joi, februarie 26, 2009

Sidi Hamza despre dhikr

„Eu sunt cu voi în permanenţă. Ştiu tot ce faceţi şi cum sunteţi. Nu are importanţă dacă vă aflaţi în faţa mea sau la mii de kilometri depărtare. Învăţătura mea nu se transmite prin cuvinte meşteşugite, fraze frumoase, ci prin dhikr. Vă recomand să faceţi mult dhikr. Calea noastră este o cale a orientării. Învăţătura mea se mai transmite şi printr-o privire sau o glumă. Tot ce spun sau fac înseamnă învăţătură. Cei care cred că nu spun nimic, nu înţeleg câtuşi de puţin Calea. Profetul (slaws) şi sfinţii nu citiseră multe cărţi; cunoaşterea le venea de-a dreptul din inimă. Este la fel de important să aveţi o practică regulată şi consecventă. Dhikr-ul şi companionajul unui maestru (suhba) sunt esenţiale.”

„Calea poate fi comparată cu un tren tras de o locomotivă foarte puternică. Eu sunt locomotiva aceasta şi important este să vă aflaţi în tren (nu contează dacă în vagonul din faţă sau în cel din urmă). Important este să vă ţineţi bine de vagoane, să staţi strâns unii lângă alţii; altfel, vagonul riscă să se desprindă de locomotivă şi să se răstoarne, mai ales dacă suflă vreo rafală puternică de vânt.”

„Este o şansă şi o binecuvântare extraordinară, aceea de a putea urma învăţătura unui maestru viu. Aşa că lucraţi şi fiţi conştienţi de faptul că nu aveţi timp de pierdut.”

„Cel care este fericit în lumea aceasta este acela orientat spre Dumnezeu şi care îl invocă pe Dumnezeu. Dhakir-ul (invocatorul) este fericit fiindcă tot ce i se întâmplă este poruncit de Dumnezeu. Tot ce face, face în numele lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu face decât binele.”

„Toţi oamenii sunt sclavi a ceva, mai puţin aceia liberi în interior. Invocaţi-L pe Dumnezeu pentru a deveni liberi.”

„Cu ajutorul dhikr-ului, veţi afla răspuns la toate întrebările pe care vi le-aţi putea pune.”

„Ca discipol, eram uneori cuprins de o stare de tulburare interioară şi mă întrebam cum să fac să-i vorbesc despre asta lui Sidi Abu Madyan, fiindcă nu ştiam cum să-l abordez. Atunci, acesta mă chema la el şi-mi spunea:
- Şi eu sunt exact ca tine.
Eu îi răspundeam:
- Dar asta e imposibil! (în sensul că el era Shaykhul, iar eu, doar un biet discipol).
- Nu-i aşa, îmi răspundea el. Şi mie mi se-ntâmplă să am sufletul tulburat, dar în acest caz totul se linişteşte odată cu efectuarea dhikr-ului; totul se uşurează prin dhikr.
Insista mult asupra dhikr-ului.”

„Trebuie să faceţi mult dhikr. Nu trebuie să vă mulţumiţi doar cu retragerile spirituale (i’tikaf) şi cu taqwia, considerând că dhikr-ul se rezumă la ele. În plus faţă de acestea, faqirul trebuie să repete «la ilaha ila Allah» şi să săvârşească rugăciunea asupra Profetului (slaws) aşa cum le are în wird. Nu trebuie să lase mătăniile (subha) din mână. Iar dacă este ocupat, trebuie să invoce cu limba. Când merge la culcare şi-şi aşază capul pe pernă [Seyyid îşi aşază şi el capul pe pernă], faqirul trebuie să invoce «la ilaha ila Allah» până adoarme, ca să doarmă într-o stare de vigilenţă [faţă de Dumnezeu], şi nu de uitare.”

„Dhikr-ul practicat în mod regulat face să dispară progresiv dorinţele şi gândurile impure, la fel ca un vânător care intră în fiecare zi în pădure trăgând focuri de armă; la început toate animalele, speriate, fug când aud zgomotul puştii, pentru a reveni puţin mai târziu în timpul aceleiaşi zile. Însă animalele, când constată că vânătorul revine în fiecare zi, ajung până la urmă, încet-încet, să-şi schimbe sălaşul.”

„Invocaţi, respectaţi shari’ah, frecventaţi reuniunile; atunci, inima voastră nu se va putea răci.”

„Este mai uşor de făcut mult dhikr, decât puţin dhikr: cel care face mult dhikr beneficiază de o energie care-l antrenează şi îi uşurează lucrurile. Cel care face puţin dhikr, este atras mai uşor de tentaţiile lumii exterioare.”

„Nu există încercări pe Calea aceasta; încercarea este înlocuită de invocaţie.”

„Sufismul este strâns legat de practică. Altfel, n-ar mai fi nici măcar un sufism teoretic.”

„Când trăia Sidi Madyan, mi se întâmpla să-mi părăsesc tovarăşii ca să mă duc să invoc. Sidi Abbas îmi adresă observaţia că nu se cuvenea să mă sustrag în felul acela, deoarece companionajul fraţilor reprezenta o binecuvântare. Îi prezentă faptele şi lui Sidi Abu Madyan, care-mi dădu dreptate, explicând că servirea fraţilor avea, fără îndoială, importanţa ei, dar că tot secretul stătea în dhikr şi că, indiferent de împrejurare, trebuia rezervat un anumit timp pentru acesta.”

„Mergeţi la toate reuniunile, cu excepţia ivirii vreunui caz de forţă majoră; adevăratul faqir este cel care se duce la toare reuniunile.”

„Fiţi constanţi în dhikr-ul vostru şi în frecventarea reuniunilor. Cel care-şi face dhikr-ul personal fără să participe la reuniuni, sau invers, este ca un şchiop: ceva îi lipseşte. Dimpotrivă, cel care este constant în practica sa, nu poate resimţi niciun fel de ură sau de resentiment faţă de vreun frate de-al său.”

„Faceţi cât mai mult dhikr taqwia pentru a dobândi o mare putere, în scopul de a le comunica şi altora.”

Wazifa este ca un duş ce curăţă impurităţile inimii (gânduri urâte, etc.) De altfel, te simţi întotdeauna bine după o wazifa.”

Latif-ul este o terapie pentru trup şi inimă. Atenţie, însă, trebuie practicat cu regularitate. Faqirul care practică latif-ul cu intermitenţă nu va beneficia de virtuţile sale terapeutice.”

„Shaykh-ul poate să transmită lumina tot timpul, dar mai trebuie şi ca discipolul să aibă tot ce-i trebuie ca să o primească. Este ca în cazul unui generator de electricitate: pentru a primi încărcătura electrică, trebuie pusă la punct o întreagă instalaţie adecvată scopului şi, în plus, mai trebuie plătite şi taxele. Numai în felul acesta se poate beneficia de electricitate sau de lumină. Taxele sunt, în schimb, sarcinile ce-i revin discipolului vizavi de Cale: dăruire de sine, dhikr, aplicarea directivelor (imtithal). Dacă nu sunt achitate taxele acestea, se poate ca electricitatea să ne fie retrasă, chiar şi după ce am început să beneficiem de aceasta. Celui care s-a obişnuit cu lumina îi este extrem de dificil să se lipsească de ea. Când Profetul (slaws) a avut o perioadă de întrerupere a revelaţiei, i-a fost foarte greu: se gândise să se urce pe crestele munţilor şi să se arunce în gol. Toate acestea pentru că nu era în stare, fără să fie cuprins de o profundă descurajare, să se despartă de gustul intens pe care-l conţinea revelaţia. Pentru Profet (slaws), întreruperea revelaţiei nu constituia o pedeapsă: rolul ei era acela de a-l pregăti să primească încă mult mai mult. Era o educaţie divină.”

luni, februarie 23, 2009

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 6

În ceea ce priveşte calea shâdhilită, care era cea a maestrului nostru (fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de el), prea puţin contează că v-a pus pe această cale, căci voi nu mai sunteţi azi pe ea. Voi mergeţi în cu totul altă direcţie. Dacă-mi spuneţi : cum aşa ? vă voi răspunde : calea sa cobora în jos şi nu urca în sus, în timp ce aceea pe care o urmaţi voi urcă în sus şi nu coboară în jos. Căci calea sa era pe dinafară umilă şi în interior înaltă, în timp ce a voastră este pe dinafară înaltă şi în interior umilă. Am putea să vă mai spunem : calea sa era rigoare pe dinafară şi milostenie în interior, în timp ce a voastră este clemenţă în exterior şi rigoare în interior, aşa cum este cea a majorităţii oamenilor, şi fie ca Dumnezeu să ne ferească să confundăm calea celor aleşi cu cea a tuturor oamenilor !

Nu este nici printre scopurile oamenilor de intuiţie spirituală să se oprească la litanii (awrâd), în vreme ce voi nu vă ocupaţi decât de asta. În cele din urmă, un om trebuie să aibă un singur maestru spiritual, în vreme ce voi aveţi mulţi. Iată ce am putut constata în legătură cu starea voastră, şi concluzionez de aici că barca voastră nu pluteşte.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 5

Dacă doreşti ca drumul tău să se scurteze pentru ca să ajungi rapid la realizarea spirituală, vei practica operele cu caracter « necesar » (al-wâjibat) şi cele « suplimentare puternic recomandate » (ma taakada min nawfili-l-khayrât). Învaţă din ştiinţa celor exoterice cele ce sunt indispensabile pentru a-l servi pe Dumnezeu, dar nu întârzia asupra lor, căci nu ţi se cere să o aprofundezi, ştiinţa interioară este ceea ce trebuie să aprofundezi. Şi combate pofta. Atunci vei vedea minuni. « Caracterul nobil » nu este altceva decât tasawwuf la sufiţi, aşa cum este religia la oamenii religiei. Şi fie ca Dumnezeu să-i pedepsească pe cei care mint !

La fel, fugi întotdeauna de senzualitate [1], căci ea este opusul spiritualităţii, şi cele ce se opun nu se ating. Pe măsură îţi satisfaci simţurile, îţi vei slăbi spiritul, şi invers. Ascultă ce s-a întâmplat maestrului nostru (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el) la începutul căii sale. Tocmai bătuse trei măsuri de grâu şi-i aduse la cunoştinţă maestrului său, al-‘Arabî ben ‘AbdAllâh, care îi spuse : « Dacă vei creşte în simţuri, vei scădea în spirit, şi dacă vei scădea în acelea, vei creşte în acesta. » Lucrul era evident, căci atâta timp cât vei fi alături de oamenii (lumii), niciodată nu vei simţi în ei parfumul spiritului. Nu vei simţi decât miros de sudoare, şi acesta vine de la senzualitatea care i-a subjugat. Ea le-a înhăţat inimile şi membrele. Ei nu discută, nu se ocupă şi nu se bucură decât de ea, şi nu pot câtuşi de puţin să se detaşeze, şi totuşi, numeroşi sunt cei care s-au detaşat pentru a se cufunda în spirit din timpul vieţii. Fie ca Dumnezeu să fie mulţumit de ei şi să ne facă să ne bucurăm de binecuvântarea lor, Amin, Amin, Amin ! E ca şi cum Dumnezeu (fie El lăudat) nu le-ar fi dăruit spirit (oamenilor lumii), deşi fiecare dintre ei participă la acesta, la fel cum valurile fac parte din ocean. Dacă ar şi, nu s-ar lăsa distraşi de lucrurile sensibile. Şi dacă ar şti, ar descoperi în ei înşişi oceane fără margini. Şi Dumnzeu este garantul aceea ce spunem.

Note :

[1]
Al-hiss, senzualitatea în sensul cel mai larg al termenului, adică ataşamentul de experienţa sensibilă.

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 4

La puţină vreme după ce mi-am găsit maestrul, acesta mă autoriză să-l iniţiez pe un anume literat care fusese unul dintre profesorii mei de lectură coranică. Acest literat voia să devină discipolul maestrului meu, după exemplul meu, şi insistă ca să obţin permisiunea pentru acest lucru. Când îi vorbii maestrului meu, acesta îmi răspunse : « Ia-l tu însuţi de mână, pentru că prin tine a avut el ştiinţă despre mine. » Îi transmisei deci învăţătura pe care o primisesem eu însumi şi el aduse fructe graţie binecuvâtării (barakah), venită prin autorizarea nobilului meu maestru. Totuşi, cum trebui să părăsesc Fes pentru a mă alătura tribului Beni Zarwal, în care-mi lăsasem părinţii, mă separai de el.

În ceea ce-l priveşte pe maestrul meu, el rămânea în continuare la Fes al-Bali. Atunci când fusei pe punctul de a pleca spre tribul menţionat, îi zic : « N-am pe nimeni acolo cu care să am schimburi spirituale, de care totuşi am nevoie ». Îmi răspunse : « Dă-i naştere ! » ca şi cum ar fi considerat că generaţia spirituală putea să aibă loc prin intermediul meu, sau ca şi cum ar fi văzut-o deja. Îi mai vorbii încă o dată la fel, şi-mi răspunse din nou : « Dă-le naştere ! » Or, prin binecuvântarea care emana din autorizarea şi din secretul lui [1], veni la mine un om (fie ca Dumnezeu să-i înmulţească pe cei care-i seamănă în Islam !) care, din clipa în care îl văzui şi mă văzu, fu copleşit de Dumnezeu într-atât încât atinse dintr-un salt staţiunea spirituală (maqâm) a extincţiei (fanâ) şi a subzistenţei (baqâ) în Dumnezeu. Şi Dumnezeu este garantul a ceea ce spunem. În aceasta îmi apăru virtutea şi puterea secretă a autorizării [2], şi toate îndoielile sau sugestiile mă părăsiră, graţie şi laudă lui Dumnezeu !

În sufletul meu dori să primească autorizarea de la Dumnezeu însuşi şi de la Trimisul Său (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dea pacea). Aspiram la aceasta cu multă fervoare. Or, atunci când într-o zi mă găseam într-un loc solitar în mijlocul pădurii, şi eram cufundat şi răpit într-o extremă beţie spirituală, şi în acelaşi timp într-o desăvârşită sobrietate, - cu o mare absorbire şi într-una, şi în cealaltă stare – auzii dintr-o dată aceste cuvinte ţâşnind din străfundurile fiinţei mele : « Adu-le aminte [3], căci amintire le este credincioşilor de folos. » (Coran, LI, 54). Atunci inima mea se calmă şi se odihni, căci avui certitudinea că acest discurs îmi era adresat de către Dumnezeu şi Profetul său (fie ca Dumnezeu să-l binecuvânteze şi să-i dăruiască pacea), scufundat cum eram în cele două Prezenţe generoase, cea domnească şi cea profetică [4]. Era atunci (dar Dumnezeu ştie mai bine) o ruptură a legilor obişnuite provenind din fondul însuşi al esenţei mele. Aceasta nu are de altfel vreun « cum », şi nu este cunoscut decât de către cel căruia Dumnezeu îi dezvăluie.

Imediat ce-mi fu dată autorizarea, credincioşii veniră la mine, şi imediat ce noi văzurăm şi ei mă văzură, îşi amintiră (de Dumnezeu) şi noi ne amintirăm [5], şi profitarăm de ei cum ei profitară de noi, şi se întâmplă ceea ce se întâmplă în privinţa favorurilor divine, a secretelor, a virtuţilor, a binecuvântărilor şi a ajutoarelor divine. Toate acestea avură loc în tribul Beni Zarwal (fie ca Dumnezeu să îl ferească de orice încercare), laudă şi graţie lui Dumnezeu...

Note :

[1] Sirr, adică nivelul său spiritual, cunoscut doar de către Dumnezeu.

[2] Autorizarea (idhn) spirituală comportă două aspecte, inseparabile unul de celălalt : ea îndepărtează iniţiativa individuală, făcând din autorizare instrumentul unei voinţe supra-individuale, şi transmite în acelaşi timp o binecuvântare, o putere spirituală care acţionează în virtutea acestei instrumentalităţi.

[3] Cuvântul dhikrô, pe care îl traducem aici prin « amintire » comportă, întocmai ca şi dhikr, semnificaţiile de « menţiune », « chemare », « invocare », dar şi de « dojană ».

[4] Aluzie la doctrina sufită a diverselor Prezenţe (hadhatêt) divine, care sunt tot atâtea revelaţii universale ale lui Dumnezeu. « Prezenţa domnească » ţine de revelaţia lui Dumnezeu în calităţile Sale perfecte şi transcendente, în timp ce « Prezenţa profetică » ţine de revelaţia Sa în univers.

[5] În arabă, această frază joacă asupra dublului sens al termenului dhikr, a se vedea nota [3].

joi, februarie 19, 2009

Miracolul rubinului - Mawlana Jalaluddin Rumi

Un seic anunta in cafenea: "Califul a interzis cantatul!" Un dervis, auzind aceasta, se intrista atat de tare incat fiinta lui launtrica se stranse ghem si o boala grava puse stapanire pe el. Avand experienta, hakimul a fost chemat la patul lui de suferinta. I-a luat pulsul si l-a examinat dupa toate regulile artei sale, dar nu putu potrivi boala dervisului cu ceea ce citise in marile carti de medicina si nici cu experientele anilor sai multi de practica medicala.

Dervisul isi dadu ultima suflare si hakimul, insetat de cunoastere, deschise cadavrul. Acolo unde dervisul simtise cea mai mare durere, gasi un bulgare mare, rosu ca un rubin. Mai pe urma, cand problemele financiare ajunsera sa il chinuie, hakimul vandu piatra. Ea trecu apoi din mana in mana, pana ajunse, in cele din urma, in posesia califului. Acesta puse sa fie montata intr-un inel.

Intr-o zi, in timp ce purta inelul, califul incepu sa cante. In aceeasi clipa, vesmantul i se umplu de sange, fara ca trupul sa aiba vreo rana. Plin de uimire, califul urmari cu privirea cum rubinul sau clocotea ca uleiul incins si se imprastia ca sangele pe haina lui. Socat de acest miracol, vru sa afle secretul rubinului. I-a chemat pe proprietarii anteriori, unul cate unul, pana cand dadu de hakim. Acesta fu, atunci, in stare sa-i explice misterul.

Oglinda, cupa si mestesugarul - Idries Shah

Un mestesugar petrecu ani de zile faurind o oglinda si o cupa, ambele cu puteri magice: cel caruia ii va reveni oglinda, va putea vedea oglindindu-se in ea pe oricare dintre prietenii sai care avea sa se afle, la un moment dat, la stramtoare. Atunci va fi de ajuns sa lase sa cada o pietricica in cupa, pentru ca acesta sa vada problemele disparandu-i. Cupa mai avea si proprietatea de a-l imbogati pe posesorul ei. Acestea erau principalele insusiri ale celor doua obiecte magice.

Mestesugarul, insa, nu putea face uz de nici unul dintre ele; un singur fel de om avea aceasta putere. Cum isi dores sa puna rodul muncii sale la dispozitia celui care s-ar fi putut folosi de obiecte, mestesugarul strabatu orase si sate in cautarea sa. Sfarsi prin a intalni la Bukhara un gravor care intrunea caracteristicile cerute. Mestesugarul ii intinse atunci obiectele de pret magice, spunandu-i urmatoarele:
- Foloseste-le asa cum trebuie. Voi reveni intr-o zi, sa ma conving ca ti-au adus prosperitatea.

Cand gravorul privi pentru prima oara in oglinda, il vazu pe mestesugar, care, prins de o valtoare, tocmai era pe punctul sa se inece. Arunca o pietricica in cupa si constata ca omul scapase de la moarte. A doua oara cand se uita in oglinda, vazu ca mestesugarul era inconjurat de dusmani periculosi si perfizi. Cu ajutorul cupei, reusi sa-i puna pe acestia pe fuga. A treia oara cand se uita in oglinda, vazu ca prietenii, asociatii si parintii mestesugarului se zbateau in nevoi. Recurse iarasi la cupa si reusi sa-i ajute sa iasa la liman. Cand privi odata in plus in oglinda, gravorul observa ca el insusi urma sa aiba neplaceri. Arunca o pietricica in cupa si ceea ce-l ameninta disparu.

Luni de zile mai tarziu, mestesugarul se intoarse la Bukhara si trecu pe la atelierul gravorului. Acesta continua sa practice meseria migaloasa care-i deteriora vederea. Oglinda si cupa se prafuiau, asezate pe un raft. Mestesugarul fu cumplit de iritat la vederea lor.
- Cand ma gandesc, striga el furios, cat m-am chinuit sa fauresc obiectele acestea cu proprietati magice si sa gasesc pe cineva demn sa le intrebuinteze! Iar tu, tu... le neglijezi, le lasi sa se umple de praf intr-un colt al atelierului, de parca n-ar avea nici cea mai neinsemnata valoare. Nu te folosesti de ele nici macar ca sa vii in ajutorul prietenilor tai! De ce nu te-ai imbogatit pana acum?

Gravorul nu rosti nici un cuvant. Cum sa faci sa priceapa un om care, oricat de extraordinar i-ar fi fost talentul, tragea concluzii la repezeala, fara sa incerce macar sa gandeasca sau sa informeze? Lua cupa magica si o pietricica pe care o gasi in apropiere. Mestesugarul fusese cuprins de o furie atat de cumplita, incat nu se
mai putea stapani. Agita bratele, ameninta, profera insulte. Gravorul, neplacut surprins de acest spectacol, lasa sa-i scape din greseala pietricica in cupa. Veghetorul Cupei, vazand ca mestesugarul adoptase o atitudine amenintatoare, il facu, intr-o clipa, sa dispara. Nu a mai fost revazut niciodata.

Ceapa - Idries Shah

A fost o vreme cand, in tara in care are loc povestea de fata, cepele erau extrem de rar intalnite, fiind cvasi-inexistente. Intr-o zi, cineva aseza in piata mare din capitala respectivei tari o ceapa mare si frumoasa.

Obiectul acesta neobisnuit atrase repede atentia trecatorilor, sau, oricum, a celei mai mari parti a lor: era vorba, dupa toate aparentele, despre un fel de leguma.

Primul care indrazni sa se apropie de ceapa fiind, din intamplare, cuprins de un acces de tuse chiar in acel moment, se duse imediat sa-i instiinteze pe ceilalti ca "cepele te fac sa tusesti".

Un altul constata ca ceapa degaja un miros foarte puternic. Tocmai se pregatea sa guste o bucata din ea, cand se gandi: "Daca exteriorul miroase asa de intens, inseamna ca interiorul o fi imposibil de suportat". Si nu se atinse de ea.

Un al treilea facu o crestatura in ceapa si primul strat se desprinse.- Este un obiect miraculos, le facu el cunoscut celor din jur, are insusiri magice: cand il tai isi desprinde partea exterioara, dand la iveala un interior absolut identic!

Un al patrulea mai inlatura un strat de ceapa. Il duse acasa, il fierse, il manca si i se paru delicios. Multi il imitara.

"Oricare ar fi numarul de straturi care sunt indepartate, leguma aceasta nemaipomenita da la iveala de fiecare data alt strat: este ca un fel de recolta perpetua!" se auzea, acum, de pretutindeni.
- Dar parca, totusi, se micsoreaza, observs cineva.
- E o simpla iluzie optica, raspunsera cei care vroiau sa creada ca ceapa era ceva fara de sfarsit.

Ce se intampla cand si ultimul strat de ceapa fu indepartat? Oamenii exclamara:
- Extraordinar! Miraculoasa, fara-ndoiala, dar si perfida! Nu numai ca-i in stare sa se faca nevazuta, dar mai si dispare fara avertisment!
Dupa care admisera - si, intr-adevar, era lucrul cel mai rezonabil - ca, una peste alta, lumea era mai fericita fara cepe.

sâmbătă, februarie 14, 2009

marți, februarie 10, 2009

O zi, un gand: Sidi Abdellaziz Tabba'a

Invatati cunoasterea care va apropie de Dumnezeu. Aceasta intareste intelegerea faptului ca singura adevarata ambitie pentru un discipol este hikma, ambitia de a-l gasi pe Dumnezeu.

Perspective de viitor - Idries Shah

Ramida accepta sa discute, in cursul aceleiasi dupa-amieze, cu saisprezece dervisi care se aflau in trecere.

Un vecin ii spuse:

- Te consider un sfant! Bunatatea ta este fara de margini; acorzi din timpul tau fara sa pregeti chiar si atunci cand alte treburi, mai urgente, iti reclama atentia.

Ramida raspunse:

- Dervisii au insistat sa fie primiti atunci cand acest lucru era convenabil pentru ei. Au obtinut ce si-au dorit, dar nu au avut nimic de castigat din aceasta.

Treburile mele au suferit o amanare de o jumatate de zi. Perspectivele lor de viitor au fost amanate, poate, cu mai multi ani de zile. Daca as fi refuzat sa-i primesc, lucrurile n-ar fi stat mai prost pentru ei in sfera Realitatii.

luni, februarie 09, 2009

Povestea Aveniei (2) - Idries Shah

Avenismul daduse, bineinteles, nastere unei culturi bogate si promitatoare. Ca sa ne facem o idee este destul sa amintim cateva adagii si proverbe, perle ale intelepciunii avenice.

Cand, insa, nu se dispunea de prea mult timp si era nevoie de concizie, inspiratia isi putea gasi izvorul in sloganuri mobilizatoare de genul: „Este imposibil ca nouazeci de milioane de avenezi sa se insele."

Si cine ar fi putut sa-i acuze pe avenezi de ingustime de spirit? Ideile cu adevarat noi suscitau cel mai viu interes. Un filosof avenian demonstra prolificitatea continua a rasei, proclamand: „Sunt un om din terci de ovaz, deci exist!"

Mai aparea, in rastimpuri, cate un tiran care sa afirme: „Terciul? Terciul sunt eu!", dar el si cei asemenea lui sfarseau, mai devreme sau mai tarziu, prin a muri, iar splendoarea si validitatea ovazului ramaneau indiscutabile.

„Avenia pentru totdeauna" era titlul unui cantec traditional foarte emotionant, care incepea asa: „Ovaz plin de gratie,/ Sfant ovaz,/ Ovaz iubitor si generos… Ovaz! Ovaz! Ovaz!"

Revolutiile intelectuale mai rasturnau din cand in cand ordinea fireasca a lucrurilor din Avenia si cate unii incepeau sa ponegreasca sentimentele invechite. Asa se face ca anumiti autori de avangarda incepusera sa exploreze noi modalitati de expresie a eului lor interior.

Strofa urmatoare, reprezentativa pentru noul curent poetic, demonstreaza ca mintea umana nu-si pierduse nici un strop din vitalitatea sa:
"OVAZ
ZAVO
O VAZ
VAZO!"

Eliberarea in felul acesta din lanturile unui traditionalism meschin conferea un sentiment mereu proaspat si, cu siguranta, unic in felul sau.

Doctrinarii avenisti foloseau, in sprijinul convingerilor lor, argumente sofisticate si selective extrase din scrierile fundamentale ale avenismului. Daca cineva invoca alte scrieri, acelea erau, fireste, „regresive", „dubioase". Interpretarile recente ale scrierilor fundamentale erau admise sau respinse in masura in care erau - sau nu - avenofile.

Inainte ca sarcasmul sa-i fi redus definitiv la tacere, se sustine ca unii disidenti ar fi declarat: „Nu abandonati ovazul, ci adaugati elemente suplimentare vietii voastre. Puteti face acest lucru." Au fost facuti mincinosi, nemultumiti, au fost acuzati ca tulburau mintile oamenilor.

Cu toate ca societatea evolua neincetat, unii continuau sa respecte vechile traditii. Se depuneau flori la picioarele statuii lui Avena Intaiul si a celei a Martirului Avenist care afirmase: „Puteti sa-mi luati trupul, puteti sa-mi luati sufletul, dar ovazul meu nu-l veti avea niciodata!"

Elementele conservatoare ale acestei societati deschise si ideale in care toate genurile de opinii puteau fi liber exprimate nu ezitau sa remarce: „Daca ar fi existat si o alta solutie, ovazul nu s-ar fi utilizat, totusi, vreme de cincizeci de mii de ani!"

Progresistii erau de alta parere: „Exista o solutie de inlocuire a sa, simpla, desi diferita, replicau ei, iar acesta este terciul!" In ceea ce-i privea pe liberali, acestia sperau sa gaseasca un compromis bazat pe adoptarea biscuitilor din ovaz ca mod de viata.

De la aceasta civilizatie prestigioasa s-au pastrat cateva adagii, considerate demne de fiii si fiicele cei mai eminenti ai ei: „Daca fiertura ta de ovaz este calie, fa-ti o cataplasma. Daca nu, pune-o la incalzit!"

„Ovazuire rimeaza cu potrivire. In afara de asta, nici o asemanare intre cele doua."

„Nu tot ce fierbe e ovaz."

„Ovaz la masã, cea mai buna mancare din casa."

...

Ce s-a mai intamplat cu oamenii din Avenia? Trebuie sa recunosc, o ignor. Unii spun ca rasa aveneza ar fi disparut. Cel mai probabil este ca asemenea calomnie sa fi luat nastere in mintea invidioasa a ponegritorilor sai…

Povestea Aveniei (1) - Idries Shah

A fost odata un om pentru care ovazul reprezenta scopul scopurilor sale.

Motivul care-l facuse sa ajunga la aceasta convingere nu a fost nici un moment pus in discutie de numerosii sai discipoli, care au sfarsit prin a considera intelepciunea acestei alegeri ca fiind de la sine inteleasa.

Denigratorii sai, care, evident, nu puteau fi decat partinitori, s-au interogat multa vreme asupra motivatiilor sale. Sa fi fost faptul ca numele lui era Avena, cuvant care inseamna "ovaz" in latina, sau poate ca se lasase sedus de vreun fel de multumire de sine, intretinuta de ceea ce el considera a fi o intelegere innascuta a
modului in care trebuiau sa stea lucrurile?

Lui Avena ii placea ovazul, desigur, daca e sa dam crezare vechilor cronici. Ovaz frumos, ovaz gustos, ovaz hranitor, ovaz universal: nu trecu mult pana convinse numerosi oameni ca ovazul poseda toate aceste calitati si inca multe altele.

Idealismul lui, spiritul sau logic, devotamentul fata de cauza, viata sa exemplara ii confereau, fireste, o autoritate fireasca.

Pana si terciul, cum reusi fara dificultate Avena sa demonstreze, oferea aplicabilitati atat practice, cat si teorectice: inventii, dezvoltari in numeroase directii, interpretari lirice.

Avena si primii sai asociati cultivau ovazul, il inspirau sub forma de praf, produceau alifii pe baza de ovaz. I se descoperira diverse intrebuintari: din el se puteau face clei, caramizi, hartie, carton, cu el se puteau hrani sobolanii si, in scurt timp, patrunse si in practica religioasa.

Copt in cuptor, pulverizat, colorat, tratat prin mii de proceduri, substanta aceasta deveni, pentru generatii intregi de experimentatori eroici si neobositi, unul din instrumentele de eliberare a omului si un mijloc de infrumusetare a vietii.

Diversitatea aplicatiilor ovazului ii incita pe oameni sa realizeze neincetat noi performante. Cine s-ar fi putut indoi de valoarea si, plecand de aici, de caracterul indispensabil al unei descoperiri de acest gen?

Ovazul parea din ce in ce mai mult sa fie fundamentul insusi al intregii civilizatii. Prin semnificatiile sale simbolice, analogice si prin raporturile inca si mai subtile pe care le avea cu toate lucrurile, ovazul juca un rol cheie in viata culturala.

Astfel lua nastere Avenia. Avantul exceptional al geniului avenic a facut ca aceasta sa fie numita, la inceput, "Tara Ovazului". Apoi, atunci cand printr-o evolutie perfect logica, insusi cuvantul "ovaz" ajunse sa desemneze perfectiunea, Avenia vazu conferindu-i- se titlul de "Ovaz al tuturor tarilor".

Avenismul deveni un sistem venerat, perpetuu: rezultatele sale erau confirmate de propriile postulate, postulatele - de rezultate.

Avenia concepuse un sistem educativ caracteristic. Acesta era, bineinteles, singurul sistem de educatie admis. Cine ar mai ridicat scoli, daca n-ar fi trebuit transmise valorile si gandirea avenice? Cum s-ar fi putut dezvolta civilizatia fara ovaz si fara institutiile care promovau o educatie avenica, pentru a permite tinerei generatii sa beneficieze de un patrimoniu pentru care suferisera atatea fiinte
omenesti si pe care atatea altele se caznisera sa-l consolideze cu pretul unei munci rabdatoare si trudnice?

Daca asemenea scoli n-ar fi fost create omul ar fi ramas, fara indoiala, cufundat in ignoranta si depravare.

Un alt fel de desfasurare a evolutiei ar fi fost de neconceput. Cum sa-si fi imaginat ei un alt curs al lucrurilor, atunci cand se stia ca omul are nevoie de ovaz, traieste datorita ovazului, se gandeste doar la ovaz? Ovazul nu era, oare, bunul sau cel mai de pret, chezasul libertatii sale de gandire? Stomacul sau nu refuza, oare, ingestia oricarui alt gen de aliment?

"Asa-zisi dizidenti au sugerat ca omul putea digera si alte alimente in afara de ovaz. "Rationamentul" care se subintelege din aceasta presupunere este remarcabil de ingenios: daca omul nu putea digera decat ovaz, sustineau ei, asta se-ntampla fiindca manca ovaz de atata vreme incat aceasta devenise o adevarata "limitare". Corolarul periculos al acestei afirmatii absurde era ca omul ar fi putut incerca sa se lipseasca de ovaz sau se obisnuiasca sa manance si altceva decat ovaz.

Este de la sine inteles ca doar credulii si esoteristii sariti de pe fix puteau fi ademeniti sa faca asemenea tentative. In plus, ar fi existat un mare risc de a vedea instalandu-se subnutritia, care nu ar fi intarziat sa provoace moartea timpurie a unei parti din populatie." ["Erori si erezii", vol. 99, publicatie a Consiliului de
Aparare al Aveniei]

Se intampla, cateodata, ca instigatori si oameni indrazneti sa-i intrebe pe avenieni:
- Voi de ce nu mancati fructe?
Acestora li se raspundea imediat, cu o logica implacabila:
- Oricarui cetatean liber al acestei tari ii repugna sa manance fructe.

Unii netoti lipsiti de minte se mai obrazniceau, uneori, sa mai intrebe de ce nu se construiau casele cu caramizi din lut. Cand cineva catadicsea sa le raspunda, o facea doar ca sa-i puna, fara menajamente, la locul lor:
- Lutul e bun doar pentru cartite. Si apoi, Avena Intaiul, ilustrul nostru intemeietor, ar fi recomandat si reglementat utilizarea lutului daca acest material ar fi avut vreo utilitate oarecare.

Cand alti iresponsabili declarau: "Metalul ar putea folosi la fabricarea uneltelor", li se replica: "O unealta din ovaz este o adevarata unealta. Un metal din ovaz ar fi un metal adevarat."

Dar competenta avenisticienilor nu se oprea la apararea terciului, la studierea neobosita a proprietatilor si intrebuintarilor sale. Filosofii acestia, cu ajutorul unei dialectici irefutabile, puteau desfide pe oricine:

"Daca vreuna dintre ideile delirante straina avenismului ar fi susceptibila de aplicabilitate in viata curenta, ea ar putea fi explicata in aveneza, limba cea mai bogata, cea mai nobila pe care omul a inventat-o vreodata."

Un teoretician avenist remarca intr-o zi:
"Voi, neavenistii, nu sunteti decat o adunatura de mistici, de esoteristi, de magicieni, de ocultisti, de samani, de nebuni, de baieti virgini si fete mari refulati, sunteti niste naivi, niste obsedati, niste irecuperabili. "

Neavenistii protestara, dar trebuie sa admitem ca, in marea lor majoritate, erau exact asta. Si ironia sortii facea ca ei sa fi devenit astfel, in cea mai mare parte, ca urmare a ostilitatii avenistilor.

Neavenistii adevarati, spre deosebire de amatorii de senzational, fura nevoiti sa se organizeze intr-un grup solidar si discret pentru a se proteja atat de avenistii cei mai inversunati, cat si de dizidentii care cereau cu surle si trambite sa fie admisi printre ei si care, in numele anti-avenismului, faceau mai multa galagie decat toti ceilalti la un loc.

Avenistii nu aveau decat sa arate cu degetul spre acesti rebeli, care nu stiau nici macar sa cultive ovazul, ca sa demonstreze ca toti neavenistii erau deranjati la cap.

Clasificarea operelor lui al-Hallaj

Studiul operei lui al-Hallaj lasa sa se intrevada doua perioade ale creatiei:

- prima perioada se intinde pana la incarcerarea sa din 913 si cuprinde o colectie de profetii si invocatii, du'a, scrise la Mekka, o parte a Divanului sau poetic si fragmente teologice si de exegeza publicate mai apoi de Ruzbehan Bakli in "Ahbar al-Hallaj". Misticul siit persan Abu Muhammad Ruzbehan Bakli (n. 1128) este autorul unei culegeri continand locutiuni teopatice ale sufitilor, cu titlul arab "Mantiq al-'Asrar", in persana "Sarh-i Sathiyat".
- a doua perioada contine scrierile sale din inchisoare pana la executia din 922 - in detentie i s-a permis sa scrie, sa corespondeze cu prietenii si discipolii sai si chiar sa primeasca vizite, cel putin la inceput. Din aceasta perioada dateaza poezii tardive, ultimele sale imnuri, "munagat", si rugaciuni, precum si lucrarea "Kitab at-
Tawasin". Acestea il prezinta pe al-Hallaj intr-o ipostaza meditativa asupra destinului sau, iar singurul martor al tristetii sale este Dumnezeu.

Potrivit fiului sau Ahmad, al-Hallaj ar fi compus numeroase opere teologice destinate discipolilor sai in timpul calatoriilor in Turkestan si India. Istoricul Ibn an-Nadim (m. 988) - un erudit bibliograf arab siit, autor al "Kitab al-Fihrist", un index complet care, potrivit autorului, ar contine titlurile tuturor cartilor arabe ale vremii - a alcatuit o lista de patruzeci si sase de titluri atribuite lui al-Hallaj, lista fiind deschisa de "Kitab at-Tawasin". Printre acestea, eseuri teologice si exegeze mistice ale Coranului, tratate de jurisprudenta si de filosofie politica.

Alte fragmente pastrate din opera halajiana formeaza "Bustan al-ma'rifa" - "Gradina cunoasterii" , o colectie de sentinte mistice si filosofice transcrise in timpul discutiilor sale purtate in public cu adeptii din Bagdad, la care se adaugã fragmente de exegeza coranica transmise de Sulami* si Ruzbehan Bakli.

* Abu 'Abd ar-Rahman Muhammad b. al-Husayn as-Sulami (m. 1021), mistic care a trait la Nishapur, autor al unei lucrari de exegeza, "Haqa'iq at-Tafsir" si al unei biografii de referinta, "At-Tabaqat as-Sufiyya", ce strange relatari despre 103 mari maestri sufiti.

Zaky si porumbita - Idries Shah

Era odata un tanar pe nume Zaky. Un maestru spiritual - caruia-i vom spune "khwaja" - considerand ca tanarul era dotat si menit unui viitor stralucit, se decise sa-i
intinda o mana de ajutor. In acest scop, desemna in serviciul lui o fiinta subtila inzestrata cu puteri extraordinare, pe care o insarcina sa-l ajute ori de cate ori ii statea in putinta.

De-a lungul anilor, afacerile tanarului prosperara in toate domeniile. Fiindca nu putea crede ca binefacerile care se tineau lant nu erau decat meritul lui, Zaky lua hotararea sa observe cu atentie inlantuirea evenimentelor. In felul acesta remarca o ciudata coincidenta: de fiecare data cand lucrurile luau o turnura favorabila pentru el, in imediata sa apropiere se gasea o porumbita alba.

In pofida puterilor de care dispunea, adevarul este ca servitorul invizibil trebuia sa se tina aproape de Zaky pentru a-si indeplini sarcina. Oricare ar fi fost aptitudinile sale remarcabile, trecand dintr-un plan intr-altul trebuia sa imbrace o anumita forma, si o alesese pe aceea a porumbitei ca fiind cea mai potrivita.

In ceea ce-l privea pe Zaky, acesta asocia de acum porumbeii cu sansa, sansa cu porumbeii si se oprise aici, fara sa mai caute explicatii. Deindata ce zarea un porumbel salbatic, aseza undeva ceva de mancare pentru el. Curand, incepu sa creasca el insusi porumbei, iar pe haine puse sa-i fie brodati porumbei stilizati.

Zaky deveni atat de pasionat de porumbei, incat ajunse sa fie considerat expert in materie. Numai ca pe toate celelalte planuri afacerile incetara sa-i mai prospere, aceasta fiindca interesul i se mutase de la intentie, asupra manifestarii.

Cat despre fiinta subtila ce imbracase forma unei porumbite ca sa-i vina in ajutor, aceasta trebui sa se retraga de teama sa nu-l duca pe Zaky la pierzanie.

Firul de iarba - Idries Shah

Un om li se adresa unor tarani, pe un camp:

- Fratilor, ii intreba el, n-ati vazut trecand prin locurile acestea un om sfant? Imi caut maestrul, despre care stiu ca a trecut cu putin inaintea mea pe acest drum.

- Cum sa nu, raspunsera taranii, a trecut cineva pe aici. Avea chipul nobil, dar purtarea simpla. Uite, poti vedea urma pasilor sai acolo, unde-i iarba culcata.

Discipolul se apleca si, cu mult respect, culese un fir de iarba pe care-l privi cu admiratie.

Taranii incepura sa rada, iar unul dintre ei exclama:

- Ia te uita! Zice ca-si cauta maestrul si, de fapt, venereaza un fir de iarba!

Discipolul fu atat de indurerat, de jignit in amorul sau propriu, incat isi inchipui ca prin acest repros pertinent facut cu cele mai bune intentii, taranul voise sa se arate lipsit de respect la adresa sa. In loc sa traga invatamintele necesare din acest incident, el raspunse:

- Nici unul dintre noi, cei aici de fata, nu a fost onorat precum acest fir de iarba, fiindca acesta din urma a atins picioarele maestrului!

Se simtise jignit nu fiindca i se paruse ca maestrul sau fusese considerat ca fiind mai putin important decat credea el ca ar fi, ci fiindca avusese impresia ca el, discipolul sau, fusese luat drept un imbecil. Ori, nici spusele, nici atitudinea taranilor nu exprimau si nu insinuau nimic de acest gen.

Cat despre tarani, acestia se simtira ofensati sa fie considerati "mai prejos chiar si decat un fir de iarba". Bunavointa pe care o manifestasera la inceput fata de discipol disparu si totul degenera in cearta.

Tocmai fiindca au tendinte de aceasta natura, cautatorii Adevarului sunt numiti "cautatori" si nu "gasitori".

sâmbătă, februarie 07, 2009

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 3

Intenţia pură este realmente elixirul [care transformă metalul josnic al sufletului în aur] căci ea îmi dădu forţa să caut pe cel care mă va conduce spre Dumnezeu. Şi iată că l-am găsit în faţa mea, foarte aproape, ca şi cum am fi locuit în aceeaşi casă. Maestrul meu (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el) era în exterior deplină rigoare şi în interior supremă frumuseţe. Vreau să spun prin asta că practica în afară umilinţa şi servitutea, în vreme ce înăuntru era în glorie şi în libertate. Şi ce poate fi mai rău decât invers, adică o stare de glorie şi de libertate exterioare, care să fie pe dinăuntru umilinţă şi sclavie, sau un eterior tradiţional şi un interior inovator, pe dinafară conform legii şi pe dinăuntru fărădelege, în aparenţă sărbătoresc şi în fond satanic? “Nimic nu împiedică atât realizarea scopului cât faptul de a fi neglijat fundamentele.” (1)

Nu este îndoială, atunci când oameni de elită ca maestrul meu se umilesc în exterior şi din propria lor iniţiativă, Dumnezeu îi ridică în interior şi-n exterior, astfel încât ei trăiesc într-o bucurie perpetuă, în vreme ce oamenii obişnuiţi, atunci când acţionează invers, adică atunci când se glorifică în exterior, sunt coborâţi de către Dumnezeu, atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru, astfel încât trăiesc într-o continuă tristeţe.

Maestrul meu era satisfăcut de cunoaşterea lui Dumnezeu şi nu se întoarcea deloc nici spre cele manifestate, nici spre cele ascunse. Nu era preocupat decât de relaţia sa cu Dumnezeu şi nu se ocupa nici cu lauda, nici cu blamul altuia. Adesea recita aceste versuri :

« Fie ca Tu să-mi fii dulceaţă, viaţa poate fi şi amară !
Dacă Tu eşti mulţumit, ce contează că oamenii sunt mânioşi ?
Fie ca între mine şi Tine să fie o grădină,
Şi ca între mine şi lumi să nu fie decât deşert !
Dacă am dragostea Ta, totul e uşor,
Căci nimic de pe pământ nu-i altceva decât pământ. »

Însuşi comportamentul său spunea : O, Doamne, fie ca ruşinea mea să sară în ochii creaturilor, iar integritatea mea să fie vizibilă doar pentru Tine, şi nu invers ! Dumnezeu, lăudat fie El, a spus : « Ei nu-ţi vor sluji la nimic înaintea lui Dumnezeu. » (Cea care a îngenuncheat, 19)

Ascultă, faqirule, câteva dintre cuvintele maestrului meu (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el) : « Atunci când ceilalţi oameni se ocupă cu adoraţia, ocupă-te de Adorat. Dacă se ocupă cu dragostea, ocupă-te de Iubit. Atunci când ei aspiră să facă miracole, tu să aspiri la încântările rugăciunii. În timp ce ei îşi multiplică devoţiunile, devotează-te Domnului cel Generos », şi aşa mai departe.

Mai obişnuia să spună în conversaţiile sale spirituale : « Dacă L-aţi contempla în orice luur, contemplaţia ar ascunde toate lucrurile de privirile voastre. Căci El este singurul lucru în afara căruia nu există niciun lucru.

Dacă uneşti efemerul cu eternul, efemerul dispare şi nu subzistă decât eternul.

Dacă s-ar manifesta calităţile Preaiubitului, şi voalul, şi cel a cărui vedere este vălurită s-ar topi.

Atunci când luminile contemplaţiei pure sunt revelate, atât ascetul cât şi asceza dispar.

Abţinerea de la lucruri este supraestimarea puterii lor, şi asta vine din voalul care-L ascunde pe Dumnezeu de voi. Căci dacă L-aţi contempla în lucruri, sau înainte, sau după lucruri, ele nu vi L-ar mai ascunde. Dacă aţi putea vedea existenţa lor ca emanând din El, existenţa lor nu L-ar mai ascunde de voi. Singurul lucru care se interpune între voi şi Cel pe care-L adoraţi, este bucuria pentru ceea ce posedaţi şi regretul pentru ceea ce nu aveţi. Singurul lucru care vă separă de beatitudine este această calitate blamabilă.

Dacă n-ar fi intrigantul şi spionul, bucuria voastră întru cel Preaiubit n-ar deveni niciodată perfectă. (2) Dacă n-ar fi focul şi înţepătura albinelor, nimeni n-ar putea gusta din razele soarelui şi din miere. » Şi aşa mai departe.

El mai spunea : « Acela minte care a pretins c-a băut din vinul iniţiaţilor şi a înţeles adevărurile spirituale şi în ciuda acestora nu s-a detaşat de lume. La fel cum paradisul nu este accesibil celui care n-a murit şi s-a născut din nou, paradisul cunoaşterii rămâne închis celui al cărui suflet n-a murit în această lume, faţă de dorinţa de a acţiona, de a alege, de a o poseda şi de a se bucura de ea – care n-a murit faţă de tot cu excepţia lui Dumnezeu. » (3)

Mai spunea (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el) : « Nu sppune ‘eu’ înainte de a te fi stins [în Dumnezeu]. Nu vei avea viaţă înainte de a fi îndurat moartea. Soarele nu se va ridica în tine înainte de moartea sufletelor. (4) Nu vei atinge scopul spre care aspiri, atât timp cât oamenii mai au cuvinte de laudă pentru tine. Nu vei gusta hrana credinţei înainte de a ieşi din lumile create. (5) Nu vei atinge extincţia (fana) în Dumnezeu decât după ce vei fi murit pentru lumea evanescentă. (6) Dacă voalurile s-ar retrage în faţa ta, l-a contempla pe cel Preaiubit în tine însuţi. Dacă sugestiile imaginaţiei ar înceta, L-ai contempla pe cel Etern fără încetare. Dacă sufletul tău nu te-ar îndepărta de El, n-ai vedea nicio realitate în afara Domnului. Dacă sufletul tău ar fi liber de necurăţenie, Adevărul ar veni şi vanitatea ar dispărea.

Note :

(1)
Proverb sufi.

(2) « Intrigantul » şi « spionul » joacă un rol în poezia erotică şi înseamnă aici atât ostilitatea faţă de lumea profană cât şi interferenţele psihice.

(3) În arabă, toate aceste aforisme au forma versetelor ritmice.

(4) În aceste aforisme, « soarele » şi « sufletele » au formă de plural, pentru că fac aluzie la multiplele niveluri ale căii spirituale, fiecare nouă iluminare fiind precedată de moartea unui « suflet ».

(5) După Coran, credinţa (al-imân) poate creşte fără limite. La nivelurile ei spirituale, se identifică cu gnoza.

(6) Aluzie la versetul coranic : « Adevărul a venit şi vanitatea a dispărut, cu adevărat vanitatea este pieritoare. » (XVII, 81)

vineri, februarie 06, 2009

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 2

Primul lucru pe care l-am învăţat de la maestrul meu (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el), a fost acesta : mi-a dat să duc două panere încărcate cu prune. Le-am luat în mână în loc să mi le pun în spate, aşa cum îmi indicase (1), dar în ciuda acestui lucru, acest lucru îmi era foarte greu şi-mi era atât de penibil încât sufletul meu (nafs) s-a contractat, se agita, se întrista şi se tulbura teribil, într-atât încât aproape mă făcea să plâng, - şi, pe Dumnezeu, eram pe punctul să plâng din cauza tuturor umilinţelor, dispreţului şi întristării pe care aveam să le îndur în această situaţie, - căci sufletul meu nu acceptase încă niciodată un asemenea lucru, şi nu se plecase, şi până atunci fusesem inconştient de orgoliul, revolta şi corupţia sa. Ignoram dacă sufletul meu era orgolios sau nu, şi niciun teolog căruia îi urmasem cursurile – şi aceştia nu erau puţini – nu mă învăţase nimic în această privinţă (2).

Or, atunci când mă găseam în această perplexitate şi necaz, iată-l pe maestrul meu, cu marea sa intuiţie, venind spre mine, îmi cele două panere din mâini, mi le puse în spate zicându-mi : « Lasă-te încercat, ca să-ţi alungi puţin orgoliul ! » Prin cuvintele acestea, îmi deschise drumul drept, căci învăţai atunci să fac distincţia între orgolioşi şi umili, între serioşi şi superficiali, între cunoscători şi ignoranţi, între oamenii de tradiţie şi inovatori, între cei care au cunoaşterea şi o aplică şi cei care nu au decât cunoaşterea, fără s-o pună în practică. Prin urmare, niciun tradiţionalist (sunni) nu mai putu să mă înşele cu ştiinţa sa, niciun inovator cu inovaţiile sale. Niciun savant nu-mi mai impuse ştiinţa sa, niciun devotat cu devoţiunile sale, niciun ascet cu privaţiunile sale. Căci maestrul (fie ca Dumnezeu să fie satisfăcut de el) m-a învăţat să disting adevărul de vanitate şi lucrurile serioase de farsă. Fie ca Dumnezeu să-l răsplătească pentru aceasta şi să-l apere de orice rău ! »


Note :

(1)
Pentru un tânăr literat de familie nobilă, precum al-'Arabî ad Darqâwî, era foarte umilitor să-şi asume rolul de hamal în piaţa de fructe şi legime. Traversând oraşul cu sarcina sa de prune, trebuia să-i întâlnească pe foştii săi profesori şi colegi, precum şi pe membrii familiei sale care nu aveau să rateze ocazia de a-i aduce la cunoştinţă situaţia nepotrivită în care se afla. Măştile convenţionale odată căzute, adevăratele intenţii ale oamenilor se manifestă.

(2) Această mărturisire ţinteşte mai puţin în direcţia caracterului particular al autorului cât asupra naturii psyché-ului (an-nafs) în general, în măsura în care acesta se opune spiritului (ar-rûh).

miercuri, februarie 04, 2009

Scrisorile unui maestru sufi (de Al- 'Arabi ad-Darqawi) – 1

Al- 'Arabi ad-Darqawi descrie astfel prima sa întâlnire cu maestrul său spiritual :
În noaptea aceea cerui lui Dumnezeu să mă ajute în intenţia mea (de a deveni discipolul maestrului ‘Ali al-Jamal) şi petrecui toată noaptea încercând să mi-l imaginez pe maestru, întrebându-mă cum era şi cum va fi întâlnirea mea cu el, fără să pot dormi. Dimineaţa, mersei să-l găsesc la zawiyah [1] sa din cartierul Rumîlali, situată între cele două cetăţi (din Fès), la marginea râului, înspre qiblah, acolo unde se găseşte astăzi mormântul său. Bătui în uşă, şi iată-l în faţa mea, măturând prin zawiyah după obiceiul lui, căci nu încetase niciodată să măture acolo cu mâna sa binecuvântată, în fiecare zi, în ciuda vârstei sale înaintate şi a funcţiei sale spirituale înalte. « Ce vrei ? » îmi spuse el. « O, domnul meu, - îi răspunsei -, vreau să mă duci de mână la Dumnezeu. [2] » Atunci el începu să mă bruftuluiască violent, ascunzându-şi starea adevărată în ochii mei, cu cuvinte ca acestea : « Cine ţi-a spus că iau de mână pe oricine, şi de ce aş face acest lucru cu tine ? » Mă alungă – toate acestea pentru a-mi pune sinceritatea la încercare. Plecai deci, dar la venirea nopţii, îl întrebai din nou pe Dumnezeu (prin cartea sacră). Apoi, după ce împlinii rugăciunea de dimineaţă, mă întorsei spre zawiyah. Îl regăsii acolo pe maestru ca şi prima dată, măturând prin zawiyah. Bătui la uşă. Îmi deschise, şi-i spusei : « Ia-mă de mână, pentru Dumnezeu ! » Atunci îmi luă mână şi-mi spuse : « Fii binevenit ! » Mă conduse în interiorul clădirii şi-mi arătă o mare bucurie. « O, domnul meu – îi spusei – de cât timp căutam un maestru spiritual ! » - « Şi eu, - îmi răspunse el, - căutam un discipol sincer. » Apoi îmi transmise formulele de rugăciune şi invocaţie şi-mi zise : « Du-te şi revin-o ! » Începând din momentul acela, îl frecventai în fiecare zi şi primii învăţătura sa alături de câţiva fraţi dintre locuitorii oraşului Fès.

[1] Zawiyah înseamnă « colţ », « celulă » ; se desemnează prin aceasta casele în care se reunesc membrii unei confrerii sufite. Aceste case au adesea locuinţe pentru şeikh, familia sa şi câţiva discipoli aflaţi în recluziune spirituală. Este mai mult sau mai puţin analogia islamică a aşramului hindus. Zawiyah şeikh-ului ‘Ali al-Jamal există şi astăzi. Este formată dintr-o curte flancată într-o parte de o locuinţă modestă şi în alta de o sală de rugăciune, în colţul căreia se situează mormântul sfântului. O cupolă mică amenajată pe acoperiş acoperă mormântul.

[2] Ceea ce înseamnă concomitent : a acorda iniţierea şi a conduce pe cale.