ca origine. Sau emisiunea în care Ramadan amintea că francezii spun nu imigranţilor, dar nu spun nu banilor veniţi din Arabia Saudită. Singura dezbatere în care mi s-a părut că a fost depăşit de situaţie a fost cea în care l-a avut interlocutor pe Sarkozy.

Nu ştiu dacă Tariq Ramadan ascunde sau nu ceva, dar talentul oratoric şi inteligenţa ieşită din comun i le recunosc până şi cei mai duri adversari ai săi. Nu degeaba a ajuns în topul primilor 10 intelectuali din lume. Personal, când îl ascult uit de prăpastia creată între musulmani şi creştini pentru că valorile predicate de el sunt universal valabile. Şi uit de discursurile fundamentaliştilor islamici şi a celor wannabe specialist în Islam.

Şi mi se pare deasupra multor pastori creştini pe care i-am ascultat şi de aceea îl admir (bine, nu îl putem compara totuşi cu Maica Tereza pentru că aceasta a şi realizat ceva palpabil).

Îl admir pentru poziţia sa oficială, pentru modul în care explică principiile Islamului si pentru capacitatea de a raţiona dincolo de limitele religioase, pentru dibăcia cu care stăpâneşte şi alte domenii, nelimitându-se la nişte predici banale, predici pe care le aud atât de des în lumea creştină şi care nu îmi îmbogăţesc nici bagajul de cunoştinţe, nici bagajul de principii de viaţă.

articole de pe site-ul sau oficial: http://www.tariqramadan.com/spip.php?rubrique23