Opera guénoniană se situează dincolo de şi în afara politicului, a literarului, a filosoficului sau a antropologicului. Ea se dă şi se vrea ca o expunere ciudată, dar nu mai puţin magistrală în sensul propriu al termenului, a Tradiţiei care nu este altceva decât adevărata metafizică, sinonim perfect al intelectualităţii şi al spiritualităţii.
Această operă este în principal în limba franceză, deşi câteva dintre articolele sale sunt scrise în alte limbi (engleză, italiană, arabă) şi se distribuie de-a lungul a mai mult de patruzeci de ani (din 1909 şi până în 1950) [1]. Corpusul operei guénoniene [2] stabilit în acest moment, este constituit din 17 lucrări editate în timpul vieţii autorului, 10 lucrări postume, o culegere de articole [3] pentru Regnabit: Revue universelle du Sacré-Cœur [4], şi dintr-o lucrare apocrifă [5]. Expunerea guénoniană a Tradiţiei Primordiale prin intermediul formelor ortodoxe (şi despre asta este vorba fundamental), apare ca radical “diferită”. Diferită mai ales în raport cu capitalul cultural al occidentalităţii moderne ale cărei origini se situează conform lui Guénon la începuturile secolului al XIV-lea. Trei mari momente istorice punctează această modernitate: Renaşterea, Reforma şi Revoluţia. Aceste momente constitue de fapt indicatori ai rupturii cu “spiritul tradiţional care predomină în ansamblul culturilor esenţialmente structurate pe axa spirituală. Antropologia şi cosmologia tradiţională gravitează în jurul concepţiei metafizice orientale a unicităţii “Principiului” unic şi prim în raport cu orice manifestare şi cu orice non-manifestare.
Aspecte ale operei
Examinată pe planul conţinutului, opera guénoniană este, conform lui Tourniac [6], expunerea a cinci mari teme: Metafizica şi ordinea cosmologică, limba simbolică, riturile: natura şi rolul lor, istoria şi ciclurile cosmice şi stările multiple ale Fiinţei.
Pentru Schuon [7] ea poate fi descrisă în funcţie de patru aspecte majore. Este o operă intelectuală, universală, tradiţională şi teoretică.
Intelectuală, pentru că vizează cunoaşterea şi instrumentul ei fundamental care este Intelectul supra-raţional.
Universală, pentru că priveşte toate formele ei tradiţionale, adoptând în funcţie de oportunităţi limbajul specific al cutărei sau cutărei forme particulare.
Tradiţională, întrucât informaţiile expuse sunt cele ale învăţăturii tradiţionale, privilegiind formele ortodoxe. Prin tradiţie trebuie să înţelegem: “ceea ce face legătura dintre orice lucru omenesc şi Adevărul Divin” [8].
Teoretică, având în vedere că obiectivul imediat şi prim al operei nu este realizarea spirituală, ci doar o pregătire teoretică, care îi este indispensabilă.
Opera guénoniană poate deci să fie considerată ca un esoterism teoretic în care se găsesc expuse doctrina tradiţională şi limbajul ei: Simbolismul, precum şi o critică generală dar şi detaliată a modernităţii. Schuon propune o grilă de lectură a operei guénoniene în patru părţi:
Un prim segment constituit din “Teosofismul: istoria unei pseudo-religii” – contrafaceri ale religiei. “Eroarea spiritistă” – critica teoriilor reîncarnării, a transmigraţiei şi a metempsihozei.
Un al doilea segment este constituită din “Orient şi Occident”, “Criza lumii moderne”, “Autoritate spirituală şi putere temporală”, “Domnia cantităţii şi semnele timpurilor”. Această a doua parte ar putea fi desemnată în jargon modern ca fiind o “filosofie a istoriei”. În realitate, ea nu este decât expresia unei priviri metafizice asupra istoriei în care acţiunea trebuie să fie subordonată contemplaţiei atât la nivel individual cât şi social. În această parte sunt expuse condiţiile unei redresări autentice, precum şi motivele dezordinilor sau ale disoluţiei introduse de modernitate, precum devierea simbolistică sau falsele spirtualităţi.
Un al treilea segment este constituit de: “Esoterismul lui Dante”, “Regele lumii”, “Studii asupra francmasoneriei şi a companionajului”.
Un al patrulea segment este constituit de: “Introducere generală la studiul doctrinelor hinduse”, “Omul şi devenirea sa conform Vêdântei”, “Simbolismul crucii”, “Stările multiple ale Fiinţei” şi “Marea Triadă”.
Această parte tratează despre ansamblul marilor Tradiţii: China, Egiptul, India, Iudaismul, Creştinismul, Islamul. Ea conţine în egală măsură conceptualizările majore privind Mântuirea şi Eliberarea. Ierarhia diferitelor stări ale Fiinţei. Legile corespondenţei şi ale analogiei între Macrocosmos şi Microcosmos.
Este de remarcat că această clasificare nu atinge ansamblul operei. Ea datează din 1951. Noi putem să atragem atenţia asupra faptului că, chiar fiind percepută ca teoretică, opera guénoniană a fost pentru mulţi dintre lectorii săi un “suport” indispensabil pentru pătrunderea, înţelegerea doctrinelor tradiţionale, dar în egală măsură şi “punctul de plecare” pentru mulţi pelerini pe calea realizării metafizice. Cu acest titlu se poate spune că ea n-a fost doar teoretică ci în egală măsură şi practică [9].
O altă abordare descriptivă este cea a lui Borella [10], apropiată de perspectiva schuoniană, priveşte opera guénoniană ca o structură construită în jurul a cinci poluri sau teme majore:
1. Polul: critica lumii moderne.
2. Polul: tradiţia.
3. Polul: metafizica.
4. Polul: simbolica.
5. Polul: realizarea spirituală.
Plecând de la principiile generale ale simbolicii degajate de către René Guénon, Borella explică schema sa structurală: primul şi ultimul constituie respectiv polul preparator pentru cunoaşterea operei (reforma mentalităţii) şi polul său terminal şi transcendent (în măsura în care opera este esenţialmente de natură doctrinală şi vizează în mod expres realizarea ca scop care o depăşeşte). Esenţialul corpusului doctrinar este deci definit de trei elemente polare centrale: tradiţia, metafizica şi simbolica. Fiecare dintre aceste poluri marchează culmea unui triunghi doctrinar de bază, în raport cu care polul realizării şi polul critic vor ocupa respectiv partea superioară şi partea inferioară a piramidelor care se pot construi pornind de la acest triunghi [11].
De fapt, opera guénoniană este unipolară. Ea tratează metafizica tradiţională descriindu-i principiul, scopul, limbajul şi aplicaţiile. Principiul ei: unicitatea doctrinei metafizice prin intermediul multiplicităţii calitative a diferitelor tradiţii ortodoxe. Scopul său: realizarea spirituală prin conectarea la o instituţie (sau lanţ) iniţiatică tradiţională.
Limbajul său: simbolica tradiţională care diferă de cea înţeleasă de către moderni. Aplicaţiile sale: sub forme religioasă, ştiinţifică, artistică sau artizanală. Critica timpurilor moderne nu este decât un aspect al teoriei tradiţionale a ciclurilor cosmice care conduce la o “istorie sacră”.
Receptarea operei
Întâlnirea, pentru anumiţi lectori, cu opera sheikh-ului, fruct al hazardului, termen comod din limbajul ordinar folosit pentru a desemna ignoranţa noastră în ceea ce priveşte cauzele, a fost decisivă în drumul lor cultural. Ce se poate spune de impactul acestei lecturi asupra acelora care, modernişti până în vârful unghiilor, raţionalişti, scientişti şi impregnaţi de ideologia epocii “luminilor” şi adesea la mare distanţă de rădăcinile lor intelectuale tradiţionale, culturale şi chiar lingvistice? Şi mai ales de lectorii aparţinând sociologic culturii musulmane? Şcoala colonialistă, ignorând subtil civilizaţia musulmană, i-a privat de învăţarea propriei lor limbi, şi mai ales de măiestria limbii sacre? Această şcoală i-a făcut să semene foarte mult de “orientalii care nu sunt mai puţin occidentalizaţi, care şi-au abandonat tradiţia pentru adopta toate aberaţiile spiritului modern.” [12].
Poziţia lor intelectuală, dând acestui calificativ sensul său modern, semăna într-o oarecare măsură cu cea a lui Gide: “N-am nimic, absolut nimic de obiectat împotriva a ceea ce a scris Guénon. Este irefutabil.” [13].
Dar scuza gidiană nu era mai valabilă pentru ei. “Dar, în vremea aceea, cărţile lui Guénon nu erau încă scrise. În prezent, este prea târziu, les jeux sont faits, rien ne va plus.” [14].
Întorcându-se progresiv la tradiţia lor şi, trebuie s-o subliniem dintru început, graţie mai ales “lecturilor orientaliste”, îşi dădură seama de amploarea distrugerilor cauzate de şcoala “libertăţii, egalităţii şi fraternităţii” nu numai în deconstrucţia foarte avansată a identităţii lor culturale ci mai ales în construirea unei formidabile fortăreţe a ignoranţei, a prejudecăţilor şi a neînţelegerii între cele trei mari tradiţii (iudaică, creştină şi islamică) ieşite totuşi din aceeaşi rădăcină abrahamică, fără a mai pune la socoteală “uitarea” sau “tăcerea” nefericită privindu-le pe celelalte (hinduismul, buddhismul şi taoismul). Referinţele la celelalte tradiţii, micşorate datorită ignoranţei sau dispreţului, nu aveau nimic de invidiat faţă de munca entomologistului din muzeu. “René Guénon a re-orientat inteligenţele şi spiritele care fuseseră dezorientate de către falsele valori, minciunile şi miturile unei societăţi industriale şi negustoreşti instalate în confort intelectual şi exploatare materială timp de secole.” [15]
Deci această reorientare a făcut să se nască noile preocupări intelectuale – preocupări tipic guénoniene. “A avea preocupări guénoniene înseamnă a avea preocupări de ordin spiritual, a-şi pune întrebări de tip metafizic, care pot să-l conducă pe cel care şi le pune la a se pune pe sine sub semnul întrebării, adică a-şi analiza propria viaţă, a reflecta asupra condiţiilor vieţii sale – dacă ajungem să considerăm că viaţa poate fi schimbată” [16].
Preocupările guénoniene pot deveni rătăciri intelectuale dacă nu găsesc fundamentele tradiţionale autentice pe care să se sprijine pentru a evita toate pericolele pseudo-spiritualităţilor şi ale parodiilor moderne ale religiosului care nu sunt în realitate decât o religiozitate de tip patologic.
Aşa cum subliniază Jean-Pierre Laurant, biograf al lui Guénon: “Opera lui Guénon operează sau cooperează mai degrabă la răsturnările noastre interioare, ea converteşte modurile noastre de gândire sau, cel puţin, provoacă un şoc al creaţiei. În acest fel este o hrană spirituală a cărei împărtăşire conduce la o înmulţire precum în cazul pâinilor Evangheliei (în timp ce instituţionalizarea împrăştie ca în situaţia bunurilor materiale). Adesea lectorii cărţilor sale a fost readuşi la tradiţia lor.” [17]
Reîntoarcerea la o tradiţie în care sedimentările complexe ale lecturilor pe care le vom numi “literale” ale textului tradiţional, pentru a nu utiliza lexicul aberant al mass-mediei şi al politologilor Islamului, sunt eludate şi îndepărtate cu grijă.
Nu este vorba de o simplă chestiune de reorientare a intereselor “culturale” ci de o reabilitare fundamentală nu numai a “persoanei”, ce ar putea fi decriptată ca o reinvestire narcisistă, ci mai ales de o reflecţie asupra locului şi a funcţiei spiritualităţii în oraşul post-modern. Aşa cum subliniază Marie-Madeleine Davy: “Opera guénoniană, întotdeauna valabilă, poate sugera, nu o critică – pe cât de ridicolă pe atât de vană -, ci o reflecţie, care în anumite cazuri ţine de o anume ambiguitate.” [18]
Ambiguitatea nu rezidă în calitatea relaţiei obiectale în raport cu modernitate, una dintre consecinţele ei comportamentale posibile fiind respingerea pură, simplă şi simplistă, ci locul şi semnificaţia ei în cadrul general al unui efort de restaurare a Subiectului.
Punctul de vedere guénonian asupra psihologiei în general şi asupra psihanalizei în particular şi pe care indexul bibliografic al lui Desilets [19] nu-l recenzează decât parţial, aruncă o lumină nouă asupra dialecticii “Sinelui” şi a “eului” în problematica unui Subiect înrădăcinat în dinamica căutării. O căutare a propriei sale identităţi. Pornind de la cercetări profunde şi o imersiune în marile Tradiţii (făcute, în egală măsură în mod academic cât şi tradiţional şi despre care noi nu ştim, la ora actuală, decât foarte puţine lucruri) [20], lectura guénoniană a “ominităţii” reformulează, într-un limbaj foarte raţional, o perspectivă spirituală universală a cunoaşterii şi a devenirii oricărei individualităţi umane, oricare ar fi ancorajul său cultural şi/sau cultual.
Expunerea guéniană înrădăcinându-se în universal, privirea tradiţională expusă de Guénon oferă:
1. O formidabilă posibilitate de înţelegere şi de deschidere faţă de alte lumi şi civilizaţii puternic ignorate sau necunoscute de către marele public islamic, mai ales cel maghrebin şi chiar de o mare parte dintre universitari şi oameni de cultură. Aceste universuri tradiţionale readuse la lumina zilei de către opera guénoniană, împărtăşesc cu noi valori şi o spiritualitate egale, dacă nu superioare celor pe care le avem în comun cu lumea iudeo-creştină [21].
2. Posibilitatea unei noi reflecţii asupra formării ştiinţelor umane şi îndeosebi cea a psihologului care se loveşte de constatarea simplă a limitelor obiective ale investigaţiei, ale intervenţiei şi ale ajutorului psihologic în adaptarea şi dezvoltarea persoanei umane. Teoriile profane pun, sub forma certitudinii absolute implicite, pragul cognifiv ca prag superior al stării umane. El fiind situat în mental, psihic, sau psihologic, în funcţie de autori şi de şcoli. Pragul inferior fiind cel al sensibilităţii, al senzorialităţii, al corporeităţii, al pulsionalului.
3. Posibilitatea unei cercetări şi a unei reflecţii în privinţa necesităţii unei noi încadrări teoretice pentru ştiinţele omului în general şi psihilogie în particular prin “convertibilitate”, “readaptare” sau “transpunere”, în sensul didactic al termenului, al unei cunoaşteri a omului într-o ştiinţă despre om. O cercetare care poate fi considerată o continuare a eforturilor lui Francisco Garcia Bazan [22] asupra “câmpului de aplicaţie a doctrinei metafizice”. Sau al reflecţiei “epistemologice” a lui Michel Michel [23].
4. O importantă, o necesară, o indispensabilă muncă de întoarcere la propria noastră tradiţie spirituală. O muncă spirituală şi psihologică ce relativizează atât autoanaliza cât şi analiza didactică reformulând în termeni tradiţionali un raport analizator-analizat situat într-o perspectivă simbolică universală ce depăşeşte fixarea unei analize focalizate pe modalităţile expresive ale transferului-contratransfer.
5. Munca personală de restructurare, de reorientare, de îmbogăţire a propriei noastre interiorităţi. O muncă indispensabilă privitoare la cadrul de intervenţie psihologic [24].
Funcţia Şeikh-ului
Re-ordonarea câmpului intelectualităţii. Expunerea Tradiţiei Primordiale. Coomaraswamy notează că: “Domnul René Guénon nu este un orientalist, ci ceea ce hinduşii ar numi un Guru.” [25]
Dacă luăm în considerare sensul strict al cuvântului guru, René Guénon nu are nici funcţia nici statutul pe care îl implică acest termen. În această direcţie, Najmoud-dine Bammate precizează: “Guénon a afirmat întotdeauna… că nu este un maestru spiritual şi că nu voia să aibă discipoli. Nu era un guru, nici un profet, dar nici un eseist, nici un orientalist.” [26]
Nu este un guru, în sensul strict şi iniţiatic al termenului, ci este cu siguranţă un upaguru. Tradiţia hindusă desemnează prin cuvântul upaguru… orice fiinţă, de orice fel, a cărei întâlnire este pentru cineva ocazia sau punctul de plecare al unei dezvoltări spirituale oarecare; şi, într-un mod general, nu este câtuşi de puţin necesar ca această fiinţă însăşi să fie conştientă de rolul pe care îl joacă astfel. În rest, dacă vorbim aici de o fiinţă, am putea la fel de bine să vorbim despre un lucru [pesoana şi opera guénoniană] sau chiar de o circumstanţă oarecare ce provoacă acelaşi efect. “Acest lucru este totuna cu ceea ce am spus adesea, că orice poate fi, de la caz la caz, în această privinţă o “cauză ocazională”; este de la sine înţeles că aceasta nu este o cauză în sensul propriu al acestui cuvânt, şi că în realitate cauza veritabilă se găseşte în natura însăşi a celui asupra căruia se exercită această acţiune, aşa cum o arată faptul că un anume efect pentru el poate foarte bine să nu se producă asupra altui individ” [27].
Ceea ce precizează şi Jean-Pierre Laurant: “… funcţia de upaguru poate reveni cărţilor care transmit Tradiţia şi distrug aparenţa lucrurilor…” [28].
Pornind de la faptul că Guénon a insistat asupra simbolului “Polului” nu mai mult de altminteri decât asupra altor simboluri, Tourniac vede în el “Polul” epocii sale, adică el-Qutb, cel mai mare nivel al ierarhiei spirituale în doctrina Tasawwuf. Principiul divin unic, suprem, este simbolizat prin “Pol”; “Summa” guénoniană poartă într-adevăr o semnătură “polară”. Numeroase comentarii relative la simbolismul polar vor reveni de altminteri în lucrările lui Guénon şi vom putea deduce de aici o aluzie la funcţia pe care o asigură autorul, chiar dacă nu o revendică expres [29].
Prenumele de Jean-René şi de Yahya sunt puternic simbolice [30]. Prenumele arab Yahya este exact echivalentul lui Jean-René, a lui Jean pe planul semnificantului, a lui René pe planul semnificatului; el exprimă întocmai moartea şi renaşterea simbolică, deci starea individului născut a doua oară, “Dwija” în tradiţia hindusă. Acest lucru este la fel de exact pentru Palingenius (din greceşte: cel ce renaşte), unul din pseudonimele lui Guénon. Renaşterea este fondamentul esenţei înseşi a Iniţierii în sensul tradiţional al termenului. Simbolizează Anunţătorul, cel care profetizează, cu referire la Ioan Botezătorul, supranumit şi Precursorul, adică cel care anunţă schimbările calificative şi semnificative ale Temporalităţii, dar în egală măsură şi la Ioan Evanghelistul, cel care, inspirat de înger, a scris Apocalipsa, tatăl tradiţiei esoterice “ioanite”. Prin derivarea prenumelui arab putem obţine calificativul “Muhyî”, adică Dătătorul-de-Viaţă, pe care-l împărtăşeşte cu Marele Maestru al esoterismului islamic, Şeikh al-Akbar, al-Kebrit al-Ahmar (“Sulful Roşu”), Şeikh-ul Muhyî ed-dîn Ibn al-‘Arabî. Referinţele akbariene sunt numeroase şi fundamentale în opera Şeikh-ului Yahya ‘Abd al-Wahîd [31].
Dimpotrivă, funcţia sa se înrudeşte puternic cu cea a unui Şeikh, adică a unui Maestru. În mod curios, aspectul formal şi didactic al învăţăturilor guénoniene se înrudeşte cu cel al unui Şeikh al tradiţiei exoterice, chiar dacă conţinutul învăţăturilor sale rămâne înrădăcinat în esoteric. Guénon a arătat imposibilitatea despărţirii celor două aspecte ale doctrinei tradiţionale mai cu seamă în spaţiul tradiţional musulman şi chinez. Acest lucru se reflectă armonios în învăţăturile sale. Am putea chiar vorbi, prin analogie faţă de teoriile psihanalitice, de expunerea unei părţi pornind de la cealaltă. Nu este acesta unul dintre motivele care ar putea explica alegerea şi instalarea lui Guénon în tradiţia islamică? Comunitatea islamică fiind cea din urmă, cea care închide Kali-Yuga (vârsta sumbră sau ultima perioadă). Şeikh-ul poate avea mai multe funcţii, dintre care una, cea domiantă sau cea mai perceptibilă social este cea de a transmite învăţătura, adică de a comunica o tradiţie sub orice formă ar fi necesar. Unii reduc funcţia lui Guénon la cea mai simplă expresie a ei: “În orice caz, rolul lui Guénon consistă esenţialmente într-o funcţie de transmitere şi de comentariu, şi nu de readaptare.” [32].
Pentru a fi mai precişi în acest sens, nu putem decât să fim de acord cu părerea lui Bammate: “Guénon nu voia să fie un gânditor, ci un purtător de cuvânt.” [33].
Ceea ce putem totuşi să subliniem, este că Guénon dă indicaţii precise în ceea ce priveşte limitele propriei sale voinţe: “Tot ceea ce putem să ne propunem este deci să contribuim, până la un anume punct şi pe cât ne vor permite mijloacele de care dispunem, să dăm celor care sunt capabili conştiinţa unora dintre rezultatele care par a fi stabilite încă de acum, şi să pregătim astfel, fie şi de o manieră foarte parţială şi destul de indirectă, elementele care vor trebui să servească în cele ce urmează judecăţii viitoare, de la care se va deschide o nouă perioadă de istorie a umanităţii terestre.” [34].
Suntem într-o strategie de pregătire a post-modernităţii.
Calificările Şeikh-ului
În calitate de individualitate izolată, “având aptitudinile intelectuale dorite” şi “prezentând calificările cerute” Guénon a beneficiat de învăţătura doctrinală şi de iniţierea la marile tradiţii ortodoxe.
Tăcerea pe care unii o reproşează orientalilor, care totuşi este atât de legitimă, nu se lasă străbătută decât de câteva rare excepţii, în favoarea câtorva individualităţi izolate care prezintă calificările cerute şi aptitudinile intelectuale necesare [35].
Statutul Şeikh-ului
Şeikh-ul Yahya ‘Abd al-Wâhid este pentru mulţi dintre continuatorii săi Referinţa prin excelenţă. El este o “Autoritate Tradiţională”, o “busolă”, vocea Tradiţiei Primordiale “ed-dine al-qayyim” pentru Kali-Yuga în care trăim şi pe care o suferim. Acest statut decurge din condiţiile excepţionale ale experienţei guénoniene:
- situaţia excepţională a dezordinii cauzate de către “mentalitatea” modernă, dar care face totuşi parte din ordinea universală;
- parcursul personal inedit prin universul pseudo-spiritualităţii;
- iniţierea la marile tradiţii ortodoxe: creştinism, hinduism, taoism, islam.
Nivelul spiritual al Şeikh-ului
Maqâm în sensul sufit al termenului, gradul în ierarhia spirituală. Guénon “ajungând să asimileze anumite idei”, nu vrea sau nu poate să spună nimic despre acest subiect. Putem presupune, cel puţin îm momentul în care scria aceste rânduri, că etapa călătoriei către identitatea supremă era încă un scop care trebuia atins. Sau poate acest scop fusese deja atins, şi se afla în faza realizării descendente. Această a doua posibilitate ar putea acredita teza celor care cred că Guénon era pregătit şi “avea o misiune”.
Într-o altă optică ne plasăm din punctul de vedere al simbolicii castelor (jâti sau varna) din Tradiţia Hindusă, conform căreia indivizii se situează într-una sau alta dintre cele patru caste: Brâhmani, Kşatriyas, Vaişyas, Şudras. Totuşi, unii sunt în afara lor. Ei pot fi ori sub şi inferiori castelor, ori deasupra şi dincolo de ele. Avarna (fără castă), sunt cei inferiori, acest lucru corespunzând a ceea ce numim un om fără religie, un om fără credinţă şi fărădelege. Insan bidoun din wa la mala. Ativarna este cel “deasupra şi dincolo de toate castele”, caz extrem de rar care “se aplică în exclusivitate celor care au devenit efectiv conştienţi de unitatea şi identitatea fundamentală a tuturor Tradiţiilor” [36]. Ar fi acesta cazul lui Guénon? Aşa cum a fost cazul Şeikh-ului al-Akbar:
Inima mea poate fi orice:
O pajişte pentru gazele, o mănăstire pentru călugări,
Un templu pentru idoli, Ka’ba pelerinului,
Tablele Torei, cartea Coranului. [37]
Misiunea
Putem spune dintru început ceea ce misiunea lui nu este. “În ceea ce ţine de noi, nu suntem câtuşi de puţin însărcinaţi să călăuzim sau să îndepărtăm aderenţii unei organizaţii oarecare, şi nu obligăm pe nimeni să caute iniţierea undeva anume, nici să se abţină de la ea, şi considerăm chiar că acest lucru nu ne priveşte în nici un fel şi nu poate în nici un fel să intre în rolul nostru.” [38]
Dacă acesta este într-adevăr rolul pe care Guénon şi-l fixase sieşi sau pe care disciplina tradiţională şi iniţiatică îl impune, trebuie notat că, pentru anumite individualităţi care-l solicitau şi care voiau să se angajeze pe Calea Iniţiatică şi în cadrul tradiţiei islamice, a luat iniţiativa, prin forţa lucrurilor, să-i “sfătuiască”, să-i “orienteze” spre Zawiyya din Mostaganem condusă de un mare Maestru, Şeikh-ul Ahmed El-‘Alawi, apoi de succesorul său, Şeikh-ul Adda Ben Tounès.
Chiar dacă opera sa participă într-o oarecare măsură la o “restaurare iniţiatică pe baze cu adevărat serioase”, Guénon precizează: “S-o mai spunem încă odată, nu nouă ne revine intervenţia activă în tentative de acest gen; noi putem doar să indică calea acelora care vor putea şi vor dori să pornească pe ea, asta este tot ce putem pretinde în această privinţă.” [39]
Misiunea lui nu poate fi redusă doar la expunerea, parţială şi orientată spre mentalitatea occidentală sau occidentalizată, a “ceea ce a înţeles el” din Tradiţia Primordială. Aşa cum a ştiut atât de bine s-o exprime, a ştiut “să contribuie la aducerea unor lumini” [40].
Aportul guénonian a avut o autentică influenţă spirituală chiar şi asupra non-occidentalilor. “Putând beneficia de barakah lui René Guénon, am ţinut să nu intru în miezul amintirilor personale.” [41].
Barakah sau influenţa spirituală a Şeikh-ului n-ar putea fi oare difuze şi în scrierile sale? Ceea ce se constată din ce în ce mai mult este foarte larga audienţă acordată operei sale în practic toate tradiţiile de către nişte cititori din ce în ce mai sensibili la tezele sale şi mai ales la calităţile anumitor argumentaţii produse de el. Munca guénoniană este asimilabilă “activităţii non-active” sau Wu-Wei din taoismul tradiţiei esoterice chineze. Guénon este o busolă infailibilă? [42] Este cumva această misiune de tipul unei voinţe şi a unei dorinţe personale sau este vorba de o acţiune care intră în cadrul unei strategii supra-individuale? Ceea ce este incontestabil este faptul că Scriitura Guénoniană îi fixează acţiunea în Istorie, şi mai ales difuzarea şi influenţa ei, asimilându-l categoriei Maeştrilor Spirituali “misionaţi” şi ale căror obiective pot fi diferite sau complementare (Autoritate şi învăţătură tradiţională şi/sau putere temporală). Cazul Emirului ‘Abd al-Qâdir, a lui Ibn ‘Arabî sau chiar a Sfântului Bernard, căruia de altminteri i-a consacrat un studiu.
Limitele
Absenţa prozelitismului: “cea mai mică preocupare de a convinge pe careva”. Fără adepţi şi fără discipoli, şi cu atât mai puţin fără autorizaţie de maestru, pentru a transmite “influenţa spirituală, barakah”. Barakah guénoniană nu este dintre acelea care se focalizează asupra unui individ anume, ci cea care se difuzează în ambient, în climatul particula, şi care participă într-o oarecare măsură la emergenţa şi manifestarea lor.
Absenţa transmisiei iniţierii tradiţionale. În starea actuală a cercetărilor noastre, nu credem că Şeikh-ul Yahya ‘Abd al-Wâhid să fi fost un transmiţător autorizat al baraka şi al “wird-ului” (dhikr sau rozariu) specific al Tariqah Şadhiliyya, căreia îi aparţinea în mod sigur. N-a fost deci nici Mokadem, nici Khalifa.
Opera lui Guénon nu poate constitui în sine o iniţiere propriu-zisă, dar cu siguranţă este o excelentă propedeutică pentru aspirantul metafizician în sens tradiţional al termenului, restul trebuind să fie, aşa cum autorul o precizează foarte bine, rezultatul voinţei şi al efortului strict personal.
Absenţa “vulgarizării”: învăţătură iniţiatoare, rezervată genezei şi formării elitei.
Expunerea însăşi a ideilor tradiţionale, în afara limitelor intrinseci pe care le impun mai mult sau mai puţin diferitele forme de expresie, este supusă naturii şi limitelor receptivităţii mentalităţii Occidentului modern.
Trebuie notate două probleme fundamentale legate de difuzarea operei lui Guénon: într-una din notele sale, el ar fi dorit ca “lucrările sale să apară sub cel mai deplin anonimat” [43] ci tot ce poate implica în sens superior [44] această noţiune în domeniul tradiţional, adică dispariţia pură şi simplă a ceea ce ţine de individualitate şi de noţiunea modernă de autor, care impune în mod ineluctabil prezenţa unei psihologii. Un anonimat care “să evite preocupările modernilor de a-şi face cunoscută individualitatea”.
Difuzarea operei implică în mod egal un alocutor, căruia Guénon îi creionează trăsăturile: “La urma urmei, mai există încă şi acum, chiar în Occident, oameni care, prin “constituţia lor interioară” nu sunt “oameni moderni”, care sunt capabili să înţeleagă ceea ce este esenţialmente tradiţia şi care nu acceptă să considere eroarea profană ca un “fapt împlinit”; acestora ne-am adresat întotdeauna în exclusivitate.” [45]
Tăcerile
La fel cum tradiţia, mai ales în legătură cu unele dintre aplicaţiile ei, mai ales magia, Guénon păstrează tăcerea mai ales în ceea ce priveşte teoria ciclurilor temporale. “Nu suntem dintre cei care cred că totul poate fi spus indiferent cum, cel puţin atunci când ieşim din doctrina pură şi ajungem la aplicaţii; în acest caz anumite rezerve se impun, şi inevitabil trebuie puse întrebări privind oportunitatea…” [46].
Această tăcere priveşte în egală măsură propria sa experienţă spirituală, asupra căreia n-a spus practic nimic pertinent care să trebuiască să fie reţinut pentru posteritate, n-a vrut să spună nimic, şi nu se poate spune nimic. “N-am auzit niciodată vreo exprimare legată de experienţa noastră interioară, care nu priveşte şi nu poate să intereseze pe nimeni, nici despre vreo experienţă interioară a cuiva, aceasta fiind strict incomunicabilă prin natura ei însăşi.” [47]
Note:
1- Din 'Deux comptes rendus de l'école hermétique', apărut în revista L'Initiation din 1909 şi 'Influence de la civilisation islamique' din revista El Maarifa, Cairo, 1950.
2- În anexa acestui articol.
3- Articole reluate în alte lucrări.
4- René Guénon, Ecrits pour Regnabit. Culegere postumă stabilită, prezentată şi adnotată de către Pier Luigi Zoccatelli, Milano, Arché, 1999.
5- "Psychologie", René Guénon (apocrifă), text cu introducere scrisă de Alessandro Grossato, Milano, Arché, 2001. A fost primit cu o rezervă foarte critică formulată de Bruno Hapel într-o recenzie publicată în revista Vers la tradition.
6- Jean, Tourniac, 'Nouvelles réflexions sur l'œuvre de René Guenon', les dossiers H, L'Age d'Homme, Lausanne, 1984, p. 27-28.
7- Frithjof, Schuon, 'L'œuvre', Etudes Traditionnelles, număr special, Paris, 1951, p. 256-261.
8- Ibid, p. 258.
9- În limbajul sufi se poate spune că multora dintre lectorii săi le-a făcut accesibil prima stare spirituală, cea de “trezie” al-yaqaza. Cf. lucrarea colectivă: “René Guénon l'éveilleur”.
10- Jean, Borella, 'Du symbole selon René Guénon' , L'Herne N° 49 : " René Guenon " , Editions de l'Herne, Paris, 1985, pp. 207-221.
11- Ibid, p. 207.
12- C.M.M., p . 153.
13- Henri, Bosco, extras din număru special al N.R.F consacrat lui André Gide, Gallimard, 1951.
14- André, Gide, Journal 1942-1949, Paris, 1950, p. 195-196.
15- René, Alleau, 'Introduction', actele colocviului internaţional de la Cerisy-la-Salle, juillet 1973, Milano, Arché, 1980, p . 9.
16- Rolland, Man, 'Comment peut-on être guénonien ?', colloque du centenaire, Domus Medica , Edition le Cercle de Lumière, 1993, p . 190.
17- Jean-Pierre,Laurant, Le sens caché de l'œuvre de René Guenon, Lausanne, L'Age d'Homme , 1975, p . 256.
18- Marie-Madelaine, Davy, 'Remarques sur les notions de métaphysique, d'ésotérisme et de tradition, envisagées dans leur rapports avec le Christianisme', les dossier H, Lausanne, 1984, p. 123.
19- André, Desilets, René Guénon : index-bibliographique, Québec, 1977.
20- Cf. lucrările bio-bibliografice ale lui J-P. Laurant.
21 - Daryush, Shaygan, Hindouisme et Soufisme, Paris, Albin Michel, 1997.
22- Fransico Garcia, Bazan, 'René Guenon o la Tradicion Viviente', traduction partielle d'André Coyne, Lausanne.
23- Michel, Michel, 'Sciences et tradition, la place de la pensée traditionnelle au sein de la crise épistémologique des sciences profanes', L'Herne n° 49 : René Guenon, Paris, Editions de L'Herne, 1985 , p. 44-70.
24- Cf. observaţia lui Krishnamurti în legătură cu un psihanalist, in La révolution du silence, Paris, Stock, 1977, p : 119.
25- Ananda, Coomaraswamy, ' Sagesse orientale et savoir occidental' , Etudes Traditionnelles, numéro spécial, Paris, 1951, p. 197.
26- Nadjmoud-dine, Bammate, 'René Guenon et l'islam' , Colloque de Cerisy-La-Salle, 1973, Milano, Arché, 1980, p. 90.
27- I.R.S. p. 162.
28- Jean-Pierre, Laurant, 'René Guenon, maître spirituel', Colloque du centenaire, Domus Medica, Le Cercle de Lumière, 1993, p. 158.
29- Jean, Tourniac, 'Nouvelles réflexions sur l'œuvre de René Guenon', op cité, p. 22.
30- Guénon este un Muhyî (un Dătător-de-Viaţă), un Mujaddid (un Renovator) sau un Muslih (un Reformator)? Limitele acestui articol nu ne permit discutarea acestor diferite aspecte.
31- Ultima semnătură a lui René Guénon, pe care o regăsim încă din 1931, la începutul articolului “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, scris în arabă pentru primul număr al revistei
Al-Ma'rifah, editată la Cairo.
32- Schuon Frithjof : op cit., p. 261. 33- Nadjmoud-dine, Bammate Ammate, 'Discours inaugural', Colloque de Cerisy-La-Salle, 1973, Milano, Arché, 1980, p. 7.
34- C.M..M. p. 11.
35- I.G.E..D.H. p. 4 - 5.
36- A.I., p. 31.
37- Claude, Addas, Ibn 'Arabî ou la quête du Soufre Rouge, Paris, Gallimard, 1989, p. 252.
38- A.I. p. 8 - 9.
39- A.I. p. 10.
40- E.D. p. 74.
41- Nadjmoud-dine, Bammate, actes du colloque de Cerisy-la-salle, 13-20 juillet 1973. p. 90.
42- CF Vâlsan, Gillis.
43- I.R.S. p. 23.
44- R.Q.S.T. p . 88 - 95.
45- I.R.S. p. 27.
46- R.G. 1927 Doc.
47- I.R.S. p. 20.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu