Musulmanii moderaţi: cine sunt aceştia?

Sintagma a luat amploare după atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA. În faţa confruntării cu oroarea şi inacceptabilul, se căutau „musulmani moderaţi”, capabili să reacţioneze, să se distanţeze şi să critice acţiunile „musulmanilor extremişti”, ale „fundamentaliştilor” sau „islamiştilor”. Se asista astfel la apariţia a două tabere: cea a „musulmanilor buni” şi cea a „musulmanilor răi”: pe de o parte cei denumiţi „moderaţi”, „liberali”, „laici” etc., iar pe de alta „fundamentaliştii”, „extremiştii”, „islamiştii” etc.

Această clasificare nu este de dată recentă, fiindcă literatura odrăslită de autorităţile coloniale (sub regimurile britanic, francez sau olandez, de exemplu) şi unii orientalişti de la finele secolului al XIX-lea – începutul secolului XX îi descriau frecvent pe musulmani făcând apel la aceeaşi relaţie binară: unii buni şi unii răi, iar cei buni erau fie aceia care colaborau cu forţele coloniale, fie aceia care acceptau valorile şi obiceiurile dominatorilor. Ceilalţi, cei care „opuneau rezistenţă”, erau aproape sistematic descrişi în termeni religioşi, culturali sau politici negativi: ei sunt „ceilalţi”, ei reprezintă „ameninţarea”.

Vremurile s-au schimbat dar structurile mentale, cadrele de referinţă şi calificativele simplificatoare şi simpliste sunt încă prezente în dezbaterile intelectuale, politice şi mediatice contemporane. Despre ce este vorba, mai exact? Despre practici religioase moderate? Despre luări de poziţie politice? Despre raporturile cu violenţa? Despre raportul cu Occidentul? Ceea ce caracterizează deliberarea contemporană asupra islamului şi a musulmanilor este această confuzie generală în privinţa structurării: din moment ce, se spune, islamul nu face nicio diferenţă între religie şi politică, ne putem permite calificări de ordin general fără a face nicio distincţie între concepţiile şi practicile religioase şi poziţionările politice. O percepere simplificatoare a „lumii musulmane” ar îngădui, astfel, să desconsiderăm principiile elementare ale clasificării riguroase a domeniilor, precum şi respectarea principiilor analitice specifice teologiei şi dreptului pe de o parte, ştiinţelor sociale şi politice pe de altă parte.
Subiectul este complex şi trebuie început prin ordonarea întrebărilor: să analizăm mai întâi problema din perspectiva religioasă. Există sau nu o moderaţie opusă exceselor în practica musulmană? Cum s-ar putea clasifica diversele tendinţe existente în sânul islamului? Pe ce poziţii politice se situează atât unii, cât şi ceilalţi? Dintr-o perspectivă mai amplă, ce ne-ar putea învăţa diferitele perceperi [despre musulmani] pe care le are „Occidentul”? Succesiunea şi natura acestor întrebări ne permit lămurirea chestiunii referitoare la „musulmanii moderaţi” şi vom încerca să le abordăm pe rând.

Tema moderaţiei în practica religioasă străbate literatura islamică încă de la originile sale. În Coran şi în tradiţiile profetice care îl însoţesc, musulmanele şi musulmanii sunt îndemnaţi să dea dovadă de moderaţie în toate sferele vieţii. „Dumnezeu vrea pentru voi ceea ce este uşor, şi nu ceea ce este greu” (Sura 2, versetul 185) aminteşte Coranul, iar Muhammad (slaws) afirmă: „Aţi fost trimişi să uşuraţi lucrurile, nu să le îngreunaţi.” (Bukhari) şi dădea el însuşi exemplul, stabilind abaterile îngăduite (spre exemplu, călătorului i se permite să nu respecte postul din luna Ramadan) pentru ca credincioşii musulmani să nu cadă pe panta exceselor. Aşa a interpretat, chiar de la începuturi, majoritatea savanţilor formularea coranică ce îi caracteriza pe musulmani ca aparţinând „neamului de mijloc” (Cor 2, 143).
De timpuriu, s-au manifestat două tendinţe în natura practicii religioase: erau musulmani care aplicau învăţăturile à la lettre, fără să ţină seama de context sau de înlesniri (ahl al-‘azîma), şi erau musulmani care ţineau cont de ele şi manifestau flexibilitate în practica religioasă în funcţie de contextul social, de epoca în care trăiau, precum şi în caz de nevoie (hâja) şi/sau de necesitate stringentă (darûra). Marea majoritate a învăţaţilor în ştiinţele islamice (ulamâ) şi a musulmanilor din lume şi din Occident (indiferent de tradiţiile şiită sau sunnită ori de şcolile de drept cărora le aparţin), promovează şi se ghidează după principiile moderaţiei şi flexibilităţii în practica religioasă. Rămân stricţi în privinţa principiilor de bază, însă propun diferite adaptări în funcţie de mediu şi epocă.
Fără îndoială că încă de la acest dintâi nivel operează o primă neînţelegere asupra noţiunii de moderaţie. În societatea occidentală, în care practica religioasă şi vizibilitatea de zi cu zi a religiei sunt cvasi-absente (chiar şi în SUA, în care referirea la religie este mai prezentă), faptul de a vorbi despre rugăciune, post, obligaţii morale şi vestimentare legate de religie pare deja aproape excesiv. Musulmanii moderaţi ar fi, prin urmare, aceia care nu afişează nicio particularitate vestimentară, care consumă alcool sau care-şi practică religia „aşa cum o practicăm şi noi pe a noastră”, adică nu cu adevărat şi, în orice caz, într-un mod invizibil. Parcursul istoriei şi sistemele de referinţă nu sunt deloc aceleaşi, iar noţiunea de moderaţie rămâne în continuare de considerat în interiorul fiecărui univers de referinţă.

Cu toate acestea, nu poate fi negat faptul că printre diversele curente musulmane (literalist, tradiţionalist, reformator, raţionalist, mistic şi exclusiv politic), există interpretări dogmatice şi excesive. Este evident că în cadrul curentelor literaliste, tradiţionaliste şi politizate sunt de găsit interpretările cele mai închistate care vor promova avize juridice ce nu ţin seama de contextele istorice şi sociale nici în ceea ce priveşte practica religioasă propriu-zisă, nici în ceea ce priveşte cultura, relaţiile interumane, femeile sau raporturile cu „nemusulmanii”. Faţă de aceştia din urmă unele grupări pot îndemna musulmanii să nu se angajeze în relaţii cu creştini, evrei sau atei, mergând câteodată până la a recomanda respingerea sau o atitudine ostilă la întâlnirea cu ei. Pe plan intern, unele dintre aceste grupări minoritare critică tendinţele celorlalţi musulmani, ajungând chiar să repună în discuţie caracterul islamic al convingerilor şi practicilor acestora. Ceea ce este surprinzător şi face din clasificare un proces extrem de complex este că grupuri reformiste, raţionaliste sau mistice dezvoltă – pe plan intern – aceeaşi atitudine dogmatică faţă de coreligionarii lor, contestându-le apartenenţa prin raţionamente fragmentare şi uneori exclusiviste.
După cum se poate observa, moderaţia este multidimensională şi nu se manifestă doar în raport cu Occidentul sau cu „nemusulmanii”. Este important să recunoaştem şi să respectăm diversitatea interpretărilor islamice pentru că este singura modalitate de a putea antama un dialog intracomunitar - atât de necesar în zilele noastre.

Analizarea poziţionărilor politice face ca lucrurile să fie încă şi mai complexe, atât de mare fiind confuzia şi atât de fluctuanţi descriptorii. Despre cine este vorba şi despre ce anume vorbim, mai exact? Chestiunea moderaţiei politice este cât se poate de subiectivă. Exemplul Afganistanului este destul de reprezentativ: aceiaşi oameni care până mai ieri erau prezentaţi ca oameni care „ţineau piept” invaziei ruse sunt astăzi descrişi ca „terorişti” când ţin piept ocupaţiei americano-britanice. Dacă toată lumea condamnă la unison actele de terorism îndreptate asupra civililor din SUA, Casablanca, Bali, Amman, Madrid sau Londra, atunci cum rămâne cu rezistenţa irakiană, afgană sau palestiniană în faţa ocupaţiilor considerate sau percepute drept ilegale? „Extremiştii” să fie, atunci, cei care le „ţin piept”, iar „moderaţii” cei care acceptă prezenţa forţelor americane, britanice, ruse sau israeliene? Sau, încă, opozanţii demonizaţi descrişi unilateral ca „extremişti” sau „terorişti” de către unele regimuri despotice? Cine hotărăşte aceste lucruri şi plecând de la ce parametri?
Am avut eu însumi de-a face cu acest gen de etichetare cu geometrie variabilă. Când am fost primit, în 2003, la Departamentul de Stat american, am fost prezentat ca un musulman „deschis” şi „moderat”. Peste vreun an, sub administraţia Bush, criticile pe care le adusesem politicii americane din Irak şi Palestina (cărora le recunoşteam legitimitatea rezistenţei opuse fără, însă, să le încuviinţez în niciun fel atacurile asupra civililor şi a oamenilor nevinovaţi), mă transformaseră într-un potenţial „susţinător al teroriştilor”, ceea ce a dus la interzicerea intrării mele pe teritoriul SUA. Şase ani mai târziu, acuzaţia legată de terorism a căzut şi iată că administraţia Obama consideră că opiniile mele nu reprezintă un pericol şi că, de fapt, sunt util dezbaterilor critice legate de islam: mi se permite din nou să intru pe teritoriul american.
Nu numai că „moderaţia” politică reprezintă un concept discutabil, dar confuzia între sferele religiosului şi politicului face analiza încă şi mai aleatoare. Se subînţelege prea repede, mult prea repede, că o femeie sau un bărbat „liberali” din punct de vedere religios când vine vorba despre practicarea islamului, vor dezvolta opinii politice la fel de „liberale”. Or, lucrurile nu stau deloc aşa, iar exemple în acest sens stau cohortele de actori politici, intelectuali sau militanţi asociativi care sunt, efectiv, nişte musulmani cu concepţii şi practici extrem de liberale (dacă nu chiar absente), dar care susţin politic regimuri dictatoriale sau foarte dure. Moderaţia religioasă nu spune nimic despre moderaţia politică: există, uneori, tendinţa de a confunda aceste categorii în analizele care se propun în Occident. Se impun studii mai aprofundate pentru a permite evaluarea mai clară a respectivelor poziţionări şi a tendinţelor religioase şi politice actuale.

Relaţia cu „Occidentul” este, de asemenea, un parametru la fel de interesant în evaluarea poziţionărilor religioase şi politice ale musulmanilor contemporani. Dacă grupările extremiste violente văd relaţia cu Occidentul exclusiv din perspectiva opoziţiei şi a raportului de forţe religioase, politice, culturale şi economice, marea majoritate a musulmanilor din lume – şi cu precădere, se înţelege, a musulmanilor din Occident – recunosc acqui-urile societăţilor occidentale, revendicând totodată dreptul la propria determinare a profilului identităţii, practicilor religioase şi aspiraţiilor spirituale. În acest sens, criticile la adresa Occidentului şi respingerea sa sunt în primul rând legate de refuzul raporturilor de dominare politică, economică şi culturală.
Religia este adesea un vector de mobilizare firească în societăţile majoritar musulmane, dar ceea ce este criticat înainte de orice este miza politică şi economică, precum şi incoerenţa susţinerii de către Occident a regimurilor cele mai autocrate şi mai corupte [din orizontul musulman]. Discursul strict religios este, în marea sa majoritate, moderat cu privire la Occident şi aceasta chiar şi în rândul mişcărilor islamice din Malaezia până în Maroc, inclusiv al actualului guvern turc care îşi propune ca obiectiv aderarea la Uniunea Europeană. Atmosfera de tensiune şi de potenţial conflict nu este de natură religioasă şi nu are nimic de-a face cu islamul sau cu „musulmanii moderaţi”: este vorba despre chestiuni politice care ar trebui tratate ca atare.

În Occident se poate conveni că musulmanii moderaţi sunt musulmanii invizibili sau aceia care ne seamănă, sau, încă, aceia care acceptă condiţiile propriei dominări. Asemenea raţionamente şi concluzii nu vor permite, însă, înţelegerea dinamicilor care se manifestă în societăţile majoritar musulmane şi în comunităţile de musulmani stabilite în Occident. Or, acestea sunt numeroase şi complexe: există o dezbatere strict religioasă (în termenii filosofiei dreptului islamic şi a fundamentelor sale) asupra noţiunii de moderaţie (wasatiyya), al cărui înţeles este important de perceput în toată anvergura sa. Aceasta ar duce la o mai bună înţelegere a mizelor din dezbaterile intracomunitare ale diferitelor tendinţe şi dispoziţii exclusiviste, câteodată dogmatice, din sânul curentelor aparent cele mai deschise. Perspectiva aceasta îngăduie abordarea chestiunilor politice cu mai puţine idei preconcepute şi/sau naivitate.
Odată ce au fost condamnate grupările extremiste violente care ucid civili şi oameni nevinovaţi, poziţiile politice trebuie aşezate în context pentru a nu simplifica grila de analiză cu concluzii de tipul: „musulmanii moderaţi” sunt cei care ne susţin sau ne seamănă, iar ceilalţi sunt fundamentalişti sau islamişti extremişti. Consideraţiile acestea sunt de natură ideologică şi nu fac decât să întreţină nişte confuzii care bruiază înţelegerea naturii mizelor - cu precădere politice şi economice. Este exact ceea ce ascunde şi retorica „conflictului dintre civilizaţii”, care opune în termeni religioşi şi culturali nişte constructe ce nu comunică în niciun fel aspiraţiile de dreptate şi de libertate care se exprimă în cele două universuri de referinţă.
În acest sens, vocea celor care apără cu putere moderaţia religioasă (care reprezintă, aşa cum am mai spus-o, opinia marii majorităţi a musulmanilor) trebuie să se facă auzită mai „radical” pentru a traduce în termeni adecvaţi similaritatea valorilor etice, dar şi natura raporturilor de forţă politice şi economice profund asimetrice. Este important ca aceste voci să se facă auzite şi să arate că moderaţia religioasă pe de o parte, se poate împleti cu radicalismul unui discurs politic non-violent şi democratic care se opune dominaţiei, exploatării şi opresiunii sub toate formele acestora.

Tariq Ramadan, 11 februarie 2010

traducere de A.I.
http://www.tariqramadan.com/spip.php?article11020