Atunci când maestrul meu văzu că urmam calea cu sinceritate, îmi ordonă să întrerup obiceiurile sufletului meu (nafs). Îmi spuse : « La fel cum trebuie să dobândim ştiinţa Realităţii spirituale (al-baqîqah), trebuie să-i dobândim acţiunea. » Nu l-am înţeles. Atunci puse pe haik [1] nobila sa mână, îl smulse de pe capul meu, îl răsuci de mai multe ori şi-l aranjă în jurul gâtului meu. Apoi îmi zise : « Iată încercarea binelui ! ». Atunci sufletul meu se tulbură atât de mult încât ar fi preferat mai degrabă să moară decât să se arate în halul acela. [2] Şeicul mă privi fără să spună nimic, şi mă simţii opresat până peste poate. Mă ridicai înainte ca şeicul să se ridice – ceea ce era contrariu obiceiului meu – şi mersei până când zidul de la zawiyah mă ascunse vederii sale. Atunci sufletul meu (nafs) îmi spuse : ce înseamnă toate acestea ? Nu ştiui să-i răspund decât reaşezându-mi haikul pe cap ca toată lumea – nu, n-o făcui, şi i-am spus : maestrul ştie bine ce înseamnă asta. Dar tu, sufletul meu, de ce te-ai tulburat şi revoltat într-atâta ? Ţi-e teamă să fii umilit ? Cine eşti tu, şi cine te crezi, ca să nu suporţi atunci când te afli în starea asta ? Nu-ţi place decât să rămâi cu pofta şi cu plăcerile tale, tăvălindu-te fără oprelişti ? Nu, pentru Dumnezeu, nu te vei bucura cât timp voi veghea asupra ta şi a ostilităţilor tale ! Atunci, văzându-mi ochii plini de mânie, renunţă disperat la pofta lui şi ştiu că nu va avea nimic, acceptând în cele din urmă legea pe care i-o impuneam. Nefericit fie faqîrul, nefericit fie, dacă-şi vede forma propriului suflet (sau ego, nafs) aşa cum este ea, şi nu o jugulează până când aceasta moare !
[1] Haikul este o ţesătură netivită care serveşte la acoperirea capului şi a umerilor.
[2] În mediul musulman neinfluenţat de Occidentul modern, a-şi arăta capul descoperit în public este semn de vulgaritate, de indisciplină sau de nebunie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu