Douazeci de reguli spirituale (adab) referitoare la dhikr

Fragmente din lucrarea Lawaqih al-anwar al-qudussiyyah fi ma'rifati qawa'id as-sufiyyah a Seicului Abd el-Wahhab Sha'rani (1493-1565) (in traducerea lui Mohammed Abd as-Salaam)

"Maestrii au stabilit o mie de reguli spirituale referitoare la dhikr, apoi au decis: "Reunim toate aceste reguli in doar douazeci: acela care nu le pune in aplicare este departe de Deschidere [al-fath]!""

Cinci dintre acestea se refera la ceea ce precede dhikr-ul, douasprezece la momentul savarsirii dhikr-ului si trei - la ceea ce urmeaza dupa dhikr.

Cele cinci reguli spirituale (adab) referitoare la ceea ce precede dhikr-ul:
1) Cainta sincera (at-tawbah an-nasuh)
Aceasta consta din faptul de a ne cai de tot ceea ce nu ne priveste: spuse, fapte sau dorinte.
Dhun an-Nun Egipteanul afirma: "Cel care pretinde ca se caieste atata vreme cat mai nutreste o inclinatie mundena este un mincinos!"

2) Marea ablutiune (al-ghusl) sau mica ablutiune (al-wudu') sunt o conditie obligatorie pentru oricine doreste sa savarseasca invocatia divina, la fel ca si parfumarea vesmintelor si a gurii cu fumigatii, respectiv cu apa de trandafiri.

3) Pacea interioara (as-sukun = absenta nelinistii) si tacerea (as-sukut = absenta vorbirii) pentru obtinerea sinceritatii in dhikr
Aceasta consta din ocuparea mentala (fara formularea explicita) a inimii cu "Allah, Allah, Allah", pana nu mai persista niciun gand alaturi de "Allah, Allah, Allah"; apoi, rostind "Lâ ilâha illâ Allah", se armonizeaza si limba cu inima.
Se procedeaza in felul acesta de fiecare data cand dorim sa savarsim dhikr.

4) Apelarea la sprijinul (madad) fortei spirituale (himmah) a Seicului in timpul desfasurarii dhikr-ului, imaginandu-ne ca acesta se afla in fata noastra si cautand sustinerea influxului sau spiritual, pentru ca Seicul sa fie insotitorul discipolului in demersul spiritual.

5) A se considera ca apelarea la sustinerea spirituala a Seicului inseamna apelarea la o sustinere spirituala care emana, de fapt, de la Profet (slaws), pentru ca Maestrul reprezinta un intermediar (wasitatun) intre unul si celalalt.

Douasprezece reguli spirituale (adab) referitoare la savarsirea dhikr-ului insusi
1) Ne asezam intr-un loc curat in postura pe care o adoptam la primul tashahud din rugaciunea rituala.

2) Mainile se sprijina pe coapse. Se recomanda orientarea spre qibla daca invocatorul este singur; intr-o adunare, cei prezenti se aseaza in cerc (halaqah).

3) Spatiul in care se desfasoara dhikr-ul se parfumeaza cu arome agreabile.

4) Tinuta, imbracamintea participantilor la dhikr sa fie cuviincioase.

5) Se alege un loc semiumbrit, retras de lume (khalwah) sau chiar o grota.

6) Se inchid ochii. Cand invocatorul inchide ochii, se estompeaza putin cate putin si perceptia prin simturile exterioare; aceasta "izolare" de exterior este modalitatea prin care va surveni deschiderea inimii.

7) In timpul practicarii dhikr-ului, invocatorul isi reprezinta mental, in fata sa, imaginea Seicului. Recomandarea aceasta se numara printre cele mai importante reguli care se cer respectate deoarece murîd-ul progreseaza, datorita ei, in relatia adecvata (adab) fata de Dumnezeu si in culegerea roadelor pe care le asteapta din partea Sa.

8) Sinceritatea dhikr-ului consta in considerarea cu detasare, de catre cel care invoca, a caracterului ezoteric (interior) sau manifest (exterior) al invocarii.

9) Puritate (ikhlas) si purificarea tuturor faptelor de orice imixtiuni. Prin sinceritate si puritate, slujitorul poate atinge statiunea adevarului (siddiqiyah).

10) Alegerea formulei de dhikr care consta in rostirea Lâ ilâha illâ Allah, fiindca aceasta are, potrivit initiatilor, efecte exceptionale care nu se regasesc in nicio alta modalitate de invocare. In cazul in care iluziile si pasiunile individului au disparut in totalitate, Dumnezeu Preainaltul va putea fi invocat doar cu numele maiestatii (Allah) – desprins de formula negarii (lâ ilâha). Atata vreme, insa, cat invocatorul marturiseste (in sinea sa) persistenta a ceea ce a fost creat, intrebuintarea dhikr-ului continand atat negarea cat si afirmatia se dovedeste in continuare necesara.

11) Constientizarea semnificatiei dhikr-ului in inima in raport cu diferitele niveluri de contemplare proprii invocatorilor consta in aducerea la cunostinta Maestrului a tuturor „senzatiilor” spirituale survenite in timpul invocarii, pentru ca acesta sa orienteze invocatorul spre adoptarea comportamentului cel mai adecvat in ceea ce le priveste.

12) In timpul dhikr-ului, cand se rosteste Lâ ilâha illâ Allah, desertarea inimii de tot ceea ce rezida in interior in afara de Dumnezeu, fiindca Cel Adevarat este „gelos”, nu-I place sa vada ca in inima invocatorului exista si altcineva in afara Sa fara ca El sa fi acordat aceasta permisiune. Daca Seicul n-ar avea o importanta atat de capitala in educarea murîd-ului, acestuia din urma nu i s-ar fi ingaduit sa-si imagineze persoana Seicului in fata sa, in exteriorul inimii sale. Maestrii sufi pun conditia eliminarii a orice altceva s-ar manifesta in inima, pentru a permite actionarea lui lâ ilâha illâ Allah prin intermediul inimii, efect care se va raspandi apoi in tot restul corpului.

Trei reguli spirituale (adab) de respectat dupa savarsirea dhikr-ului
1. Prima dintre ele este aceea de a pastra, cu o teama reverentioasa (khudu'), tacerea (in timpul intervalului de liniste care urmeaza dupa savarsirea dhikr-ului), discipolul concentrandu-se asupra inimii in asteptarea „reactiei spirituale corespunzatoare” dhikr-ului (al-warid); este perfect posibil ca ceea ce va surveni in urma invocarii sa aiba o insemnatate mai mare decat ce s-ar putea obtine dupa treizeci de ani de stradanii si practici spirituale. Poate se va manifesta o deschidere spre asceza si atunci discipolul va deveni ascet; o deschidere catre aptitudinea de a tolera faptele rele ale creaturilor si atunci discipolul va deveni extrem de rabdator; sau chiar un aport spiritual (al-warid) la teama reverentioasa resimtita fata de Dumnezeu si atunci discipolul va deveni inca si mai temator fata de divinitate s.a.m.d.

Imâm Ghâzâlî afirma: „Referitor la aceasta tacere, exista trei reguli:

- Prima consta in sarguinta slujitorului in realizarea prezentei lui Dumnezeu asupra lui; aceasta se afla in puterea lui Dumnezeu (Slavit fie El);

- Cea de-a doua consta in reunirea facultatilor trupesti (simturilor), astfel incat corpul „nici sa nu tresara” (bihaythu lâ yataharrak minhu sha’rah), asa cum se incordeaza pisica in clipa in care se pregateste sa sara asupra soarecelui;

- Cea de-a treia este respingerea gandurilor in ansamblul lor, pastrand in inima doar unul singur: "Allah, Allah…".”

Tot el subliniaza: „Invocatorul nu progreseaza decat datorita acestor reguli!”

2. Cea de-a doua regula de urmat dupa savarsirea dhikr-ului consta in oprirea temporara a respiratiei (intre 3 si 7 respiratii, eventual si mai mult), pentru ca fenomenul spiritual (al-warid) sa se raspandeasca prin toate membrele (`awâlimi-hi) si, in felul acesta, facultatea de introspectie (al-basirah) sa se aprinda, gandurile provenite de la ego si de la diavol sa se indeparteze, iar voalul sa cada (…)

3. Cea de-a treia si ultima regula consta in abtinerea de la a bea apa rece dupa savarsirea dhikr-ului. Acesta din urma da nastere, intr-adevar, unei calduri, a unei ravasiri si a unei iubiri intense fata de Dumnezeu, ultima fiind si principalul efect care se tinde a fi obtinut prin dhikr. Faptul de a bea apa astampara aceasta caldura.
Invocatorul trebuie sa fie atent la aceste trei reguli deoarece beneficiile dhikr-ului deriva din ele. Si Dumnezeu este mai Cunoscator.

articolul integral la:

http://leporteurdesavoir.fr/textes/vingt_convenances_spirituelles_adab_dhikr.htm