În convorbirea precedentă, meditasem în privinţa anumitor momente privilegiate din copilăria Profetului (pacea şi binecuvântarea divină fie asupra lui!): adoptarea lui de către o doică săracă pe care nici un om de vază din Mecca n-a agreat-o, corespondenţele dintre numele Halima şi natura răbdătoare în suferinţă a Profetului, relaţiile subtile dintre pudoare (care se numără printre virtuţile Profetului enumerate în sîra şi reamintite de Coran) şi alte calităţi precum compasiunea şi mahabba. Am explicat că pudoarea făcea parte din credinţă şi că predispunea la nobleţea comportamentului, îndulcind inima, deschizând toate virtuţile care-l caracterizează pe Profet.
Coranul spune: “Dacă ai fi fost crud şi aspru la inimă, ei s-ar fi scuturat de tine.” (Sura Neamul lui Imran 3, 159). Inima este comparată aici cu ceva dulce, cu sursa atractivităţii care fascinează oamenii. Profetul a avut o inimă binevoitoare, dulce, plină de atenţie, din această cauză celelalte inimi s-au înclinat în preajma sa.
Am examinat şi semnificaţiile remarcabile ale Surei Ad-Duha (Lumina Zilei) în care Dumnezeu îi aminteşte Profetului binecuvântarea şi protecţia revărsate asupra lui. Această Sură ne permite să înţelegem educaţia divină a Profetului, prealabilă educaţiei date de oameni. “Dumnezeu m-a educat şi a şlefuit educaţia mea”, spune Profetul.
Momentul crucial al acestei educaţii divine este deschiderea inimii lui Seyydina Muhammad spre cunoaşterea şi lumina Profeţiei. Nu este deci o coincidenţă faptul că Sura Deschiderea este imediat după Sura Lumina Zilei “Nu ţi-am deschis Noi are pieptul? Nu ţi-am luat povara care-ţi frângea spatele?” (Sura 94, Deschiderea, 1-2-3). Ca şi cum, indirect, Dumnezeu ne-ar spune: “L-am educat să-i înveţe pe oameni şi am şlefuit această educaţie lărgindu-i pieptul, îndepărtând din el orice posibilitate a răului, făcând din el o fiinţă cu adevărat liberă.” Din acel moment, el a devenit gata, liber, eliberat de orice posibilitate a răului. Sfârşitul Surei spune: “Când ai isprăvit munca, ridică-te şi către Domnul tău caută cu dor!” Pentru a fi un învăţător spiritual, trebuia să devină un om liber, totalmente liber. La această libertate adevărată aspiră sufiţii: eliberarea de poverile inimii, de ceea ce ne posedă, ne aserveşte: pasiuni, obiecte…”
Să ne reîntoarcem la Sura Ad-Duha. Sîra explică în detaliu evenimentul la care se face aluzie în ea. Să recitim împreună din emoţionanta biografie redactată de Etienne Dinet: “… Într-o dimineaţă, plecase cu fratele său de lapte pentru a mâna la păşune turmele doicei sale şi ale soţului ei. Dintr-o dată, spre miezul zilei, micul tovarăş al lui Muhammad reveni singur şi, cu o voce întretăiată de sughiţuri de spaimă, strigă tatălui şi mamei sale: “Fugiţi repede, fratele meu Qurayşit, depărtându-se de noi după obiceiul său, a fost înhăţat de doi oameni îmbrăcaţi în alb, care l-au aruncat la pământ şi i-au despicat pieptul!” Înnebunită, biata Halima, urmată îndeaproape de soţul său, alergă cât de tare o ţinură picioarele încotro arătase păstoraşul. Îl găsiră pe Muhammad aşezat pe vârful unui deal. Era perfect calm, dar chipul său luase culoarea sumbră a prafului în care trebuie cu toţii să ne întoarcem. Îl îmbrăţişară cu căldură şi-l năpădiră cu întrebări: “Ce te supără, copile al nostru? Ce ţi s-a întâmplat?”
"În timp ce păzeam mioarele la păşune, răspunse el, am văzut apărând două forme albe pe care le-am crezut la început două păsări mari. Apoi, aceste forme apropiindu-se cu rapiditate, mi-am dat seama că mă înşelasem. Erau doi bărbaţi îmbracaţi în nişte straie de un alb orbitor. Unul dintre ei zise celuilalt arătând spre mine: “El e?” “Da, el este.” În timp ce îngheţasem de spaimă, mă înhăţară, mă trântiră la pământ şi-mi despicară pieptul. Retraseră imediat din inima mea o piatră neagră pe care o aruncară departe, apoi îmi închiseseră inima şi dispărură ca nişte fantome.”
Acest episod foarte impresionant arată în ce fel pieptul binecuvântat al Profetului nostru a fost lărgit pentru a se îndepărta din el tot ce ar putea constitui un voal între servitor şi Domnul Său, orice gând tulbure, orice posibilitate a răului. Scopul este ca Profetul să călătorească pe drumul excelenţei comportamentului: “Tu ai o fire preaînălţată” (Coran 68, 4). Trebuie înţeles că aceste moravuri sunt de două feluri, cele care ţin de comportamentul exterior, social şi cele care au trăsătura interiorităţi, a inimii.
Fiind vorba de această problemă a inimii, sufiţii au vorbit de o ştiinţă a inspiraţiilor. Ei disting patru tipuri de inspiraţii: divine, angelice, satanice şi cele insuflate de ego. În inima lui Muhammad nu există loc decât pentru Dumnezeu. “Nici cerul, nici pământul nu pot să mă conţină, dar inima servitorului meu mă poate cuprinde”, spune un hadith qudsi.
În cele din urmă, scopul educaţiei spirituale este acela de a ajunge la ceea ce sufiţii numesc “nobleţea instinctului”, realizarea simbolică a deschiderii, lărgirea pieptului, expulzarea definitivă a tuturor inspiraţiilor egotice sau satanice, altfel spus: “moartea egoului”. Aceasta este pentru credincios munca întregii sale vieţi, uşurată de educaţia spirituală (a cărei bază este dhikr-ul) şi tovărăşia spirituală.
Să notăm că deschiderea este în cazul Profetului un dar divin, un privilegiu dăruit de Dumnezeu. Profetul nu l-a cerut. El a venit în lume sub semnul Unităţii. Inima sa, încă din copilărie, lăuda şi proclama Unicitatea. Deschiderea este pentru el o împlinire.
Să mai notăm că în cazul lui Moise (pacea fie asupra lui!), deschiderea este cerută. Atunci când Dumnezeu îi porunceşte să se ducă la Faraon, el face această rugăciune:
“Domnul meu! Lărgeşte-mi mie pieptul! Înlesneşte-mi sarcina, dezleagă-mi nodul limbii ca ei să înţeleagă spusa mea. Dă-mi un sfetnic dintre ai mei, pe Aaron, fratele meu! Întăreşte-mi cu el spatele, alătură-l sarcinii mele ca să Te preamărim mult, ca să Te amintim mult. Tu eşti Cel ce ne vede!” (Coran 20, 24-35)
În cazul Profetului există două tipuri de deschidere. Prima este cea evocată în Sura Ad-Duha. Aceasta este pregătirea pentru educaţia oamenilor, pentru excelenţa comportamentului, pentru Profeţie. Cea de-a doua deschidere este cea care-l va pregăti pe Profet pentru apropiere, pentru întâlnirea cu Domnul Său, pentru ascensiunea noctură. Îngerul Gabriel însuşi, care-l însoţeşte pe Profet, se opreşte la o limită pe care nu o poate depăşi fără să rişte aneantizarea. Coranul vorbeşte de această călătorie celestă (concomitent în corp cât şi în spirit – ar-rûh) şi sîra o aminteşte în descrierile făcute de Profet tovarăşilor săi: “Pe stelele ce asfinţesc! Prietenul vostru nu se rătăceşte şi nici nu cade în greşeală: el nu vorbeşte din patimă. Aceasta este o Dezvăluire ce i-a fost dezvăluită. I-a făcut-o cunoscută cel tare la putere, cel cu iscusinţă, ce s-a aşezat pe orizontul cel mai înalt, apoi s-a apropiat stând aninat. El era la o depărtare de două aruncături de suliţă şi atunci i-a dezvăluit robului Său ceea ce i-a dezvăluit. Inima nu i-a socotit amăgire ceea ce el a văzut. Vă îndoiţi de ceea ce el a văzut? El l-a văzut încă o dată, lângă Lotusul de la capăt unde se află Grădina Lăcaşului, atunci când Lotusul era învăluit de ceea ce era învăluit. Privirea sa nu s-a abătut şi nici n-a fost stingherită. El a văzut semnele cele mari ale Domnului său.” (Sura Stelele).
Muhammad Benaich este profesor de teologie la Universitatea din Tétouan, Maroc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu