Cine este Omul? Răspunsul peren al islamului [1] (de Seyyed Hossein Nasr)

La o manifestare mondială cu tema „Omul şi lumea sa”, „La terre des hommes” dedicată înfăţişării diferitelor aspecte ale vieţii şi activităţilor omului, poate că nu este lipsit de interes să ne oprim un moment şi să ne întrebăm cine este omul acesta despre care se afirmă că lumea i-ar aparţine, lumea sau „pământul” pe care le-a cucerit şi care, totuşi, sunt pe punctul de a fi distruse chiar atunci când această cucerire pare a fi cel mai aproape de desăvârşire. Omul modern se simte acasă pe pământ sau, mai degrabă, i-ar plăcea să se simtă pe deplin acasă în această lume, spre deosebire de omul creştin tradiţional sau de oamenii altor civilizaţii care s-au simţit mai mereu doar călători prin lumea aceasta, nişte străini pe pământ, pe care îl considerau sălaş vremelnic. Cu toate acestea, omul modern nu se poate eschiva în întregime şi nici uita tânjirea lăuntrică după sălaşul de dincolo, imboldul care-l mână spre transcendent; nu poate ignora faptul că cu cât se străduieşte mai mult să devină o fiinţă întru totul terestră, o creatură a acestui pământ, cu atât pământul pare să-i alunece de sub picioare şi cu atât mai mult pare să intre în dezacord cu mediul terestru. Constituie un paradox faptul că cu cât a încercat omul mai straşnic în perioada post-medievală să devină „natural”, cu atât a ajuns să piardă armonia şi contactul cu natura, ajungând să-şi pericliteze până şi propria existenţă în cadrul acesteia.

Să nu uităm că în zilele noastre axa predominantă a cunoaşterii lucrurilor de către om, ştiinţa sa, este pământeană, terestră. Omul modern şi-a însuşit legile fizicii pământului plecând de la fizica celestă şi astronomie. Legile mişcării enunţate de Newton aveau la bază legile mişcării planetelor stabilite de un Kepler pitagoric, care s-a referit la ele într-un mod destul de sugestiv - la cea de-a treia lege în special -, în lucrarea intitulată Harmonice mundi. Odată ce aceste legi cereşti au ajuns la nivelul fizicii terestre, aceasta din urmă a devenit prototipul altor forme de cunoaştere. În prezent, această fizică „terestră” încearcă să lămurească alcătuirea „cerurilor” şi, astfel, să oculteze înţelesul de cer, cel puţin în sensul său fizic. În zilele noastre, deşi întreaga ştiinţă modernă a omului este una „terestră”, el nu reuşeşte să oculteze semnificaţia metafizică şi simbolică a „cerului”, a „celestului”, ale cărui amprente sunt adânc înscrise în sine însuşi. Astfel, când omul încetează să mai întreprindă zboruri sau ascensiuni spirituale în ceruri, asemenea unui Dante, el are fantezia de a zbura cu o sondă în spaţiul planetar; când nu mai surmontează înălţimile spirituale, el încearcă să profaneze şi să degradeze munţii fizici, prin „cucerirea” lor. Ori, atunci când majoritatea oamenilor a încetat să practice aceste discipline spirituale autentice care fac posibilă adevărata viziune a lumii transcendente, oamenii încep să facă apel la Mescalină şi LSD în speranţa de a atinge astfel de viziuni fără întreprinderea travaliului necesar, în lipsa negării de sine şi a disciplinei. Deşi la exterior este acum pe deplin o creatură a pământului şi stăpânul său, nemaifiind acel „jumătate înger, jumătate om” al creştinismului tradiţional, această aspiraţie este adânc gravată în textura existenţei umane şi se manifestă într-un fel sau altul, uneori chiar violent, atunci când mijloacele fireşti, normale nu sunt receptive la ea.

Omul are impresia că este deţinătorul tuturor lucrurilor, cuceritorul şi stăpânul de necontestat al întregii naturi, ca şi când ar fi însuşi creatorul ei. Dar acest sentiment al proprietăţii şi al puterii se împleteşte foarte adesea cu o remarcabilă lipsă de responsabilitate şi de înţelegere a dreptului la viaţă al celorlalte creaturi. Dominaţia omului este prea adesea un abuz asupra naturii, mai mult decât o întrebuinţare legitimă a sa. Vocile ecologiştilor se mai înalţă pe ici, pe colo, dar de obicei pier înghiţite de vocea mai puternică ce, în numele bunăstării umanităţii, doreşte să facă stăpânirea omului asupra pământului să devină absolută şi desăvârşită, indiferent de ceea ce ar putea însemna asta pentru pământul în sine şi creaturile sale. Aici ne confruntăm cu situaţia tragică în care afirmarea drepturilor nelimitate şi a puterii omului asupra pământului face ca viaţa omului pe pământ să fie încă şi mai dificilă, mai periculoasă, ducând într-o direcţie care, dacă va fi urmată în continuare, ar putea însemna sfârşitul atât al acestei dominaţii, cât şi al însăşi vieţii omului. În versetele coranice ni se aminteşte: Diavolul îl ispiti spunând: «O, Adame! Îţi voi arăta Copacul nemuririi şi-al unei împărăţii nepieritoare!» (XX; 120), cu referire la o putere faustiană care doar pare să nu fie nimicitoare, dar care prezintă întotdeauna pericolul de a-l distruge pe acela care o va mânui. Nemaifiind custodele pământului dar continuând să se prevaleze de această putere, omul se află în pericolul de a pierde şi autoritatea pe care o are asupra acestuia. S-ar părea că el nu poate trăi paşnic pe pământ, mulţumindu-se să fie o simplă creatură pământească. Pierderea dimensiunii transcendente a făcut precară însăşi vieţuirea terestră.

S-ar putea, oare, concluziona de aici că un umanism secular de tipul celui cultivat iniţial în timpul Renaşterii este fundamental contradictoriu şi greşit? Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi despre om, despre apărarea demnităţii şi a drepturilor sale, separat de „chipul divin” care l-a făcut să fie om, care i-a conferit atât demnitatea, cât şi libertatea. Altfel, umanismul nu este decât o reabilitare a concepţiei teomorfe despre om, cu infra-umanul spre care este atras în zilele noastre prin mijlocirea numeroaselor sale invenţii şi creaţii. Cel care doreşte să vorbească despre om s-ar cuveni să fie preocupat de om în ansamblul său sau să nu mai vorbească deloc despre el, iar cel care doreşte să vorbească despre om şi lumea sa trebuie musai să ia mai întâi aminte cine este omul şi a cui este, de fapt, lumea despre care se vorbeşte. Fără considerarea acestor întrebări şi descoperirea răspunsurilor potrivite, speranţa într-o relaţie armonioasă între om şi lumea sa este, într-adevăr, firavă, iar multitudinea perspectivelor viitoare ale următoarei şi încă şi mai decisivei cuceriri a naturii se transformă în himeră, în vis, fiindcă înlăuntrul omului zac puteri pe care nicio ştiinţă „pământească”, chiar de s-ar întinde până la Pleiade, nu va putea vreodată să le înţeleagă, să le dezvăluie sau să le controleze.
Ştiinţa modernă îi poate prilejui omului cunoaşterea alcătuirii sale sub aspect chimic sau biologic, ori chiar a locului din spaţiul galactic în care se situează, însă această formă a ştiinţei nu-i poate spune cine este el, unde se afla înaintea existenţei sale pe pământ şi unde va ajunge după isprăvirea acesteia. Nu-i poate dezvălui unde se situează din perspectiva a ceea ce se numeşte „spaţiu existenţial”, în ierarhia existenţei universale, aşadar nu-i poate oferi o orientare fiindcă pentru orientarea vieţii sale, omul ar trebui să ştie de unde vine, unde trebuie să ajungă şi, înainte de orice, cine este.

În situaţia aceasta, în care cunoaşterea omului este imperios necesară dar rămâne totuşi, de-a dreptul imposibil de descoperit prin mijloacele obişnuite ale învăţăturii de care dispunem în zilele noastre - când până şi învăţăturile teologice creştine tradiţionale cu privire la om au cedat, în unele cazuri, ispitei microscopului şi telescopului, ducând la apariţia unei pseudo-înţelepciuni care atacă însăşi rădăcina conceptului iudeo-creştin de om şi de demnitate a sa -, poate că nu ar fi lipsit de înţelepciune să ne îndreptăm către învăţăturile islamului. Aceasta fiindcă în islam, ca şi în alte religii revelate, se poate găsi adevărul despre natura lucrurilor şi despre om în special, dar şi pentru că islamul reafirmă explicit şi pe deplin adevărurile exprimate într-un mod diferit de creştinism şi celelalte tradiţii revelate. Mai mult decât atât, islamul, aparţinând aceluiaşi trunchi spiritual ca şi iudaismul şi creştinismul, înfăţişează o doctrină despre om nu chiar atât de îndepărtată de perspectiva lumii occidentale încât să fie considerată de cei ultra-sofisticaţi şi de aşa-zişii „realişti” drept „exotică” dar nerelevantă, fiind totodată suficient de originală şi de deosebită pentru a-i părea interesantă occidentalului care caută un răspuns la întrebarea „cine este omul”? S-ar putea spune, de fapt, că în învăţăturile diferitelor religii omul poate descoperi diverse elemente ale propriei sale naturi universale, aspecte ale „Omului Universal” pe care îl reflectă fiecare om în parte.

Dacă anumite religii sunt fundamentate pe încarnarea lui Dumnezeu în decursul istoriei umanităţii sau pe Dumnezeul-om, islamul se întemeiază pe întâlnirea dintre Dumnezeu - considerat în Absolutul său şi om – în deplina sa natură, ca teofanie a Numelor şi Calităţilor lui Dumnezeu. Toate creaturile reflectă un anumit aspect al Divinului, la fel cum o imagine se reflectă într-o oglindă. Omul, însă, este singurul care reflectă ansamblul Numelor şi Calităţilor Divine ba chiar, mai mult decât atât, face acest lucru într-un mod central/concentrat şi conştient. În virtutea acestei relaţii deţinute vis-à-vis de Dumnezeu, omul este o „fiinţă centrală” în această lume, situată întotdeauna într-un „spaţiu existenţial” în care se manifestă dimensiunea verticală, transcendentă. Fie că este conştient sau nu de acest lucru, situarea omului în acest „spaţiu” nu este doar orizontală şi materială. Axa verticală, spirituală se află tot timpul înaintea sa. Realitatea este întotdeauna tridimensională pentru om, indiferent dacă acesta alege să trăiască într-o lume bidimensională, o lume materială lipsită de dimensiunile adâncimii ori înălţimii (al-tul), sau dacă realizează pe deplin cea de-a treia dimensiune, infinită, dincolo de suprafaţa orizontală limitată, a existenţei cu care se asociază de obicei pe sine, iar în zilele noastre, mai mult decât oricând, chiar dacă-şi ia zborul spre galaxii sau se scufundă în adâncurile oceanelor. Această poziţie centrală este implicită condiţiei umane iar omul nu poate evada din ea, tot aşa cum nu poate evita să se nască într-un anumit timp şi spaţiu. De aceea este el numit reprezentantul/viceregele lui Dumnezeu pe pământ (khalifat Allah).

Omul a fost învăţat numele tuturor lucrurilor, după cum se afirmă în Coran: El l-a învăţat pe Adam toate numele făpturilor (II; 31), aceasta însemnând că i s-a înmânat puterea şi stăpânirea asupra tuturor lucrurilor în virtutea faptului de a fi reprezentantul/viceregele lui Dumnezeu (khalifah) pe pământ. Numai că acest atribut de khalifah se îmbină cu însuşirea denumită `abd, respectiv calitatea de a se afla permanent într-o deplină supunere faţă de Dumnezeu. Omul are dreptul de a domni asupra pământului ca şi khalifah doar cu condiţia să rămână într-o supuşenie deplină faţă de El, adevăratul stăpânitor asupra naturii. Autoritatea şi puterea omului asupra naturii este numai o putere de împrumut, care i-a fost dăruită fiindcă reflectă Numele şi Calităţile Divine.

Islamul nu acceptă ideea încarnării şi nici relaţia de filiaţie între Dumnezeu şi om. El accentuează, însă, natura teomorfică a omului, faptul că Dumnezeu i-a insuflat omului din Spiritul Său şi a creat o fiinţă în care se reflectă pe deplin Numele şi Calităţile Sale, pentru că, aşa cum a spus Profetul, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Islamul respinge şi ideea păcatului originar. El face apel nu la voinţa omului, care a fost distorsionată ulterior acelui eveniment sau act pe care creştinismul îl zugrăveşte atât de amănunţit ca fiind păcatul originar, ci la inteligenţa sa, cea existentă în natura primordială a omului (al-fitrah), natura interioară proprie omului înainte de căderea pe pământ (hubft) şi pe care omul încă o poartă undeva, adânc, în interiorul său.

Prin natura sa primordială omul este întotdeauna un desăvârşit khalifah al lui Dumnezeu, numai că el este uitător din fire şi, astfel, are permanent nevoie de revelaţia şi graţia divine, aşa cum o confirmă de altfel şi creştinismul. Fiind uitător, omul este înclinat să încerce să beneficieze de avantajele puterii şi ale privilegiului de care dispune în calitate de khalifah al lui Dumnezeu, omiţând totodată să rămână `abd al Său. Condiţia şi drama omului modern, din perspectiva islamică, rezidă în aceea că el doreşte să facă uz de inteligenţa şi de puterea sa ca fiinţă teomorfică pentru stăpânirea pământului şi chiar a cerului, fără să accepte faptul că este el însuşi o fiinţă teomorfică şi fără să realizeze responsabilităţile care decurg din ocuparea unei poziţii atât de centrale şi de suverane pe pământ. Omul vrea să joace rolul lui Dumnezeu, să creeze şi să distrugă, să domine şi să stăpânească fără să realizeze că nu este Dumnezeu, ci o imagine, o reflexie a Numelor şi Calităţilor Sale. Este ca şi când o umbră ar dori să joace rolul obiectului a cărui umbră este, sau ca şi când zgomotul ar fi de ajuns pentru cucerirea spaţiului. Marcantul dezechilibru din prezent dintre om şi natură, ca şi între om şi el însuşi, ar putea fi rezumat, în termeni islamici, spunând că omul doreşte să rămână khalifah - aşa cum a fost creat, fără a fi şi `abd - ceea ce a fost de asemenea creat să fie dată fiind acea enigmatică libertate de a se răzvrăti chiar împotriva a ceea ce este în realitate. De fapt, dovada cea mai vădită a naturii teomorfice a omului este, indirect, aceea că se poate răzvrăti împotriva sa însuşi, împotriva propriei sale naturi şi să înceteze de a mai fi, cel puţin pentru o vreme, ceea ce este cu adevărat.

Cu toate acestea, omul nu-şi poate uita cu totul fiinţa interioară, natura teomorfică, fiindcă, oricât de mult s-ar strădui să plutească la suprafaţa fiinţei sale şi să se îndepărteze de Centru, el poartă Centrul în interiorul său şi, mai devreme sau mai târziu, Centrul se manifestă într-un fel sau altul atât la periferie, cât şi la suprafaţă. Aceasta, deoarece a fi făcut după chipul lui Dumnezeu în sensul de a fi teofania Numelor şi Calităţilor Sale este o realitate care se regăseşte în însăşi condiţia umană. Islamul afirmă caracterul primordial al naturii teomorfice a omului şi poziţia sa aparte în univers vis-à-vis de Dumnezeu, referindu-se la un pact făcut între Dumnezeu şi om încă dinaintea creării lumii. În Coran se afirmă: Când Dumnezeu făcu să iasă o seminţie din coapsele fiilor lui Adam, El îi puse să mărturisească împotriva lor înşişi: „Nu sunt eu Domnul vostru?” Ei spuseră: „Da, aşa mărturisim!” (VII; 172). Din această încuviinţare se întrevede secretul destinului omului, fiindcă prin reiterarea sa omul a acceptat povara credinţei (amânah) pe care nicio altă creatură în afară de el nu a îndrăznit s-o accepte. Noi am înfăţişat cerurilor, pământului şi munţilor păstrarea credinţei, însă ei au refuzat să o ia asupra lor şi au fost cuprinşi de groaza ei. Numai omul a luat asupra sa această povară. (XXXIII; 72).

Această însărcinare a cărei acceptare a fost refuzată de către întreaga creaţie este chiar povara domniei lui Dumnezeu pe pământ, a credinţei însăşi în înţelesul ei cel mai profund. Acceptarea acestei însărcinări înseamnă acceptarea libertăţii şi, totodată, a responsabilităţii atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de ansamblul creaturilor. Înseamnă libertatea de a transcende toate nivelurile existenţei şi de a ajunge la Prezenţa Divină, depăşind chiar şi condiţia de înger după cum se afirmă în scrierile islamice. Mai înseamnă, însă, şi posibilitatea de a se răzvrăti, de a nega realitatea după care este reprodus chipul omului. Măreţia condiţiei umane stă tocmai în caracterul sublim al ţelului care poate fi atins şi în groaza abisală de riscul inerent al situaţiei. Oricare ar fi calea aleasă, omul nu se poate sustrage de la măreţia condiţiei sale – faptul că se situează la intersecţia dimensiunilor „orizontală” şi „verticală” ale realităţii. Chiar şi atunci când se străduieşte să uite de această natură şi se consideră pe sine doar un animal care, cine ştie cum, se întâmplă să gândească, el tot nu poate evada din dimensiunea cosmică a fiinţei sale, doar că în acest caz riscă să ducă la distrugerea întregului mediu terestru şi chiar al mediului cosmic care îl înconjoară.

Apoi, omul nu poate evita consecinţele acelui pact originar în virtutea căruia a acceptat însărcinarea (amânah) din partea lui Dumnezeu, primind anumite drepturi dar delegându-i-se şi anumite responsabilităţi. Tradiţia sau religia în sensul său universal (al-din) este, atunci, inerentă condiţiei umane. Antropologia spirituală a islamului consideră din drept condiţia necesară pentru o deplină umanitate. Ca omul să trăiască lipsit de din ar însemna să fie uman doar accidental, ar însemna să fie lipsit de o clauză absolut esenţială şi anume de acceptarea poverii (amânah) pe care o reprezintă şi care defineşte condiţia umană. Astfel s-ar putea reconfirma punctul de vedere menţionat anterior şi anume că un umanism fără realizarea naturii teomorfice a omului este, din perspectiva islamică, nici mai mult nici mai puţin decât o contradicţie, o absurditate. Şi, ca să ne exprimăm delicat, poate că experienţa ultimelor două secole din Occident nu a contrazis această considerare islamică. Desprins din arhetipul său transcendent şi spiritual, omul întâmpină cele mai mari dificultăţi în a rămâne doar uman, în a nu fi târât în infra-lumea creată de însuşi omul secularizat.

* * *

Concepţia islamică despre om este rezumată în doctrina despre al-insân al-kâmil, omul universal sau omul desăvârşit, o doctrină ale cărei esenţă şi deplină manifestare sunt întrunite în Profetul islamului şi ale cărei prezentare şi formulare au fost lăsate în seama unor înţelepţi şi sfinţi apăruţi mai târziu, precum Ibn `Arabi şi Jalâl al-Din Rûmi. De fapt, gnoza islamică (al-`irfan) gravitează mai tot timpul în jurul celor două axe ale unităţii (al-`irfan), care se ocupă de Dumnezeu, de Numele şi Calităţile Sale, şi de al-insân al-kâmil, care se ocupă de om şi de cosmos. Prima studiază Originea şi Sursa creaţiei, cea de-a doua - manifestarea şi revenirea lucrurilor la Sursă. Ori, am putea spune că cea dintâi corespunde primei „mărturisiri” sau Shahâdah din islam, La ilâha ill'-Allah [Nu există alt dumnezeu în afara lui Dumnezeu], iar cea de-a doua următoarei „mărturisiri”, Muhammadan rasul Allah [Muhammad este Mesagerul lui Dumnezeu]. Muhammad este Omul Universal par excellence şi, totodată, chintesenţa întregii creaţiei, a tot ceea ce este pozitiv în manifestarea cosmică. Deşi la exterior omul este doar o fărâmă din univers, el conţine în interiorul şi în adâncul său o realitate care constituie sursa universului însuşi – acesta fiind şi motivul pentru care, chiar şi ca om căzut, care şi-a uitat propria natură, dispune de puterea de a domina natura.

Din strălucirea pură a stelelor, hrana sufletelor curge la nesfârşit către stelele din ceruri.
În exterior suntem conduşi de-aceste stele, însă natura noastră lăuntrică a devenit conducătorul cerurilor.
Prin forma ta exterioară tu eşti un microcosmos,
Dar, de fapt, nu eşti altceva decât un macrocosmos.
În aparenţă, ramura este cauza fructului,
Dar, în fapt, ramura există datorită fructului.

(Rumi) [2]

[Adaptare a traducerii lui Walter Fotescu din limba engleză]

Omul spiritual, deşi la exterior este dominat de propria-i fire, înlăuntru este stăpân asupra lucrurilor fiindcă, mai presus de orice altceva, a ajuns să-şi învingă natura interioară. S-ar putea adăuga şi că în zilele noastre, când omul se mândreşte atât de tare cu cucerirea naturii, are loc fenomenul opus, şi anume o cucerire aparentă şi exterioară a naturii combinată cu o completă lipsă de ascetism, disciplină spirituală şi negare de sine care, în felul acesta, fac ca omul să fie mai mult decât oricând prizonierul propriilor sale impulsii şi înclinaţii fireşti. Omul spiritual, însă, care şi-a înfrânt impulsiile, care este oglindirea Omului Universal, realizarea şi întruchiparea sa, este polul care atrage Universul însuşi, într-atât încât Jalâl al-Din Rumi, acel sublim poet al spiritului, a putut mărturisi:

În pieptul meu vinul de rând nu-şi fierbe tăria: cerşeşte fermentul.
Astrele rămân în urma mea rotindu-se ameţitor: ele cerşesc conştiinţa.
Vinul, el se-mbată de mine, nu eu mă-mbăt de el!
Lumea, din mine-şi ia fiinţă, nu eu fiinţă-mi iau din ea! [3]

[Adaptare a traducerii lui Walter Fotescu din limba engleză]

Omul Universal, a cărui doctrină metafizică nu poate fi, din păcate, expusă aici pe larg, este, atunci, suma tuturor nivelurilor existenţei, oglinda de ansamblu aşezată în faţa Prezenţei Divine şi, totodată, arhetipul suprem al creaţiei. Este prototipul omului, realitatea pe care omul o poartă în formă latentă în interiorul său şi pe care o poate realiza dacă există aspiraţie, persistenţă şi, bineînţeles, sprijin divin. Este suficient ca omul să-şi dea seama de întreaga potenţialitate a propriei sale existenţe pentru a deveni pe deplin conştient de sine însuşi, pentru a descoperi comoara adevăratei fericiri şi a păcii pe care o caută în exterior, cine ştie pe unde, şi pe care nu pare să o găsească niciodată.

Tu, cel ce rătăceşti prin pustiuri departe de propria-ţi conştiinţă,
Întoarce-te în tine să-ţi vezi întreaga existenţă.
Căci tu eşti calea şi realitatea perfecţiunii.
Tu eşti acela în care sălăşluieşte neasemuita conştiinţă a lui Dumnezeu.

(Abu' 1-Mawàhib al-Shâdhili) [4]

Ni se reaminteşte aici sfatul înţelepţilor medievali din Occident: Mai presus de orice, fii sincer cu tine însuţi.

Dimensiunea cosmică a omului poate suscita anumite proteste din partea teologilor, precum că aceasta ar şterge deosebirea dintre graţia divină şi natura umană, reducând omul la un modest „om natural”. Creştinismul, răspândindu-se într-o lume care suferea ca urmare a accentului prea intens aşezat asupra raţionalismului şi naturalismului, a trebuit, cel puţin în teologia sa oficială, să traseze o distincţie clară între natură şi graţia divină. Islamul nu a fost pus în faţa aceleiaşi situaţii. Din acest motiv şi din altele, doctrinele sale sunt astfel încât el consideră natura însăşi drept o lucrare a lui Dumnezeu, o lucrare în ale cărei vene curge graţia izvorâtoare din Creatorul Însuşi. Dintr-un anumit punct de vedere omul mai este şi o „fiinţă naturală”, fără a fi, cu toate acestea, lipsit de graţia divină. Este natural fără a fi redus la omul natural al Renaşterii sau la acela al lui Rousseau şi al enciclopediştilor francezi. Toată chestiunea referitoare la legea naturală, păcatul originar, rolul naturii umane în realizarea spirituală şi altele asemenea este abordată, în Islam, într-o lumină diferită iar aceste întrebări îşi aduc, fireşte, contribuţia la înţelegerea omului şi a rolului său în lume. Considerând omul în natura sa primordială (al-fitrah) şi conferind fiecărui musulman funcţiunea preoţească şi sacerdotală, islamul a înlăturat distincţia acută dintre religios şi secular, ori sacru şi profan, făcând din om o fiinţă naturală care este, totuşi, simbolul cel mai nemijlocit din natură al lumii spirituale şi care se află în directă legătură cu această lume.

Mai mult decât atât, în virtutea faptului că este khalifah al lui Dumnezeu pe pământ şi ocupă un loc central, omul constituie, pentru natură, conductul graţiei divine. Omul spiritual este mijlocul prin care natura se alimentează din viaţa spirituală, fiind astfel ferită de asfixiere şi de distrugere, aşa cum o confirmă de altfel şi scriitorii occidentali ai tradiţiei hermetico-alchimice Flamel şi Jacob Böhme. Dacă omul ar fi să înceteze cu totul să urmeze o viaţă spirituală şi ar pierde legătura cu lumea spirituală, el ar înceta de asemenea să mai fie o sursă de lumină pentru natură şi s-ar întoarce la distrugerea şi desconsiderarea acesteia. Relaţia dintre societăţile industriale moderne şi natura virgină ar trebui să ofere ocazia unui răgaz pentru reflectarea asupra acestei relaţii.

Constituţia omului şi relaţia sa cu Dumnezeu şi cu natura nu pot fi pe deplin înţelese fără analizarea înţelesului şi rolului inteligenţei şi ale raţiunii, prin intermediul cărora omul încearcă să domine lumea. În primul rând trebuie făcută o distincţie clară, care se uită deseori în zilele noastre, între intelect – facultatea care cunoaşte instantaneu şi în totalitate şi raţiune – a cărei rădăcină latină (ratio) îi dezvăluie funcţiunea de analiză şi de departajare. Islamul se adresează intelectului omului, al cărui rol este cunoaşterea principiilor lucrurilor şi care, în cazul în care funcţionează normal şi este sănătos (salim), va ajunge la doctrina islamică fundamentală a Unităţii (al-tawhid). De fapt, rolul revelaţiei este înlăturarea acelor obstacole care împiedică inteligenţa să funcţioneze într-un mod sănătos. Altfel, intelectul omului confirmă adevărurile religiei iar islamul se bazează pe un adevăr evident şi aflat în natura lucrurilor.

În ceea ce priveşte raţiunea, aceasta este precum umbra şi reflectarea intelectului. Dacă este utilă pentru intelect şi pentru revelaţie care, tot astfel, izvorăşte din Intelectul sau Logosul Suprem, atunci este un instrument pozitiv ce poate ajuta omul să parcurgă drumul de la multiplicitate la Unitate. Dacă, însă, se răzvrăteşte împotriva propriei surse, împotriva intelectului şi a revelaţiei, atunci raţiunea devine focar de dizarmonie şi de disoluţie. Şi alte creaturi sunt dotate cu inteligenţă în sensul că reflectă anumite aspecte ale divinului şi, de asemenea, ale inteligenţelor cosmice, însă omul este singurul care posedă această polarizare subiectivă a adevăratei inteligenţe pe care o numim raţiune, de aceea el fiind şi singurul care poate distruge armonia firească a naturii.

Dacă omul modern a putut să domine dar, în acelaşi timp, să distrugă natura şi pe sine însuşi într-o mai mare măsură decât oamenii civilizaţiilor anterioare, acest lucru a fost posibil tocmai fiindcă prin el raţiunea a fost făcută să fie independentă de principiul său. În aceste condiţii, raţiunea devine asemenea unui acid care pătrunde prin ardere ţesătura universului rămânând, totodată, neputincioasă în faţa forţelor infra-umane şi iraţionale care se răzvrătesc împotriva sa de dedesubt, tot aşa cum raţiunea s-a răzvrătit împotriva intelectului de deasupra sa. Relaţia dintre raţionalism şi moştenirea spirituală şi intelectuală împotriva cărora s-a răzvrătit pe de o parte şi iraţionalitatea timpurilor moderne pe de altă parte sunt foarte asemănătoare; sunt, de fapt, aproape acelaşi lucru ca şi umanismul care s-a răzvrătit împotriva conceptului teomorfic despre om doar pentru a sfârşi prin a fi ameninţat de forţele infra-umane pe care le-a dezlănţuit tot el. Islamul, în vreme ce-l consideră pe om ca fiind esenţialmente o inteligenţă care dispune de voinţa şi de puterea de a săvârşi acţiuni şi pune accentul pe cunoaştere ca mijloc de mântuire şi de eliberare, respinge totuşi poziţia adoptată de raţionalism şi limitarea de către ea a intelectului la propria sa oglindire constituită, aşa cum se înţelege de obicei, de raţiune. Pentru islam, universul minţii este mult mai vast decât se consideră îndeobşte. El este, în realitate, locusul Prezenţei Spiritului Divin, însă pentru a deveni conştient de această Prezenţă omul trebuie să pătrundă dincolo de suprafaţa minţii cu care se identifică de regulă pe sine. Pentru a-l cita din nou pe Rūmī:

Câte lumi îmbrăţişează principiul Raţiunii!
Cât de adânc e-oceanul nesfârşit al Raţiunii!
Pe-acest măreţ ocean formele omeneşti
Plutesc rătăcitoare, asemenea bulelor ce ies la suprafaţă;
Da, asemenea cupelor ce stau la suprafaţă până ce-s umplute;
Şi când sunt pline, aceste cupe se scufundă-n apă.
Oceanul Raţiunii nu poate fi văzut nicicând, atât e de aproape;
Impregnează-te de-această Prezenţă!
Nu fii asemenea urciorului cu fundul plin, dar uscat la buză;
Ori ca un călăreţ purtat orbeşte-n depărtări,
Ce nu poate vedea bidiviul pe care călăreşte. [5]

[Adaptare a traducerii lui Walter Fotescu din limba engleză]

Poziţia centrală şi ansamblul condiţiei umane sunt chiar cele care fac imposibilă orice evoluare „liniară” şi „orizontală”. Într-un cerc nu se poate atinge un punct mai central decât este centrul însuşi. Odată aflat în centru, te poţi deplasa fie în sus, fie în jos, însă nu mai departe decât te-ai deplasa în direcţia orizontală. Perspectiva evoluţionistă a omului ca animal, care rămâne deschisă dezbaterii până şi din punctul de vedere al biologiei, nu ne poate dezvălui prea multe despre adevărata natură a omului; nu mai multe, de altfel, decât o pot face teoriile a numeroşi antropologi care discută despre antropologie fără măcar a şti cine este omul – anthropos - şi fără a percepe totalitatea condiţiilor existenţei universale pe care omul le poartă în el aici şi acum.

`Alì, vărul şi ginerele Profetului, a fost cândva întrebat: ce era înainte de Adam? A răspuns Adam, iar la întrebarea ce era înaintea acestui Adam? el a răspuns din nou Adam, adăugând că dacă i s-ar pune această întrebare până la sfârşitul lumii, el ar continua să repete Adam. Această zicere vrea să însemne că indiferent când a apărut omul în matricea timp-spaţiu a acestei lumi, realitatea sa metafizică, Omul Universal, a existat dintotdeauna. Ea nu a putut deveni în vreun fel ci este, fiindcă transcende timpul şi devenirea. Mai mult decât atât, este arhetipul etern care determină sensul condiţiei umane, acela pe care omul îl reflectă şi îl poartă permanent, în stare latentă, în interiorul său în orice timp şi spaţiu. Cei care dezbat despre evoluţia viitoare a omului nu realizează, probabil, că cele mai înalte capacităţi ale existenţei nu se situează într-un timp viitor, ci se manifestă aici şi acum, deasupra omului şi totuşi la îndemâna sa. La drept vorbind, trebuie remarcat că modul în care omul „evoluează” în zilele noastre face încă şi mai anevoioasă atingerea acestor înalte stări de conştienţă şi de fiinţare de a căror existenţă a început, de altfel, să se îndoiască chiar el, iar alţi oameni, trăind în aceeaşi atmosferă de îndoială, se străduiesc să atingă aceste stări prin „scurtătura” oferită de droguri şi pastile mai degrabă decât prin disciplină spirituală. S-ar putea spune că natura completă şi centrală a condiţiei umane, derivând din natura teomorfică a omului, face ca relaţia sa cu alte stări ale fiinţei să nu fie una temporală, ci una spaţială. Omul şade la întretăierea dimensiunilor verticală şi orizontală cuprinzând amplitudinea şi anvergura existenţei universale în sine însuşi, aici şi acum. Lui îi revine să scormonească în adâncul său pentru a-şi da seama cine este, pentru a ajunge la realizarea acestor stări care conţin întreaga sa natură. Nicio transformare în timp, niciun proces pe parcursul căruia omul trăieşte din ce în ce mai mult la suprafaţa fiinţei sale, fugind de el însuşi şi de trebuinţele naturii sale interioare, nu va purta vreodată evoluarea speciei umane spre planurile superioare.
Problema acută din zilele noastre o constituie, în schimb, împiedicarea căderii omului în infra-lume, cu care se confruntă din cauză că şi-a respins propria origine transcendentă şi prototipul. Omul modern doreşte să ucidă zeii fără să se distrugă pe sine. Vrea să respingă divinul şi, totuşi, să rămână pe de-a-ntregul uman. Islamul a luat în considerare cu toată seriozitatea această chestiune şi a oferit un răspuns cu care vom şi încheia prezenta discuţie. În câteva locuri din Coran apare menţionată expresia „Faţa sau Chipul lui Dumnezeu” (wajh Allah), ca de exemplu în versetele: Totul de pe pământ este pieritor, numai faţa Domnului (LV; 26-27) şi Totul este pieritor în afară de Faţa Sa. (XXVIII; 88).

Aproape toţi înţelepţii musulmani au căzut de acord că „Faţa sau Chipul lui Dumnezeu”, singurele nepieritoare şi perene, reprezintă aspectul spiritual al naturii umane. În ultimă instanţă, trupul moare şi chiar elementele inferioare ale psihicului pier sau cel puţin sunt integrate într-o fiinţare la un nivel superior, respectiv în aceea a spiritului. Singurul, doar elementul spiritual este etern. El este atât faţa pe care omul a orientat-o înspre Dumnezeu, cât şi faţa pe care Dumnezeu a întors-o către om. „Faţa sau Chipul lui Dumnezeu” îmbrăţişează o realitate globală, un aspect constituit de înfăţişarea spirituală a omului şi un altul de înfăţişarea pe care Dumnezeu o arată creaţiei sale şi reprezentantului/viceregelui său pe pământ, omul. Este aceeaşi realitate care se înţelege în islamul şiit prin natura interioară a Imamului. Imamul semnifică legătura dintre Dumnezeu şi om - fiinţa spirituală în care se întâlnesc ordinele divin şi uman.

Reflectarea asupra „Feţei lui Dumnezeu” înseamnă realizarea faptului că omul nu poate distruge imaginea divină fără a se distruge pe sine. Exclamaţia poetică a lui Nietzsche, în secolul al XIX-lea, Dumnezeu a murit! - un strigăt care a fost acum transformat, în unele cercuri, într-o afirmaţie teologică şi este propagat, depăşindu-se cu mult intenţia şi înţelesul pe care-l are, de către cei care caută senzaţionalul şi care par a avea prea puţină consideraţie faţă de credinţa celor vii, dar şi a celor morţi, pentru care Dumnezeu este etern prezent şi viu – nu-şi poate avea ecoul decât în aserţiunea că omul este mort, omul ca fiinţă spirituală şi liberă. Omul nu poate distruge faţa pe care Dumnezeu a întors-o către el fără să distrugă faţa pe care omul a orientat-o înspre Dumnezeu şi, prin consecinţă, spre tot ceea ce este etern şi nepieritor în el, constituind sursa demnităţii umane, unica realitate care conferă vieţii înţeles. Inepuizabila bogăţie a simbolului „Faţa sau Chipul lui Dumnezeu” ar trebui să aibă mult înţeles pentru omul modern, care caută cu disperare un înţeles în viaţă şi aspiră la păstrarea demnităţii umane; el este, însă, prea puţin preocupat de cealaltă jumătate a acestei realităţi, şi anume de „Chipul lui Dumnezeu”, acel aspect al Divinului care s-a întors către noi, fiinţele umane.

Pentru a se cunoaşte pe sine însuşi, omul trebuie să ajungă să cunoască „Faţa lui Dumnezeu”, realitatea, aceea care îl configurează din înălţimi. Nici zborurile în spaţiul extraterestru, nici plonjările în adâncurile oceanelor, nici schimbările impuse de moda şi habitudinile vieţii exterioare nu alterează natura omului şi poziţionarea sa vis-à-vis de Real. Studiile biologice sau ale psihologiei convenţionale, care iau în considerare doar aspectele exterioare ale naturii umane, nu pot nici ele să-i dezvăluiască omului cine este şi cum ar trebui să se „orienteze” în călătoria al cărei ţel este întâlnirea cu Realul. Omul se poate cunoaşte pe sine însuşi numai prin realizarea naturii sale teomorfice. Doar rămânând conştient de amprenta divină pe care o poartă sufletul său poate omul spera să rămână uman. Numai atracţia celestului îl poate împiedica să fie târât de gravitaţie în abisul existenţei sub-umane. Şi este o trăsătură remarcabilă a condiţiei umane, aceea că indiferent unde s-ar găsi şi indiferent de condiţia în care s-ar afla, omul poate întotdeauna afla cerul de deasupra sa şi forţa de atracţie care îl antrenează către Infinit şi Etern.


NOTE

[1] A Noranda, Conferinţă susţinută la Manifestarea Universală din Montreal în 4 septembrie 1967.
[2] R. A. Nicholson, Rumi, Poet and Mystic, London, Allen and Unwin, 1950. p. 124.
[3] Ibid. p. 141.
[4] M. Smith, The Sufi Path of Love, London, Luzac and Co., 1954, p. 72.
[5] R. A. Nicholson, op. cit., p. 106.