Foqara (pluralul de la faqir – sărac cu duhul) din primele timpuri nu căutai decât ceea putea să le ucidă sufletele şi să le întărească inimile, în timp ce noi, ceilalţi, nu facem decât contrariul : nou căutăm ceea ce ne ucide inimile şi ne întăreşte sufletele. Ei nu se străduiau decât să se sustragă pasiunilor şi să-şi detroneze egoul – în ceea ce ne priveşte, noi aspirăm la satisfacerea dorinţelor noastre senzuale şi la exaltarea egoului. În felul acesta ne-am întors cu spatele la uşă şi cu faţa la perete. Nu vă spun asta decât pentru că am văzut mila lui Dumnezeu copleşindu-l pe cel ce-şi omoară sufletul şi-şi întăreşte inima.
Cu siguranţă, noi înşine suntem fericiţi du mai puţin decât atât, dar numai ignorantul se mulţumeşte că nu a ajuns la capătul drumului. M-am întrebat dacă era, în afara pasiunilor şi a egoismului nostru, altceva care să ne îndepărteze de darurile divine, şi am găsit, ca al treilea motiv, absenţa nostalgiei spirituale. Căci intuiţiile nu sunt date în general decât celui a cărui inimă e străpunsă de o intensă nostalgie şi de o dorinţă adâncă de a contempla Esenţa Domnului său. Spre el se revarsă intuiţiile Esenţei divine până când el se stinge în Ea, eliberându-se de iluzia unei alte realităţi în afara Ei, căci spre asta îi conduce Ea pe toţi cei care o contemplă fără încetare. Dimpotrivă, cel care nu aspiră decât la ştiinţă sau la acţiune şi nimic mai mult, nu primeşte prea multe intuiţii. Nici nu s-ar bucura de ele de altminteri, pentru că aspiraţia lui vizează altceva decât Esnţa divină, şi Dumnezeu (lăudat fie numele Lui) îşi covârşeşte servitorul pe măsura aspiraţiilor sale. Desigur, fiecare om participă la Spirit, la fel cum oceanul are valuri, dar experienţa senzuală îi acaparează pe cei mai mulţi dintre oameni, ea le-a înhăţat inimile şi membrele şi nu-i lasă se se deschidă Spiritului, pentru că senzualitatea este contrariul spiritualităţii, iar contrariile nu se întâlnesc.
Vedem de altfel că scopul spiritual nu este atins nici prin multe lucrări, nici prin puţine, ci prin doar prin graţie, aşa cum spune sfântul Ibn ‘Atâ-Allâh (Dumnezeu să fie mulţumit de el) în Cuvintele de înţelepciune : « Dacă ar trebui să ajungi la El doar după dispariţia defectelor tale şi ştergerea pretenţiilor tale, n-ai mai ajunge niciodată la El. Dar când El vrea să te ridice, îţi acoperă calitatea cu a Lui, atributele cu ale Lui şi te ridică astfel la El prin ceea ce vine din partea Lui, nu prin ceea ce Îi revine din partea ta. »
Unul dintre efectele bunătăţii, graţiei şi generozităţii divine, este găsirea maestrului care educă spiritual, căci fără graţie divine nimeni nu l-ar găsi, nici nu l-ar recunoaşte, pentru că este mai dificil să găseşti un sfânt decât să-L găseşti pe Dumnezeu, aşa cum spune sfântul Abul-'Abbâs al-Mursi (Dumnezeu să fie mulţumit de el). La fel, în Cuvintele de înţelepciune ale lui Ibn ‘Atâ-Allâh, se spune : « Lăudat fie cel care-Şi arată sfinţii doar pentru a se arăta pe El însuşi, şi care nu-i conduce spre ei decât pe cei pe care vrea să-i conducă spre El. »
Nu este nicio îndoială că stăpânul locuitorilor Cerului şi Pământului, stăpânul nostru, Trimisul lui Dumnezeu (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dea pacea) era o manifestare deschisă, ca un soare pe un steag, şi în ciuda acestui lucru, nu toţi l-au văzut, ci doar câţiva. Altora, Dumnezeu l-a ascuns sub un voal, la fel cum îi acoperă pe sfinţi în faţa oamenilor timpului lor, într-atât încât ei îi calomniază şi nu-i cred. Martor e cartea lui Dumnezeu : « Tu îi vezi că se uită la tine, însă nu te văd. » (Coran, VII, 198) şi « Ei spuseră : Ce are, aşadar, acest trimis ? El mănâncă bucate şi umblă pe la târguri. » (Coran, XXV, 7), şi aşa mai departe, conform tuturor versetelor analoage. Şi două treimi, dacă nu mai mult, din Cartea divină vorbesc despre Profeţi (pacea fie asupra lor) calomniaţi de oamenii timpurilor lor. Printre cei care nu-l văzură pe Trimisul lui Dumnezeu (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dea pacea), era Abû Jahl (Dumnezeu să-l blesteme). Acesta nu văzu în el decât orfanul adoptat de Abû Tabil. La fel se întâmplă cu maestrul spiritual care este concomitent răpit (majdhûb) şi metodic (salik) şi care este concomitent beat şi sobru : numai unii îl găsesc.
Or, dacă-l găsim, acest maestru vede uneori că spiritul discipolului va fi eliberat de post, şi-l pune să postească. Alteori, dimpotrivă, îl va pune să mănânce până la saţietate în acelaşi scop. Uneori vede avantajul spiritual într-o creştere a activităţii sale exterioare, alteori într-o diminuare. Când în somn şi când în veghe. Uneori vrea ca ucenicul să evite oamenii, alteori dimpotrivă, îl sfătuieşte să-i frecventeze, căci se poate ca lumina interioară a discipolului să fi devenit dintr-o dată prea puternică pentru el, aşa încât maestrul se teme ca acesta să nu-şi piardă raţiunea, ca mulţi dintre discipolii timpurilor trecute şi ai zilelor noastre, care au devenit nebuni. Din cauza asta maestrul îl poate scoate pe discipol din retragerea spirituală, şi-l poate trimite să-i frecventeze pe oameni, astfel încât tensiunea sa spirituală să diminueze şi să fie ferit de nebunie. În egală măsură, dacă lumina sa interioară devine prea slabă, maestrul îl trimite în singurătate, ca să obţină putere, şi tot aşa. Iar Dumnezeu cunoaşte dezlegarea.
Puţin lipsi ca maeştrii spirituali să înceteze manifestarea din lipsa celor a căror inimă să fie animată de o dorinţă arzătoare de a-i urma. Dar Înţelepciunea divină nu seacă niciodată.
Vedem că itinerariul spiritual [1] este menţinut în mod necesar prin puterea şi forţa divină, care coboară prin maeştrii noştri şi Trimisul lui Dumnezeu (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dea pacea), precum şi maeştrii precedenţi. Aşa cum spunea sfântul Al-Mursi (Dumnezeu să fie mulţumit de el) : « Niciun maestru nu se arată discipolilor dacă n-a fost ales de inspiraţii (warîdât) şi dacă nu a primit o autorizare de la Dumnezeu şi de la Trimisul Său. » Prin binecuvântarea (barakah) acestei autorizaţii şi secretul pe care-l implică, este susţinută cauza noastră şi e salvată starea căutătorilor spirituali. Dar Dumnezeu este mai cunoscător.
Legat de ceea ce spuneam despre ataşamentul inimii de viziunea Esenţei Domnului nostru, niciunul dintre noi n-o deţine atâta vreme cât egoul nostru (nafs) nu s-a stins, şters, dispărut, plecat şi anihilat, aşa cum spune sfântul Abul-Mawâhib at-Tûnsi (Dumnezeu să fie mulţumit de el) : « Stingerea este ştergere, dispariţie, plecare de la tine însuţi şi încetare ». Cum spune sfântul Abû Madyan (Dumnezeu să fie mulţumit de el) : « Cine nu moare nu-L vede pe Dumnezeu ». Şi cum au confirmat toţi maeştrii Căii. Şi băgaţi de seamă, băgaţi de seamă dacă credeţi că că lucrurile solide sau subtile ni-L ascund pe Domnul nostru. Oh, Doamne, nu, doar iluzia (wahm) [2] ni-L voalează, şi iluzia este vană, aşa cum spune sfântul Ibn ‘Atâ-Allâh în Cuvintele de înţelepciune : « Dumnezeu nu-ţi este ascuns de vreo realitate care ar coexista împreună cu El, pentru că nu există realitate în afara Lui. Ceea ce ţi-L ascunde nu e decât iluzia că ar exista o realitate în afara Lui. »
Noi constatăm – dar Dumnezeu este mai cunoscător – că extincţia (al-fanâ) se produce, dacă Dumnezeu voieşte, în cel mai scurt timp printr-o metodă de invocare a Numelui Maiestăţii : Allâh. Am găsit această metodă la un maestru venerabil, sfântul Abul-Hassan aş-Şâdhili (Dumnezeu să fie mulţumit de el), menţionată în anumite cărţi pe care le posedă un erudit dintre fraţii noştri din clanul Benî Zarwâl, şi am primit-o în egală măsură de la maestrul meu spiritual, Abul-Hassan ‘Ali (Dumnezeu să fie mulţumit de el), sub un aspect puţin diferit, mai simplu şi mai direct. Aceasta constă în vizualizarea celor cinci litere ale Numelui spunând Allâh, Allâh, Allâh. De fiecare dacă când literele se dizolvau în imaginaţie, le reconstituiam, şi dacă se dizolvau de o mie de ori ziua şi de o mie de ori noaptea, le reconstituiam de tot atâtea ori ziua şi de tot atâtea ori noaptea.
Această metodă îmi procură deschideri imense, atunci când o practicam la începutul parcursului meu spiritual, timp de mai mult de o lună. Ea îmi aduse o mare pătrundere şi o intensă teamă reverenţioasă (heyba) [3] dar nu-i dădui importanţă, ocupat cum eram de invocaţia Numelui şi de vizualizarea literelor sale, până când luna se scurse. Atunci îmi apăru un gând : « El este Întâiul şi ultimul, Cel din afară şi Cel din lăuntru. » (Coran LVII, 2). La început, mă îndepărtai de la această insinuare, cu hotărârea de a nu o asculta, şi continuam să mă ocup de exerciţiul meu. Dar vocea nu mă părăsi. Insistă şi nu acceptă deloc refuzul meu de a o asculta, la fel cum nici eu nu acceptam modul ei de a se impune, şi nu o ascultai. Dar în cele din urmă, cum nu mă lăsa deloc în pace, îi răspunsei : « În ceea ce priveşte cuvintele Sale, că El este Primul şi Ultimul, şi că El este Cel din lăuntru, le-am înţeles cu prisosinţă. Dar nu-I înţeleg afirmaţia că El este Cel din afară, căci nu văd în exterior decât lucrurile create. » La care vocea răspunse : « Dacă prin Cel din afară ar înţelege El altceva decât exteriorul pe care-l vedem noi, ar trebui să nu-L căutam în exterior ci în interior. Dar eu îţi spun : El este Cel din afară. » Atunci am realizat că nu există altă realitate în afara lui Dumnezeu, şi că nu există în cosmos decât El, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.
Extincţia în Esenţa Domnului nostru se produce, dacă Dumnezeu o vrea, prin metoda pe care noi tocmai am descris-o, în puţină vreme, căci prin această metodă, meditaţia aduce fructe de dimineaţa până seara, dacă suspendarea gândirii a fost practicată destul îndelungat. Pentru minea, a adus rezultate după o lună şi câteva zile, dar Dumnezeu este cel mai cunoscător. Este sigur că dacă cineva ar practica această suspendare a gândirii timp de un an sau doi sau chiar trei, gândirea care s-ar produce mai apoi ar atinge un secret strălucitor [4].
Atunci am înţeles cuvântul profetic : « O oră de meditaţie este mai bună decât şaptezeci de ani de practică religioasă », dat fiind că printr-o asemenea meditaţie, omul este transportat din lumea creată în lumea purităţii, şi se poate spune la fel : de la prezenţa creatului la prezenţa Creatorului, şi Dumnezeu este chezaşul spuselor noastre.
Recomandăm tuturor celor care revin din starea de uitare (ghaflat) [5] spre starea de amintire (dhikr) să-şi fixeze inima spre viziunea Esenţei Domnului nostru, astfel încât Ea să-i acorde adevărurile Sale, aşa cum face cu cel al cărui inimă se leagă de Ea. Şi să nu se lase reţinut de fenomenele intuitive (wâridât) în detrimentul recitărilor prescrise (awrâd) de teamă ca acestea să nu-l împiedice să atingă scopul (al-murâd).
Note :
[1] Tarîqat – cale, metodă, acelaşi cuvânt desemnează confreria sufită.
[2] Al-wahm înseamnă concomitent iluzie şi imaginaţie. Este imaginaţia arbitrară, care obnubilează şi rătăceşte, în vreme ce at-khayal desemnează adesea imaginaţia ca facultate normală a sufletului, receptivă faţă de formele arhetipale. Transpuse în concepţiile vedantine, sunt cele două aspecte, negativ şi pozitiv, al maya, care voalează şi revelează concomitent.
[3] Al-heybah este starea pe care sufletul o încearcă în faţa Maiestăţii terifiante a lui Dumnezeu, lucru pe care expresia « teamă reverenţioasă » nu-l redă decât foarte slab.
[4] Nu este poate inutil să amintim aici că nu poate fi vorba de practicarea exerciţiilor spirituale în afara formei tradiţionale căruia îi aparţine aspirantul şi în afara condiţiilor puse de aceasta. Nerespectarea acestei precauţii ar însemna expunerea la pericole grave. – Dacă autorul acestor scrisori vorbeşte de o realizare spirituală care se produce « în puţină vreme », - Şankara se exprimă într-un mod analog, - este pentru că are în vedere aptitudini spirituale al căror echivalent l-am căuta inutil în zilele noastre.
[5] Al-ghaflah este neglijenţa, inconştienţa sau uitarea, aflate în opoziţie cu trezirea spirituală sau amintirea (dhikr) actuală a lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu