Însemnări despre Şeicul al-‘Alawī (1869-1934) [1] (de Michel Vâlsan)

Traducere de A.I.

Lucrarea lui MARTIN LINGS, recent publicată în traducerea franceză cu titlul Un Saint Musulman du Vingtième Siècle: Le Cheikh al-‘Alawī, [2] a fost recenzată în această revistă [3] chiar atunci când apărea prima ediţie a originalului în limba engleză. Profităm de prilejul publicării sale în limba franceză pentru a atrage atenţia, în legătură cu ceea ce oferă aceasta în materie de informaţii biografice, asupra unui aspect particular care, atunci când este coroborat cu alte elemente cu valoare de document şi lămurit cu sprijinul anumitor noţiuni doctrinare din Tasawwuf, ar putea dezvălui o latură până acum necunoscută a acestui maestru spiritual al timpului nostru şi a rolului acestuia.

Pentru început, în selecţiunile Dr. Marcel Carret pe care Dr. Lings le-a inclus în Capitolul I din cartea sa ca pe o introducere la această temă, [4] găsim aproape chiar de la primele pagini o consemnare a impresiei lăsate de Şeicul al-'Alawi asupra medicului francez cu ocazia primei vizite pe care i-a făcut-o acesta Şeicului la zāwiyah de la Mostaganem: „Cel dintâi lucru care m-a frapat a fost asemănarea sa cu reprezentările clasice ale lui Christos. Veşmintele sale, atât de similare, dacă nu identice, cu acelea pe care trebuie să le fi purtat Iisus, pânza fină care-i acoperea capul şi-i încadra chipul, întreaga sa atitudine – totul tindea spre accentuarea acestei asemănări. Mi-a trecut prin gând că la fel trebuie să fi arătat şi Iisus, în vremea în care era găzduit în casa Martei şi a Mariei, când îşi primea discipolii.”

În legătură cu acest aspect trebuie, de asemenea, să reţinem şi impresia finală a medicului despre această întâlnire: „M-am retras cu discreţie, ducând cu mine o impresie care, după mai bine de douăzeci de ani, îmi este la fel de fidel încrustrată în memorie ca şi când toate acestea s-ar fi petrecut abia cu o zi în urmă.”

Câteva paragrafe mai jos, referindu-se tot la Şeicul Al-'Alawī, Dr. Carret foloseşte expresia „chipul acela ca al lui Christos”. Mulţi cititori vor gândi, poate - mai ales fiindcă frazele acestea ies de sub pana unui european modern care n-ar fi avut nici înclinaţia, nici mijloacele de a realiza distincţii de o mai mare fineţe în înregistrarea impresiilor sale -, că aceasta este o referinţă sumară la noţiunea larg răspândită de sfinţenie în baza unui fel de analogie estetică. Avem, totuşi, motive să credem altceva, iar câteva consideraţiuni ulterioare ar putea servi, măcar într-o anumită măsură, la lămurirea „asemănării” care apare în relatarea doctorului şi care, în opinia celui ce aşterne în prezent cuvintele acestea pe hârtie, serveşte la transmiterea unui element mai subtil decât simplul aspect fizic.

În timpul evenimentelor care au urmat stingerii din viaţă a Şeicului Al-Būzīdī, care nu dorise să-şi numească el însuşi succesorul lăsând acest lucru în mod expres în seama deciziei Providenţei şi atunci când grupul acelora care erau ataşaţi la Zawiyah din Mostaganem, împreună cu muqaddam-ii lor, se întrebau pe cine ar trebui să-l recunoască drept noul lor Şeic, numeroşi membri ai frăţiei au avut visuri spirituale din care ar fi reieşit că succesorul maqām-ului Şeicului Al-Būzīdī era Şeicul Al-'Alawī. În cartea sa, Ar-Rawdat as-saniyyah (Mostaganem, 1354 A. H. = 1936), Şeicul Sidi `Addah bin Tūnis afirmă că aceste „viziuni” erau foarte numeroase: el avansează chiar cifra de şaizeci de astfel de viziuni. Dr. Lings a tradus şase dintre ele (11. 64-66), una din ele aparţinându-i însuşi Şeicului Al-'Alawi. În afara acestora, cele relatate în textul arab conţin alte câteva viziuni, de o importanţă atât de semnificativă pentru subiectul de faţă, încât ar fi într-adevăr regretabil să nu fie menţionate în acest context. Ceea ce urmează este traducerea pasajelor la care tocmai ne-am referit:

„Una dintre aceste viziuni a fost relatată de Şeicul Sidi 'Abd ar-Rahmān Bū'Azīz, capul Zāwiyah de la Ja’āfirah: Unul dintre fuqarā’ ne-a mărturisit că a avut viziunea unei luni despicate în două. Din aceasta, cu ajutorul unor lanţuri, a coborât, din ce în ce mai aproape de pământ, până ce a ajuns la o înălţime foarte mică deasupra noastră, o platformă din lemn (lawhah) şi am putut să-l vedem pe ea pe Maestrul al-'Alawī – Dumnezeu să fie mulţumit de el – iar lângă el pe Sayyidnā Īsā (Domnul nostru Iisus) – pacea fie asupra sa. Apoi s-a ridicat un vestitor care a strigat: „Oricine doreşte să-l vadă pe Iisus – pacea fie asupra sa – alături de sublimul Maestru, fiindcă sunt amândoi aici, coborâţi din Ceruri, să vină în graba mare.” Şi pământul a tremurat şi s-a cutremurat şi toate de pe suprafaţa lui s-au clătinat şi toţi oamenii s-au strâns laolaltă şi au cerut să se urce şi ei alături de Maestru pe platforma aceea, însă acesta le-a zis: „Rămâneţi acolo unde vă aflaţi, fiindcă ne vom întoarce noi la voi” (p. 138).

O altă viziune, relatată de Şeicul Hasan ibn 'Abd al-'Azīz at-Tilimsānī, sună după cum urmează: „Am avut o viziune în care mă aflam în valea urbei Tlemcen, iar aceasta era plină de o mulţime mare de oameni care aşteptau coborârea (nuzūl) [5] din ceruri a lui Iisus – pacea fie asupra sa. Atunci a coborât un om, iar mulţimea a spus: „Iată-l pe Iisus”; când am reuşit, la rându-mi, să-i văd chipul, mi-am dat seama că era Şeicul Sidi Ahmad Bin ‘Alīwah (=Al-‘Alawī) – Dumnezeu să fie mulţumit de el.”

Viziunea următoare a fost relatată de venerabilul Şeic şi Sfânt al lui Dumnezeu, Sidi Muhammad bin at-Tayyib bin Mawlāy al-‘Arabī ad-Darqāwī – fie ca Dumnezeu să ne acorde graţia binecuvântărilor sale: „Am avut viziunea unui grup de oameni care ne-a anunţat coborârea [din Ceruri] a lui Iisus – pacea fie asupra sa – şi care afirma că el coborâse deja şi că în mână ţinea o sabie de lemn cu care lovea pietrele, iar acestea se preschimbau în oameni; iar când lovea animalele, acestea căpătau, la rândul lor, înfăţişare omenească. Eu, acuma, îl cunoşteam pe omul care coborâse din Ceruri: el îmi scrisese scrisori iar eu îi răspunsesem, aşa că m-am pregătit să-l întâlnesc. Când am ajuns la el, am descoperit că nu era altcineva decât Şeicul Sidi Ahmad al-‘Alawi – numai că acesta luase înfăţişarea unui doctor care îngrijea bolnavii; alături de el se aflau mai bine de şaizeci de oameni care-l ajutau - Dumnezeu să fie mulţumit de el.” (p. 137).

În afara acestor viziuni apărute în vis, vom mai cita încă o viziune care pare să fi început în stare de veghe, dar care trebuie să fi fost transferată apoi în starea dintre somn şi veghe (caz în care ar fi mai adecvat s-o numim un wāqi’ah sau un „eveniment”): „Cele ce urmează au fost relatate de către cel statornic în iubire, cel neprihănit pe dinăuntru, Sidi Ahmad Hājji at-Tilimsānī: „Pe când eram absorbit de invocaţia supremă (adh-dhikr ala-‘zam) [6] am văzut literele care alcătuiesc Numele Divinei Maiestăţi umplând tot universul, iar din ele răzbătea, în formă luminiscentă, însuşi Profetul – fie ca Dumnezeu să-i acorde binecuvântarea Uniunii şi binecuvântarea păcii. După aceea, literele s-au dispus în altă formă şi am întrevăzut în ele chipul Şeicului Sidi Ahmad Bin-`Alīwah, iar pe trupul acestuia scria „Mustafa Ahmad Bin-'Alīwah”. Apoi am auzit o voce exclamând: „Fiţi martori! Luaţi aminte!” (shuhadā', ruqabā'). Literele s-au manifestat şi pentru a treia oară, sub înfăţişarea Şeicului purtând o coroană pe cap; în timp ce-l priveam, o pasăre i se aşeză pe cap şi mi se adresă, zicând: „Ia aminte, aceasta este staţiunea spirituală a lui Iisus – pacea fie asupra sa.”” (p. 145).

Alte zece dintre viziunile relatate în cartea Şeicului `Addah arată o legătură neechivocă şi directă între Şeicul Al-`Alawi şi Profetul Muhammad, care, în acest caz, poate fi considerată perfect firească; una dintre ele, relatată de însuşi Şeicul Al-'Alawī, este citată în cartea Dr. Lings. Acelea, însă, care tocmai au fost amintite şi care menţionează, fiecare în parte, o relaţie particulară care îl uneşte pe Şeicul Al-‘Alawī de "Sayyidnā ‘Isā" şi, ca să fim mai exacţi, de „staţiunea sa spirituală” (maqām) în Islam, constituie un fenomen extrem de rar şi care încă nu a fost explicat, cel puţin din câte ştim noi: în orice caz, Şeicul ‘Addah nu oferă niciun comentariu asupra lor în volumul din care am citat, iar Dr. Lings nu le menţionează în niciun fel. [7] Cât despre noi, acest buchet particular de „viziuni” este semnificativ nu doar în privinţa spiritualităţii Şeicului Al-‘Alawī, ci şi în privinţa funcţiunii sale iniţiatice. Ca să ne exprimăm mai clar, întâlnim în acest caz în primul rând un exemplu ilustrator al acelor tipuri iniţiatice care se regăsesc în normele muhammadiene şi la care se referă Ibn `Arabī în lucrarea sa Futūhat, aşa cum am menţionat deja în alte ocazii. [8] Ajunge să afirmăm aici încă o dată că forma profetică a lui Muhammad, ca sinteză finală a ciclului profetic de la Adam încoace, includ şi sumarizează toate tipurile de spiritualitate reprezentate de Profeţii anteriori, dintre care cei mai importanţi şi mai caracteristici apar menţionaţi în revelaţia coranică şi în hadith-uri. [9] Doctrina lui Ibn `Arabī oferă următoarea explicaţie: Profetul Muhammad, sau lumina sa, a fost cea dintâi creaţie a lui Dumnezeu: din această lumină au derivat luminile celorlalţi Profeţi, care au fiinţat succedându-se în lumea umană ca „reprezentanţi” ai săi; el însuşi s-a întrupat la sfârşitul ciclului manifestării profetice, şi, drept urmare, legile reprezentanţilor săi au ajuns cu atât mai mult să fie „abrogate” şi înlocuite de propria sa lege, care le conţinuse, în mod potenţial, pe toate celelalte legi chiar de la începuturi şi care, atunci când li se alătură în operarea în plan istoric, fie le confirmă, fie nu, în funcţie de regula atribuită în ultima parte a ciclului oriunde tradiţia continuă să fie respectată. În orice caz, independent de prezenţa actuală în lume a legilor formulate de către purtătorii anteriori ai Revelaţiei, entităţile spirituale ale acestor mesageri figurează ca realităţi inerente ce vin să întruchipeze forma muhammadiană însăşi şi ca funcţiuni atotprezente în economia iniţiatică a Islamului. În virtutea tuturor acestora, oamenii spirituali ai Tasawwuf trăiesc şi avansează sub aspect iniţiatic în lipsa oricărei alegeri deliberate din partea lor, în acord cu unul sau cu altul dintre tipurile spirituale care le corespund prin afinitate firească, fie în general, fie pe parcursul unei anumite etape din evoluţia lor; nu mai este nevoie să spunem că ei realizează posibilităţile tipului respectiv numai atâta timp cât acestea se regăsesc în ei înşişi. Unii pot avea, de aceea, nevoie să treacă succesiv prin regula iniţiatică a câtorva dintre aceste entităţi profetice particulare înscrise în sfera muhammadiană, care le înglobează pe toate. [10]

În ceea ce priveşte cazul Şeicului al-'Alawī, este adevărat că „viziunile” în chestiune sunt doar dovezi indirecte, limitate la un anumit moment particular din viaţa sa, însă momentul acesta a fost deosebit de important pentru evoluţia/cariera personală a Maestrului şi pentru destinele istorice ale tarīqah de care aparţinea. Această tarīqah, în afara rolului firesc pe care l-a jucat în cadrul structurii sale islamice a trebuit, de asemenea, să afirme prezenţa Tasawwuf ca şi cale iniţiatică viabilă la înseşi frontierele lumii occidentale şi chiar în interiorul zonei de influenţă europeană din lumea musulmană, care a devenit în felul acesta şi o zonă de pătrundere în direcţia opusă; era, de aceea, nevoie, ca el să se exprime prin mijloacele adecvate pentru un contact real şi efectiv cu sensibilitatea intelectuală a Occidentului. În ciuda alterărilor şi a pierderilor de memorie impuse de modernismul anti-tradiţional, sensibilitatea aceasta – sau ce mai rămăsese din ea – nu putea fi altfel decât, în mare parte, creştină ca natură. Astfel stând lucrurile, prezenţa, în vremea noastră, a unui conducător spiritual musulman de tip `Īsawīt [11] în fruntea ramurii nord-africane a Tarīqah Shādhiliyyah este cu totul de înţeles, iar alte fapte concomitente sau ulterioare vin să confirme această perspectivă.

În ceea ce-i privşte pe Shādhilīţi, este momentul să ne reamintim ceea ce am scris despre sursele islamice ale operei lui René Guénon. [12] Când menţionam interesul mai acut faţă de islam, dintre toate formele tradiţionale orientale, în tot ceea ce priveşte soarta Occidentului şi şansele sale de redresare spirituală, atrăgeam atenţia asupra rolului jucat de Şeicul egiptean Shādhilīt 'Ullaish al-Kabir. Acesta este autorul celebrei afirmaţii, citate de René Guénon în Capitolul III din Simbolismul Crucii (scrisă în 1931): „Dacă creştinii deţin semnul crucii, musulmanii deţin doctrina sa”. Mai presus de orice, Guénon şi-a scris cartea – care ocupă un loc central în ansamblul operei sale şi care li se adresează în cea mai mare măsură acelor occidentali care participă la intelectualitatea tradiţională - în baza anumitor aspecte doctrinare preluate de la maestrul său. Nu intenţionăm să zăbovim asupra acestui aspect în contextul de faţă, ci doar atât cât să mai adăugăm precizarea că această carte a lui Guénon, precum şi toate scrierile sale ulterioare care se referă la simbolism, pornesc de la principii caracteristice pentru “ ‘Īsawīs” şi de la care a derivat Ştiinţa Literelor ('ilm al-hurūf), în special sub aspectul cunoaşterii şi artei Respiraţiei Divine, ori sub aspectul Vieţii sale [13] („literele” fiind mai presus de toate elementele articulate ale Cuvântului). S-ar mai putea adăuga că aceasta a fost şi ştiinţa spirituală a lui Al-Hallāj, glorificat ca “‘Īsawī” al secolelor al treilea şi al patrulea ale Islamului (858-922), şi care, printr-o coincidenţă deloc întâmplătoare, are legătură şi cu timpurile noastre, aceasta constituind tema par excellence a interpretării orientaliste a Tasawwuf. Cazul lui Al-Hallāj este încărcat de particularităţi şi de accidente care dificil de clasificat pentru oricine nu are o perspectivă tradiţională; de aceea el a fost prefăcut cu atât mai uşor, deşi nu fără distorsionări, într-o subtilă maşinărie de război împotriva islamului ca întreg; până şi câţiva orientali moderni - produsul mediului dominat de universităţile europene -, au cedat în faţa acestei maşinării. Regăsim aici, aşa cum s-au petrecut lucrurile, partea întunecată a deja amintitei relaţii intelectuale dintre Islam şi Occident.

Pentru a reveni la cartea care a inspirat aceste însemnări, să mai adăugăm că ele nu epuizează toate reflecţiile posibile asupra acestui subiect. Există cu deosebire un aspect asupra căruia Dr. Lings a păstrat cea mai mare discreţie şi la fel am procedat şi noi, fără nicio înţelegere tacită, ba chiar, mai mult decât atât, din motive care sunt probabil întrucâtva diferite de ale sale deşi, în ultimă instanţă, nu se opun lor, în speranţa că într-o bună zi vom putea vorbi despre acestea cu mai puţină rezervă.


NOTE

[1] Publicată în original în Studii Tradiţionale, ianuarie-februarie 1968, pp. 29-34.

[2] Villain et Belhomme—Editions Traditionnelles, Paris, 1967.

[3] Studii Tradiţionale, ianuarie-februarie 1962, p. 46.

[4] Dr. Carret şi-a redactat lucrarea, datată "Tanger, mai 1942", la rugămintea unui faqir ‘Alawit de origine occidentală care nu-l cunoscuse pe Şeicul Al-‘Alawi şi care primise iniţierea pe calea Tasawwuf după stingerea din viaţă a Şeicului, de la unul dintre muqaddimii care trăia el însuşi, pe atunci, la Tangiers. Prima ediţie franceză a acestui text îmbrăca forma unei broşuri de treizeci de pagini şi era publicată la Mostaganem în 1947, purtând titlul: Le Cheikh El-Alaoui (Souvenirs) – Şeicul El-Alaoui (Amintiri).

[5] Coborârea lui Sayyidna 'Isa sau a doua venire a lui Iisus, care este aşteptată atât în islam, cât şi în creştinism ca un climax al evenimentelor zilelor celor din urmă, cu toate că cele două religii se deosebesc în anumite privinţe referitor la rolul acesteia.

[6] Aceasta este invocaţia (dhikr) numelui lui Allah, denumită în genere „Numele Divinei Maiestăţi”, ca în cele ce urmează.

[7] În cea de-a doua ediţie (revăzută şi adăugită) a cărţii sale, publicată anul acesta de Allen and Unwin cu titlul A Sufi Saint of the Twentieth Century, Martin Lings se referă la acest articol şi redă o traducere a celor patru viziuni în chestiune. (nota ed.)

[8] Vezi în special menţiunile făcute în Studii Tradiţionale, nr. 372-373, iulie-octombrie 1962, p. 166, nota 2, iar legat de tipul spiritual islamic al lui `Isa vezi mai ales p. 169, nota 12.

[9] Spusele Profetului Muhammad. S-ar mai putea reţine şi faptul că forma spirituală a lui Muhammad, dincolo de funcţiunea sa universală şi totalizatoare, are un aspect particular, distinctiv, în virtutea căruia Profetul Islamului este şi un profet aparţinând unei liniaţii istorice, alături de ceilalţi profeţi ai întregului ciclu tradiţional.

[10] Sunt cazuri de Maeştri sau Sfinţi ai Islamului care au realizat astfel potenţialităţile corespunzătoare fiecăruia dintre aceşti Profeţi în parte. Chestiunea aceasta este strâns legată de doctrina islamică a Sigiliului Măiestriei Muhammadiene (khatam al-walāyat al-muhammadiyyah), care nu a fost pe deplin înţeleasă de aceia dintre orientaliştii care s-au ocupat de ea, unii dintre ei mergând până acolo încât s-o distorsioneze dincolo de orice recunoaştere. Această chestiune va trebui, însă, abordată cu o altă ocazie.

[11] Epitetul acesta, care derivă din numele islamic al lui Iisus şi care se întrebuinţează în Tasawwuf (de către Ibn `Arabī, de exemplu) pentru a-i desemna pe acei Awliyā' (sing. walī = "prieten al lui Dumnezeu", sfânt) al căror tip spiritual este spiritul lui Iisus ca potenţialitate conţinută în forma muhammadiană generală, nu trebuie confundat cu acelaşi cuvânt, aşa cum este el folosit pentru desemnarea unui membru al Tarīqah 'Isawiyyah, a cărui denumire provine din numele Şeicului Bin `Īsā, întemeietorul unei ramuri nord-africane a Tariqah Shādhiliyyah.

[12] L'Islam et la fonction de René Guénon, în Studii Tradiţionale, ianuarie-februarie 1953, pp. 14-47.

[13] „Ştiinţa care-i aparţine cu predilecţie lui Iisus este Ştiinţa Literelor. Aşa se face că Iisus a primit darul puterii de a insufla viaţă, constând din aerul ce provine din adâncul inimii şi care este Spiritul Vieţii ('Ibn 'Arabī, Futūhāt, cap.20), citat de M. Vālsan în Studii Tradiţionale, nr. 424, 1971. Vezi acelaşi număr şi pentru Références islamiques du “Symbolisme de la Croix” aparţinându-i autorului (nota traducătorului francez).”