Al-Hallaj menţine conceptul coranic al inimii ca organ al contemplării lui Dumnezeu. Gradul cel mai profund al cunoasterii lui Dumnezeu este, în sufism, unirea mistică. Louis Massignon subliniază dubla afinitate a omului în mistica lui al-Hallaj. Pe de o parte, omul, ca formă, este limitat la un corp, iar prin sufletul său, nafs, el este destinat să simtă dispreţul divin prin căderea în sclavia materiei, raqq al-kawn.
Termenul care în limba arabă denumeşte sufletul, an-nafs, are în Coran cel mai adesea sensul de persoană, individ, însă în unele pasaje capătă sensul de sediu al vieţii psihice fiind menţionat alături de trei determinanţi, formule care au fost preluate de spiritualitatea islamică corespunzând celor trei etape ale vieţii morale şi religioase: an-nafs al-ammara bi-s-su', sufletul inferior, cel care împinge spre rău, cel care comandă, eul inferior, pasional, senzual; an-nafs al-lawwama, cel care se învinuieşte, care cenzurează şi critică, putând fi echivalat cu conştiinţa; şi an-nafs al-mutma'inna sau sufletul împăcat. Sufletul are, în general, o conotaţie negativă la misticii musulmani, el fiind sediul pasiunilor, senzualităţii şi dorinţelor, sahawat, eul carnal care trebuie combătut opunându-se principilui binelui care este inima.
Annemarie Schimmel notează că avansarea pe calea mistică este o luptă împotriva sufletului şi a instinctelor de bază, care sunt cauza acţiunilor condamnabile şi a păcatelor, lupta aceasta fiind un adevărat război sfânt. În literatura mistică, sufletul este reprezentat prin animale impure, cum ar fi câinele, sau caracterizate prin şiretenie, ca vulpea sau şoarecele; uneori, este comparat cu o femeie seducătoare sau cu un cal sau un catâr ce trebuie înfometat pentru a readcue călătorul pe drumul cel bun către Dumnezeu. Datoria sufitului este de a se împotrivi sufletului, a-l purifica şi a-l umple cu calităţi vrednice de Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu