Există ierarhie religioasă în islam?

Întrebare:
O trăsătură fundamentală a sistemului religios islamic o constituie aceea că în cadrul său nu există niciun echivalent al “bisericii” - respectiv o instituţie religioasă cu autoritate doctrinară sau legală -, preoţie hirotonită, dihotomie sacru/profan sau „adevăr oficial” amendat doctrinal.

În aceste condiţii, cum devine cineva imam, există cursuri, şcoli sau altceva în acest scop? Cum funcţionează sistemul religios în lipsa unei preoţii hirotonite şi care este natura conducerii religioase în islam? Care este rolul statului în chestiunile religioase; care sunt principalele consecinţe - politice şi sectare - ale absenţei hirotonirii şi consfinţirii preoţilor?
Consideraţi că piatra de încercare pentru un musulman veritabil nu este aceea ca el/ea să rămână consecvent(ă) unei „ortodoxii”, ci să fie loial(ă) comunităţii, o provocare socială mai mult decât una teologică?

Răspuns:
Islamul îi îndeamnă pe toţi cei care îl urmează să caute îndrumare în Qur’an şi Sunna şi să-şi folosească propria gândire pentru a reflecta asupra învăţăturilor acestora şi a cerceta comorile conţinute în ele. De aceea, căutarea cunoaşterii este recomandată în mod deosebit, chiar insistent, în islam.
Este evident că nu toţi musulmanii vor reuşi să ajungă erudiţi în ştiinţe religioase, virtuozi ai Shari`ah. Ca orice alt gen de cunoaştere, şi acesta necesită dedicare şi o înclinaţie aparte. La statutul de erudit, însă, poate aspira oricine, acesta nefiind limitat la un grup select de persoane sau la o rasă anume. Oricine îşi poate însuşi cunoaşterea Shari`ah [jurisprudenţei islamice] prin mijloace şi metode proprii poate deveni un erudit în această ştiinţă.
În lumea aceasta, dar şi în cealaltă, un musulman poate avansa doar în virtutea credinţei şi a cunoaşterii sale: „Dumnezeu îi va ridica pe trepte pe cei care cred şi au primit ştiinţa. Dumnezeu este Ştiutor a ceea ce făptuiţi”(Al-Mujadilah 58:11).

Învăţaţii în Shari`ah trebuie să-şi asume, în virtutea cunoaşterii lor, responsabilitatea călăuzirii Ummah [a comunităţii musulmane], poruncind binele şi oprind de la rău, fără să manifeste vulnerabilităţi în faţa influenţei celor aflaţi la putere. Pe de altă parte, laicii trebuie să le asculte opiniile şi să se raporteze la ei ca la nişte interpreţi ai călăuzirii divine, nu ca la persoane ce deţin cheile Raiului sau ale Iadului.
Ca răspuns la întrebarea ta, Şeicul Hatem Mohammad Al-Haj Aly - profesor de fiqh la Academia de Shari`ah din SUA, afirmă:

"Aşa cum ai remarcat chiar tu, învăţaţii musulmani nu se pretind a fi nişte receptori inspiraţi. Ei se folosesc de mărturiile revelate (în Qur’an - ultima Scriptură revelată de Dumnezeu şi în Sunna - tradiţiile celui din urmă dintre Profeţi) precum şi de argumente raţionale. Cel care îşi poate susţine cel mai bine aserţiunile cu dovezi este şi cel a cărui opinie li se cere musulmanilor s-o respecte. Consensul erudiţilor musulmani este, totuşi, considerat drept o evidenţă fiindcă Dumnezeu Atotputernicul a protejat în felul acesta comunitatea împotriva căderii în capcana falsităţii. Consensul este atins doar în chestiuni foarte clare, cum ar fi interzicerea consumului de vin şi a altor substanţe intoxicante.

Pentru a deveni imam, va trebui să fii un foarte bun cunoscător al religiei. Profetul (slaws) a spus: „Acela dintre voi care cunoaşte cel mai bine Cartea lui Dumnezeu să fie imam pentru oameni; dacă sunt mai mulţi care recită din ea la fel de bine, atunci să fie ales cel care cunoaşte cel mai bine Sunna; dacă ştiu la fel de bine şi Sunna, atunci să se aleagă cel care a emigrat mai întâi; şi dacă au emigrat în acelaşi timp, atunci cel mai vârstnic” (relatat de Muslim).

A fi imam, aşadar, este un statut care se dobândeşte prin învăţare şi dedicare. Există numeroase modalităţi de acumulare a acestei cunoaşteri. Se poate studia în mod tradiţional, sub îndrumarea unor profesori reputaţi, sau se pot frecventa cursurile unei universităţi islamice precum Al-Azhar din Cairo, Egipt, sau ale universităţilor islamice din Medina, Arabia Saudită, Islamabad, Pakistan, Malaezia etc.
După absolvirea cursurilor nu devii imam în deplinul înţeles al cuvântului decât atunci când comunitatea atestă că deţii cu adevărat calificarea necesară şi te alege să conduci rugăciunea. Numeroşi erudiţi musulmani nu sunt şi imami (conducătorii rugăciunii colective într-o moschee): unii, pentru că nu posedă acest talent, alţii, pentru că sunt ocupaţi cu alte însărcinări, inclusiv cu predarea cunoştinţelor despre religie.
În cadrul cultului islamic ajungi să câştigi recunoaştere din partea celorlalţi prin intermediul serviciilor prestate în cadrul comunităţii şi al materialelor pe teme religioase făcute publice; cu toate acestea, nu există niciun fel de ierarhizare. Există consilii religioase, denumite cel mai adesea adunări de fiqh, care dezbat probleme legale ce necesită efortul concertat al mai multor învăţaţi şi experţi în diferite domenii (dacă, de exemplu, tema este clonarea, sunt invitaţi să ia parte la discuţie fizicieni şi oameni de ştiinţă).
Statele islamice contemporane angajează frecvent erudiţi care să se ocupe de edictele legale (fatwa) importante. De-a lungul istoriei, cunoscătorii religiei islamice s-a întâmplat să adopte poziţii independente de cele ale conducătorilor lor, şi, în răstimpuri, chiar contrare acestora. În general, învăţaţii musulmani nu s-au aliat niciodată cu statul împotriva cetăţenilor sau a valorilor religioase. Ţinând însă cont de faptul că fiecare regulă admite măcar o excepţie, excepţiile, în cazul de faţă, ar putea fi considerate mai degrabă deviaţii individuale.

Inexistenţa unei preoţii hirotonite este un fapt eminamente pozitiv, chiar dacă uneori pare a avea urmări negative. Una dintre consecinţele pozitive este libertatea intelectuală pe care o permite, pentru că nimeni nu vorbeşte şi nici nu poate vorbi în numele lui Dumnezeu.
Mai mult decât atât, faptul că nu există preoţi hirotoniţi protejează religia de căderea sub controlul unui cler religios elitist şi restrâns ca număr. Astfel, dacă s-ar considera că „adevărul ultim” este deţinut de o „castă” superioară, ar creşte riscul exploatării clerului de către conducătorii momentului.
În islam, clerul nu este nicidecum imun în faţa criticismului şi a acuzaţiilor, aşa cum a fost - şi poate încă mai este -, cazul în alte religii. Acesta este ţinut răspunzător şi tras la răspundere de întreaga comunitate.
Oricare membru al comunităţii poate contesta opinia imamului; tot ce are de făcut este să prezinte argumente bazate pe Revelaţie sau/şi pe propriul raţionament. Se relatează, de altfel, că o femeie a luat atitudine în masjid, contestând opiniile lui Umar ibn Al-Khattab - cel de-al doilea dintre „califii bine călăuziţi” - în plină expunere a lor, în final califul neputând decât să accepte punctul ei de vedere şi revăzându-şi-l pe al său.

Faptul că în islam - unde se consideră că toţi îl slujesc pe Dumnezeu -, nu există nicio diferenţă între „oamenii lui Dumnezeu” şi oamenii obişnuiţi, a ferit religia să fie considerată de către public drept un apanaj al clerului.
Musulmanii se simt răspunzători faţă de o religie care le aparţine doar lor şi nu altcuiva. Acest lucru contribuie, totodată, la existenţa unei relaţii de egalitate şi la absenţa unei bariere între un aşa-zis cler şi masa credincioşilor obişnuiţi. Învăţaţii musulmani sunt, şi ei, parte integrantă din mulţimea de credincioşi care aspiră la dobândirea unei mai mari cunoaşteri religioase pentru a deveni, la rândul lor, învăţaţi.

Spiritul sectar se manifestă în toate religiile; cu toate acestea, rezultatele obţinute de musulmani în adresarea acestei probleme sunt mai remarcabile decât în alte cazuri. Diferite secte musulmane şi numeroase alte religii, de exemplu, au reuşit să convieţuiască paşnic în Orientul Mijlociu într-o perioadă în care în Franţa cruciaţii se mobilizau să nimicească ereticii. Războiul de Treizeci de Ani, la rândul său, a secerat vieţile a mii de europeni care purtau un război religios între două culte creştine, catolici şi protestanţi.
Toate acestea nu înseamnă că musulmanii nu au luptat niciodată unii împotriva altora, însă atunci când acest lucru s-a întâmplat a existat de cele mai multe ori o motivaţie de ordin politic. Chiar şi violenţele din prezent dintre sunniţi şi şiiţi au loc din considerente politice evidente.

Pe de altă parte, pentru evitarea haosului şi a interpretărilor greşite ale religiei, credincioşii musulmani trebuie să-şi respecte învăţaţii şi să le urmeze opiniile.
Din păcate, numeroasele decenii în care musulmanii s-au aflat sub ocupaţia unor entităţi imperiale străine au erodat într-o oarecare măsură - şi în principal prin acţiuni ale ocupatorilor - autoritatea învăţaţilor în multe areale din lumea musulmană, ducând la ceva foarte asemănător cu anarhia. Totuşi, aceasta nu este – cu voia lui Dumnezeu – decât o scurtă perioadă tranzitorie pe care trebuie să o parcurgă o naţiune înainte de a vedea emergenţa unui sistem mai bun, în care învăţaţii îşi vor păstra independenţa faţă de proprii conducători. Această independenţă este necesară pentru ca oamenii să capete încredere în aceştia (ceea ce nu înseamnă că în prezent nu există învăţaţi în ştiinţele religiei care să se bucure de încrederea musulmanilor) şi să ducă mai departe moştenirea libertăţii intelectuale şi a discursului pozitiv, în care autoritatea religioasă să aparţină evidenţei, nu clerului."