(matâr; hidhab; ghît/ghaît; shita)
Simbol coranic, ploaia reprezintă "binecuvântarea" pe care Dumnezeu, în îndurarea sa supremă, o acordă sau o refuă oamenilor. În măsura în care de ea depinde regenerarea regnului vegetal, ea este un dar al lui Dumnezeu, un dar confirmat de Coran: "Noi facem să cadă din cer o apă binecuvântată cu care facem să crească grădini şi grâne de secerat" (L, 9).
În acest fel, Coranul evocă ploaia de peste treizeci şi cinci de ori: "Dumnezeu! El este Cel ce a creat cerurile şi pământul şi trimite din cer apă cu care dă la iveală roade pentru traiul vostru" (XIV, 32).
O tradiţie islamică, fără îndoială apocrifă, consideră ploaia drept "lacrimile îngerilor" (...).
În rest, ca manifestare meteorologică evidentă, ploaia a servit adesea prezicerilor astromagice pentru numeroase acţiuni colective legate de viaţa comunităţii arabe.
Arabii se expun ploii ca unei binecuvântări divine, relevând în mod direct îndurarea (rahma, un alt termen pentru ploaie) lui Allah, întreaga generozitate a Creatorului. Apariţia norilor deasupra combatanţilor este un semn de bun augur; la înmormântarea unui om sfânt se menţionează cu plăcere că a plouat.
Una din primele manifestări păgâne, cea mai spectaculoasă fără îndoială, este procesiunea ploii urmată de o rugăciune publică numită "rugăciunea ploii" (salat al-istirka), a cărei origine ar fi abrahamică. Ulterior, în folclor, puterea de a aduce ploaia este conferită unor anume wali (sfinţi): o deschidere în cupola mormântului lor simbolizează această putere.
Acest fenomen se va dezvolta şi mai mult în Maghreb, unde supravieţuiesc, de altfel, la berberi, rituri păgâne care datează din cea mai îndepărtată antichitate. Accepţia maghrebiană a cuvântului ghaith (ploaie care cade după salat al-istirka, "Invocaţia ploii") corespunde, pe scurt, ideii puterii divine exprimată în versetul 28 din sura XLII: "El este Cel ce face să cadă ploaia când oamenii sunt deznădăjduiţi".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu