An-nafs apare ca acea componentă a personalităţii numită de Freud eul, ego-ul sau conştiinţa de sine. Este acea substructură a personalităţii care asigură echilibrul între tendinţele şi impulsurile biologice şi norme. La al-Hallaj nu echilibrul în sine este vizat, ci starea pregătitoare unirii cu Dumnezeu, realizată prin asceză şi renunţarea la lume:
O, tu, sufletul meu, e timpul să te impaci,
Căci graţia divină prin asceză şi renunţare se obţine.
E timpul să vezi cu ochii tăi lumina
Care răzbate din firida dezvăluirii şi epifaniei.
O parte din mine s-a ridicat cu parte a mea
Şi tot ce sunt eu, spre totul meu aspiră.
(M 46)
Acestea sunt singurele versuri din Divanul lui al-Hallaj în care sufletul apare neîmpăcat, deoarece îi este adresat un imperativ: 'alayki ya nafsi bi-t-tasalli; în limba arabă se întâlneşte în această sintagmă atât un imperativ, cât şi o particulă de adresare directă - prin care îi cere sufletului să se împace cu ideea ascezei şi a renunţării. Pentru al-Hallaj, efortul de a se apropia de Dumnezeu depăşeşte graniţele unei simple asceze privită ca abandonare a lumii şi a tot ce se găseşte în ea susceptibil de a îndepărta inima de El, şi chiar depăşeşte sensul de a renunţa la ideea de renunţare însăşi. Ceea ce vizează este dezvăluirea totală, al-kashf wa at-tagalli, doi termeni aproape sinonimi, însă trebuie remarcată o intensificare a sensului de dezvăluire mistică la cel de-al doilea. Dacă primul reprezintă o dezvăluire, căderea vălului dintre mistic şi Dumnezeu, al doilea vine să îl completeze prin sensul său specializat de dezvăluire în inima sufitului a unor taine ascunse; epifania, apariţia esenţei divine ad-dat al-ilahiyya şi a calităţilor Sale, sifat.
Deşi injunctivul ar putea indica faptul că sufletul, în aceste versuri, este an-nafs al-lawwama, cel care cenzurează şi critică, ansamblul misticii lui al-Hallaj şi dorinţa sa arzătoare de a se uni cu Dumnezeu ne fac să credem că el nu tinde numai să ajungă la sufletul împăcat, an-nafs al-mutma'inna. Aşa cum s-a arătat înainte, poezia sa nu are menirea de a înregistra progresul pe calea mistică, ci este o exprimare la un nivel foarte profund a trăirilor mistice fără a le clasifica.
În alte două secvenţe poetice, termenul nafs apare ca pronume de întărire, fapt ce justifică ideea unui suflet cu un sens puternic personal.
Iar tu, tu să te temi,
Atent când asprimea te încearcă.
(M 4)
Credinţa mea e pentru mine, iar a oamenilor e doar a lor.
(M 31)
Sufletul lui al-Hallaj este eul de care va încerca să se dispenseze pentru a se uni cu Dumnezeu, până într-acolo încât va ajunge să spună ana al-Haqq, "Eu sunt Adevărul", unde al-Haqq este unul dintre numele lui Dumnezeu.
Georgiana Nicoarea, "Studiu introductiv" la Divan (poeme mistice) - al-Hallaj, Ed. Herald 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu