Covorul persan sau incantaţia în imagini

Covoarele persane sunt o prezenţă obişnuită in viaţa noastră. Le călcăm mereu în picioare, iar uneori le batem. Mai nou, ni se spune că nu prea mai sunt la modă, fiind asociate cu celelalte elemente care nu puteau lipsi din orice casă decorată conform stilului kitchos al Epocii de aur. Totuşi, după o cercetare mai atentă, vom vedea că au o cu totul altă origine decât tabloul reprezentând-o pe ţiganca cu sânii goi sau decât bibelourile-balerine.

Denumirea covoarelor nu lasă nici o îndoială asupra originii lor geografice: Persia. Mai precis, Iranul, ţara plasată de George W. Bush în centrul a ceea ce el numea „Axa răului“, patria de origine a zecilor de mii de luptători care sunt umiliţi într-o recentă producţie hollywoodiană de numai 300 de spartani, membri ai atotputernicei civilizaţii occidentale, reprezentantă a Binelui.

Lăsând deoparte clişeele reducţioniste, trebuie să recunoaştem că datorăm Persiei două elemente care ne înfrumuseţează viaţa: pisicile persane şi deja amintitele covoare. Acestea din urmă sunt numite „persane“ doar pentru că decoraţia lor o aminteste pe cea a vechilor covoare originare chiar din această ţară central-asiatică, dar majoritatea sunt produse la Cisnădie, Bucureşti sau în alte oraşe româneşti. Iar desenului, adică singurului element care face legătura cu această origine, ne-am obişnuit să nu îi acordăm nici o atenţie. La fel fac şi producătorii, care copiază mecanic vechile modele, fără a aduce vreo contribuţie proprie. Ceea ce nu e rău, pentru că numai astfel s-au putut transmite până la noi vechile modele, create cu sute de ani în urmă.

Cheia de interpretare a acestor desene s-a pierdut demult. Privind un covor, vedem o serie de motive florale şi geometrice care aparent se succed fără nici o noimă. Cel mult ne dăm seama că totul e organizat în jurul unui centru. Dacă vrem să înţelegem mai mult, trebuie să avem în vedere evoluţia artei islamice în general, şi istoria covorului persan în special.

Există dovezi clare că în Persia se ţeseau covoare cu mult timp înainte de apariţia religiei islamice. Era un articol necesar triburilor nomade în iernile aspre. Cel mai vechi covor din lume a fost descoperit la Pazyryk, în Munţii Altai, şi datează din secolul V a. Chr., fiind ornamentat cu motive zoomorfe: o căprioară şi un cal persan. În secolul VI p. Chr., sala de audienţe a palatului imperial de la Ctesiphon era decorată cu un covor având 137,16 metri lungime şi 27,43 metri lăţime, pe care era reprezentată o grădină orientală. În secolul următor, soldaţii arabi care au cucerit Persia tăiau acest covor în bucăţi, împărţindu-l ca pe un important trofeu de război.

În secolele următoare, locuitorii Iranului au adoptat religia islamică, chiar şi astăzi fosta Persie fiind cea mai importantă ţară şiită. Ţesutul covoarelor a rămas una din cele mai importante ocupaţii ale artiştilor, dar a intrat într-o nouă etapă, sub influenţa preceptelor religioase islamice.

Pe lângă covoarele puse pe pereţi, pe mese sau pe jos, a apărut o nouă categorie: cele folosite pentru a decora mihrab-ul, locul dintr-o moschee, de obicei indicat printr-o nişă, care indică qibla, adică zidul orientat spre Mecca, direcţia spre care se îndreaptă toţi musulmanii când se roagă. Astfel, covoarele au căpătat un rol important, fiind expuse mereu vederii credincioşilor care se roagă de cinci ori în fiecare zi cu faţa spre Mecca. Salah, cele cinci rugăciuni zilnice, reprezintă una dintre obligaţiile fundamentale ale credincioşilor musulmani.

Pătrunderea covoarelor în spaţiul sacru al moscheii a impus respectarea normelor religioase, printre care interzicerea reprezentării lui Allah, a Profetului sau interzicerea imitării în imagini a creaţiei săvârşite de Allah. Unul din efectele acestei interdicţii a fost apariţia celebrelor arabescuri, ornamente bazate pe repetarea simetrică a unor forme stilizate de plante, mai rar de animale. Acestea au devenit motivele dominante ale desenelor de pe covoare. Ele nu au evoluat separat de celelalte ramuri artistice, ci dimpotrivă. Planul lor era desenat de un maestru care era de meserie pictor, uneori ilustrator de manuscrise. De foarte multe ori se întâmpla ca schema unui covor să reproducă identic coperta unui manuscris.

În cazul în care un credincios nu putea merge la moschee, era suficient să aştearnă pe jos un covoraş, pe care se aşeza, în postura de rugăciune, cu faţa spre Mecca, considerându-se că astfel şi-a îndeplinit această îndatorire religioasă. Aşadar, covorul capătă un rol foarte important, dacă nu de anulare a distanţei, cel puţin de realizare a unei legături între credincios şi centrul spiritual al Islamului. Această funcţie aproape magică reaminteşte rolul covoarelor zburătoare în basmele arabe din „O mie şi una de nopţi“.

Succesiunea nesfârşită a aceluiaşi motiv din decoraţia covoarelor readuce în prim-plan rugăciunea, dar de această dată o formă anume a rugăciunii islamice: dikr sau reamintirea şi invocarea permanentă a numelui lui Allah, tehnică bazată pe două fragmente din Coran în care credincioşii sunt invitaţi să repete şi să glorifice numele Domnului cât mai des, dimineaţa şi seara, şi li se promite că, dacă se vor gândi la Allah, Allah se va gândi la ei. Dikr presupune concentrarea mentală, dar şi trăirea autentică. Rugăciunea trebuie nu numai rostită şi înţeleasă cu mintea, ci şi simţită în inimă. Întreaga fiinţă a credinciosului participă la glorificarea numelui lui Allah prin repetarea unei formule care afirmă că Allah este unicul Dumnezeu şi că Mahomed este profetul său.

Această repetiţie sonoră, care poate fi mentală sau verbală, este identică pe plan vizual cu repetiţia aceloraşi elemente în decoraţia covoarelor persane. O asemănare care nu poate fi întâmplătoare, dacă avem în vedere locul ocupat de covoare în moschei, precum şi faptul că apariţia arabescurilor nu poate fi justificată numai prin respectarea unui precept religios care nu este foarte clar formulat în Coran. Există o singură referire la cultul imaginilor într-un verset în care se recomandă evitarea „pietrelor ridicate“(ansab), a vinului, a jocurilor de noroc şi a divinaţiei, considerate vulgare şi impure, ca şi excreţiile sau câinii, animale care, în opoziţie cu pisicile, nu se bucură de nici un respect în tradiţia islamică. Mai mult, există un episod în viaţa profetului Mahomed în care acesta râde îngăduitor văzând-o pe tânăra Aisha cum se joacă şi vorbeşte cu un cal din lemn cu aripi, deşi aceasta era o încălcare a interdicţiei de a reprezenta fiinţele înzestrate cu suflet.

Aşadar, arabescurile nu au apărut numai pentru a evita reprezentarea fiinţelor vii, ci aceste înlănţuiri de simboluri ascund un sens mai profund. În general, elementele care compun arabescurile sunt de două feluri: florale şi geometrice, între cele două tipuri neexistând însă o separare strictă. De exemplu, stilizarea florilor merge până la transformarea acestora în figuri geometrice.

Un motiv datând din perioada preislamică, dar care apare frecvent pe covoraşele de rugăciune, este arborele vieţii, un adevărat centrum mundi care face legătura între divin, pământesc şi lumile telurice. Este o legătură pe verticală, care completează legătura orizontală credincios-Mecca realizată de covorul de rugăciune.

Alte motive care apar frecvent sunt: boteh, un desen în formă de migdal sau de chiparos, legat de acelaşi simbolism al arborelui; gol, reprezentând flori de formă octogonală; herati, motiv compus dintr-un rozariu central închis într-un romb ale cărui puncte sunt formate din rozarii mai mici; joshagan, format dintr-o succesiune de romburi ornamentate cu flori stilizate, sau minah khani, format din patru flori dispuse în romb, cu o floare mai mică în centru, tot ansamblul evocând un câmp cu flori. Florile sunt şi un simbol al vieţii şi al fertilităţii, părţi ale naturii glorificându-l pe unicul creator, Allah.

Lucrurile nu sunt însă deloc atât de simple, pentru că simetria este de foarte multe ori încălcată, ordinea este tulburată de artistul care a creat modelul respectiv, în anumite locuri apărând elemente total neaşteptate, ceea ce ridică multe semne de întrebare asupra mesajului ascuns în respectivul desen.

Datorită formei sale patrulatere, covorul atrage atenţia asupra simbolismului cifrei patru. Într-adevăr, aceasta are o semnificaţie deosebită în sufism, unde patru este numărul porţilor care trebuie străbătute de adeptul căii mistice, fiecare poartă fiind asociată unuia din cele patru elemente. La prima poartă, numită sharia, neofitul nu cunoaşte decât litera religiei, aflată din cărţi, din acest motiv aflându-se „în aer“. A doua carte, numită tariqa (calea) implică angajamentul neofitului de a se supune disciplinei ordinului în care intră. Când trece de acest prag al focului, o parte din el arde, devenind ascet. A treia poartă, a apei, îi deschide adeptului calea spre cunoaşterea mistică, el devenind un gnostic (arif). Cel care trece şi de a patra poartă, mai dificil de străbătut deoarece corespunde elementului celui mai dens, pământul, îl atinge pe Allah şi se confundă cu el în unica realitate, haaq.

Centrul covorului reprezintă deja starea de uniune a credinciosului cu divinitatea, conferind entuziasmul şi extazul mistic. Astfel revenim la rolul religios (în sensul de re-ligare, refacere a legăturii) al covorului de rugăciune, observând că acesta îndeplineşte de două ori acest rol: în privinţa legăturii dintre locul în care se află credinciosul când se roagă şi Mecca, şi în privinţa legăturii credincios-Allah.

Pe lângă acest rol ceremonial, covoarele şi-au păstrat şi vechile funcţii utilitare. În cazul acestora, interdicţiile religioase nu mai operează atât de drastic. Pe lângă covoarele decorate cu grădini ale paradisului (termen persan care a pătruns în Europa prin intermediul grecilor lui Alexandru Macedon), apar şi peisaje cu păsări sau scene de vânătoare. O altă întâmplare din viaţa Profetului justifică această evoluţie: soţia lui preferată, Aisha, făcuse nişte perdele pe care erau reprezentaţi oameni şi animale. Ca urmare a supărării lui Mahomed, aceasta le va transforma în simple macaturi de pus pe jos, ceea ce nu mai atrage nici o obiecţie.

În societatea europeană, covoarele persane apar mai întâi în tablourile renascentiştilor, începând cu Giotto, apoi încep să fie tot mai căutate, reprezentând un indiciu al luxului şi al puterii financiare. Impactul civilizaţiei occidentale şi-a spus în cele din urmă cuvântul şi covoarele au început să fie produse pentru piaţă, în număr foarte mare. Următorul pas a fost copierea acestor covoare şi producerea lor în alte ţări, astfel încât, treptat, au fost reduse la simpla funcţie utilitară, în special în ţările din afara lumii islamice.

sursa: http://www.clubmistic.ro/30/Covorul+persan+sau+incanta%C5%A3ia+%C3%AEn+imagini/186