- De ce isi atrage dervisul blamarea de catre altii? intreba un discipol.
Sufi raspunse:
- Isi poate atrage blamarea pentru a ne arata cat de prompti suntem sa-i condamnam pe altii, pentru a putea sa observam aceasta strambatate in noi insine si sa invatam sa ne ferim mai bine de ea.
Isi mai poate atrage reprosurile altora pentru a scoate la iveala micimea anumitor detractori, care-si disimuleaza adevarata fire. La fel cum un sarpe poate parea de-a dreptul frumos cand se incalzeste la soare si numai teama sau perceperea unei prazi ispititoare il fac sa-si dezvaluie adevarata natura, la fel si simpla vedere a unui om aparent lipsit de aparare sau a vreunui alt lucru demn de ravnit ii poate sili pe invidiosi sau pe cei inraiti sa-si dea jos masca bunavointei si a blandetii.
marți, mai 04, 2010
luni, mai 03, 2010
Musulmanii moderaţi: cine sunt aceştia?
Sintagma a luat amploare după atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA. În faţa confruntării cu oroarea şi inacceptabilul, se căutau „musulmani moderaţi”, capabili să reacţioneze, să se distanţeze şi să critice acţiunile „musulmanilor extremişti”, ale „fundamentaliştilor” sau „islamiştilor”. Se asista astfel la apariţia a două tabere: cea a „musulmanilor buni” şi cea a „musulmanilor răi”: pe de o parte cei denumiţi „moderaţi”, „liberali”, „laici” etc., iar pe de alta „fundamentaliştii”, „extremiştii”, „islamiştii” etc.
Această clasificare nu este de dată recentă, fiindcă literatura odrăslită de autorităţile coloniale (sub regimurile britanic, francez sau olandez, de exemplu) şi unii orientalişti de la finele secolului al XIX-lea – începutul secolului XX îi descriau frecvent pe musulmani făcând apel la aceeaşi relaţie binară: unii buni şi unii răi, iar cei buni erau fie aceia care colaborau cu forţele coloniale, fie aceia care acceptau valorile şi obiceiurile dominatorilor. Ceilalţi, cei care „opuneau rezistenţă”, erau aproape sistematic descrişi în termeni religioşi, culturali sau politici negativi: ei sunt „ceilalţi”, ei reprezintă „ameninţarea”.
Vremurile s-au schimbat dar structurile mentale, cadrele de referinţă şi calificativele simplificatoare şi simpliste sunt încă prezente în dezbaterile intelectuale, politice şi mediatice contemporane. Despre ce este vorba, mai exact? Despre practici religioase moderate? Despre luări de poziţie politice? Despre raporturile cu violenţa? Despre raportul cu Occidentul? Ceea ce caracterizează deliberarea contemporană asupra islamului şi a musulmanilor este această confuzie generală în privinţa structurării: din moment ce, se spune, islamul nu face nicio diferenţă între religie şi politică, ne putem permite calificări de ordin general fără a face nicio distincţie între concepţiile şi practicile religioase şi poziţionările politice. O percepere simplificatoare a „lumii musulmane” ar îngădui, astfel, să desconsiderăm principiile elementare ale clasificării riguroase a domeniilor, precum şi respectarea principiilor analitice specifice teologiei şi dreptului pe de o parte, ştiinţelor sociale şi politice pe de altă parte.
Subiectul este complex şi trebuie început prin ordonarea întrebărilor: să analizăm mai întâi problema din perspectiva religioasă. Există sau nu o moderaţie opusă exceselor în practica musulmană? Cum s-ar putea clasifica diversele tendinţe existente în sânul islamului? Pe ce poziţii politice se situează atât unii, cât şi ceilalţi? Dintr-o perspectivă mai amplă, ce ne-ar putea învăţa diferitele perceperi [despre musulmani] pe care le are „Occidentul”? Succesiunea şi natura acestor întrebări ne permit lămurirea chestiunii referitoare la „musulmanii moderaţi” şi vom încerca să le abordăm pe rând.
Tema moderaţiei în practica religioasă străbate literatura islamică încă de la originile sale. În Coran şi în tradiţiile profetice care îl însoţesc, musulmanele şi musulmanii sunt îndemnaţi să dea dovadă de moderaţie în toate sferele vieţii. „Dumnezeu vrea pentru voi ceea ce este uşor, şi nu ceea ce este greu” (Sura 2, versetul 185) aminteşte Coranul, iar Muhammad (slaws) afirmă: „Aţi fost trimişi să uşuraţi lucrurile, nu să le îngreunaţi.” (Bukhari) şi dădea el însuşi exemplul, stabilind abaterile îngăduite (spre exemplu, călătorului i se permite să nu respecte postul din luna Ramadan) pentru ca credincioşii musulmani să nu cadă pe panta exceselor. Aşa a interpretat, chiar de la începuturi, majoritatea savanţilor formularea coranică ce îi caracteriza pe musulmani ca aparţinând „neamului de mijloc” (Cor 2, 143).
De timpuriu, s-au manifestat două tendinţe în natura practicii religioase: erau musulmani care aplicau învăţăturile à la lettre, fără să ţină seama de context sau de înlesniri (ahl al-‘azîma), şi erau musulmani care ţineau cont de ele şi manifestau flexibilitate în practica religioasă în funcţie de contextul social, de epoca în care trăiau, precum şi în caz de nevoie (hâja) şi/sau de necesitate stringentă (darûra). Marea majoritate a învăţaţilor în ştiinţele islamice (ulamâ) şi a musulmanilor din lume şi din Occident (indiferent de tradiţiile şiită sau sunnită ori de şcolile de drept cărora le aparţin), promovează şi se ghidează după principiile moderaţiei şi flexibilităţii în practica religioasă. Rămân stricţi în privinţa principiilor de bază, însă propun diferite adaptări în funcţie de mediu şi epocă.
Fără îndoială că încă de la acest dintâi nivel operează o primă neînţelegere asupra noţiunii de moderaţie. În societatea occidentală, în care practica religioasă şi vizibilitatea de zi cu zi a religiei sunt cvasi-absente (chiar şi în SUA, în care referirea la religie este mai prezentă), faptul de a vorbi despre rugăciune, post, obligaţii morale şi vestimentare legate de religie pare deja aproape excesiv. Musulmanii moderaţi ar fi, prin urmare, aceia care nu afişează nicio particularitate vestimentară, care consumă alcool sau care-şi practică religia „aşa cum o practicăm şi noi pe a noastră”, adică nu cu adevărat şi, în orice caz, într-un mod invizibil. Parcursul istoriei şi sistemele de referinţă nu sunt deloc aceleaşi, iar noţiunea de moderaţie rămâne în continuare de considerat în interiorul fiecărui univers de referinţă.
Cu toate acestea, nu poate fi negat faptul că printre diversele curente musulmane (literalist, tradiţionalist, reformator, raţionalist, mistic şi exclusiv politic), există interpretări dogmatice şi excesive. Este evident că în cadrul curentelor literaliste, tradiţionaliste şi politizate sunt de găsit interpretările cele mai închistate care vor promova avize juridice ce nu ţin seama de contextele istorice şi sociale nici în ceea ce priveşte practica religioasă propriu-zisă, nici în ceea ce priveşte cultura, relaţiile interumane, femeile sau raporturile cu „nemusulmanii”. Faţă de aceştia din urmă unele grupări pot îndemna musulmanii să nu se angajeze în relaţii cu creştini, evrei sau atei, mergând câteodată până la a recomanda respingerea sau o atitudine ostilă la întâlnirea cu ei. Pe plan intern, unele dintre aceste grupări minoritare critică tendinţele celorlalţi musulmani, ajungând chiar să repună în discuţie caracterul islamic al convingerilor şi practicilor acestora. Ceea ce este surprinzător şi face din clasificare un proces extrem de complex este că grupuri reformiste, raţionaliste sau mistice dezvoltă – pe plan intern – aceeaşi atitudine dogmatică faţă de coreligionarii lor, contestându-le apartenenţa prin raţionamente fragmentare şi uneori exclusiviste.
După cum se poate observa, moderaţia este multidimensională şi nu se manifestă doar în raport cu Occidentul sau cu „nemusulmanii”. Este important să recunoaştem şi să respectăm diversitatea interpretărilor islamice pentru că este singura modalitate de a putea antama un dialog intracomunitar - atât de necesar în zilele noastre.
Analizarea poziţionărilor politice face ca lucrurile să fie încă şi mai complexe, atât de mare fiind confuzia şi atât de fluctuanţi descriptorii. Despre cine este vorba şi despre ce anume vorbim, mai exact? Chestiunea moderaţiei politice este cât se poate de subiectivă. Exemplul Afganistanului este destul de reprezentativ: aceiaşi oameni care până mai ieri erau prezentaţi ca oameni care „ţineau piept” invaziei ruse sunt astăzi descrişi ca „terorişti” când ţin piept ocupaţiei americano-britanice. Dacă toată lumea condamnă la unison actele de terorism îndreptate asupra civililor din SUA, Casablanca, Bali, Amman, Madrid sau Londra, atunci cum rămâne cu rezistenţa irakiană, afgană sau palestiniană în faţa ocupaţiilor considerate sau percepute drept ilegale? „Extremiştii” să fie, atunci, cei care le „ţin piept”, iar „moderaţii” cei care acceptă prezenţa forţelor americane, britanice, ruse sau israeliene? Sau, încă, opozanţii demonizaţi descrişi unilateral ca „extremişti” sau „terorişti” de către unele regimuri despotice? Cine hotărăşte aceste lucruri şi plecând de la ce parametri?
Am avut eu însumi de-a face cu acest gen de etichetare cu geometrie variabilă. Când am fost primit, în 2003, la Departamentul de Stat american, am fost prezentat ca un musulman „deschis” şi „moderat”. Peste vreun an, sub administraţia Bush, criticile pe care le adusesem politicii americane din Irak şi Palestina (cărora le recunoşteam legitimitatea rezistenţei opuse fără, însă, să le încuviinţez în niciun fel atacurile asupra civililor şi a oamenilor nevinovaţi), mă transformaseră într-un potenţial „susţinător al teroriştilor”, ceea ce a dus la interzicerea intrării mele pe teritoriul SUA. Şase ani mai târziu, acuzaţia legată de terorism a căzut şi iată că administraţia Obama consideră că opiniile mele nu reprezintă un pericol şi că, de fapt, sunt util dezbaterilor critice legate de islam: mi se permite din nou să intru pe teritoriul american.
Nu numai că „moderaţia” politică reprezintă un concept discutabil, dar confuzia între sferele religiosului şi politicului face analiza încă şi mai aleatoare. Se subînţelege prea repede, mult prea repede, că o femeie sau un bărbat „liberali” din punct de vedere religios când vine vorba despre practicarea islamului, vor dezvolta opinii politice la fel de „liberale”. Or, lucrurile nu stau deloc aşa, iar exemple în acest sens stau cohortele de actori politici, intelectuali sau militanţi asociativi care sunt, efectiv, nişte musulmani cu concepţii şi practici extrem de liberale (dacă nu chiar absente), dar care susţin politic regimuri dictatoriale sau foarte dure. Moderaţia religioasă nu spune nimic despre moderaţia politică: există, uneori, tendinţa de a confunda aceste categorii în analizele care se propun în Occident. Se impun studii mai aprofundate pentru a permite evaluarea mai clară a respectivelor poziţionări şi a tendinţelor religioase şi politice actuale.
Relaţia cu „Occidentul” este, de asemenea, un parametru la fel de interesant în evaluarea poziţionărilor religioase şi politice ale musulmanilor contemporani. Dacă grupările extremiste violente văd relaţia cu Occidentul exclusiv din perspectiva opoziţiei şi a raportului de forţe religioase, politice, culturale şi economice, marea majoritate a musulmanilor din lume – şi cu precădere, se înţelege, a musulmanilor din Occident – recunosc acqui-urile societăţilor occidentale, revendicând totodată dreptul la propria determinare a profilului identităţii, practicilor religioase şi aspiraţiilor spirituale. În acest sens, criticile la adresa Occidentului şi respingerea sa sunt în primul rând legate de refuzul raporturilor de dominare politică, economică şi culturală.
Religia este adesea un vector de mobilizare firească în societăţile majoritar musulmane, dar ceea ce este criticat înainte de orice este miza politică şi economică, precum şi incoerenţa susţinerii de către Occident a regimurilor cele mai autocrate şi mai corupte [din orizontul musulman]. Discursul strict religios este, în marea sa majoritate, moderat cu privire la Occident şi aceasta chiar şi în rândul mişcărilor islamice din Malaezia până în Maroc, inclusiv al actualului guvern turc care îşi propune ca obiectiv aderarea la Uniunea Europeană. Atmosfera de tensiune şi de potenţial conflict nu este de natură religioasă şi nu are nimic de-a face cu islamul sau cu „musulmanii moderaţi”: este vorba despre chestiuni politice care ar trebui tratate ca atare.
În Occident se poate conveni că musulmanii moderaţi sunt musulmanii invizibili sau aceia care ne seamănă, sau, încă, aceia care acceptă condiţiile propriei dominări. Asemenea raţionamente şi concluzii nu vor permite, însă, înţelegerea dinamicilor care se manifestă în societăţile majoritar musulmane şi în comunităţile de musulmani stabilite în Occident. Or, acestea sunt numeroase şi complexe: există o dezbatere strict religioasă (în termenii filosofiei dreptului islamic şi a fundamentelor sale) asupra noţiunii de moderaţie (wasatiyya), al cărui înţeles este important de perceput în toată anvergura sa. Aceasta ar duce la o mai bună înţelegere a mizelor din dezbaterile intracomunitare ale diferitelor tendinţe şi dispoziţii exclusiviste, câteodată dogmatice, din sânul curentelor aparent cele mai deschise. Perspectiva aceasta îngăduie abordarea chestiunilor politice cu mai puţine idei preconcepute şi/sau naivitate.
Odată ce au fost condamnate grupările extremiste violente care ucid civili şi oameni nevinovaţi, poziţiile politice trebuie aşezate în context pentru a nu simplifica grila de analiză cu concluzii de tipul: „musulmanii moderaţi” sunt cei care ne susţin sau ne seamănă, iar ceilalţi sunt fundamentalişti sau islamişti extremişti. Consideraţiile acestea sunt de natură ideologică şi nu fac decât să întreţină nişte confuzii care bruiază înţelegerea naturii mizelor - cu precădere politice şi economice. Este exact ceea ce ascunde şi retorica „conflictului dintre civilizaţii”, care opune în termeni religioşi şi culturali nişte constructe ce nu comunică în niciun fel aspiraţiile de dreptate şi de libertate care se exprimă în cele două universuri de referinţă.
În acest sens, vocea celor care apără cu putere moderaţia religioasă (care reprezintă, aşa cum am mai spus-o, opinia marii majorităţi a musulmanilor) trebuie să se facă auzită mai „radical” pentru a traduce în termeni adecvaţi similaritatea valorilor etice, dar şi natura raporturilor de forţă politice şi economice profund asimetrice. Este important ca aceste voci să se facă auzite şi să arate că moderaţia religioasă pe de o parte, se poate împleti cu radicalismul unui discurs politic non-violent şi democratic care se opune dominaţiei, exploatării şi opresiunii sub toate formele acestora.
Tariq Ramadan, 11 februarie 2010
traducere de A.I.
http://www.tariqramadan.com/spip.php?article11020
Această clasificare nu este de dată recentă, fiindcă literatura odrăslită de autorităţile coloniale (sub regimurile britanic, francez sau olandez, de exemplu) şi unii orientalişti de la finele secolului al XIX-lea – începutul secolului XX îi descriau frecvent pe musulmani făcând apel la aceeaşi relaţie binară: unii buni şi unii răi, iar cei buni erau fie aceia care colaborau cu forţele coloniale, fie aceia care acceptau valorile şi obiceiurile dominatorilor. Ceilalţi, cei care „opuneau rezistenţă”, erau aproape sistematic descrişi în termeni religioşi, culturali sau politici negativi: ei sunt „ceilalţi”, ei reprezintă „ameninţarea”.
Vremurile s-au schimbat dar structurile mentale, cadrele de referinţă şi calificativele simplificatoare şi simpliste sunt încă prezente în dezbaterile intelectuale, politice şi mediatice contemporane. Despre ce este vorba, mai exact? Despre practici religioase moderate? Despre luări de poziţie politice? Despre raporturile cu violenţa? Despre raportul cu Occidentul? Ceea ce caracterizează deliberarea contemporană asupra islamului şi a musulmanilor este această confuzie generală în privinţa structurării: din moment ce, se spune, islamul nu face nicio diferenţă între religie şi politică, ne putem permite calificări de ordin general fără a face nicio distincţie între concepţiile şi practicile religioase şi poziţionările politice. O percepere simplificatoare a „lumii musulmane” ar îngădui, astfel, să desconsiderăm principiile elementare ale clasificării riguroase a domeniilor, precum şi respectarea principiilor analitice specifice teologiei şi dreptului pe de o parte, ştiinţelor sociale şi politice pe de altă parte.
Subiectul este complex şi trebuie început prin ordonarea întrebărilor: să analizăm mai întâi problema din perspectiva religioasă. Există sau nu o moderaţie opusă exceselor în practica musulmană? Cum s-ar putea clasifica diversele tendinţe existente în sânul islamului? Pe ce poziţii politice se situează atât unii, cât şi ceilalţi? Dintr-o perspectivă mai amplă, ce ne-ar putea învăţa diferitele perceperi [despre musulmani] pe care le are „Occidentul”? Succesiunea şi natura acestor întrebări ne permit lămurirea chestiunii referitoare la „musulmanii moderaţi” şi vom încerca să le abordăm pe rând.
Tema moderaţiei în practica religioasă străbate literatura islamică încă de la originile sale. În Coran şi în tradiţiile profetice care îl însoţesc, musulmanele şi musulmanii sunt îndemnaţi să dea dovadă de moderaţie în toate sferele vieţii. „Dumnezeu vrea pentru voi ceea ce este uşor, şi nu ceea ce este greu” (Sura 2, versetul 185) aminteşte Coranul, iar Muhammad (slaws) afirmă: „Aţi fost trimişi să uşuraţi lucrurile, nu să le îngreunaţi.” (Bukhari) şi dădea el însuşi exemplul, stabilind abaterile îngăduite (spre exemplu, călătorului i se permite să nu respecte postul din luna Ramadan) pentru ca credincioşii musulmani să nu cadă pe panta exceselor. Aşa a interpretat, chiar de la începuturi, majoritatea savanţilor formularea coranică ce îi caracteriza pe musulmani ca aparţinând „neamului de mijloc” (Cor 2, 143).
De timpuriu, s-au manifestat două tendinţe în natura practicii religioase: erau musulmani care aplicau învăţăturile à la lettre, fără să ţină seama de context sau de înlesniri (ahl al-‘azîma), şi erau musulmani care ţineau cont de ele şi manifestau flexibilitate în practica religioasă în funcţie de contextul social, de epoca în care trăiau, precum şi în caz de nevoie (hâja) şi/sau de necesitate stringentă (darûra). Marea majoritate a învăţaţilor în ştiinţele islamice (ulamâ) şi a musulmanilor din lume şi din Occident (indiferent de tradiţiile şiită sau sunnită ori de şcolile de drept cărora le aparţin), promovează şi se ghidează după principiile moderaţiei şi flexibilităţii în practica religioasă. Rămân stricţi în privinţa principiilor de bază, însă propun diferite adaptări în funcţie de mediu şi epocă.
Fără îndoială că încă de la acest dintâi nivel operează o primă neînţelegere asupra noţiunii de moderaţie. În societatea occidentală, în care practica religioasă şi vizibilitatea de zi cu zi a religiei sunt cvasi-absente (chiar şi în SUA, în care referirea la religie este mai prezentă), faptul de a vorbi despre rugăciune, post, obligaţii morale şi vestimentare legate de religie pare deja aproape excesiv. Musulmanii moderaţi ar fi, prin urmare, aceia care nu afişează nicio particularitate vestimentară, care consumă alcool sau care-şi practică religia „aşa cum o practicăm şi noi pe a noastră”, adică nu cu adevărat şi, în orice caz, într-un mod invizibil. Parcursul istoriei şi sistemele de referinţă nu sunt deloc aceleaşi, iar noţiunea de moderaţie rămâne în continuare de considerat în interiorul fiecărui univers de referinţă.
Cu toate acestea, nu poate fi negat faptul că printre diversele curente musulmane (literalist, tradiţionalist, reformator, raţionalist, mistic şi exclusiv politic), există interpretări dogmatice şi excesive. Este evident că în cadrul curentelor literaliste, tradiţionaliste şi politizate sunt de găsit interpretările cele mai închistate care vor promova avize juridice ce nu ţin seama de contextele istorice şi sociale nici în ceea ce priveşte practica religioasă propriu-zisă, nici în ceea ce priveşte cultura, relaţiile interumane, femeile sau raporturile cu „nemusulmanii”. Faţă de aceştia din urmă unele grupări pot îndemna musulmanii să nu se angajeze în relaţii cu creştini, evrei sau atei, mergând câteodată până la a recomanda respingerea sau o atitudine ostilă la întâlnirea cu ei. Pe plan intern, unele dintre aceste grupări minoritare critică tendinţele celorlalţi musulmani, ajungând chiar să repună în discuţie caracterul islamic al convingerilor şi practicilor acestora. Ceea ce este surprinzător şi face din clasificare un proces extrem de complex este că grupuri reformiste, raţionaliste sau mistice dezvoltă – pe plan intern – aceeaşi atitudine dogmatică faţă de coreligionarii lor, contestându-le apartenenţa prin raţionamente fragmentare şi uneori exclusiviste.
După cum se poate observa, moderaţia este multidimensională şi nu se manifestă doar în raport cu Occidentul sau cu „nemusulmanii”. Este important să recunoaştem şi să respectăm diversitatea interpretărilor islamice pentru că este singura modalitate de a putea antama un dialog intracomunitar - atât de necesar în zilele noastre.
Analizarea poziţionărilor politice face ca lucrurile să fie încă şi mai complexe, atât de mare fiind confuzia şi atât de fluctuanţi descriptorii. Despre cine este vorba şi despre ce anume vorbim, mai exact? Chestiunea moderaţiei politice este cât se poate de subiectivă. Exemplul Afganistanului este destul de reprezentativ: aceiaşi oameni care până mai ieri erau prezentaţi ca oameni care „ţineau piept” invaziei ruse sunt astăzi descrişi ca „terorişti” când ţin piept ocupaţiei americano-britanice. Dacă toată lumea condamnă la unison actele de terorism îndreptate asupra civililor din SUA, Casablanca, Bali, Amman, Madrid sau Londra, atunci cum rămâne cu rezistenţa irakiană, afgană sau palestiniană în faţa ocupaţiilor considerate sau percepute drept ilegale? „Extremiştii” să fie, atunci, cei care le „ţin piept”, iar „moderaţii” cei care acceptă prezenţa forţelor americane, britanice, ruse sau israeliene? Sau, încă, opozanţii demonizaţi descrişi unilateral ca „extremişti” sau „terorişti” de către unele regimuri despotice? Cine hotărăşte aceste lucruri şi plecând de la ce parametri?
Am avut eu însumi de-a face cu acest gen de etichetare cu geometrie variabilă. Când am fost primit, în 2003, la Departamentul de Stat american, am fost prezentat ca un musulman „deschis” şi „moderat”. Peste vreun an, sub administraţia Bush, criticile pe care le adusesem politicii americane din Irak şi Palestina (cărora le recunoşteam legitimitatea rezistenţei opuse fără, însă, să le încuviinţez în niciun fel atacurile asupra civililor şi a oamenilor nevinovaţi), mă transformaseră într-un potenţial „susţinător al teroriştilor”, ceea ce a dus la interzicerea intrării mele pe teritoriul SUA. Şase ani mai târziu, acuzaţia legată de terorism a căzut şi iată că administraţia Obama consideră că opiniile mele nu reprezintă un pericol şi că, de fapt, sunt util dezbaterilor critice legate de islam: mi se permite din nou să intru pe teritoriul american.
Nu numai că „moderaţia” politică reprezintă un concept discutabil, dar confuzia între sferele religiosului şi politicului face analiza încă şi mai aleatoare. Se subînţelege prea repede, mult prea repede, că o femeie sau un bărbat „liberali” din punct de vedere religios când vine vorba despre practicarea islamului, vor dezvolta opinii politice la fel de „liberale”. Or, lucrurile nu stau deloc aşa, iar exemple în acest sens stau cohortele de actori politici, intelectuali sau militanţi asociativi care sunt, efectiv, nişte musulmani cu concepţii şi practici extrem de liberale (dacă nu chiar absente), dar care susţin politic regimuri dictatoriale sau foarte dure. Moderaţia religioasă nu spune nimic despre moderaţia politică: există, uneori, tendinţa de a confunda aceste categorii în analizele care se propun în Occident. Se impun studii mai aprofundate pentru a permite evaluarea mai clară a respectivelor poziţionări şi a tendinţelor religioase şi politice actuale.
Relaţia cu „Occidentul” este, de asemenea, un parametru la fel de interesant în evaluarea poziţionărilor religioase şi politice ale musulmanilor contemporani. Dacă grupările extremiste violente văd relaţia cu Occidentul exclusiv din perspectiva opoziţiei şi a raportului de forţe religioase, politice, culturale şi economice, marea majoritate a musulmanilor din lume – şi cu precădere, se înţelege, a musulmanilor din Occident – recunosc acqui-urile societăţilor occidentale, revendicând totodată dreptul la propria determinare a profilului identităţii, practicilor religioase şi aspiraţiilor spirituale. În acest sens, criticile la adresa Occidentului şi respingerea sa sunt în primul rând legate de refuzul raporturilor de dominare politică, economică şi culturală.
Religia este adesea un vector de mobilizare firească în societăţile majoritar musulmane, dar ceea ce este criticat înainte de orice este miza politică şi economică, precum şi incoerenţa susţinerii de către Occident a regimurilor cele mai autocrate şi mai corupte [din orizontul musulman]. Discursul strict religios este, în marea sa majoritate, moderat cu privire la Occident şi aceasta chiar şi în rândul mişcărilor islamice din Malaezia până în Maroc, inclusiv al actualului guvern turc care îşi propune ca obiectiv aderarea la Uniunea Europeană. Atmosfera de tensiune şi de potenţial conflict nu este de natură religioasă şi nu are nimic de-a face cu islamul sau cu „musulmanii moderaţi”: este vorba despre chestiuni politice care ar trebui tratate ca atare.
În Occident se poate conveni că musulmanii moderaţi sunt musulmanii invizibili sau aceia care ne seamănă, sau, încă, aceia care acceptă condiţiile propriei dominări. Asemenea raţionamente şi concluzii nu vor permite, însă, înţelegerea dinamicilor care se manifestă în societăţile majoritar musulmane şi în comunităţile de musulmani stabilite în Occident. Or, acestea sunt numeroase şi complexe: există o dezbatere strict religioasă (în termenii filosofiei dreptului islamic şi a fundamentelor sale) asupra noţiunii de moderaţie (wasatiyya), al cărui înţeles este important de perceput în toată anvergura sa. Aceasta ar duce la o mai bună înţelegere a mizelor din dezbaterile intracomunitare ale diferitelor tendinţe şi dispoziţii exclusiviste, câteodată dogmatice, din sânul curentelor aparent cele mai deschise. Perspectiva aceasta îngăduie abordarea chestiunilor politice cu mai puţine idei preconcepute şi/sau naivitate.
Odată ce au fost condamnate grupările extremiste violente care ucid civili şi oameni nevinovaţi, poziţiile politice trebuie aşezate în context pentru a nu simplifica grila de analiză cu concluzii de tipul: „musulmanii moderaţi” sunt cei care ne susţin sau ne seamănă, iar ceilalţi sunt fundamentalişti sau islamişti extremişti. Consideraţiile acestea sunt de natură ideologică şi nu fac decât să întreţină nişte confuzii care bruiază înţelegerea naturii mizelor - cu precădere politice şi economice. Este exact ceea ce ascunde şi retorica „conflictului dintre civilizaţii”, care opune în termeni religioşi şi culturali nişte constructe ce nu comunică în niciun fel aspiraţiile de dreptate şi de libertate care se exprimă în cele două universuri de referinţă.
În acest sens, vocea celor care apără cu putere moderaţia religioasă (care reprezintă, aşa cum am mai spus-o, opinia marii majorităţi a musulmanilor) trebuie să se facă auzită mai „radical” pentru a traduce în termeni adecvaţi similaritatea valorilor etice, dar şi natura raporturilor de forţă politice şi economice profund asimetrice. Este important ca aceste voci să se facă auzite şi să arate că moderaţia religioasă pe de o parte, se poate împleti cu radicalismul unui discurs politic non-violent şi democratic care se opune dominaţiei, exploatării şi opresiunii sub toate formele acestora.
Tariq Ramadan, 11 februarie 2010
traducere de A.I.
http://www.tariqramadan.com/spip.php?article11020
sâmbătă, mai 01, 2010
Islamul prin prisma unui intelectual
de Iulia Gheorghe
Pe Tariq Ramadan l-am ascultat prima oară din întâmplare. Impresia lăsată a fost atât de puternică încât în acea zi am ascultat toate discursurile sale pe care le-am găsit. Am rămas fermecată de talentul său oratoric desăvârşit, de eleganţa exprimării, de ciudăţenia conţinutului încât simţeam că ceea ce spune e prea frumos ca să fie adevărat: Islamul ca religie a iubirii, importanţa femeii în societate, educaţia copiilor, toleranţa religioasă. Toate aceste idei îmbrăcate impecabil, nu în siropuri şi dulcegării, nici în predici arţăgoase, nici într-o formă preţioasă, dar nici în haine simple. Cine era acest Tariq Ramadan de fapt?
Profesor de studii islamice la Oxford şi profesor colaborator la Universitatea Erasmus din Olanda, Tariq Ramadan a predat şi la Paris şi la Geneva, oraşul său adoptiv după ce tatăl său Said Ramadan a fost expulzat din Egipt. De ce familia Ramadan a fost exilată? Pentru că Tariq Ramadan este nepotul celebrului Hassan al Banna, fondatorul Frăţiei Musulmane, grupare deosebit de puternică şi controversată, acuzată de faptul că a avut legătură cu naziştii, că are ca obiectiv musulmanizarea Occidentului şi duşman al regimurilor pro-occidentale din unele ţări musulmane. De aceea, oponenţii lui Tariq Ramadan îşi concentrează argumentele pe teza potrivit căreia acesta are de fapt un dublu discurs, că în realitate Ramadan este membru de bază al Frăţiei Musulmane, că este de acord cu principiile bunicului său, dar apelează la ipocrizie şi viclenie pentru a-şi atinge scopurile şi apelează la pacifism ca mască şi paravan.
Ceea ce nu se spune niciodată este că din familia lui Hassan al Banna nu toţi au aderat la convigerile acestuia. Exemplul cel mai elocvent este fratele cel mic al lui al Banna, deci unchiul lui Tariq, Gamal al Banna, intelectual musulman liberal cunoscut pentru faptul că susţine adaptarea principiilor islamice realităţii actuale, condamnă practicile inumane încă susţinute în anumite ţări musulmane şi consideră că interpretarea greşită a religiei islamice duce spre regres, nicidecum spre iluminare.
De aceea ipoteza potrivit căreia Tariq Ramadan ar fi un fundamentalist deghizat din cauza legăturii de rudenie cu Hassan al Banna nu poate fi demonstrată exclusiv prin acest argument fiindcă familia al Banna nu s-a caracterizat prin unitate în viziune.
În plus, dacă ar fi fost aşa tradiţionalist, Ramadan nu s-ar fi căsătorit cu o elveţiancă de origine franceză, catolică la origini. E adevărat că bărbaţii musulmani au voie să se căsătorească cu evreice sau creştine, DAR familiile tradiţionaliste nu sunt adeptele căsătoriilor mixte, chiar dacă femeia respectivă s-ar converti apoi la Islam.
Revenind la discursul lui Tariq Ramadan, pe lângă ideea de iubire şi generozitate pe care o propovăduieşte în rândul audienţei musulmane sau europene, o altă idee importantă este cea a diferenţei dintre cultură şi religie şi punând barbaria pe seama culturilor ţărilor respective, nu pe seama Islamului. Unele discursuri se concentrează pe nivelul de toleranţă scăzută al occidentalilor care au o percepţie greşită despre musulmani, altele pe obligaţia musulmanilor de a fi un exemplu pozitiv şi nu unul negativ atât în comunităţile musulmane ci şi in cazul în care emigrează într-o ţară creştină.
În privinţa lapidării şi a pedepsei cu moartea, poziţia sa este contra, dar a propus un moratoriu, fiind conştient, cred eu, că în cazul în care spunea sus şi tare că trebuie interzise ar fi creat un scandal nemaipomenit între musulmanii liberali şi cei tradiţionalişti.
În emisiunile televizate a dat clasă tuturor oponenţilor săi. Mi-a rămas în memorie emisiunea în care în timp ce el explica de ce nu ar trebui interzis hijabul în şcoli, Eric Zemmour, cunoscut om de televiziune în Franţa afirma că lor li se fâlfâie dacă femeia musulmană e supusă sau nu, dar hijabul este contrar laicităţii franceze. Pe tot parcursul emisiunii, Zemmour care se autocaracterizează ca fiind francez israelit a fost umilit în cel mai elegant mod cu putinţă de Tariq Ramadan, care se autocaracterizează ca fiind musulman ca religie, european de cultură, elveţian de naţionalitate, universalist ca principii şi egiptean ca origine. Sau emisiunea în care Ramadan amintea că francezii spun nu imigranţilor, dar nu spun nu banilor veniţi din Arabia Saudită. Singura dezbatere în care mi s-a părut că a fost depăşit de situaţie a fost cea în care l-a avut interlocutor pe Sarkozy.
Nu ştiu dacă Tariq Ramadan ascunde sau nu ceva, dar talentul oratoric şi inteligenţa ieşită din comun i le recunosc până şi cei mai duri adversari ai săi. Nu degeaba a ajuns în topul primilor 10 intelectuali din lume. Personal, când îl ascult uit de prăpastia creată între musulmani şi creştini pentru că valorile predicate de el sunt universal valabile. Şi uit de discursurile fundamentaliştilor islamici şi a celor wannabe specialist în Islam.
Şi mi se pare deasupra multor pastori creştini pe care i-am ascultat şi de aceea îl admir (bine, nu îl putem compara totuşi cu Maica Tereza pentru că aceasta a şi realizat ceva palpabil).
Îl admir pentru poziţia sa oficială, pentru modul în care explică principiile Islamului si pentru capacitatea de a raţiona dincolo de limitele religioase, pentru dibăcia cu care stăpâneşte şi alte domenii, nelimitându-se la nişte predici banale, predici pe care le aud atât de des în lumea creştină şi care nu îmi îmbogăţesc nici bagajul de cunoştinţe, nici bagajul de principii de viaţă.
articole de pe site-ul sau oficial: http://www.tariqramadan.com/spip.php?rubrique23
Pe Tariq Ramadan l-am ascultat prima oară din întâmplare. Impresia lăsată a fost atât de puternică încât în acea zi am ascultat toate discursurile sale pe care le-am găsit. Am rămas fermecată de talentul său oratoric desăvârşit, de eleganţa exprimării, de ciudăţenia conţinutului încât simţeam că ceea ce spune e prea frumos ca să fie adevărat: Islamul ca religie a iubirii, importanţa femeii în societate, educaţia copiilor, toleranţa religioasă. Toate aceste idei îmbrăcate impecabil, nu în siropuri şi dulcegării, nici în predici arţăgoase, nici într-o formă preţioasă, dar nici în haine simple. Cine era acest Tariq Ramadan de fapt?
Profesor de studii islamice la Oxford şi profesor colaborator la Universitatea Erasmus din Olanda, Tariq Ramadan a predat şi la Paris şi la Geneva, oraşul său adoptiv după ce tatăl său Said Ramadan a fost expulzat din Egipt. De ce familia Ramadan a fost exilată? Pentru că Tariq Ramadan este nepotul celebrului Hassan al Banna, fondatorul Frăţiei Musulmane, grupare deosebit de puternică şi controversată, acuzată de faptul că a avut legătură cu naziştii, că are ca obiectiv musulmanizarea Occidentului şi duşman al regimurilor pro-occidentale din unele ţări musulmane. De aceea, oponenţii lui Tariq Ramadan îşi concentrează argumentele pe teza potrivit căreia acesta are de fapt un dublu discurs, că în realitate Ramadan este membru de bază al Frăţiei Musulmane, că este de acord cu principiile bunicului său, dar apelează la ipocrizie şi viclenie pentru a-şi atinge scopurile şi apelează la pacifism ca mască şi paravan.
Ceea ce nu se spune niciodată este că din familia lui Hassan al Banna nu toţi au aderat la convigerile acestuia. Exemplul cel mai elocvent este fratele cel mic al lui al Banna, deci unchiul lui Tariq, Gamal al Banna, intelectual musulman liberal cunoscut pentru faptul că susţine adaptarea principiilor islamice realităţii actuale, condamnă practicile inumane încă susţinute în anumite ţări musulmane şi consideră că interpretarea greşită a religiei islamice duce spre regres, nicidecum spre iluminare.
De aceea ipoteza potrivit căreia Tariq Ramadan ar fi un fundamentalist deghizat din cauza legăturii de rudenie cu Hassan al Banna nu poate fi demonstrată exclusiv prin acest argument fiindcă familia al Banna nu s-a caracterizat prin unitate în viziune.
În plus, dacă ar fi fost aşa tradiţionalist, Ramadan nu s-ar fi căsătorit cu o elveţiancă de origine franceză, catolică la origini. E adevărat că bărbaţii musulmani au voie să se căsătorească cu evreice sau creştine, DAR familiile tradiţionaliste nu sunt adeptele căsătoriilor mixte, chiar dacă femeia respectivă s-ar converti apoi la Islam.
Revenind la discursul lui Tariq Ramadan, pe lângă ideea de iubire şi generozitate pe care o propovăduieşte în rândul audienţei musulmane sau europene, o altă idee importantă este cea a diferenţei dintre cultură şi religie şi punând barbaria pe seama culturilor ţărilor respective, nu pe seama Islamului. Unele discursuri se concentrează pe nivelul de toleranţă scăzută al occidentalilor care au o percepţie greşită despre musulmani, altele pe obligaţia musulmanilor de a fi un exemplu pozitiv şi nu unul negativ atât în comunităţile musulmane ci şi in cazul în care emigrează într-o ţară creştină.
În privinţa lapidării şi a pedepsei cu moartea, poziţia sa este contra, dar a propus un moratoriu, fiind conştient, cred eu, că în cazul în care spunea sus şi tare că trebuie interzise ar fi creat un scandal nemaipomenit între musulmanii liberali şi cei tradiţionalişti.
În emisiunile televizate a dat clasă tuturor oponenţilor săi. Mi-a rămas în memorie emisiunea în care în timp ce el explica de ce nu ar trebui interzis hijabul în şcoli, Eric Zemmour, cunoscut om de televiziune în Franţa afirma că lor li se fâlfâie dacă femeia musulmană e supusă sau nu, dar hijabul este contrar laicităţii franceze. Pe tot parcursul emisiunii, Zemmour care se autocaracterizează ca fiind francez israelit a fost umilit în cel mai elegant mod cu putinţă de Tariq Ramadan, care se autocaracterizează ca fiind musulman ca religie, european de cultură, elveţian de naţionalitate, universalist ca principii şi egiptean ca origine. Sau emisiunea în care Ramadan amintea că francezii spun nu imigranţilor, dar nu spun nu banilor veniţi din Arabia Saudită. Singura dezbatere în care mi s-a părut că a fost depăşit de situaţie a fost cea în care l-a avut interlocutor pe Sarkozy.
Nu ştiu dacă Tariq Ramadan ascunde sau nu ceva, dar talentul oratoric şi inteligenţa ieşită din comun i le recunosc până şi cei mai duri adversari ai săi. Nu degeaba a ajuns în topul primilor 10 intelectuali din lume. Personal, când îl ascult uit de prăpastia creată între musulmani şi creştini pentru că valorile predicate de el sunt universal valabile. Şi uit de discursurile fundamentaliştilor islamici şi a celor wannabe specialist în Islam.
Şi mi se pare deasupra multor pastori creştini pe care i-am ascultat şi de aceea îl admir (bine, nu îl putem compara totuşi cu Maica Tereza pentru că aceasta a şi realizat ceva palpabil).
Îl admir pentru poziţia sa oficială, pentru modul în care explică principiile Islamului si pentru capacitatea de a raţiona dincolo de limitele religioase, pentru dibăcia cu care stăpâneşte şi alte domenii, nelimitându-se la nişte predici banale, predici pe care le aud atât de des în lumea creştină şi care nu îmi îmbogăţesc nici bagajul de cunoştinţe, nici bagajul de principii de viaţă.
articole de pe site-ul sau oficial: http://www.tariqramadan.com/spip.php?rubrique23
luni, aprilie 26, 2010
Porunca - Idries Shah
Un discipol ii spuse intr-o zi maestrului sufi pe care il slujea:
- Insisti neincetat asupra disciplinei, ascultarii si slujirii ghidului spiritual. Ne ceri sa facem intocmai ceea ce poruncesti, fara nici cea mai mica abatere de la spusele tale; ne ceri sa nu criticam si sa nu combatem pe nimeni.
- Este o descriere foarte exacta a ceea ce pretind de la voi.
- Dar la ce servesc toate acestea, continua discipolul, din moment ce nu ne dai niciodata vreo porunca? Cum sa te ascultam, daca nu ne poruncesti niciodata nimic?
Sufi raspunse:
- Instruirea aceasta este in interesul vostru si in interesul lucrarii, acea lucrare care ne priveste pe noi toti. Daca as actiona in propriul meu interes, v-as da porunci, v-as obliga sa ma ascultati si sa va supuneti. Dar fiindca actionez in interesul vostru, iar porunca are in vedere ceea ce El a poruncit, eu trebuie sa ma asigur ca veti sti sa ascultati si sa va supuneti, ca veti putea sa-L slujiti si ca veti reusi sa va abtineti de la orice comentariu.
Acestea sunt insusirile trebuincioase atunci cand ele se vor cere de la voi si se va ivi prilejul sa le manifestati.
Nu este nevoie sa le puneti permanent la incercare. Daca le posedati deja, cu atat mai bine. Daca nu, trebuie sa le dobanditi prin fapte si prin studiu.
Pentru a invata supunerea nu este destul sa va supuneti poruncilor mele; supunerea se insuseste si prin adaptarea la imprejurari.
N-o sa va fie bine daca nu veti poseda aceste insusiri atunci cand se vor cere de la voi. Important este, insa, sa le detineti. Sa va umflati in pene cu ele, este cu totul altceva.
- Insisti neincetat asupra disciplinei, ascultarii si slujirii ghidului spiritual. Ne ceri sa facem intocmai ceea ce poruncesti, fara nici cea mai mica abatere de la spusele tale; ne ceri sa nu criticam si sa nu combatem pe nimeni.
- Este o descriere foarte exacta a ceea ce pretind de la voi.
- Dar la ce servesc toate acestea, continua discipolul, din moment ce nu ne dai niciodata vreo porunca? Cum sa te ascultam, daca nu ne poruncesti niciodata nimic?
Sufi raspunse:
- Instruirea aceasta este in interesul vostru si in interesul lucrarii, acea lucrare care ne priveste pe noi toti. Daca as actiona in propriul meu interes, v-as da porunci, v-as obliga sa ma ascultati si sa va supuneti. Dar fiindca actionez in interesul vostru, iar porunca are in vedere ceea ce El a poruncit, eu trebuie sa ma asigur ca veti sti sa ascultati si sa va supuneti, ca veti putea sa-L slujiti si ca veti reusi sa va abtineti de la orice comentariu.
Acestea sunt insusirile trebuincioase atunci cand ele se vor cere de la voi si se va ivi prilejul sa le manifestati.
Nu este nevoie sa le puneti permanent la incercare. Daca le posedati deja, cu atat mai bine. Daca nu, trebuie sa le dobanditi prin fapte si prin studiu.
Pentru a invata supunerea nu este destul sa va supuneti poruncilor mele; supunerea se insuseste si prin adaptarea la imprejurari.
N-o sa va fie bine daca nu veti poseda aceste insusiri atunci cand se vor cere de la voi. Important este, insa, sa le detineti. Sa va umflati in pene cu ele, este cu totul altceva.
duminică, aprilie 25, 2010
Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 12
Boala care-ţi întristează inima, oh faqirule, vine din pasiunile care o stăpânesc. Dacă le-ai părăsi şi te-ai ocupa de ceea ce-ţi ordonă Dumnezeu, inima ta n-ar avea suferinţele acestea. Ascultă deci ce-ţi spun, şi fie ca Dumnezeu să te ia de mână: dacă de fiecare dată când sufletul tău (nafs) te atacă, te-ai grăbi să faci ceea ce-ţi ordonă Dumnezeu şi I-ai încredinţa în întregime voinţa ta, sugestiile psihice şi satanice şi toate încercările te-ar ocoli fără îndoială. Dimpotrivă, dacă în momentele în care sufletul tău te atacă, tu începi să reflectezi în această privinţă, să cântăreşti argumentele pro şi contra şi să te îneci în vorbăraie (interioară), sugestiile psihice şi satanice vin valuri către tine până te subjugă şi te copleşesc, şi nu-ţi va mai rămâne niciun bine ci doar rău. Dumnezeu să ne călăuzească, pe noi şi pe tine, pe calea sfinţilor Săi, Amin.
Venerabilul maestru, sfântul Ibn Atâ-Llah, spune în Hikamurile sale : « Pentru că ştii că diavolul nu te va uita niciodată, nici tu să nu-L uiţi pe Cel care te ţine de moţul de pe frunte. [1] » (Coran, XI, 59). Iar maestrul nostru spunea :
« Adevăratul mod de a-i face rău vrăjmaşului, este să te ocupi de dragostea Prietenului. Dacă, dimpotrivă, te ocupi cu războiul cu vrăjmaşul, atunci acesta din urmă va fi obţinut de la tine tot ce voia, şi tu vei fi pierdut concomitent ocazia de a-L iubi pe Prieten. » Şi noi spunem : tot binele este în amintirea lui Dumnezeu (dhikr), iar calea care merge spre El nu duce acolo decât prin resemnarea în privinţa lumii, izolarea de oameni şi disciplina exterioară şi interioară. "Nimic nu este mai util inimii decât singurătatea, căci prin aceasta ea intră în arena meditaţiei", aşa cum spunea venerabilul maestru, sfântul Ibn 'Atâ-Llah (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) în Hikamurile sale. Şi noi spunem: nimic nu este mai util inimii ca ab-negaţia în privinţa lumii şi faptul de a fi aşezat în faţa sfinţilor lui Dumnezeu.
Detronarea egoului este pentru noi şi pentru toţi maeştrii Căii o condiţie necesară. Şi în acest sens unul dintre ei a spus : « Inima mea doreşte exact ceea ce voi vă temeţi pentru mine. » Dar nu trebuie, oh fakirule !, ca tu să spui asta, înainte de a o fi spus propriului tău suflet obligat să meargă pe această cale, şi nu aiurea.
Notă :
[1] « A ţine moţul de pe frunte » este o zicală arabă care se referă la faptul că un cal poate fi dominat dacă este ţinut de smocul de coamă din frunte.
Venerabilul maestru, sfântul Ibn Atâ-Llah, spune în Hikamurile sale : « Pentru că ştii că diavolul nu te va uita niciodată, nici tu să nu-L uiţi pe Cel care te ţine de moţul de pe frunte. [1] » (Coran, XI, 59). Iar maestrul nostru spunea :
« Adevăratul mod de a-i face rău vrăjmaşului, este să te ocupi de dragostea Prietenului. Dacă, dimpotrivă, te ocupi cu războiul cu vrăjmaşul, atunci acesta din urmă va fi obţinut de la tine tot ce voia, şi tu vei fi pierdut concomitent ocazia de a-L iubi pe Prieten. » Şi noi spunem : tot binele este în amintirea lui Dumnezeu (dhikr), iar calea care merge spre El nu duce acolo decât prin resemnarea în privinţa lumii, izolarea de oameni şi disciplina exterioară şi interioară. "Nimic nu este mai util inimii decât singurătatea, căci prin aceasta ea intră în arena meditaţiei", aşa cum spunea venerabilul maestru, sfântul Ibn 'Atâ-Llah (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el) în Hikamurile sale. Şi noi spunem: nimic nu este mai util inimii ca ab-negaţia în privinţa lumii şi faptul de a fi aşezat în faţa sfinţilor lui Dumnezeu.
Detronarea egoului este pentru noi şi pentru toţi maeştrii Căii o condiţie necesară. Şi în acest sens unul dintre ei a spus : « Inima mea doreşte exact ceea ce voi vă temeţi pentru mine. » Dar nu trebuie, oh fakirule !, ca tu să spui asta, înainte de a o fi spus propriului tău suflet obligat să meargă pe această cale, şi nu aiurea.
Notă :
[1] « A ţine moţul de pe frunte » este o zicală arabă care se referă la faptul că un cal poate fi dominat dacă este ţinut de smocul de coamă din frunte.
joi, aprilie 22, 2010
Top 10 idei greşite despre islam (de Elena David)
Lumea musulmană este una a controverselor. Cei mai mulţi oameni nu ştiu exact regulile impuse de religia islamică, dar au o părere formată pe baza zvonurilor auzite.
Terorismul, poligamia, fanatismul sau femeile lipsite de drepturi sunt doar câteva dintre concepţiile greşite cu privire la islam ale persoanelor de alte religii, potrivit listverse.com.
Toţi musulmanii sunt arabi
Ideea standard a unui musulman este cea a unui arab cu piele închisă, barba lungă şi turban. Această imagine este însă o parte a minorităţii musulmanilor. Arabii reprezintă doar 15% din populaţia islamică a lumii. De fapt, Orientul Mijlociu este pe locul trei, Asia de Est fiind în top, cu 69%, şi Africa, cu 27%. O altă concepţie greşită este că toţi arabii sunt musulmani. Cei mai mulţi arabi chiar sunt (75%), dar există şi mulţi arabi creştini şi iudei.
Musulmanii îl urăsc pe Iisus
Sunt multe asemănări între referinţele istorice ale creştinismului şi cele ale islamului. Mulţi oameni sunt uimiţi când află că, potrivit credinţei islamice, Iisus este unul dintre cei mai mari mesageri ai lui Dumnezeu. Nu poţi fi musulman fără să crezi în naşterea dintr-o virgină şi în multele miracole ale lui Iisus Hristos. Iisus este, de altfel, menţionat în multe versete din Coran şi este adesea oferit ca exemplu de virtute şi caracter. Totuşi, marea diferenţă între creştinism şi islamism este că musulmanii nu cred că Iisus a fost Dumnezeu.
Copiii nu au drepturi
Copiii, potrivit legilor islamice, au numeroase drepturi. Unul dintre ele este dreptul de a fi bine crescut şi educat corespunzător. Islamul încurajează creşterea bună a copiilor, pentru că este responsabilitatea adultului să îşi educe copilul în aşa fel încât să devină la rândul lui un adult etic şi moral. Copiii trebuie, de asemenea, să fie trataţi egal. Spre exemplu, într-o familie cu mai mulţi copii, darurile primite au aceeaşi valoare şi nu trebuie făcute diferenţe între fraţi. Copiilor li se permite chiar să ia sume moderate din averea părinţilor pentru a se întreţine, dacă aceştia refuză să le acorde ajutor financiar pentru a supravieţui. În plus, musulmanii nu au dreptul să îşi lovească fiii peste faţă sau cu un obiect mai mare decât un stilou.
Islamul nu tolerează alte religii
"Ucideţi necredinciosul" este fraza pe care mulţi oameni o cred ideologia musulmanilor faţă de cei de altă religie. Acest lucru nu este, totuşi, portretizarea corectă a legilor islamice. Islamul a acordat întotdeauna respect şi libertate religiilor de orice fel. În Coran se spune: "Dumnezeu nu îţi interzice să stai cu ei, dacă nu vor să se lupte cu tine pentru religie sau să te izgonească din casa ta, pentru că Dumnezeu îi iubeşte pe cei drepti".
Există multe exemple istorice despre toleranţa musulmană faţă de alte religii. Unul dintre cele mai reprezentative este domnia califului Omar, care a fost conducătorul Ierusalimului între 634 şi 644. El a garantat libertate tuturor comunităţilor religioase şi a spus că locuitorii oraşului sunt în siguranţă, iar locurile lor de rugăciune nu vor fi distruse. În plus, a făcut tribunale pentru cei care nu erau musulmani. De fiecare dată când vizita zone sfinte, îl ruga pe patriarhul creştin Sofronie să îl însoţească.
Jihadul înseamnă să lupţi pentru Dumnezeu
Adevăratul înţeles al cuvântului arab "jihad" este strădanie. Totuşi, în islam este adesea folosit ca lupta pentru a urma calea Domnului. Sunt multe forme de jihad, dar cele mai importante sunt Jihad al-nafs (jihadul cu sinele), jihad bil-lisan (jihadul propovăduit), jihad bil yad (jihadul prin acţiune) şi Jihad bis saif (jihadul cu sabia).
Fiecare jihad are rang diferit. Se spune că Mohamed s-a întors dintre-o bătălie şi a spus: "Ne-am întors dintr-un jihad mic (bătălia în sine) la jihadul mai mare (luptă cu sinele)". Acest lucru înseamnă că un musulman care luptă cu el însuşi pentru a urma calea Domnului face un lucru mai important decât dacă ar merge într-un război.
O altă concepţie greşită esta că numai atunci când o persoană moare într-un război devine martir. Acest lucru este fals, pentru că oricine care face ceva în numele lui Dumnezeu şi este omorât devine martir. O persoană care moare în timpul pelerinajului la Mecca, o femeie care moare în timpul naşterii sau cineva care este ucis într-un accident de maşină în timp ce era în drum spre moschee devin martiri.
Profetul Mohamed era pedofil
Deşi este adevărat că profetul s-a căsătorit cu o copilă de nouă ani, acest lucru nu constituie pedofilie. Istoric vorbind, vârsta la care o fată era considerată gata de măritiş era pubertatea. Aşa se întâmpla în timpurile biblice şi acest etalon este încă folosit şi astăzi pentru a determina vârsta mariajului, în multe părţi ale lumii.
Aceasta era o regulă a acelor vremuri, nu ceva inventat de Islam. Fata cu care s-a însurat ajunsese la pubertate cu trei ani înainte de căsătorie. În momentul în care ajunge la pubertate, o persoană, fie femeie, fie bărbat, devine legal responsabilă pentru acţiunile sale, potrivit legilor islamice. Din acel moment, li se permite să ia decizii şi sunt traşi la răspundere pentru acţiunile lor.
În plus, trebuie menţionat că în Islam este ilegal să forţezi pe cineva să se mărite împotriva voinţei sale. Nu există nici un indiciu că societatea de la acea vreme a criticat această căsătorie din cauza vârstei fetei. Din contră, mariajul a fost încurajat de familia fetei şi binecuvântat de toată comunitatea.
Musulmanii sunt sălbatici şi barbari în timpul războaielor
Când vine vorba despre războaie, sunt zece reguli pe care fiecare musulman trebuie să le respecte:
1. Să nu trădeze
2. Să nu se abată de la calea cea dreaptă
3. Să nu mutileze cadavre
4. Să nu omoare copii
5. Să nu omoare femei
6. Să nu omoare vârstnici
7. Să nu distrugă sau să incendieze copacii
8. Să nu distrugă clădirile
9. Să nu distrugă turma de oi a inamicului, decât dacă folosesc animalele pentru mâncare
10. Dacă întâlnesc oameni care duc o viaţă monahală, să îi lase în pace
În timpul cruciadelor în care Saladin a învins francii, a onorat armata învinsă, le-a dat provizii, iar în timpul celei de-a treia cruciade, când regele Richard, inamicul său, s-a îmbolnăvit, Saladin i-a trimis un dar constând în fructe şi cai.
Mit: Femeile nu au drepturi
Femeia cu un văl din cap până în picioare, nedreptăţită şi căreia nu i se permite să conducă este imaginea comună când vine vorba despre tratamentul femeii în islam. Deşi sunt ţări musulmane în lume care impun reguli dure pentru femei, acestea nu sunt reguli islamice. Multe dintre aceste ţări au legi culturale care sunt împotriva învăţăturilor din Coran.
Trebuie menţionat că în timpul Arabiei pre-islamice, femeile erau folosite doar pentru reproducere şi nu aveau deloc independenţă. Naşterea unei fiice într-o familie era considerată umilitoare, iar practica uciderii fetiţelor la naştere era incontrolabilă. Când s-a instaurat islamul, versetele din Coran au condamnat acest obicei.
Islamul a redat femeilor multe din drepturile lor şi Mohamed a spus chiar că "femeile sunt jumătatea identică a barbaţilor". O femeie musulmană are dreptul să refuze sau să accepte orice peţitor şi poate cere divorţul. Nici o lege islamică nu interzice femeii musulmane să iasă din casă sau să conducă. În plus, în ceea ce priveşte educaţia, o femeie este obligată să caute cunoaşterea şi este considerat păcat dacă nu face acest lucru.
Mit: Islamul a fost răspândit cu sabia
Istoricul De Lacey O'Leary a spus: "Istoria spune foarte clar că legenda musulmanilor fanatici care au mers prin lume şi au forţat adoptarea islamului, la un moment dat chiar cu sabia, este una dintre cele mai absurde şi fantastice idei". Nu există nici o notă în istorie care să ateste că oamenii au fost forţaţi cu sabia să se convertească la islam. Când islamul s-a răspândit, s-au construit biserici şi sinagogi pentru cei non-musulmani, dar, datorită tratamentului foarte bun la care au fost supuşi, aceştia s-au convertit de bună voie.
Dacă cineva îşi închipuie că un număr redus de musulmani care au propovăduit iniţial islamul din Spania până în Maroc şi din India până în China ar fi putut folosi violenţa asupra atâtor popoare şi ar fi convertit oamenii împotriva voinţei lor, se înşeală. Un lucru interesant este că, atunci când mongolii au invadat şi au cucerit regiuni întinse din zona islamică, în loc să distrugă această religie, s-au convertit la ea.
Mit: Musulmanii sunt terorişti
Acesta este unul dintre cele mai mari mituri despre islam, în primul rând din cauza generalizării şi stereotipiei. Când un grup de oameni atacă altul, acţiunea este numită "crimă". Dacă primul grup este musulman, se numeşte "terorism". Mulţi dictatori politici şi oficiali sau grupuri extremiste se folosesc de numele islamului pentru a atrage adepţi şi atenţie, deşi multe dintre practicile lor sunt împotriva legilor islamice.
Este o idee greşită că, odată ce te converteşti la islam, devii terorist. În lume sunt o mulţime de oameni pentru care islamismul corect este un mod de viaţă. Există multe versete în Coran care dezaprobă ideea de terorism. Unele versete includ: "Luptă în numele lui Allah cu cei care luptă împotrivă ta, dar nu depăşi limitele, pentru că lui Dumnezeu nu îi plac astfel de oameni".
Concret, acest lucru înseamnă că nu trebuie să lupţi decât pentru a te apăra. Un alt verset spune: "Când cineva vrea pace, şi tu să vrei tot pace", adică să nu ataci oameni fără motiv şi nici să omori oameni nevinovaţi. Nicăieri în islam nu se încurajează acest lucru.
Vezi sursa.
Terorismul, poligamia, fanatismul sau femeile lipsite de drepturi sunt doar câteva dintre concepţiile greşite cu privire la islam ale persoanelor de alte religii, potrivit listverse.com.
Toţi musulmanii sunt arabi
Ideea standard a unui musulman este cea a unui arab cu piele închisă, barba lungă şi turban. Această imagine este însă o parte a minorităţii musulmanilor. Arabii reprezintă doar 15% din populaţia islamică a lumii. De fapt, Orientul Mijlociu este pe locul trei, Asia de Est fiind în top, cu 69%, şi Africa, cu 27%. O altă concepţie greşită este că toţi arabii sunt musulmani. Cei mai mulţi arabi chiar sunt (75%), dar există şi mulţi arabi creştini şi iudei.
Musulmanii îl urăsc pe Iisus
Sunt multe asemănări între referinţele istorice ale creştinismului şi cele ale islamului. Mulţi oameni sunt uimiţi când află că, potrivit credinţei islamice, Iisus este unul dintre cei mai mari mesageri ai lui Dumnezeu. Nu poţi fi musulman fără să crezi în naşterea dintr-o virgină şi în multele miracole ale lui Iisus Hristos. Iisus este, de altfel, menţionat în multe versete din Coran şi este adesea oferit ca exemplu de virtute şi caracter. Totuşi, marea diferenţă între creştinism şi islamism este că musulmanii nu cred că Iisus a fost Dumnezeu.
Copiii nu au drepturi
Copiii, potrivit legilor islamice, au numeroase drepturi. Unul dintre ele este dreptul de a fi bine crescut şi educat corespunzător. Islamul încurajează creşterea bună a copiilor, pentru că este responsabilitatea adultului să îşi educe copilul în aşa fel încât să devină la rândul lui un adult etic şi moral. Copiii trebuie, de asemenea, să fie trataţi egal. Spre exemplu, într-o familie cu mai mulţi copii, darurile primite au aceeaşi valoare şi nu trebuie făcute diferenţe între fraţi. Copiilor li se permite chiar să ia sume moderate din averea părinţilor pentru a se întreţine, dacă aceştia refuză să le acorde ajutor financiar pentru a supravieţui. În plus, musulmanii nu au dreptul să îşi lovească fiii peste faţă sau cu un obiect mai mare decât un stilou.
Islamul nu tolerează alte religii
"Ucideţi necredinciosul" este fraza pe care mulţi oameni o cred ideologia musulmanilor faţă de cei de altă religie. Acest lucru nu este, totuşi, portretizarea corectă a legilor islamice. Islamul a acordat întotdeauna respect şi libertate religiilor de orice fel. În Coran se spune: "Dumnezeu nu îţi interzice să stai cu ei, dacă nu vor să se lupte cu tine pentru religie sau să te izgonească din casa ta, pentru că Dumnezeu îi iubeşte pe cei drepti".
Există multe exemple istorice despre toleranţa musulmană faţă de alte religii. Unul dintre cele mai reprezentative este domnia califului Omar, care a fost conducătorul Ierusalimului între 634 şi 644. El a garantat libertate tuturor comunităţilor religioase şi a spus că locuitorii oraşului sunt în siguranţă, iar locurile lor de rugăciune nu vor fi distruse. În plus, a făcut tribunale pentru cei care nu erau musulmani. De fiecare dată când vizita zone sfinte, îl ruga pe patriarhul creştin Sofronie să îl însoţească.
Jihadul înseamnă să lupţi pentru Dumnezeu
Adevăratul înţeles al cuvântului arab "jihad" este strădanie. Totuşi, în islam este adesea folosit ca lupta pentru a urma calea Domnului. Sunt multe forme de jihad, dar cele mai importante sunt Jihad al-nafs (jihadul cu sinele), jihad bil-lisan (jihadul propovăduit), jihad bil yad (jihadul prin acţiune) şi Jihad bis saif (jihadul cu sabia).
Fiecare jihad are rang diferit. Se spune că Mohamed s-a întors dintre-o bătălie şi a spus: "Ne-am întors dintr-un jihad mic (bătălia în sine) la jihadul mai mare (luptă cu sinele)". Acest lucru înseamnă că un musulman care luptă cu el însuşi pentru a urma calea Domnului face un lucru mai important decât dacă ar merge într-un război.
O altă concepţie greşită esta că numai atunci când o persoană moare într-un război devine martir. Acest lucru este fals, pentru că oricine care face ceva în numele lui Dumnezeu şi este omorât devine martir. O persoană care moare în timpul pelerinajului la Mecca, o femeie care moare în timpul naşterii sau cineva care este ucis într-un accident de maşină în timp ce era în drum spre moschee devin martiri.
Profetul Mohamed era pedofil
Deşi este adevărat că profetul s-a căsătorit cu o copilă de nouă ani, acest lucru nu constituie pedofilie. Istoric vorbind, vârsta la care o fată era considerată gata de măritiş era pubertatea. Aşa se întâmpla în timpurile biblice şi acest etalon este încă folosit şi astăzi pentru a determina vârsta mariajului, în multe părţi ale lumii.
Aceasta era o regulă a acelor vremuri, nu ceva inventat de Islam. Fata cu care s-a însurat ajunsese la pubertate cu trei ani înainte de căsătorie. În momentul în care ajunge la pubertate, o persoană, fie femeie, fie bărbat, devine legal responsabilă pentru acţiunile sale, potrivit legilor islamice. Din acel moment, li se permite să ia decizii şi sunt traşi la răspundere pentru acţiunile lor.
În plus, trebuie menţionat că în Islam este ilegal să forţezi pe cineva să se mărite împotriva voinţei sale. Nu există nici un indiciu că societatea de la acea vreme a criticat această căsătorie din cauza vârstei fetei. Din contră, mariajul a fost încurajat de familia fetei şi binecuvântat de toată comunitatea.
Musulmanii sunt sălbatici şi barbari în timpul războaielor
Când vine vorba despre războaie, sunt zece reguli pe care fiecare musulman trebuie să le respecte:
1. Să nu trădeze
2. Să nu se abată de la calea cea dreaptă
3. Să nu mutileze cadavre
4. Să nu omoare copii
5. Să nu omoare femei
6. Să nu omoare vârstnici
7. Să nu distrugă sau să incendieze copacii
8. Să nu distrugă clădirile
9. Să nu distrugă turma de oi a inamicului, decât dacă folosesc animalele pentru mâncare
10. Dacă întâlnesc oameni care duc o viaţă monahală, să îi lase în pace
În timpul cruciadelor în care Saladin a învins francii, a onorat armata învinsă, le-a dat provizii, iar în timpul celei de-a treia cruciade, când regele Richard, inamicul său, s-a îmbolnăvit, Saladin i-a trimis un dar constând în fructe şi cai.
Mit: Femeile nu au drepturi
Femeia cu un văl din cap până în picioare, nedreptăţită şi căreia nu i se permite să conducă este imaginea comună când vine vorba despre tratamentul femeii în islam. Deşi sunt ţări musulmane în lume care impun reguli dure pentru femei, acestea nu sunt reguli islamice. Multe dintre aceste ţări au legi culturale care sunt împotriva învăţăturilor din Coran.
Trebuie menţionat că în timpul Arabiei pre-islamice, femeile erau folosite doar pentru reproducere şi nu aveau deloc independenţă. Naşterea unei fiice într-o familie era considerată umilitoare, iar practica uciderii fetiţelor la naştere era incontrolabilă. Când s-a instaurat islamul, versetele din Coran au condamnat acest obicei.
Islamul a redat femeilor multe din drepturile lor şi Mohamed a spus chiar că "femeile sunt jumătatea identică a barbaţilor". O femeie musulmană are dreptul să refuze sau să accepte orice peţitor şi poate cere divorţul. Nici o lege islamică nu interzice femeii musulmane să iasă din casă sau să conducă. În plus, în ceea ce priveşte educaţia, o femeie este obligată să caute cunoaşterea şi este considerat păcat dacă nu face acest lucru.
Mit: Islamul a fost răspândit cu sabia
Istoricul De Lacey O'Leary a spus: "Istoria spune foarte clar că legenda musulmanilor fanatici care au mers prin lume şi au forţat adoptarea islamului, la un moment dat chiar cu sabia, este una dintre cele mai absurde şi fantastice idei". Nu există nici o notă în istorie care să ateste că oamenii au fost forţaţi cu sabia să se convertească la islam. Când islamul s-a răspândit, s-au construit biserici şi sinagogi pentru cei non-musulmani, dar, datorită tratamentului foarte bun la care au fost supuşi, aceştia s-au convertit de bună voie.
Dacă cineva îşi închipuie că un număr redus de musulmani care au propovăduit iniţial islamul din Spania până în Maroc şi din India până în China ar fi putut folosi violenţa asupra atâtor popoare şi ar fi convertit oamenii împotriva voinţei lor, se înşeală. Un lucru interesant este că, atunci când mongolii au invadat şi au cucerit regiuni întinse din zona islamică, în loc să distrugă această religie, s-au convertit la ea.
Mit: Musulmanii sunt terorişti
Acesta este unul dintre cele mai mari mituri despre islam, în primul rând din cauza generalizării şi stereotipiei. Când un grup de oameni atacă altul, acţiunea este numită "crimă". Dacă primul grup este musulman, se numeşte "terorism". Mulţi dictatori politici şi oficiali sau grupuri extremiste se folosesc de numele islamului pentru a atrage adepţi şi atenţie, deşi multe dintre practicile lor sunt împotriva legilor islamice.
Este o idee greşită că, odată ce te converteşti la islam, devii terorist. În lume sunt o mulţime de oameni pentru care islamismul corect este un mod de viaţă. Există multe versete în Coran care dezaprobă ideea de terorism. Unele versete includ: "Luptă în numele lui Allah cu cei care luptă împotrivă ta, dar nu depăşi limitele, pentru că lui Dumnezeu nu îi plac astfel de oameni".
Concret, acest lucru înseamnă că nu trebuie să lupţi decât pentru a te apăra. Un alt verset spune: "Când cineva vrea pace, şi tu să vrei tot pace", adică să nu ataci oameni fără motiv şi nici să omori oameni nevinovaţi. Nicăieri în islam nu se încurajează acest lucru.
Vezi sursa.
miercuri, aprilie 14, 2010
Sufi si cei doi eruditi- Idries Shah
Doi eruditi stateau de vorba.
- Eu am scris doua sute de carti, zicea primul, si oamenii imi arata respectul cuvenit marilor savanti. Dar tu n-ai scris decat un opuscul si esti considerat un geniu!
- Lucrarea mea este o adevarata bijuterie, iar cititorii ei o apreciaza ca atare.
Un maestru sufi care sedea intr-un colt al incaperii si caruia cei doi nu-i dadusera pana atunci nicio atentie, remarca:
- Ce pacat! Vanitatea v-a impiedicat pe amandoi sa priviti aceasta chestiune cu toata claritatea.
Cei doi scriitori il apostrofara violent pe intrus si-si varsara tot naduful pe el. Acesta din urma nu rosti niciun cuvant. Cand le trecu furia, cei doi fura invinsi de curiozitate si-l intrebara pe sufi:
- Spune-ne tu, atunci, cum ar trebui sa fim apreciati daca nu prin valoarea pe care o au cartile noastre.
- Sa uitam de ele pentru moment si sa ne referim la haine, raspunse sufi. Va voi spune o istorioara.
A fost odata un croitor care confectiona vesminte de ceremonie pentru aproape toti regii lumii. Era renumit peste mari si tari. Se intampla, insa, ca un necunoscut sa faureasca un model unic, un vesmant care, fara sa fie de mare fast, era totusi absolut splendid. Acesta fu cumparat de un barbat recunoscut pentru eleganta tinutelor sale, care-l purta pana cand vesmantul deveni la fel de cunoscut precum era si barbatul respectiv. Cei care-l cunosteau pe creatorul vesmantului inainte ca acesta sa fi imbratisat cariera de croitor, fura extraordinar de impresionati. Il ridicara in slavi, il considerara un geniu: sansa ii surasese si i se prevedea un destin maret. Toate acestea, pana in ziua in care primul croitor, care intamplator se afla printre ei, exclama:
- Daca lui ii cantati osanale, atunci ce-ar trebui sa spuneti despre mine, cel care ii invesmanteaza pe toti printii islamului?
Oamenii continuara, insa, sa-i aduca omagii celui care nascocise un singur si unic vesmant.
Vedeti, prieteni, primul croitor - acela care confectiona tinute de ceremonie pentru toti regii pamantului -, era prea "indepartat", ocupa un rang prea ridicat ca sa mai fie perceput de catre oamenii de rand. Insa confectionarea unui singur vesmant care sa fie apoi purtat de o singura persoana si a fi recompensat pentru acest lucru era ceva ce putea fi inteles de catre oricine.
- Eu am scris doua sute de carti, zicea primul, si oamenii imi arata respectul cuvenit marilor savanti. Dar tu n-ai scris decat un opuscul si esti considerat un geniu!
- Lucrarea mea este o adevarata bijuterie, iar cititorii ei o apreciaza ca atare.
Un maestru sufi care sedea intr-un colt al incaperii si caruia cei doi nu-i dadusera pana atunci nicio atentie, remarca:
- Ce pacat! Vanitatea v-a impiedicat pe amandoi sa priviti aceasta chestiune cu toata claritatea.
Cei doi scriitori il apostrofara violent pe intrus si-si varsara tot naduful pe el. Acesta din urma nu rosti niciun cuvant. Cand le trecu furia, cei doi fura invinsi de curiozitate si-l intrebara pe sufi:
- Spune-ne tu, atunci, cum ar trebui sa fim apreciati daca nu prin valoarea pe care o au cartile noastre.
- Sa uitam de ele pentru moment si sa ne referim la haine, raspunse sufi. Va voi spune o istorioara.
A fost odata un croitor care confectiona vesminte de ceremonie pentru aproape toti regii lumii. Era renumit peste mari si tari. Se intampla, insa, ca un necunoscut sa faureasca un model unic, un vesmant care, fara sa fie de mare fast, era totusi absolut splendid. Acesta fu cumparat de un barbat recunoscut pentru eleganta tinutelor sale, care-l purta pana cand vesmantul deveni la fel de cunoscut precum era si barbatul respectiv. Cei care-l cunosteau pe creatorul vesmantului inainte ca acesta sa fi imbratisat cariera de croitor, fura extraordinar de impresionati. Il ridicara in slavi, il considerara un geniu: sansa ii surasese si i se prevedea un destin maret. Toate acestea, pana in ziua in care primul croitor, care intamplator se afla printre ei, exclama:
- Daca lui ii cantati osanale, atunci ce-ar trebui sa spuneti despre mine, cel care ii invesmanteaza pe toti printii islamului?
Oamenii continuara, insa, sa-i aduca omagii celui care nascocise un singur si unic vesmant.
Vedeti, prieteni, primul croitor - acela care confectiona tinute de ceremonie pentru toti regii pamantului -, era prea "indepartat", ocupa un rang prea ridicat ca sa mai fie perceput de catre oamenii de rand. Insa confectionarea unui singur vesmant care sa fie apoi purtat de o singura persoana si a fi recompensat pentru acest lucru era ceva ce putea fi inteles de catre oricine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)