Conştiinţa importanţei mediului înconjurător se află într-o legătură directă cu relaţia dintre Creator şi servitorul Său. Cum contribuie educaţia spirituală la edificarea simţului civic privitor la mediul înconjurător? Care este relaţia dintre om şi mediul înconjurător? Cum reuşeşte educaţia spirituală să trezească acest sentiment ?
Înainte de orice, ea creează în om conştiinţa prezenţei sale în acest univers. Savanţii şi sufiţii descriu această realitate utilizând termenul de adorare. Orice lucru se transformă pentru tine, în relaţia cu Dumnezeu, în adorare, în adorare a Sa. În prezent, acest interes faţă de mediul înconjurător este o parte componentă a activităţii extraordinare a ONG-urilor şi a organizaţiilor preocupate de această temă majoră.
Problema este că rezultatele în privinţa modificării comportamentelor sunt modeste. Motivul ţine de faptul că persoana pe care o vizează această activitate este ruptă, îndepărtată de creatorul ei. Profetul (slaws) a spus: « Mi s-a dat pământul, o moschee şi un loc curat ». Teologul va desprinde din acest hadith toate obligaţiile şi toată înţelepciunea în materie de curăţenie rituală…
Ceea ce ne interesează în acest context este că pământul - o componentă a mediului înconjurător - este considerat ca loc sacru al rugăciunii şi pentru rugăciune. Iar rugăciunea cere curăţenie, purificare. Musulmanul trebuie, prin urmare, să fie atent la tot ce poate să polueze aerul, mediul înconjurător. Educaţia sufită îţi va dezvolta, deci, viziunea interioară (basîra) pentru ca tu să devii conştient, să sesizezi aceste semnificaţii şi responsabilităţile care îţi revin, responsabilităţi despre care ţi se va cere socoteală [de către Dumnezeu].
I s-a vorbit, odată, unui maestru sufit, despre pioşenia remarcabilă a unui credincios; maestrul a decis să-l viziteze. Când l-a întâlnit, a văzut că omul acela scuipa în direcţia în care se afla qibla. Sufitul a făcut observaţia următoare: « Omul acesta nu dă dovadă nici măcar de minima bună-cuviinţă care îl caracteriza pe Profet (slaws); cum ar putea manifesta, deci, adab în relaţia sa cu Dumnezeu ? »
Când se vorbeşte despre adorare, aceasta înseamnă ca sufletul tău, o, credinciosule, să fie pătruns de prezenţa divină. Când Şeicul nostru ne recomandă practica asiduă a dhikr-ului (individual şi colectiv), scopul este acela de a se realiza un contact, de a dezvolta viziunea interioară care permite înţelegerea acestor sensuri.
«Nu există copac sau plantă pe care să le sădească un credincios şi în urma cărora va avea de beneficiat om, animal sau pasăre, fără ca aceasta să nu i se socotească o sadaqa.» Hadith
Educaţia spirituală îţi permite corectarea intenţiei, să devii conştient că fapta ta va fi benefică pentru alţii şi să nu aştepţi nici o răsplată pentru aceasta.
Perspectiva ta nu este numai de ordin economic, în termeni de pierderi şi de beneficii : « îndeplinesc acţiunea cutare cu intenţia ca ea să-mi aducă următoarele… » Perspectiva ta poartă mai departe. Aceste comportamente permit omului să-şi lărgească vederile economice şi spirituale.
Să reflectăm o clipă la pilda lui Abi Darraq, acest companion ascet al Profetului:
« Un om l-a întâlnit într-o zi pe acest companion, ajuns la o vârstă avansată. L-a găsit plantând un migdal. Intrigat, l-a întrebat: « Eşti bătrân şi te chinuieşti să plantezi copacul acesta ale cărei fructe probabil că nici nu vei mai apuca să le vezi… » Companionul i-a răspuns: « Chiar dacă eu nu mă voi bucura de roadele sale, îl plantez, totuşi, în speranţa că altcineva se va putea hrăni din el. » »
Această pildă ne arată cum poate practica spirituală (adorarea) să transforme actele noastre cele mai elementare în acte de adorare… de exemplu, să începi să te gândeşti generaţiile viitoare, să fii preocupat să le laşi un mediu înconjurător sănătos ş.a.m.d.
Numeroase hadith-uri amintesc de această conştiinţă pe care trebuie să o aibă credinciosul faţă de mediul înconjurător. Dar, încă odată, aceasta nu se poate dezvolta decât graţie educaţiei spirituale.
Când observi planetele, îţi dai seama că întregul Univers îi aduce laude lui Dumnezeu. « Cele din ceruri şi de pe pământ îl preamăresc pe Dumnezeu, dar voi nu înţelegeţi graiul acesta. » Iată, deci, o invitaţie la trezire spirituală, ca să realizăm că mediul nostru înconjurător se află în stare de permanentă invocare. Dacă ai acest sentiment, relaţia ta cu mediul înconjurător este una sacralizată, este un act de adorare. Cum poţi, prin urmare, să îi aduci prejudicii ?
Profetul spune că « (…) oricine înlătură un obstacol din calea altuia, se apără împotriva infernului ». Conştiinţa spirituală faţă de mediul înconjurător este conştiinţa faptului că omul este păstrătorul unui tezaur. (« Noi am înfăţişat cerurilor, pământului şi munţilor păstrarea credinţei, însă ei au refuzat să o ia asupra lor (…). Numai omul a luat asupra sa această povară. ») şi că el este reprezentantul/vicarul (khalifa) lui Dumnezeu pe pământ. Acest vicar/reprezentant răspunde, deci, de propriul său mediu, de casa al cărui simplu locatar este.
În Coran se spune: « A lui Allah este împărăţia cerurilor şi a pământului. » (2, 107) sau « El este făcătorul desăvârşit al cerurilor şi al pământului. » (2, 117) Într-o bună zi, omul va părăsi această casă şi va fi întrebat despre starea în care a lăsat-o.
Educaţia spirituală sufită îi va permite, deci, acestui locatar care este omul, să devină conştient de responsabilităţile care îi revin, de regulile de exploatare stabilite de Proprietar. Va deveni conştient că ceea ce îl leagă de mediul înconjurător este o relaţie de echilibru.
Educaţia spirituală nu face decât să-l readucă pe om la natura sa originară (fitra), singura care îl poate face să descopere sau să redescopere sensurile eterne pe care le conţine în el însuşi, dar pe care le-a uitat.
Într-o zi, când Profetul se afla pe muntele Uhud în compania lui Abu Bakr, Omar şi Ali, muntele a început să se cutremure. Profetul a repetat: « Stai liniştit, Uhud, stai liniştit fiindcă, pe Dumnezeu, porţi un Profet, un om al adevărului şi doi martiri (aluzie la moartea, în viitorul apropiat, a lui Omar şi a lui Ali) ».
Mediul înconjurător nu este o materie inertă, ci ceva viu, care reacţionează la contactul cu cel/cea a cărui/cărei conştiinţă spirituală a atins desăvârşirea.
« Cel care distruge un copac, Dumnezeu îl va arunca cu capul în Foc » (Hadith). Nu suntem oare, din când în când, martorii unor defrişări/distrugeri masive de pădure care compromit, astfel, întregul ecosistem, atât de vital pentru supravieţuirea noastră, a tuturor? Cauza ţine de nepăsarea inimii faţă de Dumnezeu, faţă de finalitatea existenţei omului.
Un alt hadith vine să amintească această relaţie cu mediul înconjurător : « Cine omoară o pasăre din plăcere o va vedea pe aceasta, în Ziua Judecăţii, spunându-i lui Dumnezeu : « O, Doamne, omul acesta m-a omorât doar pentru simpla sa plăcere, nu fiindcă ar fi avut trebuinţă. » »
Acest adevăr se află în contrast cu risipa şi zăpăceala care caracterizează relaţia omului contemporan cu mediul său înconjurător. Chiar şi dintr-o perspectivă exterioară (exoterică), fuqahas şi în special fiqh-ul malikit interzice risipa de orice fel. Profetul spune, de asemenea: « Mi-au fost arătate faptele bune şi faptele rele ale comunităţii mele şi printre faptele bune am găsit faptul de a înlătura un obstacol din calea altcuiva. »
Educaţia spirituală ne permite, de asemenea, să ne înzestrăm cu un întreg ansamblu de virtuţi, cu o nobleţe de caracter în care mizericordia ocupă un loc important. Profetul a vorbit despre un om chinuit de sete, care căuta o fântână ca să şi-o potolească. La fântână a găsit un câine care era, la rândul lui, foarte însetat. I-a dat să bea din prima găletă de apă pe care a scos-o din fântână.
În toate acestea se află dovada că o asemenea abnegaţie şi o asemenea compasiune nu se pot naşte în noi decât dacă se manifestă un spirit (ruh) sufit care să-i confere omului conştiinţa că se află pe pământ pentru a sluji întreaga creaţie, că privirea pe care o aruncă în jurul său trebuie să fie plină de compasiune.
Într-o zi, Profetul a dat să intre într-o casă, când a văzut o cămilă legată în apropiere. Când animalul l-a văzut, a început să plângă. Profetul a mângâiat cămila şi a exclamat : « A cui este cămila aceasta? » Un tânăr s-a apropiat de el şi i-a spus : « Este a mea, o, Profet al lui Dumnezeu. » Profetul l-a mustrat : « Teme-te de Dumnezeu prin animalul acesta pe care ţi l-a dat Dumnezeu, şi nu-l mai înfometa ! »
În încheiere, să recapitulăm câteva obiective spre care poartă educaţia sufită :
- protejarea resurselor mediului înconjurător
Acum ştim că relaţia fiecăruia dintre noi cu mediul înseamnă echilibru, adab. Durata de viaţă a acestor resurse şi utilitatea lor pentru ceilalţi fac, de acum, parte dintre preocupările noastre. Această preocupare se poate manifesta chiar şi în caz de război Se cunosc celebrele recomandări adresate de Abu Bakr trupelor sale aflate în mers. Printre acestea : « Nu distrugeţi şi nu ardeţi nici un copac. »
Profetul i-a învăţat pe companioni ce gen de raporturi trebuiau să aibă cu apa. Observându-l pe Saad, unul dintre companioni, făcându-şi abluţiunile, Profetul l-a mustrat : « Ce-i cu risipa asta, o, Saad? » « Se poate vorbi despre risipă când ne refacem abluţiunile ? » a întrebat Saad. « Bineînţeles, şi asta chiar dacă te-ai afla lângă un torent de apă. »
- o mai bună utilizare a resurselor şi mai ales cu privire la scopul pentru care au fost acestea create ;
Profetul a povestit ce i s-a întâmplat unui om care a încălecat pe o vacă. Aceasta i-a spus: “Eu n-am fost creată în acest scop.” Bineînţeles, aceste semnificaţii nu sunt “gustate” decât de o inimă orientată, aflată în legătură permanentă cu Creatorul ei.
- glorificarea tuturor creaturilor lui Dumnezeu, fiindcă acestea au un limbaj pe care-l poţi înţelege dacă eşti realizat spiritual;
Dacă nu este cazul, atunci înţelege măcar prin intermediul intelectului care-ţi sunt îndatoririle şi responsabilităţile.
- ideea de reciclare care transpare din frumoasa istorioară a acelui companion
- poluarea mediului înconjurător: “Cine murdăreşte locurile prin care trec musulmanii înfruntă blestemul lui Dumnezeu şi al tuturor oamenilor. » (hadith)
- relaţia credinciosului cu mediul său implică frumuseţe.
Dumnezeu este frumos şi îi place frumosul, este bun şi îi place bunătatea, este curat şi îi place curăţenia, aşa că păstraţi curat în jurul vostru. Arhitectura antică a musulmanilor îngloba o preocupare importantă pentru mediul înconjurător, atunci când spiritul sufit era prezent într-o măsură mai mare decât în zilele noastre.
Însuşi Sfântul Coran este o permanentă invitaţie la contemplarea frumuseţii creaţiei divine. Pentru a putea percepe frumuseţea lui Dumnezeu, trebuie dezvoltată frumuseţea în noi înşine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu