Ahadeeth despre cãintã

1/13. Abu Huraira (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã l-a auzit pe Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spunând: Jur pe Allah cã doresc iertarea de la El si mã întorc spre El cu cãintã mai mult de saptezeci de ori pe zi.

(relatat de Bukhari)

2/14. Al-Aghar ibn Yasar al-Muzani (Allah sã-l aibã în mila Sa!) relata cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: Voi, oameni, întoarceti-vã cu credintã spre Allah si cereti îndurare de la El. Eu mã întorc spãsit cãtre El de o sutã de ori pe zi.

(relatat de Muslim)

3/15. Anas ibn Malik al-Ansari (Allah sã-l aibã în mila Sa!), slujitorul Trimisului lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: “În fata lui Allah cãinta slujitorului Sãu este mai bineplãcutã decât o persoanã care-si pierde cãmila în pustiu si apoi o regãseste pe neasteptate.”

(hadith convenit)

4/16. Abu Musa al-As’ari (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: Allah Preaînaltul îsi întinde mâna Sa în timpul zilei, iar cei care au pãcãtuit în ziua aceea, se pot cãi pânã ce soarele ajunge la apus.

(relatat de Muslim)

5/17. Abu Huraira (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã l-a auzit pe Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) spunând: Dacã cineva se cãieste înainte de apusul soarelui, Allah îl va ierta.

(relatat de Muslim)

6/18. ‘Abdullah ibn ‘Umar al-Khattab (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: Allah acceptã cãinta unui credincios pânã când acesta îsi dã ultima suflare [pânã când îl cuprind fiorii mortii].

(relatat de Tirmidhi)

[Comentarii: Aparent, între hadith-urile 16 si 17, care pomenesc de o cãintã care trebuie manifestatã repede, pe cât cu putintã în cursul zilei în care s-a petrecut pãcatul, si hadith-ul 18, care vorbeste de o cea din ultimul moment, dinaintea mortii, ar exista o contradictie. Totusi, dacã suntem atenti, putem vedea cã între prima situatie si cea de-a doua cãintã, ambele primite de Allah, existã o diferentã fundamentalã: calitatea intentiei. Cel ce regretã pãcatul fãcut “înainte de apusul soarelui” cautã sã se îndrepte si sã nu mai cadã în gresealã, pe când cel ce o face “când îsi dã ultima suflare” nu mai poate spera decât în iertarea divinã. În ambele situatii, Allah iartã, dar este de presupus cã intentii de naturi diferite fac ca rezultatele sã fie diferite. – R.I.]

7/19. Zirr ibn Hubais a relatat: am mers la Safwan ibn ‘Assai (Allah sã-l aibã în mila Sa!) sã-l întreb despre gestul simbolic al trecerii mâinilor peste ciorapi în timpul ablutiunilor. El m-a întrebat: Zirr, ce te aduce aici? Am rãspuns: Am venit în cãutarea cunoasterii. El a zis: îngerii îsi întind aripile peste cel ce cautã cunoasterea, de bucurie pentru ceea ce cautã. I-am spus: În mintea mea s-au nãscut niste îndoieli în legãturã cu trecerea simbolicã a mâinilor peste ciorapi în timpul abluţiunii, dupã ce omul se usureazã. Cum tu este unul dintre companionii Trimisului lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), am venit la tine sã te întreb. Ai auzit ca Profetul sã fi spus ceva legat de acest lucru? El a rãspuns afirmativ si a adãugat: Ne-a lãmurit cã în timpul cãlãtoriei nu trebuie sã ne scoatem ciorapii ca sã ne spãlãm picioarele, chiar pânã la trei zile si nopti, decât în caz de necurãtenie gravã. În cazurile obisnuite, cum ar fi somnul sau usuratul, este suficientã trecerea simbolicã a mâinilor peste ciorapi.

Atunci l-am mai întrebat: l-ai auzit spunând ceva despre dragoste si afectiune? El a rãspuns: îl însoteam pe Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) într-o cãlãtorie si un beduin a venit strigând cu o voce rãgusitã: O, Muhammad! Trimisul lui Allah i-a rãspuns aproape pe acelasi ton: Iatã-mã! Eu i-am zis arabului: Rusine sã-ti fie, coboarã-ti glasul în prezenta acestui om, fiindcã asa ne-a poruncit Allah. El s-a rãstit: Nu vreau sã-mi cobor glasul, apoi, adresându-se Profetului, a zis: Ce se întâmplã cu o persoanã care are dragoste de oameni dar nu s-a aflat încã în compania lor? Trimisul lui Allah a rãspuns: O persoanã se va afla în compania celor pe care-i iubeste în Ziua Judecãtii. Apoi a continuat sã discute cu noi si, pe parcursul discutiei, a amintit despre o poartã înspre apus, a cãrei lãtime ar putea fi parcursã de un cãlãret în patruzeci sau saptezeci de ani.

Acest hadith, continuat de Sufyan, adaugã: Aceastã poartã se aflã în directia Siriei. Allah a creat-o odatã cu cerurile si pãmântul. Ea este deschisã pentru cãintã si nu se va închide pânã ce soarele nu apune la rãsãrit.

(relatat de Tirmidhi)

[Comentarii: Hadith-ul contine o parte “exotericã”, dedicatã unui detaliu al ablutiunii ‘wudu, si o parte “esotericã”, ce începe cu întrebarea despre dragoste, si continuã cu ceea ce putem numi “poarta cãintei” si momentul în care “soarele apune la rãsãrit”. Partea de ritual nu prezintã probleme, ea este exact ceea ce este, si nimic mai mult. Însã cele trei repere din partea finalã meritã privite în detaliu, fãrã a avea pretentia de a epuiza implicatiile pe care le contin.

Beduinul interesat de dragostea de oameni este un nomad, un om care prin traditie îsi duce viata în mijlocul desertului. Înconjurat de tribul sãu, este îndreptãtit sã fie nelinistit în privinta echivalentei dintre oamenii pe care îi cunoaste el si... oamenii, deci umanitatea. Pustnicia lui relativã, solitudinea pe care o împarte cu neamul lui, îl conduc la întrebarea: “Ce se întâmplã cu o persoanã care are dragoste de oameni dar nu s-a aflat încã în compania lor?” Altfel spus: cum poate cineva sã fie sigur de dragostea lui, când aceasta nu se poate împlini din cauza nisipurilor? Rãspunsul Profetului este simplu: la sfârsitul timpurilor lucrurile vor reveni la matcã, iar cei ce se cautã se vor gãsi, si tot ce e despãrtit se va uni.

Simbolul portii cãintei este asociat unor repere spatiale si altora temporale. În cele douã versiuni ale hadith-ului poarta cãintei este situatã în douã directii diferite: întâi spre apus, apoi spre Siria, care în raport cu Medina se aflã spre nord. Dacã suntem atenti la raportarea temporalã a celor douã directii, observãm cã poarta este deschisã înspre apus într-un prezent de mare respiratie, în timp ce originea nordicã a portii tine de crearea cerurilor si a pãmântului, deci momentul genezei. În concordantã cu alte texte sacre, conchidem cã referirea subtilã a hadith-ului se face la Hyperboreea nordicã, locul Traditiei Primordiale despre care vorbesc hindusii, în timp ce referirea la alunecarea ei spre vest trimite la traditia atlantã, secundarã celei originare. Cât priveste “dimensiunea” simbolicã a portii cãintei, pe care Profetul o mãsoarã cu distanta care “ar putea fi parcursã de un cãlãret în patruzeci sau saptezeci de ani”. “Confuzia” celor douã cifre, dintre care una este aproape dublul celeilalte, nu este deloc întâmplãtoare, si trebuie spus cã ceea ce ar fi o imprecizie catastrofalã în planul contingent este aici o marcã a elocventei: poarta cãintei este atât de mare încât izbuteste sã fie egalã cu dublul dimensiunilor sale, pe mãsura generozitãtii divine fatã de creaturi.

Momentul în care aceastã poartã simbolicã se va închide este acela în care si disponibilitatea lui Allah fatã de cãinta oamenilor va lua sfârsit: Ziua Judecãtii, momentul în care totul va fi prea târziu din acest punct de vedere, atunci când “soarele va apune la rãsãrit”. Aceastã precizare enigmaticã mai apare într-un alt hadith, care trimite în mod explicit la Apocalipsã. Teologii islamici acordã o interpretare literalã a expresiei, alãturând-o celorlalte semne ale Sfârsitului, pe care le vom comenta atunci când lectura hadith-urilor va ajunge la ele. Nu vedem nici noi vreun motiv pentru care am exclude posibilitatea cosmologicã a unui Soare care sã se ridice de la ceea ce numim îndeobste “apus”, si sã se îndrepte spre ceea ce ne-am obisnuit sã considerãm a fi “rãsãritul”. În In Ascensione, Lectio IX, Sfântul Grigorie cel Mare a dat urmãtoarea definitie: “omul are în comun cu pietrele fiinta, cu plantele viata, cu animalele senzatia, cu îngerii inteligenta”, exprimând într-un mod inspirat faptul transmis de toate religiile lumii: acela cã omul este nodul central al Creatiei divine, punctul de legãturã a tuturor „extremelor” Cosmosului. “Precum în cer asa si pe pãmânt”, a spus Iisus cândva pe un munte, subliniind legãtura dintre Om si întregul Cosmos, puterea primului de a-l influenta pe cel din urmã. Misteriosul text al lui Hermes Trismegistos, cunoscut sub numele Tabla de Smarald, reia aceeasi idee: „Tot ceea ce e jos este ca si ceea ce e sus, iar ceea ce e sus este ca si ceea ce e jos, pentru a împlini miracolele unui singur lucru.”

Putem sã ne întrebãm când anume va avea loc aceastã schimbare cosmologicã profund? Cosmosul fiind într-o relatie subtilã de corespondentã cu Omul, o rãsturnare totalã a situatiei actuale ar coincide cu nadirul decãderii Centrului Creatiei, cu îndepãrtarea maximã pe care Omul cãzut o poate atinge în raport cu centralitatea adamicã. Atunci, în momentul în care totul va pãrea a fi pierdut, se va fi sfârsit si actuala Kali-Yuga, iar odatã cu asta va începe urmãtoarea Epocã de Aur a unui nou ciclu cosmic. – R. I.]

8/20. Abu Sa’id al-Khudri (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: A fost odatã un om dintr-un popor ce a trãit înaintea noastrã, si care a omorât nouãzeci si nouã de persoane. Apoi, acest om a început sã cerceteze învãtatii lumii, pentru a afla calea izbãvirii. A fost îndreptat sã meargã la un cãlugãr. A mers la el si i-a povestit cã a omorât nouãzeci si nouã de oameni, si l-a întrebat dacã mai existã vreun motiv pentru care sã-i fie acceptatã cãinta. Cãlugãrul a rãspuns negativ si a fost si el ucis, completând astfel numãrul celor dinaintea sa, pânã la o sutã.

Apoi, a început sã caute alti învãtati, pânã a fost îndreptat spre unul dintre ei. Omul i-a povestit acestuia cã a omorât o sutã de oameni si l-a întrebat dacã mai existã vreo sansã sã-i fie acceptatã cãinta. Rãspunsul învãtatului a fost afirmativ: ce te împiedicã sã te cãiesti? Mai bine du-te în cutare si cutare tinut. Existã acolo oameni devotati rugãciunii si veneratiei, asa cã ar trebui sã te alãturi lor în rugãciune, dar sã nu te mai întorci în tinutul tãu, cãci este un loc pãcãtos pentru tine.

Atunci omul a pornit la drum, dar abia fãcuse jumãtate cãii când l-a ajuns moartea, si s-a iscat o ceartã între îngerul milei si îngerul rãzbunãrii. Îngerul milei a spus: acest om a venit spãsit la Allah, dar îngerul rãzbunãrii a spus: omul acesta nu a fãcut nici o faptã bunã. Pe urmã, a mai apãrut un înger în chipul unei fiinte omenesti, care, pentru a transa disputa, a zis: mãsurati distanta între cele douã tinuturi, pentru a sti cãruia dintre ele i-a apartinut omul. L-au mãsurat, si l-au gãsit mai aproape de tinutul spre care se îndrepta, si astfel îngeriul milei l-a luat în stãpânirea sa.

Acest hadith cunoaste câteva versiuni: într-una dintre ele se spune cã omul a fost gãsit mai aproape de asezarea credinciosilor cu un lat de palmã, si a fost astfel inclus printre ei. O alta zice chiar cã Allah a poruncit pãmântului de unde omul plecase sã se dea mai la o parte, si celuilalt sã se tragã în locul astfel fãcut, dupã care a zis: acum mãsurati.

(hadith convenit)

9/21. ‘Abdullah ibn Ka’b, care slujea drept cãlãuzã lui Ka’b ibn Malik (Allah sã-l aibã în mila Sa!) când acesta a orbit, a spus cã l-a auzit pe Ka’b ibn Malik povestind cum a rãmas el în urma Trimisului lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) dupã campania de la Tabuk. Ka’b a spus: L-am însotit pe Trimisul lui Allah în fiecare expeditie pe care a condus-o, în afarã de campania de la Tabuk si bãtãlia de la Badr. Cât priveste aceasta din urmã, nimeni nu a fost acuzat cã a rãmas în urmã, cãci Trimisul lui Allah si musulmanii nu se porniserã sã lanseze un atac, ci avuseserã de gând sã atragã în cursã caravana quraisitilor. Allah însã i-a fãcut sã-si înfrunte dusmanii pe neasteptate. Eu am avut onoarea de a-l însoti pe Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) în noaptea de la ‘Aqaba, când am jurat credintã Islamului, si aceasta a fost mai scump pentru mine decât sã iau parte la bãtãlia de la Badr, desi Badr este mai cunoscutã pentru oameni decât Tabuk. Si iatã cum am rãmas eu în urma Trimisului lui Allah cu ocazia campaniei de la Tabuk. Nu aveam mijloace materiale mai consistente si nici împrejurãri mai favorabile la vremea acestei campanii decât în orice altã ocazie. Si, pe Allah, niciodatã în aceastã expeditie nu avusesem în proprietatea mea douã cãmile deodatã.

Când Trimisul lui Allah se hotãra sã porneascã o campanie, nu-si dezvãluia principalul obiectiv decât în ultimul moment. El a pornit în aceastã expeditie pe o cãldurã foarte mare; cãlãtoria era foarte lungã si pãmântul secat de apã, iar el avea de înfruntat o armatã puternicã, asa cã i-a înstiintat pe musulmani de adevãrata situatie, pentru ca ei sã se poatã pregãti cum se cuvine pentru campanie. Musulmanii care-l însoteau pe Trimisul lui Allah la vremea aceea erau în numãr mare, dar nu s-a tinut o adevãratã socotealã a lor.

Ka’b a spus mai departe: Putini au fost cei care nu au vrut sã meargã si aveau impresia cã se pot ascunde usor, pânã când a coborât o revelatie de la Allah Cel Preaînalt si Glorios referitoare la ei. Iar Trimisul lui Allah a pornit în expeditie când fructele erau coapte si umbrele lor se alungiserã. Eu am avut o slãbiciune pentru ele si în mijlocul acestui sezon a fãcut pregãtirile Trimisul lui Allah, iar musulmanii odatã cu el. Am pornit si eu de dimineatã, ca sã mã pot pregãti odatã cu ei, dar m-am întors si n-am fãcut nimic, spunându-mi în sine: Am destul timp oricând vreau. Si am fãcut tot asa pânã când oamenii au fost gata de plecare, iar în cursul diminetii Trimisul lui Allah a pornit împreunã cu ceilalti, în timp ce eu nu fãcusem nici o pregãtire. Am plecat dis-de-dimineatã, m-am întors, si astfel nu am ajuns sã iau nici o hotãrâre. Si am constinuat astfel pânã când ei au început sã se zoreascã si au fãcut o bunã bucatã de drum. Atunci m-am hotãrât s-o iau si eu dupã ei si sã-i întâlnesc. Dacã as fi putut astfel! Dar poate cã nu îmi era sortit asa.

Dupã plecarea Trimisului lui Allah m-am amestecat printre oameni. Am fost uimit sã descopãr cã nimeni nu era ca mine, ci erau oameni cunoscuti ca si necredinciosi, sau dintre cei pe care Allah îi scutise din cauza slãbiciunii lor, iar Trimisul lui Allah nu a bãgat de seamã cã nu eram cu el pânã ce nu a ajuns la Tabuk.

Într-o zi, pe când sedea printre oamenii din Tabuk, a spus: “Ce s-a întâmplat cu Ka’b ibn Malik?” Cineva din Banu Salama a spus: “Trimis al lui Allah, frumusetea mantiei si dimensiunile ei l-au ademenit sã rãmânã acasã.” Mu’adh ibn Jabal (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a zis: “Sã-ti fie rusine pentru ceea ce sustii. Trimis al lui Allah, pe Allah, noi nu stim despre el decât de bine.” Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), oricum, n-a spus nimic. În vremea aceea Profetul a vãzut un om îmbrãcat într-un vesmânt alb, care se arãta amãgitor vederii [fiind asemeni unui miraj]. La care, Trimisul lui Allah a zis: S-ar putea sã fie Abu Khaithama si, vai! Chiar a fost Abu Khaitthama al-Ansari, cel care a contribuit cu o sa’ de curmale si a fost batjocorit de cãtre ipocriti.

Ka’b ibn Malik a relatat mai departe: Când a ajuns la mine stirea cã Trimisul lui Allah se întorcea înapoi de la Tabuk, am fost foarte tulburat. M-am gândit sã inventez tot felul de istorii si mã frãmântam cum anume sã scap de aceastã mânie. Am început, asadar, sã cer sfaturi de la înteleptii ce se aflau printre membrii familiei mele si, când mi s-a spus cã Trimisul lui Allah avea sã soseascã, toate gândurile mincinoase s-au risipit din mintea mea si am ajuns la concluzia cã nimic nu m-ar fi putut salva, afarã decât adevãrul.

În cursul diminetii, Trimisul lui Allah a ajuns [în Medina]. Obiceiul lui era, atunci când se întorcea dintr-o cãlãtorie, sã meargã mai întâi la moscheie si sã ofere douã rak’at de rugãciune [în semn de recunostintã], iar apoi sã stea cu oamenii. Dupã ce a fãcut acestea, cei care rãmãseserã în urma lui au început sã-si fluture motivele si sã facã jurãmântul de credintã, fiind cu totii mai mult de optzeci de persoane. Trimisul lui Allah le-a acceptat scuzele chiar în fata lor, precum si credinta pe care o manifestau, a cerut iertare pentru ei si a lãsat intentiile lor în seama lui Allah.

În cele din urmã am ajuns si eu în fata sa. L-am salutat, si el a zâmbit, dar cu o umbrã de mânie. Profetul mi-a zis atunci: Înainteazã. Eu am înaintat pânã am ajuns în fata lui. Mi-a zis: Ce te-a retinut? Nu ti-ai putut permite sã cãlãtoresti? Eu am spus: Trimis al lui Allah, pe Allah, dacã ar fi sã mã aflu dinaintea altcuiva dintre pãmânteni, cu sigurantã cã mi-as salva pielea de mânia ta, prin intermediul vreunui pretext, dar nu am chef sã încep vreo argumentatie, ci, pe Allah, sunt pe deplin constient de faptul cã, de-ar fi sã invoc înaintea ta vreun jalnic motiv ca sã-ti fac pe plac, Allah ti-ar stârni cu sigurantã mânia împotriva mea. Si, în cazul în care spun adevãrul, te-ai putea supãra pe mine, dar sper cã Allah va încheia totul cu bine, cãci, pe Allah, nu am nici un motiv solid. Pe Allah, n-am mai avut posibilitãti atât de bune si împrejurãri atât de favorabile mie de care sã mã bucur ca acum.

La care, Trimisul lui Allah a spus: Omul acesta spune adevãrul. Ridicã-te, asadar, pânã când Allah va da o hotãrâre legatã de capul tãu. Eu m-am ridicat si câtiva oameni din Banu Salama m-au urmat în mare grabã. Ei mi-au zis: Pe Allah, nu stiu ca tu sã fi comis vreun pãcat înainte de aceasta. Oricum, tu ti-ai arãtat neputinta de a aduce vreo scuzã dinaintea Trimisului lui Allah, ca si aceia ce au rãmas în urma lui si au adus motivatii jalnice. Ar fi fost de-ajuns pentru iertarea pãcatului tãu dacã Trimisul lui Allah ar fi cerut iertare pentru tine. Pe Allah, si au continuat sã mã atâte, pânã ce am început sã mã gândesc sã merg înapoi la Trimisul lui Allah si sã mã dezic.

Apoi le-am zis: A mai avut si altcineva aceeasi soartã? Ei au rãspuns: Da, douã persoane au avut aceeasi soartã ca si tine, au fãcut aceeasi afirmatie pe care ai fãcut-o tu si au primit acelasi verdict pe care l-ai primit si tu. Eu am zis: Cine sunt aceia? Ei au rãspuns: Murara ibn ar-Rabi’a ‘Amiri si Hilal ibn Umayya al-Waqifi. Ei au amintit de acesti doi credinciosi care luaserã parte la bãtãlia de la Badr si care pentru mine erau un exemplu. Când am auzit numele celor douã persoane, eu m-am îndepãrtat.

Trimisul lui Allah interzisese celorlalti musulmani sã vorbeascã cu trei dintre noi, cei care am rãmas în urma lor. Lumea a început sã ne ocoleascã si atitudinea lor fatã de noi s-a schimbat, pãrând cã întreaga atmosferã s-a întors împotriva noastrã. Dar era, de fapt, aceeasi de care eram pe deplin constient si în care trãisem o bunã bucatã de timp. Am petrecut cincizeci de nopti în aceastã stare si cei doi prieteni ai mei s-au închis în casele lor, petrecându-si cea mai mare parte a timpului jelind. Cum, fatã de ei, eu eram tânãr si puternic, am iesit afarã (din casa mea), am participat la rugãciunile congregationale, mi-am pierdut vremea prin bazare, dar nimeni n-a vorbit cu mine.

Am mers la Trimisul lui Allah, care sedea cu oamenii dupã rugãciune, L-am salutat si m-am întrebat dacã buzele lui s-au miscat ca rãspuns la salutul meu (sau nu). Apoi am fãcut rugãciunea alãturi de el si i-am aruncat priviri furise. Pe când îmi fãceam rugãciunea, el m-a privit, dar când mi-am aruncat ochii asupra lui, si-a luat privirea de la mine.

Dupã o bunã bucatã de vreme, de când musulmanii se purtau atât de aspru cu mine, am umblat mult si am ajuns la zidul grãdinii lui Abu Qatada, te conjur pe Allah, nu tii deloc seama de faptul cã Îl iubesc pe Allah si pe Trimisul Sãu (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) foarte mult? Si iarãsi nu a spus nimic. Eu l-am conjurat din nou, la care el a spus: Allah si Trimisul Sãu (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) stiu cel mai bine acest lucru. Din ochi au început sã-mi curgã lacrimi si m-am dat jos de pe zid.

În vreme ce mã plimbam prin bazarul din Medina, un nabateean dintre nabateenii sirieni, care venise sã vândã grâne în Medina, a rugat lumea sã-l îndrepte cãtre Ka’b ibn Malik. Oamenii l-au îndreptat arãtând spre mine. El m-a gãsit si mi-a înmânat o scrisoare de la regele din Gassan si, fiindcã eram scrib, am citit scrisoarea aceea în care erau urmãtoarele: “Ni s-a dezvãluit cã prietenul tãu (Profetul) te supune la cruzime, iar Allah nu a creat pentru tine un loc în care sã fii degradat si sã nu-ti poti afla pozitia cuvenitã; asadar, vino la noi, cãci te vom binecuvânta cu onoruri.” Cum am citit acea scrisoare, am spus: Si aceasta este o nenorocire, asa cã am pus-o pe foc, în vatrã.

Când au trecut patruzeci de zile din cincizeci, si Trimisul lui Allah nu primise nici o revelatie, a venit la mine un sol al lui Muhammad (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) care a zis: “Adevãr îti spun tie, Trimisul lui Allah a poruncit sã te desparti de nevasta ta”. Eu am zis: “Ar trebui sã divortez de ea sau ce altceva sã fac?” El a rãspuns: “Nu, doar sã stai separat de ea si sã nu te împreunezi cu ea”. Acelasi mesaj a fost trimis si tovarãsilor mei. Asa cã i-am zis nevestei mele: “Mai bine mergi la pãrintii tãi si rãmâi acolo cu ei, pânã când Allah va lua o hotãrâre pentru pricina mea.” Nevasta lui Hilal ibn Umayya a mers la Trimisul lui Allah si a zis: “Trimis al lui Allah, Hilal ibn Umayya este bãtrân si nu are nici un slujitor. Esti de acord sã-l slujesc eu?” El a rãspuns: “Da, dar nu te apropia de el.” Ea a spus: “Pe Allah, el nu mai are astfel de porniri. Pe Allah, de atunci, din ziua aceea, plânge încontinuu.”

Unii dintre membrii familiei mele mi-au spus: “Sã te duci si sã ceri îngãduintã de la Trimisul lui Allah, cu privire la nevasta ta, cãci el a îngãduit nevestei lui Hilal ibn Umayya sã-l slujeascã.” Eu le-am rãspuns: “Nu o sã cer îngãduinta Trimisului, cãci nu pot sti ce ar putea sã spunã Trimisul lui Allah, ca rãspuns la cererea mea. Mai mult decât atât, eu sunt un bãrbat tânãr.” Si în starea aceea am petrecut încã zece nopti si astfel trecurã cincizeci de nopti de când de când oamenii ne surghiunirã.

În dimineata celei de-a cincizecea zile m-am sculat sã-mi fac rugãciunea de dinainte de zorii zilei si stãteam pe unul dintre acoperisurile caselor noastre. Sedeam, de fapt, în starea aceea pe care Allah Preaînaltul si Gloriosul a descris-o cu aceste cuvinte: Viata a devenit de neîndurat pentru mine si pãmântul s-a îngustat în ciuda imensitãtii sale. Am auzit vocea unui muezin, de pe vârful dealului ‘Sal, strigând cât îl tinea gura: “Ka’b ibn Malik, iatã cã sunt vesti bune pentru tine.” Eu m-am închinat cu smerenie si mi-am dat seama cã acest mesaj era o usurare pentru mine. Trimisul lui Allah înstiintase lumea cã Allah acceptase cãinta noastrã, pe când îsi fãcea rugãciunea de dinainte de revãrsatul zorilor.

Atunci toatã lumea a început sã vinã si sã ne anunte vestea bunã, si unii oameni au mers la prietenii mei sã le spunã si lor bucuria, iar un om din tribul Aslam a venit în galop pe calul sãu, iar bidiviul a ajuns mai repede decât glasul lui. Când a ajuns la mine mi-a dat vestea bunã. Atunci mi-am scos vesmintele si l-am îmbrãcat cu ele, ca multumire pentru stirea ce mi-o adusese, si, pe Allah, nu aveam altceva decât aceste douã haine, la vremea aceea, asa cã am rugat pe cineva sã-mi împrumute douã vesminte cu care sã mã îmbrac la loc.

Am mers la Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) si pe drum am întâlnit grupuri de oameni care mi-au adresat urãri de bine datoritã acceptãrii cãintei, si care mi-au zis: Iatã urãri de bine din partea noastrã, deoarece cãinta ta a fost acceptatã de cãtre Allah. Dupã care, am ajuns la moscheie si Trimisul lui Allah sedea acolo printre oameni. Atunci Talha ibn ‘Ubaidullah s-a ridicat si a alergat cãtre mine, mi-a atins mâna si m-a salutat, însã, pe Allah, nimeni altcineva dintre emigranti nu s-a ridicat (sã mã salute). Ka’b a spus cã n-a uitat niciodatã gestul frumos al lui Talba.

Mai departe, Ka’b a spus: L-am salutat pe Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) cu Assalamu ‘Alaikum, iar fata lui strãlucea de plãcere, si a adãugat: Bucuria si binecuvântarea sã fie cu tine, cãci niciodatã nu te-ai mai bucurat si nici nu te vei mai bucura la fel cum te bucuri astãzi, de când te-a nãscut maica ta. Eu am zis: O, Trimis al lui Allah! Aceastã acceptare a cãintei este de la tine sau de la Allah? El a rãspuns: Nu, nu este de la mine, este de la Allah, si era trãsãtura obisnuitã a Trimisului lui Allah, ca atunci când era fericit sã i se lumineza fata ca si când ar fi fost o bucatã din lunã; dupã semnul acesta recunosteam noi cât de mare îi era încântarea.

Cum stãteam dinaintea lui, am zis: Trimis al lui Allah, îmi este îngãduit sã-mi dau averea milostenie de dragul lui Allah si al Trimisului Sãu? La care el mi-a rãspuns: Pãstreazã ceva pentru tine, cãci îti va prinde bine. Eu i-am zis: Voi pãstra pentru mine acea parte pe care am primit-o cu ocazia expeditiei de la Khaibar. Si am mai adãugat: Trimis al lui Allah, adevãr spun tie, Allah mi-a dãruit mântuirea cãci am spus adevãru, de aceea cãinta implicã faptul cã atâta timp cât trãiesc sã nu grãiesc altceva în afara adevãrului. Ka’b a mai adãugat: “Pe Allah, nu stiu dacã vreunul dintre musulmani a fost supus la o încercare mai grea decât mine, din cauzã cã am spus adevãrul”. Si, de când am fãcut aceastã mentiune în fata Trimisului lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) si pânã în ziua de azi, n-am mai mintit niciodatã si, pe Allah, am hotãrât sã nu mint si sper cã Allah mã va feri de încercãri pentru tot restul vietii mele, cãci Allah Cel Preaînalt si Glorios a revelat acest verset: O, voi cei care credeti! Temeti-vã de Allah si fiti cu cei iubitori de adevãr! (9: 119)

Ka’b a mai spus: Pe Allah, de când Allah m-a îndreptat cãtre Islam, n-a fost o binecuvântare mai mare pentru mine decât acest adevãr al meu pe care l-am spus Trimisului lui Allah, si dacã as fi spus vreo minciunã, as fi fost nenorocit la fel ca si cei care au mintit, cãci cu privire la acestia Allah a spus cele mai aspre cuvinte îndreptate cãtre cineva de câd a coborât El revelatia: Ei vã vor jura pe Allah, când voi vã veti întoarce la ei, pentru ca voi sã-i iertati pe ei. Îndepãrtati-vã de ei, cãci ei sunt o spurcãciune, iar sãlasul lor va fi Gheena, ca rãsplatã pentru ceea ce au agonisit. Vã vor jura vouã ca sã fiti multumiti de ei. Dar dacã voi veti fi multumiti, totusi Allah nu va fi multumit de cei nelegiuiti! (9: 95, 96)

Hotãrârea în problema noastrã, a celor trei, a fost amânatã, separat de cazul celor care aduseserã motivatii sub jurãmânt în fata Trimisului lui Allah si pe care el le-a îngãduit. El a primit noi jurãminte de credintã din partea lor si s-a rugat ca ei sã fie iertati. Profetul (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a tinut pricina noastrã în asteptare, pânã ce Allah a hotãrât în privinta ei. Cei trei, a cãror pricinã a fost cercetatã, au primit iertarea. Referirea, aici, nu se face la faptul cã nu am participat la expeditie, ci la faptul cã Profetul a amânat pricina noastrã si a tinut-o în asteptare, peste pricina celor care au adus scuze sub jurãmânt.

(hadith convenit)

10/22. Imran ibn Husain al Khaza’i (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a spus: “O femeie din tribun Juhaina, care a rãmas gravidã dupã ce a preacurvit, s-a prezentat dinaintea Trimisului lui Allah si a spus: O, Trimis al lui Allah, am fãcut un pãcat supus la Hadd, îndrumã deci executarea pedepsei. El si-a chemat straja si a zis: “Poartã-te blând cu ea. Ad-o la mine dupã ce naste pruncul.” Si omul acesta a îndeplinit poruncile. La urmã, Trimisul lui Allah a poruncit sã se execute pedeapsa si ea a fost legatã, apoi bãtutã cu pietre pânã ce a murit. Trimisul lui Allah a condus rugãciunile de la îngropãciunea ei.

‘Umar a remarcat: “O, Trimis al lui Allah! Ea a preacurvit, dar tu ai fãcut rugãciuni la îngropãciunea ei.” El i-a rãspuns: “Ea a suferit atât de mult încât cãinta ei ar fi de ajuns pentru saptezeci de oameni din Medina. Ce cãintã poate fi mai mare, decât aceea cã si-a dat viata de bunãvoie pentru a câstiga plãcerea lui Allah, Stãpânul Laudelor si a Gloriei?”

(Muslim)

[Comentarii: Este aproape imposibil pentru cel ce citeste acest hadith socant sã nu se gândeascã imediat la cea a fãcut Iisus într-o împrejurare similarã: “Si au adus la El fariseii si cãrturarii pe o femeie, prinsã în adulter si, asezând-o în mijloc, au zis lui: «Învãtãtorule, aceastã femeie a fost prinsã asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea sã le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?» Si aceasta ziceau, ispitindu-l, ca sã aibã de ce sã-l învinuiascã. Iar Iisus, plecându-se în jos, scria cu degetul pe pãmânt. Si stãruind sã-l întrebe, el s-a ridicat si le-a zis: «Cei fãrã de pãcat dintre voi sã arunce cei dintâi piatra asupra ei.» Iarãsi, plecându-se, scria pe pãmânt. Iar ei auzind acestea si mustrati fiind de cuget, ieseau unul câte unul si pânã la cel din urmã, si a rãmas Iisus singur si femeia, stând în mijloc. Si ridicându-se Iisus si nevãzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: «Femeie, unde sunt pârâsii tãi? Nu te-a osândit nici unul?» Iar ea a zis: «Nici unul, Doamne.» Si Iisus i-a zis: «Nu te osândesc nici eu. Mergi; de-acum sã nu mai pãcãtuiesti.»” Aceastã împrejurare ne-a fost relatatã de Evanghelia lui Ioan 8, 3-11.

La o primã vedere, superficialã, comportamentul lui Muhammad este contrariul celui al lui Iisus (reciproca fiind riguros valabilã). Shari’ah islamicã prevede pentru desfrânare acelasi lucru ca si Legea lui Moise: lapidarea cu pietre. Totusi, dacã Muhammad nu ezitã s-o aplice, Iisus actioneazã într-un fel paradoxal si cumva “împotriva” ei. Un neavizat, judecând pe baza unor impulsuri sentimentaloide, ar spune cã Hristos a fost milos, în timp ce Profetul a actionat cu cruzime. Dar dacã scapã neavizatilor, comportamentul celor doi se întâlneste într-un punct spre care vom îndrepta noi analiza în cele ce urmeazã.

Am spus mai sus cã este vorba de împrejurãri similare, si acest lucru trebuie avut pe deplin în vedere: nu existã douã fapte deplin identice (afirmatia contrarã frizeazã o imposibilitate metafizicã evidentã), diferentele autorizând perspective diferite asupra evenimentelor ce fac parte neîndoielnic din aceeasi clasã. Legea lui Dumnezeu, chiar si în aspectele ei cele mai vizibile, nu se aplicã asemenea unui pat al lui Procust care reduce diversitatea la câteva scheme preconcepute. Si dacã acest lucru este în mod explicit mentionat în islam (unde shari’ah se împlineste prin ijtihad, reflectia personalã), rãdãcinile se gãsesc neîndoielnic în modul în care profetii lui Allah s-au raportat la ea si ni s-a pãstrat acest lucru în textele sacre. Dacã ne-am limita la observatia cã o femeie desfrânatã este trimisã la moarte de Muhammad dar nu si de Iisus, am proceda într-un mod cu totul reductionist, si ne-am îndrepta de bunãvoie spre unul din aparentele paradoxuri de care se lovesc modernii vesnic în cãutare de contradictii...

Conteazã, fireste, faptul cã evenimentul adus în atentia noastrã de acest hadith face parte din aceeasi clasã cu cel relatat de Evanghelia lui Ioan, dar la fel de mult conteazã ceea ce face din ele douã fapte distincte, cu trãsãturi diferite. Si este vorba de cadrul în care au avut loc cele douã actiuni. Stim cã Iisus n-a fãcut niciodatã economie de apelative dure atunci când s-a adresat fariseilor si preotiulor Templului, oameni ai aparentelor goale, care în loc sã conducã poporul lui Israel spre Dumnezeu, se interpuneau ca o ligaturã între popor si Centrul Suprem. Aceasta a fost, cel putin întru început, misiunea lui Iisus: “umplerea” Legii lui Moise cu ruh al-quddus, cum ne spune Coranul, cu duhul sfinteniei. Misiunea lui pãmânteascã se desfãsoarã într-un spatiu sclerozat, tomnatec, spre deosebire de cea a lui Muhammad, care are prospetimea asprã a primãverii islamice. În perioada lui Iisus, iudaismul se îndreaptã spre perioada sa cea mai cumplitã: pierderea Templului (catastrofã ale cãrei dimensiuni sunt greu de estimat, având în vedere cã implicã pierderea ritualurilor, a succesiunii levitice si a reprezentãrii fizice a Centrului), la care se adaugã alungarea evreilor din Palestina în diaspora. La antipozi, cu Muhammad (si cumva continuat cu primii patru califi: Abu Bakr, Omar, Uthman si Ali), religia islamicã e în epoca ei de aur. Iudeul Iisus este deci îndreptãtit sã nu participe la îndeplinirea mecanicã a Legii, fãrã a o pune sub semnul îndoielii, în timp ce musulmanul Muhammad este la fel de îndreptãtit sã împlineascã Legea în litera si sufletul ei.

Dacã privim cu atentie circumstantele în care au loc cele douã actiuni observãm cã femeia adusã în fata lui Iisus este un pretext pentru a-l atrage pe Rabbi într-o capcanã: trebuie sau nu aplicatã Legea? În comparatie, în fata lui Muhammad femeia ce curvise se prezintã singurã, pradã remuscãrilor, si cere respectarea Legii cu pretul sacrificiului suprem. Celor ce vin la Iisus nu le pasã de refacerea echilibrului universal prin îndepãrtarea coruptiei din comunitatea lui Israel, scopul lor este înselãciunea si discordia, iar pentru asta nu ezitã nici mãcar sã se serveascã de Legea lui Moise împotriva lui Iisus. Pe de altã parte, femeia ce vine singurã în fata Profetului sã-si recunoascã vina, nu e cu nimic inferioarã lui romanului care, constatând cã a intrat încins cu sabia în Senat dupã ce o lege propusã de el condamna la moarte pe cei care aduceau arme în clãdirea înaltului for, nu ezitã sã se sinucidã pentru a aplica în primul rând asupra lui însusi legea. Eroismul femeii din tribul Juhaina îsi gãseste pandantul în eroismul acestui bãrbat roman...

Cât priveste ideea cã Iisus ar fi iertat-o pe desfrânata adusã lui în Templu, ea e cu nimic mai falsã. E usor de observat faptul cã Hristos a spus doar: “Pleacã si nu mai pãcãtui”, si nicidecum: “Iertate sunt pãcatele tale”, cum le spune multora... Si cum ar fi putut ierta pãcatele celei ce nu se cãieste nici o clipã? Pe de altã parte, în ciuda cãintei ei, Profetul nu acordã iertarea femeii venite la el, si asta pentru cã nicãieri si niciodatã în timpul misiunii sale Rasul n-a iertat decât rãul ce i s-a fãcut lui personal. Sunt însã aici aspecte care tin de specificul celor douã personalitãti, si în mod sigur de momentul ciclic al celor douã Revelatii. – R. I.]

11/23. Ibn ‘Abbas (Allah sã-l aibã în mila Sa!) a relatat cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: Dacã fiinta omeneascã ar avea o vale plinã de aur, si dacã ar mai fi încã o vale plinã de aur, atunci le-ar dori pe amândouã. Nimic nu-i umple gura, în afara pãmântului din mormânt. Allah se întoarce cu milã cãtre cel care se cãieste.

[Comentariu: Natura umanã post-adamicã este prin degenerarea ei una excesivã, nemãsuratã, lacomã. Cel ce se cãieste pãrãseste însã propria fiintã umanã si porneste pe drumul spre Allah, se des-fiinteazã pe sine pentru a se umple de Allah... – R. I.]

12/24. Abu Huraira povesteste cã Trimisul lui Allah (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: Allah Preaînaltul va avea multã plãcere de douã persoane. Una dintre ele o ucide pe cealaltã, dar ambele vor ajunge totusi în Paradis. Primul este ucis de cel de-al doilea în vreme ce luptã în calea lui Allah, dupã care Allah îsi varsã mila asupra celui de-al doilea si îl cãlãuzeste sã primeascã Islamul, iar el moare luptând în calea lui Allah.

(hadith convenit)