Există două categorii de obstacole pe care murîd-ul trebuie să se străduiască să le evite, dacă doreşte să evolueze:
- cele care au legătură cu convingerile sale : despre Dumnezeu, despre oameni, despre ego-ul său, despre şeicul său şi despre fraţii săi, fuqara ;
- cele care au legătură cu purtarea sa pe cale (sulûk).
I – Privitor la convingerile sale, şi mai ales la :
a) credinţa sa în Dumnezeu
Dumnezeu este mai presus de imaginaţia noastră. Este ceea ce se numeşte tanzih, acesta fiind o condiţie a credinţei. Discipolul trebuie să creadă în perfecţiunea divină şi să nu-l reducă pe Dumnezeu la atributele creaturilor Sale. În Coran se spune : “Nimic nu este asemenea Lui” (42, 11)
În istoria islamului, şcolile filozofice au raţionat analitic şi la nesfârşit asupra problemei atributelor divine. Discipolul este destul de departe de aceste “preocupări”, cel puţin până când se realizează prin intermediul tawhîd-ului inimii.
Sfântul şi gnosticul Ibn Mashish afirmă, în cunoscuta sa rugăciune : “azvârle-mă în oceanele Unităţii (ahadiyya) şi scoate-mă din mocirla derutei (ştiinţa unităţii)”.
Experienţa spirituală este singura care-l poate scoate din această mocirlă şi-i poate permite discipolului să realizeze unicitatea iniţiaţilor (tawhîd al-khass), dar nu apelând la prezumţii sau inteligenţă, ci la inimă. Să fim atenţi la acele conversaţii în care suntem tentaţi să discutăm despre atributele lui Dumnezeu, atunci când El este deasupra a ceea ce ne reprezentăm noi.
b) raporturile sale cu oamenii în ansamblul lor
Murîd-ul nu trebuie să dispreţuiască sau să înjosească pe nimeni. Privirea sa este, întru totul, glorificare şi mizericordie. Sufitul Ibn Ata Allah spune că: “Cel care aruncă o privire încărcată de glorificare asupra creaturilor, preia din luminile lor şi ocupă un loc privilegiat pe lângă Dumnezeu. Iar cel care aruncă asupra creaturilor o privire încărcată de dispreţ, acestea preiau din luminile sale şi el este insignifiant pe lângă Dumnezeu. ”
Cel care doreşte proximitatea şi iubirea lui Dumnezeu trebuie să exceleze în politeţea faţă de creaturile Sale : trebuie să le glorifice. Nu trebuie făcută nici o diferenţă între credincios şi necredincios, între sufit şi nesufit, între un discipol al căii şi o persoană din afara acesteia… Trebuie să fim după inima Şeicului nostru, milostivi. Discipolul nu judecă pe nimeni, nu-şi îndreaptă rugăciunile împotriva nimănui etc. Dacă purtarea noastră nu este impregnată de mizericordie şi de compasiune, practica spirituală nu şi-a arătat încă adevăratele roade.
c) raportul său cu ego-ul (an-nafs)
- Murîd-ul să se ferească să utilizeze conceptele fără să le fi gustat semnificaţia prin intermediul experienţei spirituale directe: fana, baqa etc.
- Mai este vorba, de asemenea, de corectarea intenţiei sale (niya) înainte de a întreprinde vreo acţiune. Să-şi pună întrebarea : « Ce doresc eu, acţionând în felul acesta sau în felul celălalt…? De exemplu, de ce mă aflu pe cale ? Ce doresc eu, participând la acea reuniune de dhikr ? Făcând o vizită maestrului meu ? » Intenţia noastră este întotdeauna aceea de a căuta să-I fim pe plac lui Dumnezeu, fără să cerem nimic în schimb [1]. În caz contrar, intenţia noastră este viciată.
- Ni se mai întâmplă şi să recurgem, în conversaţiile noastre, la spuse ale sfinţilor ca şi când am trăi noi înşine acea stare de sfinţenie. Aşa poate fi cazul, de exemplu, faţă de un nou venit. Riscul de derapaj este mare, mai ales că nu devenim realizaţi prin intermediul acelor spuse.
- Tot astfel, trebuie să manifestăm rezerve în legătură cu orice ataşament faţă de alte adkars (invocaţii) în afara celor recomandate de Şeicul nostru. Sufletul este, uneori, înclinat să prefere un anumit dhikr în locul altuia.
d) relaţiile sale cu maestrul
- Primul pericol îl constituie multiplicitatea « maeştrilor » : un savant anume, un anumit maestru stins din viaţă etc. De avut grijă, de exemplu, să nu ne ataşăm de vreun sfânt decedat mai degrabă (sau mai mult) decât de propriul nostru maestru. Primejdia, în acest caz, este că aceste sentimente se dezvoltă uneori fără să ne dăm seama.
- Discipolul poate să se ataşeze de unul sau de mai mulţi fraţi ai săi, până în punctul în care aceştia sfârşesc prin a-i voala realitatea maestrului său. El ar putea, atunci, considera că aceştia se situează la acelaşi nivel cu acela al Şeicului. Ne aflăm, în acest caz, în faţa unei probleme serioase de orientare (tawajuh). Discipolul trebuie să manifeste o glorificare totală faţă de Şeicul său ; în situaţia amintită, influxul spiritual (madad) scade şi progresul spiritual este « deraiat ». Analogia cu antena parabolică pe care trebuie să o orientăm gradat pentru a obţine o imagine clară poate ajuta la înţelegerea acestei chestiuni a orientării, atât de fundamentală pentru discipol. Fraternitatea şi prietenia pe cale nu sunt compromise. Iubirea pe care şi-o poartă fraţii şi surorile este cerută pe cale şi fiecare dintre noi trebuie să vadă în celălalt maestrul.
- Al doilea pericol îl constituie contrazicerea sfaturilor şi indicaţiilor maestrului (ceea ce se numeşte imtital).
- Un alt pericol este acela de a considera că deţinem monopolul intimităţii cu Şeicul, că suntem preferatul lui dintre toţi ceilalţi fuqara. Sentimentul care trebuie nutrit de un murîd este acela că el este asemenea tuturor celorlalţi fraţi ai săi, chiar dacă maestrul îi dă impresia că este privilegiat.
e) relaţiile sale cu ceilalţi discipoli
Riscurile sunt, şi în acest caz, numeroase :
- diminuarea glorificării şi apariţia mizan-ului ;
- privilegierea unora în detrimentul altora ;
- ataşarea de un discipol mai mult decât de ceilalţi : mahabba mergând până la admiraţie excesivă faţă de un discipol la care încep să se întrevadă fructele luminoase ale căii etc. Este o tentaţie cu atât mai reală cu cât ne aflăm, cel mai adesea, în localităţile noastre respective, mai mult alături de discipoli decât de Şeicul nostru. Este nevoie să ne aducem aminte că tot ce i se întâmplă discipolului în materie de lumini, de binecuvântări, nu este decât un ansamblu de reflexe, de epifanii (tajalli) ale maestrului.
II – Privitor la purtarea sa
a) la nivel individual
- Un prim risc îl reprezintă faptul că discipolul nu practică zilnic wird-ul sau nu o face aşa cum i s-a cerut.
- Practica şi, deci, evoluţia, pot fi încetinite, chiar oprite, pur şi simplu ca urmare a diverselor constrângeri cu care se confruntă discipolul. Acesta poate, de asemenea, să constate că rugăciunile sale întârzie să primească răspuns şi că, prin urmare, nu mai are nici un motiv să-şi continue practica. Aici se pune problema ridicată mai sus, şi anume cea a intenţiei, niya, pe care suntem obligaţi să o « reexaminăm ».
- Un alt risc este atunci când discipolul preferă o anumită reuniune de dhikr alteia. « În această ijtima mă simt cel mai bine, alături de discipoli adevăraţi. Ijtima de acolo nu este la fel de luminoasă ca cea de dincolo etc. » Discipolul poate, de asemenea, să ia hotărârea să se limiteze la dhikr şi să uite că nafaqa [2] este la fel de importantă, şi este complementară, sau invers. Atitudinea potrivită este să nu se dea ascultare sufletului, care doreşte cutare sau cutare lucru.
b) la nivel colectiv
- Riscurile ţin aici de o participare scăzută la ijtima, la sarcinile colective etc.
- Tot astfel, discipolul este obligat să respecte angajamentele pe care şi le ia faţă de fraţii săi.
- Cu ocazia discuţiilor despre lucrul pe cale, discipolul nu trebuie să încerce să facă să triumfe punctul său de vedere. Uneori discuţia alunecă de la o intenţie la început nobilă, cum ar fi, de exemplu, căutarea unei soluţii la o anumită problemă apărută pe cale, la o luptă pentru impunerea propriilor puncte de vedere. Aici, iarăşi, în spatele intenţiilor lăudabile se ascunde doar ego-ul. Discipolul trebuie să fie dispus să accepte ca punctul său de vedere să fie agreat sau refuzat.
- Un alt risc este lucrul individual necoordonat, neautorizat, care nu se bucură de nici un idhn din partea muqaddim-ului. Ideea, aici, este că gândim că muqaddim-ul nu trebuie consultat fiindcă este « incompetent » în domeniul în care dorim să ne manifestăm, sau prea rezervat şi că, deci, putem face lucrurile noi înşine, rezultatul final justificând mijloacele. Această atitudine constituie o lipsă de adab faţă de cale, o scădere a glorificării şi o transgresiune a sfaturilor maestrului, care a desemnat acest muqaddim şi l-a investit cu un idhn particular. Ideea este să glorificăm idhn-ul maestrului cu care este investit muqaddim-ul. Se poate perfect de bine ajunge la o conciliere între lucrul individual şi consultarea propriului muqaddim. Muqaddim-ul trebuie să fie informat despre toate iniţiativele, ca să nu se ajungă la o încălcare prejudiciabilă a lucrului pe cale.
- Discipolul trebuie, de asemenea, să evite vorbăria şi glumele în exces şi în special toate vulgarităţile. Sidi Hamza a spus despre ele : « acestea sting luminile inimii».
- Discipolul trebuie, de asemenea, să stea departe de bârfe, frivolităţi, să se ferească să-i vorbească pe alţii de rău (chiar dacă defectele pe care le observă sunt reale). Atitudinea potrivită sufitului este aceea de a acoperi defectele altuia… Un hadith cunoscut spune : « Celui care dezvăluie defectele fratelui său, Dumnezeu îi va dezvălui propriile defecte chiar în mijlocul alor săi, în mijlocul căminului său… »
- Trebuie, de asemenea, să arate un minim respect responsabililor, celor (fraţi şi surori) cărora li s-a încredinţat o misiune (indiferent care ar fi aceasta) pe cale.
- Solicitarea permisiunii este un aspect important al învăţăturii sufite. Într-o reuniune de dhikr, discipolul nu ar trebui să se ridice fără să-i facă un semn muqaddim-ului sau celui care răspunde de această reuniune, pentru a-i semnala necesitatea de a-şi reface abluţiunea. Pe vremuri, discipolii solicitau această permisiune chiar şi pentru a întreprinde o călătorie. Ideea nu este aceea că permisiunea risca să fie refuzată, ci faptul că discipolul manifesta respect faţă de fraţii săi şi pleca la drum sub protecţia rugăciunilor lor. În ceea ce-i privea pe fraţii săi, era important ca aceştia să cunoască motivul acestei absenţe : « X este plecat în călătorie, deci nu este bolnav ». Trebuie bine înţeles că nu se pune problema negării libertăţii individuale, ci de a manifesta unui profund adab, o sacralizare a tuturor clipelor pe care le trăim, o nevoie de a ne afla neîncetat în prezenţa divină binefăcătoare.
- Un risc important legat de acest adab - condiţie a evoluţiei spirituale, este acela de a avea o relaţie directă cu Şeicul şi de a considera că ne putem lipsi de fraţi şi de surori. Discipolii sunt purtători ai sirr-ului şi sunt tot atâtea faţete ale Şeicului. Un adagiu sufit spune: « Şeicul se naşte, iar fuqara se educă. ».
- În aceeaşi ordine de idei, discipolul ar putea « scurt-circuita » muqaddim-ul, vorbind direct cu Şeicul şi venind apoi să le spună fraţilor săi: « Şeicul a spus că trebuie să faceţi aşa sau pe dincolo ».
Iată, deci, dragi fraţi, câteva dintre obstacolele care pot apărea în parcursul spiritual al discipolului, să-i încetinească evoluţia sau chiar să-l abată de pe cale. Dumnezeu să ne păzească!
Note:
[1] O mică precizare. Nu trebuie să considerăm că faptul de a fi atenţi la propria intenţie ne interzice să ne rugăm pentru noi înşine, pentru cei apropiaţi sau pentru un prieten. Nu există un loc mai bun ca să-i cerem lui Dumnezeu să ne uşureze greutăţile, să ne ajute în rezolvarea problemelor (anumite probleme personale pot, de altfel, să ne încetinească progresul, practicile…) decât reuniunile de dhikr, prosternările din rugăciunile noastre, proximitatea Şeicului. Sunt două niveluri de intenţie diferite.
[2] Nafaqa înseamnă în arabă "conservare, păstrare".Termenul este folosit în text cu sensul de "prosternări" (as-salat). Acestea sunt considerate de către sufi drept opere pentru păstrarea nivelului religios, în vreme ce "invocaţia" (dhikr) este pentru sporire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu